Epaminonda's Blog.....: MONOGRAFIA JUDEŢULUI BUZĂU CAP. 72

Continui să îţi prezint în acest capitol al monografiei câteva clădiri din oraşul şi judeţul Buzău cu certe valenţe muzeale istorice sau culturale.

Casa memorială Vasile Voiculescu din Pârscov.

Expoziţia memorială se găseşte înPârscov, satul în care s-a născut la 13 octombrie 1884 poetul, dramaturgul, publicistul şi editorul Vasile Voiculescu, personalitate remarcabilă a literaturii româneşti. Aceasta oferă posibilitatea vizitatorilor de a–şi crea o imagine sugestivă asupra evoluţiei în timp a scriitorului, bogata şi diversa lui activitate literară, publicistică şi editorială. Reconstituită între anii 1986-1988, după modelul vechii locuinţe, noua clădire a devenit casă memorială în 1996.Ulterior, colecţia s-a îmbogăţit cu lucrări şi obiecte donate de familie, cu mobilier recondiţionat şi completat cu piese specifice perioadei în care scriitorul a locuit aici. Sunt expuse documente personale – legitimaţii, brevete, acte de stare civilă şi de studii, teza de doctor în medicină; fotografii de familie; obiecte de colecţie (minerale, ceramică şi diverse obiecte din lemn); tablouri, desene, schiţe în creion şi tuş, acuarele, icoane pe sticlă; mobilier (pat, mese, dulapuri, piedestal, oglindă de perete); textile (covor, cuverturi, feţe de masă); obiecte personale – periuţa de dinţi şi ilicul folosite în timpul detenţiei, ochelari, schiuri; volume de poezii şi proză; patefon etc.Peste cele 200 exponate aflate în casa memorială, împreună cu alte obiecte şi documente aflate în depozitul Muzeului Judeţean Buzău, reprezintă un inestimabil fond documentar ce reflectă momente din viaţa şi activitatea renumitului scriitor, al cărui nume a fost atribuit Bibliotecii Judeţene din Buzău. În memoria sa, în curtea casei, la 13 octombrie 1974, cu prilejul aniversării a 90 de ani de la naştere, a fost dezvelit un bust din bronz, opera sculptorului Oscar Han.

Vasile Voiculescu (născut 27 noiembrie 1884 în Pârscov, judeţul Buzău şi decedat la 26 aprilie 1963 în Bucureşti) a fost un medic, poet, prozator şi dramaturg român.

Admiri aici bustul scriitorului din faţa casei natale şi câteva imagini din interiorul acesteia.

Casa Vergu - Mănăilă din Buzău

Casa Vergu-Mănăilă este o clădire monument istoric situată pe strada Războieni, la nr.8 Conacul boieresc a aparţinut familiei boiereşti Vergu. Atestată documentar în 1794, clădirea a fost naţionalizată în anul 1948, şi a ajuns în paragină, fiind restaurată ulterior în perioada anilor 1971—1974. De atunci, clădirea găzduieşte colecţia de etnografie şi artă populară a Muzeului Judeţean Buzău.

Tribunalul din Buzău

Această clădire s-a construit între anii 1909 -1912 dupa planurile arhitectului Petre Antonescu, originar din Râmnicu Sărat, pe un teren cumparat de Primarie de la C.Rusaveteanu, contra sumei de 32500 lei ai timpului respectiv. Afectata de cutremure si trecerea timpului, cladirea a suportat un proces de consolidare a structurii de rezistenta, refacerea frescelor originale, reusindu-se o adevarata opera de arta. Clădirea este situată pe bulevardul Nicolae Bălcescu la nr.8.

Muzeul Chihlimbarului din Colţi

Muzeul Chihlimbarului a fost construit de locuitorii din Colti în anul 1973. Clãdirea ese asemãnãtoare unei case tãrãnesti cu trei nivele: demisol parter si etaj. Sunt amenajate numai parterul si etajul. Parterul este compus din trei încãperi în care se aflã colectia de chihlimbar, colectiile de flori de minã, roci, fosile si pietre semipretioase. Tot aici se mai aflã documente privind exploatarea chihlimbarului, proprietatea asupra pãmântului, atestarea documentarã a localitatii Colti, învãtãmântul, cultura si istoria acestor meleaguri.

Admiri aici cateva mostre de chihlimbar expuse în muzeu.

Şcoala generală nr.5 "Episcop DIONISIE ROMANO" din Buzău

Din cauza epidemiei de holera si a lipsei localului necesar, prima scoala publica din Buzau incepe sa functioneze din 18 aprilie 1832, intr-o casa insalubra din mahalaua Greci, aproape de iazul morilor, primul director si profesor fiind Dionisie Romano, la numai 26 ani. In primul an, Scoala Nationala, incepatoare sau publica, avea 50 de elevi, impartiti in 3 clase; scoala avea 6 banci, iar ca material didactic cateva exemplare din “tablele citirii, catihis si aritmetica”, dupa cum mentiona Dionisie Romano intr-un raport din 21 aprilie 1832 trimis Euforiei Scoalelor Nationale.Anul scolar avea doua semestre, cu examene la sfarsitul fiecarui semestru si un examen la finele anului, in prezenta reprezentantilor autoritatilor locale, a parintilor elevilor si a unor invitati. Ca obiecte de studiu, in clasa I se preda “citirea dupa tabla si scrierea dupa model; citirea sloboda, scrierea curata, declinatii si conjugari de aritmetica si cele patru conjugari”; la clasa a II-a “catihisul, geografia, frangerile de aritmetica si scurtari de gramatica”, la clasa a III-a, predarea se facea dupa sistemul lancasterian. Examenul final avea loc in prezenta unor invitati: autoritati, membrii comitetului de inspectie si parinti, iar notarea se facea cu note de la 1 la 4: “elevii silitori erau notati cu 1 simplu sau 1 eminent, cei de mijloc cu 2 si 3, iar cei slabi, cu 4”. Pentru a urmari mai bine pregatirea elevilor, Dionisie Romano, adept al unei fructuoase colaborari parinti – scoala, a instituit un sistem de corespondenta si intalniri periodice cu parinti, fiind initiatorul primului carnet de note al elevului. In raportul sau din 6 iulie 1832, adresat Eforiei Scoalelor, Dionisie Romano mentioneaza ca incaperile folosite ca local de scoala sunt insuficiente, imobilul – o casuta in mijlocul unui lac – fiind intr-o stare rea (ploua prin acoperis, iar sobele lipseau). Impresionat de staruintele inimosului profesor, episcopul Chesarie ia initiativa ridicarii unui local corespunzator, lucrare inceputa la 14 septembrie 1833 si incheiata la 10 decembrie, acelasi an. Noul local era situat in Ulita targului, pe un teren aflat in proprietatea bisericii “Sf. Voievozi”, astazi biserica “Sf. Ingeri” din centru, de la care Dionisie Romano a imprumutat si unele materiale. Infiintarea scolii publice la Buzau gasea autoritatile vremii nepregatite, atat in ceea ce priveste asigurarea unui local adecvat cat si in privinta manualelor necesara elevilor pentru studiu. Lipsa acestora aeste suplinita de “pasiunea si devotiunea” lui Dionisie Romano care editeaza manuale la Tipografia Episcopiei, scrise de el sau traduceri si adaptari. Dintre acestea, amintim “Abecedarul romanesc” in editiile din: 1834, 1835, 1837, 1839 si “Biblioteca Tinerilor incepatori sau intaiele cunostinte”, intre 1837 – 1938, care cuprindea elemente de aritmetica si informatii despre vreme, pamant, univers, monede, masuri si greutati. In privinta mobilierului, in 1832 existau 6 banci, in 1835 erau 10 banci, in 1843 – 8 banci si 6 semicercuri. Cat timp a functionat la Scoala Incepatoare, Dionisie Romano solicita Eforiei Scoalelor Nationale sa trimita manuale. Astfel, in 1836 cere 10 catihise si 10 gramatici, la 30 ianuarie 1842 dorea, pentru “scolarii incepatori” “50 manuale de catihism si 20 caligrafii mici” iar in 1843: 20 de catihise, 20 de aritmetici, 20 de caligrafii mari si 20 mici, 20 abecedare si 20 deprinderi asupra cititului, precum si un regulament al scoalelor, care sa lamureasca modul cum trebuia sa se desfasoare activitatea didactica.Ilustrul carturar a organizat si prima biblioteca din oras, aici la Scoala Nationala, cu lucrarile tiparite de el si de alti carturari buzoieni, cu cele trimise de Eforie, ajungand la 85 de volume, in 1843, an in care Dionisie Romano isi incheie stralucita activitate didactica la Buzau. Din 1838 scoala devine Preparandie sau Scoala Normala deoarece pe langa elevi de curs primar, aici incep sa fie pregatiti viitorii invatatori pentru scolile satesti (candidatii de invatatori); scoala era organizata pe 3 clase, iar din 1837 se adauga si clasa a IV-a. Porunca Eforiei Scoalelor Nationale era ca profesorii din scoli sa “pregateasca tineri trebuinciosi la locurile vacante de prin judete”. Dupa 1838, atat Dionisie Romano, pana in 1843, cat si cei care i-au urmat la conducerea Scolii nationale din Buzau sunt preocupati pentru construirea unui local corespunzator. In 1839 incepe constructia unei noi cladiri. Data provizorie in folosinta la 16 septembrie 1840 cladirea este terminata in 1842. Sala de clasa masura 7 stanjeni lungine si 4 stanjeni latime, cladirea mai dispunand de inca o sala si alte doua camere. Scoala a functionat in acest imobil “pana ce magistratul va cladi o scoala potrivita cu trebuinta”, noua constructie urmand sa fie folosita si pentru pregatirea invatatorilor de la sate.In scurt timp si acest local s-a dovedit neincapator, cererilor de reparatii si modificari nu li s-au dat curs, iar lucrarile la noua cladire au fost oprite de autoritatile locale. Nepasarea si reaua vointa manifestate de acestia, greutatile si piedicile nu l-au demobilizat pe inimosul si entuziastul Dionisie Romano, care va reusi sa realizeze un local de scoala, corespunzator destinatiei, primul din acest gen din Muntenia. Noua scoala se afla pe “ulita ce merge de la Manolache Bogasierul la Manastirea Banu” si era compusa (1843) din trei cladiri: una cu doua odai si o sala mare, podite cu scanduri, folosita pentru tinerea cursurilor, a doua, cu doua odai, pardosite cu caramida, si a treia, atenanse. Ca mobilier si material didactic, scoala dispunea de opt banci, sase semicercuri, zece table de fier alb,o tabla mare pentru aritmetica, o tabla mica cu litere pentru scris la nisip, un scaun, o masa, sapte harti (Europa, Asia, Africa, America, Oceania, Mapamondul, Romania) si un dulap in care se pastrau ”cartile bibliotecii acestui oras”. 1832-1843 este perioada in care Dionisie Romano s-a aflat la conducerea scolii din Buzau. La 8 septembrie 1843 este numit profesor si director Scarlat Turnavitu, secondat, mai tarziu de Ion Costinescu. Astfel istoria actualei Şcoli nr.5 se apropie de zilele noastre.

Episcopul Dionisie Romano, nume de botez Dimitrie, s-a născut în data de 29 iulie 1806 în Săliştea Sibiului şi a decedat la 18 ianuarie în Buzău.Călugărit la Neamţ sub numele Dionisie (1823), audiază unele cursuri la colegiul “Sf. Sava” precum şi un curs normal pentru pregătirea primilor învăţători români în Bucureşti (1831-1832). Ca profesor “naţional” în Buzău (1832-1843), ridică două clădiri şcolare, tipăreşte manuale didactice, îndrumă şcolile săteşti din jud. Buzău, în calitatea de revizor şcolar (1838-1843) editează (împreună cu Gariil Munteanu) foaia “Vestitorul Bisericesc” (1839-1840) prima de acest fel la noi, director şi profesor la Seminarul din Bucureşti (1843-1848) arhimandrit, înlăturat din învăţământ pentru participare la revoluţia din 1848, stabilit în mănăstirea Băbeni (1849-1851) egumen la mănăstirea Sadova (1851-1854) timp în care editează ziarul “ Eho echistiastic” (1850-1853) la Bucureşti având o colecţie de broşuri sub titlul “Biblioteca religios morală“, stareţ la mănăstirea Neamţ (1855-1857) unde a înfiinţat a şcoală primară, cu internat pentru 50 de copii şi un gimnaziu, amândouă în Târgu Neamţ, iar în mănăstire un seminar, toate întreţinute de mănăstire, a reorganizat tipografia şi spitalul din mănăstire, a început o serie de construcţii gospodăreşti, înlăturat din săreţie, s-a stabilit la Iaşi, fiind un luptător pentru unirea Principatelor locţiitor de episcop la Buzău (iunie1859, hirotonisit arhiereu în februarie1862), apoi la Huşi (noiembrie 1864-mai 1865), la 26 mai 1865 numit episcop eparhiot la Buzău, funcţionând până la moarte.La Buzău,a reorganizat şi repus în funcţie tipografia eparhială, în care au apărut zece cărţi de slujbă şi alte câteva cărţi, a înfiinţat şcoli la schiturile Dălhăuţi (mutat apoi la Nifon), pentru călugări, Răteşti şi Coteşti, pentru călugăriţe, a acordat ajutoare materiale la numeroase mănăstiri şi aşezăminte de cultură sau unor tineri pentru studii, a făcut prima donaţie de cărţi Societăţii Academice Române, fapt pentru care a fost ales membru onorar, după moarte, biblioteca sa (peste 150 manuscrise româneşti, slavoane, greceşti, turceşti, arabe şi peste 7000 de cărţi în diferite limbi – unele rarităţi bibliografice) a intrat în patrimoniul Academiei Române.

***

DOUĂ EPIGRAME

CU ADÂNC SUBÎNŢELES

DE ZIUA IUBITEI

de Grigore Lupescu - Tg. Jiu

Pe fotolii, canapele,

Savurat-am cu temei:

Ea, din darurile mele,

Eu, din „darurile” ei.

RECLAMĂ

de Vasile Larco

Ţuica, ştie orişicare,

Este răul necesar:

Face poftă de mâncare

Şi …de încă un pahar!

CÂTEVA MONEDE JUBILIARE

DIN REPUBLICA MOLDOVA

Această monedă este confecţionată din argint cu puritatea de 99,9%, are greutatea de 16,5 grame, diametrul de 30 de mm, marginea zimţată, s-a emis în tiraj de 500 de exemplare, la preţul oficial de vânzare de 250 ron bucata.

Pe ea se prezintă stema republicii şi biserica Buna vestire din Chişinău.

Biserica Buna Vestire din Chişinău a fost construită la sfârşitul secolului XVIII, în tradiţiile arhitecturii medievale moldoveneşti dar şi cu unele elemente pronunţate a clasicismului rus. Ctitorul bisericii a fost Gavriil Terentie care a creat o bibliotecă şi o şcoală pe lângă biserică.

Această monedă este confecţionată din argint cu puritatea de 99,9%, are greutatea de 16,5 grame, diametrul de 30 mm, marginea zimţată, s-a emis în tiraj de 500 de exemplare, la preţul oficial de vânzare de 250 ron bucata.

Pe ea se prezintă stema republicii şi diferite instrumente muzicale.

Această monedă este confecţionată din argint cu puritatea de 99,9%, are greutatea de 13 grame, diametrul de 28 mm, marginea zimţată, s-a emis în tiraj de 500 de exemplare, la preţul oficial de vânzare de 200 ron bucata.

Pe ea se prezintă stema republicii şi chipul poetului Grigore Vieru.

Grigore Vieru (născut 14 februarie 1935, satul Pererâta, fostul judeţ Hotin decedat 18 ianuarie 2009, Chişinău) a fost un poet român din Republica Moldova. În 1993 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. S-a născut în familia de plugari români a lui Pavel şi Eudochia Vieru, născută Didic. A absolvit şcoala de 7 clase din satul natal, în anul 1950, după care urmează şcoala medie din oraşul Lipcani pe care o termină în 1953. În anul 1957 debutează editorial (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, Alarma, apreciată de critica literară. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău, facultatea Filologie şi Istorie. Se angajează ca redactor la redacţia numită revista pentru copii „Scânteia Leninistă”, actualmente „Noi”, şi ziarul "Tănărul leninist", actualmente "Florile Dalbe" . La 8 iunie 1960 se căsătoreşte cu Raisa, profesoară de limba română şi latină, născută Nacu şi se angajează ca redactor la revista „Nistru”, actualmente „Basarabia”, publicaţie a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Între anii 1960–1963 este redactor la editura „Cartea Moldovenească”. Anul 1968 aduce o cotitură în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice Numele tău. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariţie poetică. În chiar anul apariţiei devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură naţională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuşi, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu. Asemenea dedicaţii apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică. Grigore Vieru a fost membru PCUS din anul 1971. În 1973, Grigore Vieru trece Prutul în cadrul unei delegaţii de scriitori sovietici. Participă la întâlnirea cu redactorii revistei „Secolul 20”: Dan Hăulică, Ștefan Augustin Doinaş, Ioanichie Olteanu, Geo Șerban, Tatiana Nicolescu. Vizitează, la rugămintea sa, mănăstirile Putna, Voroneţ, Suceviţa, Dragomirna, Văratec. Se întoarce la Chişinău cu un sac de cărţi. În anul 1974, scriitorul Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, îi face o invitaţie oficială, căreia poetul îi dă curs. Vizitează Transilvania, însoţit de poetul Radu Cârneci. În 1977, iarăşi la invitaţia Uniunii Scriitorilor din România vizitează, împreună cu soţia, mai multe oraşe din România: Bucureşti, Constanţa, Cluj-Napoca, Iaşi. În 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincţie internaţională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen. La sfârşitul anilor '80, Grigore Vieru se găseşte în prima linie a Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia, textele sale (inclusiv cântecele pe versurile sale) având un mare rol în deşteptarea conştiinţei naţionale a românilor din Basarabia. Vieru este unul dintre fondatorii Frontului Popular şi se află printre organizatorii şi conducătorii Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989. Participă activ la dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din RSSM în care se votează limba română ca limbă oficială şi trecerea la grafia latină. Pe 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident de circulaţie şi a fost internat la Spitalul de Urgenţă din Chişinău. Grigore Vieru s-a aflat într-o stare critică cu politraumatism, traumatism cranio-cerebral închis, contuzie cerebrală, traumatism toracic închis, contuzia cordului,plămânilor şi organelor abdominale, având şanse minime de supravieţuire. A încetat din viaţă pe data de 18 ianuarie a aceluiaşi an, la exact două zile după accident în Spitalul de Urgenţă din Chişinău, în urma unui stop cardiac din care nu a mai putut fi resuscitat.

Pe ea se prezintă stema republicii şi chipul îndragiţilor muzicieni Doina şi Ion Aldea Teodorovici.

Ion Aldea Teodorovici s-a născut la 7 aprilie 1954, în oraşul Leova. Dragostea pentru muzică, manifestată timpuriu, i-a fost cultivată de părinți. Tatăl său, Cristofor Teodorovici, a fost preot, dar, în perioada de ocupație sovietică, a trebuit să se retragă din biserică, să-şi ascundă în sine credinţa în Dumnezeu. De la tatăl său, Ion a moştenit dragostea faţă de muzica sacră, care l-a inspirat în piesele pe care avea să le scrie mai târziu. Şi tot la îndemnul tatălui, la vârsta de cinci ani, a început să studieze vioara şi pianul. Rămas fără tată, este dus de mama sa la Chişinău, la Şcoala de muzică „Eugeniu Coca” (astăzi Liceul de Muzică „Ciprian Porumbescu”), unde Ion studiază clarinetul, în 1969 se înscrie la "Școala medie de muzică" din Tiraspol, unde studiază saxofonul şi pe care o absolvă în 1973. Este înrolat în armata sovietică în oraşul Zaporojie, aici, tânărul artist devine artilerist. L-a salvat de manevrele militare un general ucrainean, mare amator de jazz-band care, într-o zi, a ascultat întâmplător, la radio, în cadrul emisiunii pentru ostaşi, cântecul „Crede-mă, iubire”, intepretat de Sofia Rotaru şi creat de tânărul compozitor Ion Aldea Teodorovici. Din 1975 şi până în 1981, când devine student la Facultatea de compoziţie şi pedagogie a Conservatorului "G. Musicescu" din Chişinău, activează în cadrul formaţiei de muzică uşoară „Contemporanul” condusă de compozitorul Mihai Dolgan. Aici se produce în calitate de instrumentist, compozitor şi solist. Ion îşi duce steaua şi crucea mai departe, în seri albastre, împreună cu Doina Marin, cu care se căsătoreşte în 1981. Tot atunci, duetul Doina şi Ion este lansat la o seară de creaţie a poetului Grigore Vieru. Fiind respins la Radio și Televiziune, Ion ia chitara în braţe şi porneşte împreună cu Doina să cutreiere satele Moldovei. A scris muzică simfonică, de cameră, cântece pentru copii, pentru filme, pentru spectacole dramatice. Când era mai trist, scria muzică sacră. Împreună cu soţia sa, a militat pentru unirea Basarabiei cu România. A optat pentru revenirea la limba română şi grafia latină. În noaptea de 29/30 octombrie 1992 a decedat, împreună cu soţia sa, într-un groaznic accident de masină care a avut loc la Coşereni, Romania. Moartea celor doi a fost percepută la data respectivă ca o tragedie naţională. Cu toate acestea autorităţile nu au investigat cazul, catalogându-l drept un nefericit accident, în ciuda faptului că cele mai multe indicii duceau către crimă.

Doina Aldea Teodorovici s-a născut în anul 1958 în Chişinău. Harul său artistic s-a manifestat încă din copilărie. Astfel, începând cu vârsta de 6 ani şi până în clasa a 8-a, Doina Aldea Teodorovici participă la dublarea filmelor în româneşte la Studioul "Moldova-Film". Concomitent studiază muzica în particular. De asemenea, timp de mai mulţi ani activează în ansamblul "Moldoveneasca" cu care întreprinde turnee în Cuba, Algeria, Mongolia, Germania şi alte ţări. Timp de mai mulţi ani a lucrat în calitate de profesoară de literatură universală la Institutul "Ion Creangă" din Chişinău. Din 1982 îşi descoperă o altă latură a talentului său, cea de interpretă de estradă. Din acest an, ea este nedespărțită atât în viaţă, cât şi pe scenă, de compozitorul şi interpretul Ion Aldea Teodorovici. Talentul său multilateral, vocea caldă şi răscolitoare, frumuseţea unică, civismul fierbinte, curajul au impus-o încă de la debut ca pe una din cele mai îndrăgite artiste atât în Moldova, cât şi peste hotarele ei.

_________xxXxx___________