1. În conformitate cu prevederile Legii
nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, în data de 30 octombrie 2023, Banca Naţională a
României va lansa în circuitul numismatic mondial o monedă din aur cu
tema 150 de ani de la nașterea
lui Dimitrie Paciurea. Aversul monedei redă una dintre
sculpturile lui Dimitrie Paciurea, „Gigantul”, inscripția „ROMANIA”, valoarea
nominală „100 LEI”, stema României și anul de emisiune „2023”, iar Reversul monedei prezintă
portretul, numele, semnătura și anii între care a trăit Dimitrie Paciurea
„1873” și „1932”, alături de una dintre operele acestuia, „Himera Văzduhului”.
Medalia are următoarele
caracteristici tehnice:
- Data emiterii –
30 octombrie 2023
- Emitent –
Monetăria Statului la comanda Băncii Naționale a României (BNR)
- Tema – 150 de
ani de la nașterea lui Dimitrie Paciurea
- Valoarea – 100
lei
- Material
(compoziție) – aur
- Titlu – 90%
- Forma – rotundă
- Diametrul – 21
milimetri
- Greutatea –
6,452 grame
- Cant – zimțat
- Calitate –
proof
- Tiraj – 1000
exemplare
- Preț unitar de
achiziție, exclusiv TVA, de la magazinele BNR din București și din țară – 3200
lei
Considerat de criticul de artă Luiza Barcan drept cel mai
reprezentativ sculptor al avangardei din România, Dimitrie Paciurea, contemporanul lui Brâncuşi, s-a născut în 1873,
la Bucureşti. A absolvit Şcoala de Arte şi
Meserii, secţia Mecanică, apoi Sculptură, în clasa lui Vladimir Hegel,
Bucureşti, în 1894. A mai studiat la Şcoala de Arte Decorative şi Industriale,
Paris, Franţa şi Şcoala de Belle-Arte, atelierul lui Gabriel Thomas, apoi al
lui Jean-Antoine Injalbert (1895-1899), dar şi Academia Julian, în atelierele
lui William Bouguereau şi Gabriel Ferrier (1898-1899). A avut atât expoziţii personale cât şi de
grup. Dintre expoziţiile personale amintesc:
- 1907
- cu Gheorghe Petraşcu, Ateneul Român, Bucureşti;
- 1922
- cu Gabriel Popescu şi Cornel Medrea, Ateneul Român, Bucureşti; 1930 - cu
Gabriel Popescu şi Iosif Steurer, Muzeul Aman, Bucureşti;
- 1932
- Pavilionul Artelor, Bucureşti; 1
- 1957,
1973 - Expoziţie retrospectivă, Muzeul Naţional de Artă al României, Bucureşti.
Dintre expoziţiile de grup enumăr:
- 1905,
1910, 1923 - Cercul Artistic, Bucureşti;
- 1907-1909,
1913-1915, 1928 - Tinerimea Artistică, Bucureşti;
- 1912
- Tinerimea Artistică, München, Germania;
- 1920-1921,
1923 - Arta Română, Bucureşti;
- 1925
- Salonul Oficial de Pictură şi Sculptură, Paris, Franţa;
- 1929
- Salonul Oficial de Grafică, Barcelona, Spania;
- 1930
- Expoziţia de artă românească veche şi modernă, Bruxelles, Belgia; 2008 -
Against Nature: the Hybrid Forms of Modern Sculpture, Henry Moore Institute,
Leeds, Marea Britanie;
- 2009
- Centrul de Artă Modernă şi Contemporană, Messiah, Debrecen, Ungaria;
- 2011
- L'Europe des esprits ou la fascination de l'occulte 1750-1950, Muzeul de Artă
Modernă şi Contemporană, Strasbourg, Franţa.
Dintre lucrările reprezentative,
amintim:
- 1904
- Monumentul Gheorghe Duca (bronz, grup alegoric), Bucureşti;
- 1906
- Omul primitiv;
- 1905
- Două fântâni, cu arh. V.G. Ştefănescu, Parcul Carol, Craiova, Dolj; Gigantul
(piatră); frontonul Muzeului "Grigore Antipa" (distrus);
- 1907
- Christ încoronat cu spini; 1912 - Madona Stolojan, Cimitirul Bellu,
Bucureşti;
- 1913 - Sfinxul;
- 1920
- Fata cu ulciorul (portret);
- 1931
- Zeul Pan, Academia României din Roma, Italia; Seria Himere - Himera
văzduhului, Himera pământului, Himera apei, Himera nopţii, conform sursei
citate.
Dimitrie Paciurea a realizat o operă
de sinteză de o remarcabilă originalitate, refuzând direcţia academistă,
neoclasicismul, alegoria, şi preferând să aprofundeze stilurile şi tradiţiile
mai vechi. A ales mereu ca temă centrală a operei sale figura umană. A fost
membru-fondator al Societăţii "Arta română" (1919) şi declarat
(post-mortem) membru al Academiei Române (2012). A primit o serie de premii şi
distincţii precum:
- Premiul
al II-lea la Salonul Oficial de Pictură şi Sculptură, Bucureşti (1909, 1910);
- Medalia
cl. a II-a la Salonul Oficial de Pictură şi Sculptură, Bucureşti (1914);
Premiul Naţional pentru Sculptură (pentru Himera văzduhului, 1927);
- Medalia
de bronz "Marele premiu clasa a II-a" pentru Zeul războiului la
Expoziţia universală din Barcelona, Spania (1929).
- În
Bucureşti, s-a înfiinţat, în 2003, un liceu care poartă numele sculptorului:
Liceul "Dimitrie Paciurea". A încetat din viaţă la 14 iulie 1932.
Sursa - AGERPRES/ (Documentare -
Ionela Gavril, editor: Ruxandra Bratu, editor online: Alexandru Cojocaru)
Sculptura
“Gigantul” a lui Paciurea a fost adesea comparată cu Sclavii lui Michelangelo,
fapt deja acceptat de critica de artă din România. Niciodată până la această
operă și nici după aceea, nu a existat nicio lucrare românească de sculptură
care să fi transmis în limbajul tradițional atâtea emoții sau idei atât de
complexe. Gigantul a avut un mare succes la public și la cercul restrâns al
specialiștilor, fapt pentru care se consideră astăzi că această operă l-a
consacrat definitiv pe Dimitrie Paciurea în sculptura din România. Ca atare, Paciurea
a expus la Expoziția Tinerimii artistice din anul 1907 un studiu de
dimensiuni reduse a monumentului din Parcul Carol, motiv care a entuziasmat
întreaga presă bucureșteană. A existat și un motiv pentru care s-a întâmplat
acest lucru - seriozitatea și sinceritatea operelor lui Paciurea contrastau
într-un mod evident față de convenționalismul și falsitatea de care dădeau
dovadă mai toate lucrările de sculptură care se expuneau în acea epocă.
Sculptura
“Himera Văzduhului”
a lui Paciurea este o compoziție figurativă, simbolistică și fantastică
reprezintă o figură umană. Pe fruntea fruntea originalului era modelată o stea.
Inițial această operă s-a constituit o machetă pentru Mihai Eminescu, pentru
ilustrarea poeziei Luceafărul. Piesa are gâtul lung, aripile ascuțite, picioare
de capră, coadă de șarpe și un soclu stratificat. Piesa a fost prezentă la
salonul oficial din anul 1927 când i s-a acordat premiul național pentru
sculptură. Un fragment de aripă se află în expunerea permanentă a galeriei
naționale.
2. Începând cu data de 13 noiembrie 2023, Banca Naţională a
României va lansa în circuitul numismatic o monedă din argint cu tema 100
de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu. Aversul monedei redă un microfon de studio de radio și o
carte, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, valoarea nominală „10 LEI”, stema
României și anul de emisiune „2023”, iar reversul monedei prezintă portretul, numele și anii între care
a trăit Monica Lovinescu „1923” și „2008”, reprezentați în jurul unui element
de design ce simbolizează activitatea de om de radio și scriitor al acesteia.
Caracteristicile tehnice ale monedei
sunt următoarele:
- Data emiterii – 13 noiembrie 2023
- Emitent – Monetăria Statului la
comanda Băncii Naționale a României (BNR)
- Tema – 100 de ani de la nașterea
Monicăi Lovinescu
- Valoarea - 10 lei
- Material (compoziție) – argint
- Titlul – 99,9%
- Forma – rotundă
- Diametrul – 37 milimetri
- Greutatea – 31,103 grame
- Cant – zimțat
- Calitatea - proof
- Tiraj - 5000 piese
- Preţul unitar de vânzare la
magazinele BNR, fără TVA – 480 lei
Monica Lovinescu a fost o intelectuală română care
și-a dedicat viața și opera luptei împotriva totalitarismului comunist. Ea s-a
născut la data de 19 noiembrie 1923 la București și a decedat la data de 20
aprilie 2008 la Paris. Este unica fiică a criticului literar Eugen
Lovinescu și Ecaterina Bălăcioiu, la rândul ei critic literar, devenind o
autoritate în materie de literatură română contemporană. După 1947 a trăit și a
activat în exil în Franța, fiind una din cele mai cunoscute voci ale postului
anticomunist Radio Europa Liberă, unde a realizat emisiunile:
Actualitatea culturală
românească și Teze și antiteze la Paris. Mama sa a
sfârșit în închisorile staliniste, un fapt care a marcat-o pentru tot restul
vieții. Angajamentul ferm anticomunist s-a soldat în 1977 cu un atentat asupra
vieții sale și cu campanii de calomniere în presa românească și în publicațiile
finanțate de către regimul comunist. Monica Lovinescu a fost căsătorită cu
poetul, publicistul și omul de radio Virgil Ierunca. Cuplul
Lovinescu-Ierunca a întreținut relații apropiate cu figurile importante ale
exilului românesc, locuința lor pariziană devenind un nod pentru exilul
românesc și pentru scriitorii și personalitățile culturale române aflate în
vizită la Paris. A publicat mult sub pseudonimele: Adriana
Georgescu, Claude Jaillet, Claude Pascal sau Monique Saint Come. După Revoluție au ales să rămână în
continuare în Franța, Lovinescu supraviețuindu-i soțului său cu câțiva ani.
Rămășițele lor pământești a fost repatriate în 2008, fiind întâmpinate cu
onoruri militare. În anul 1942 a terminat Liceul Notre Dame de Sion din
București, iar în 1946 a obținut licența în Litere la Universitatea din
București. A lucrat ca asistentă a lui Camil Petrescu, în cadrul seminarului de
teatru condus de acesta. După instaurarea regimului comunist în România, în
septembrie 1947, pleacă în Franța ca bursieră a statului francez, iar
în primele zile ale anului 1948 cere azil poilitic. În Franța colaborează
cu articole și studii despre literatura română și despre ideologia comunistă
care aservise România, publicând în mai multe reviste. Din anul 1951 și până în
1974 colaborează la emisiunea în limba română a Radiodifuziunii Franceze, precum
și la redacția centrală a emisiunilor pentru Europa răsăriteană. Începând din
1962 colaborează la Radio Europa Liberă unde avea două emisiuni săptămânale. Aceste
emisiuni au avut o puternică influență în România, atât în mediile
culturale cât și în rândurile publicului larg. Pentru întreaga sa activitate de ziaristă
și critic literar, Monica Lovinescu a primit următoarele distinții:
- Diploma de Onoare pe anul 1987 a Academiei
Româno-Americane de Științe și Arte
- Ordinul Steaua Românie în grad de cavaler – 1989
- Ordinul național Steaua Românie în grad de mare ofițer
Din scrierile sale enumăr:
- Seria de volume din ciclul „Unde scurte”
(transcrieri al emisiunilor sale de radio)
- Seria de volume „Jurnalul”
- La apa Vavilonului – 1999
- Diagonale – 2002
- Cuvântul din cuvinte - 2007
Are și multe traduceri dar și colaborări cu
alți scriitori. Redau mai jos câteva aprecieri despre Monica Lovinescu:
- Tia Șerbănescu - jurnalist
și scriitor: „Știa prea bine că iubirea
ei adâncă și aspră pentru noi și pentru țara în care-i sunt îngropați părinții
ne găsește nepregătiți pentru adevăr, pentru discernământ, pentru schimbare dar
n-a încetat să ni se devoteze și să depună mărturie despre noi până în ultimul
rând pe care l-a scris”.
- Doina Jela - scriitor și editor: “Pentru noi Monica Lovinescu ar fi trebuit
sa nu moară niciodată. Niciodată nu o să fim destul de maturi, de limpezi, de
fermi ca să ne putem lipsi de discernământul ei moral, de intransigența ei
iubitoare, de devotamentul pe care ni l-a arătat și de iubirea ei pentru noi,
mai bună decît propria noastră iubire de noi”
- Emil Hurezeanu – jurnalist: „Jurnalele Monicăi Lovinescu sunt unul dintre
cele mai importante documente de experiență umană dincolo de Cortina de Fier,
dar strâns legate de realitățile românești. Deși nu a trăit în România în
ultimii 50 de ani, a cunoscut bine România, a iubit-o, a slujit-o, în numele
unei valori a spiritului liber pe care le-a susținut”
- Cristian Tudor Popescu – ziarist: „Odată cu
dispariția Monicăi Lovinescu, se stinge vremea trăirii în cultură pe viață și
pe moarte. Monica Lovinescu reprezintă o rasă aproape dispărută: credincios
practicant al lucidității morale; un om gata să moară pentru un principiu,
pentru o convingere.”
- Horia-Roman Patapievici - filozof și eseist: „Monica Lovinescu a fost un
martor al adevărului și o voce a celor care nu puteau să aibă
o voce înainte de 1989.”
3. În data de 20 noiembrie 2023, Banca Naţională a
României va lansa în circuitul numismatic o monedă din aur cu tema 200 de ani de la nașterea lui Lascăr Catargiu. Aversul monedei redă statuia lui Lascăr Catargiu din București,
inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, stema României, anul de emisiune „2023” și
valoarea nominală „100 LEI”, iar reversul monedei prezintă portretul și numele
lui Lascăr Catargiu și anii între care a trăit acesta ,,1823-1899”.
Caracteristicile
tehnice ale monedei sunt următoarele:
- data emiterii – 20 noiembrie 2023
- emitent – Monetăria Statului la
comanda BNR (Băncii Naționale a Românei)
- tema – 200 de ani de la nașterea lui
Lascăr Catargiu
- valoarea – 100 lei
- metal (compoziție) – aur
- titlu – 90%
- forma – rotundă
- diametru – 21 milimetri
- greutate – 6,452 grame
- cant – zimțat
- calitate – proof
- tiraj – 1000 piese
- preț unitar de vânzare, fără TVA, la
magazinele BNR din București și din țară – 3100 lei
Lascăr Catargiu (sau Catargi) s-a născut la Iaşi, la 1
noiembrie 1823, într-o familie descendentă a ramurii româneşti de dincolo de
Milcov, a vechiului neam boieresc al Catargiilor, tatăl său fiind Constantin
Catargiu. A urmat primii ani de şcoală la pensioane particulare, în care a
acumulat cunoştinţe solide în domeniile administrativ şi social-politic.Încă
de tânăr, după încheierea studiilor, este numit în funcţii importante din
sistemul administrativ al Moldovei. Astfel, Catargiu devine ataşat la Treburile
din Lăuntru (Ministerul de Interne), în anii 1843 – 1844 este locţiitor de
ispravnic la Huşi şi, mai apoi este ales prefect (pârcălab) de Neamţ. La 28
martie 1848, Catargiu este unul dintre semnatarii Petiţiei-proclamaţiune de la
hotelul Petersburg din Iaşi, în care se aduceau critici regimului politic şi se
propuneau o seamă de măsuri pentru dezvoltarea ţării pe baze mai liberale.
Mişcarea este înăbuşită, iar Catargiu este exilat la moşia sa din judeţul
Neamţ, în perioada domniei lui Mihail Surdza. În
1853, în perioada domniei lui Grigore Alexandru Ghica, Catargiu este numit
pârcălab de Iaşi, în anul 1854, este pârcălab la Covurlui, iar în anii
1855-1856 este agă (prefect) al Poliţiei Iaşi. În februarie 1857, Lascăr
Catargiu este ales membru în Comitetul Electoral al Unirii de la Iaşi şi
deputat în Divanul ad-hoc de la Iaşi, care va elabora programul unionist. În
cadrul Adunării Elective, Catargiu a devenit candidatul la domnia Moldovei din
partea conservatorilor, fiind cel mai bine poziţionat candidat la Tronul
Moldovei dintre posibilii candidaţi Vasile Alecsandri, Costache Negri, Grigore
Sturdza sau Mihail Kogălniceanu. El a fost însă constrâns să renunţe la
candidatură în favoarea colonelului Alexandru Ioan Cuza. După momentul Unirii
Principatelor, de la 24 ianuarie 1859, Catargiu este membru în Comisia Centrală
de la Focşani, apoi, la 27 aprilie 1859, este numit ministru de Interne în
cabinetul Manolache Epureanu din Moldova. Lascăr Catargiu a parcurs o perioadă
de conflicte puternice cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care a culminat cu
constituirea unei coaliţii, cu sprijinul liderului liberalilor radicali, C. A.
Rosetti, care a determinat, în cele din urmă, înlăturarea domnitorului Cuza de
la conducerea ţării, în februarie 1866. Este instituită apoi o Locotenenţă
domnească, un organism politico-administrativ care a substituit activităţile de
şef de stat, alcătuit din Lascăr Catargiu, Nicolae Haralambie și Nicolae
Golescu, apoi Catargiu este desemnat să formeze primul guvern sub domnia lui Carol
I, între 11 mai şi 13 iulie 1866, timp în care se proclamă o nouă Constituţie,
prin care România devine monarhie constituţională. Către finalul anului 1866,
Catargiu este ales preşedinte al Adunării Deputaţilor, fiind unul din
susţinătorii lui Carol I, chiar în perioada de acutizare a mişcărilor
antidinastice. După rolul important pe care l-a jucat în menţinerea la
conducere al lui Carol I, după ce acesta îşi declarase intenţia de a abdica, la
11 martie 1871, Lascăr Catargiu a format un nou guvern, de orientare
conservatoare, primul Consiliu de miniştri care reuşea să guverneze pe tot
parcursul celor patru ani legitimi, până pe 31 martie 1876, când şi-a depus
mandatul pentru organizarea unor noi alegeri legislative. Trebuie spus că pe
parcursul mandatelor avute la conducerea Ministerului de Interne, unele ocupate
din poziţia de prim-ministru, Catargiu a adoptat acte normative cu rol extrem
de important în reformarea administraţiei şi siguranţei: legea pentru
înfiinţarea Jandarmeriei rurale, prin care se înfiinţau 8000 de posturi de
jandarmi comunali, 1260 de jandarmi judeţeni şi 69 de ofiţeri, Legea pentru
organizarea comunelor urbane, Legea pentru reînfiinţarea birourilor de
paşapoarte (1867), Legea pentru organizarea Serviciului Administraţiunii Centrale
a Ministerului de Interne (1892), legea de înfiinţare a Serviciului fotografic
– primul serviciu de identificare şi poliţie tehnică din ţară, Regulamentul
relativ la atributele comisarilor speciali de poliţie în gările Căilor Ferate,
sau Legea poliţiei vânatului. Prin toate aceste măsuri, Catargiu a rămas unul
dintre cei mai de seamă gospodari în dezvoltarea administraţiei ţării. La
3 februarie 1880, Catargiu semnează programul şi statutul Partidului
Conservator, alături de alţi 88 de oameni politici, apoi, în septembrie 1880
devine preşedinte al Partidului Conservator, poziţie pe care a deţinut-o până
la finalul vieţii. A urmat perioada guvernării liberale, în care Catargiu a
fost liderul „Opoziţiei Unite”, care milita pentru înlăturarea de la putere a
Guvernului Ion C. Brătianu, apoi în martie 1884, Partidul Conservator fuziona
cu Partidul Liberalilor Sinceri, condus de Gheorghe Vernescu, dând naştere
Partidului Liberal Conservator. În anul 1888, Catargiu devine, pentru trei
luni, preşedinte al Adunării Deputaţilor, pentru ca între 29 martie şi 3
noiembrie 1889, să devină şi preşedintele Consiliului de miniştri. În noiembrie
1891, Partidului Liberal Conservator se dizolvă, iar conservatorii îşi reiau
activitatea sub stindardul Partidului Conservator. În perioada 27 noiembrie
1891 – 3 octombrie 1895, Lascăr Catargiu devine a patra oară prim-ministru al
Guvernului României, apoi va rămâne un membru marcant al vieţii politice
româneşti până la finalul vieţii. În timpul mandatelor sale de prim-ministru,
Lascăr Catargiu a reuşit să pună în practică o serie de reforme, mai ales în
domeniul financiar şi comercial, măsuri care au contribuit hotărâtor la crearea
statului român modern. Astfel, în mandatele sale de prim-ministru, Catargiu a
contribuit la stabilizarea situaţiei financiare a ţării, la introducerea
monopolului asupra tutunului, introducerea taxei de timbru pe băuturile
spirtoase, anularea concesiunii Strousberg (la 5 iulie 1871 era anulată
concesionarea construcției liniei ferate Roman – București – Vârciorova către
consorțiul condus de antreprenorul Bethel Henry Strousberg), modificarea Legii
tocmelilor agricole din anul 1866, organizarea Armatei, înfiinţarea Creditului
Funciar Român, semnarea Convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria (iunie 1875),
adoptarea Legii creditului agricol (1892), care avea în vedere acordarea de
credite ieftine pentru ţarani, înfiinţarea Băncii Agricole (1894), Legea
telegrafică, telefonică şi poştală, Legea pentru conservarea şi restaurarea
monumentelor istorice. Lascăr
Catargiu a trecut la Domnul la 30 martie 1899, la Bucureşti, la vârsta de 76
ani. SURSA
– NET: https://www.rador.ro/2018/11/01/portret-lascar-catargiu-unul-dintre-cei-mai-importanti-oameni-de-stat-din-istoria-romaniei/ Redau mai jos câteva păreri ale contemporanilor despre persoana
lui Catargiu: - Ion Luca Caragiale - „român
neaoş, fără declamaţii teatrale, fără apucături zănatece, dinastic până la
târâre, patriot cuminte şi dezinteresat până la a refuza un scaun de domnie,
cunoscând profund ţara şi lumea ei”
- Titu
Maiorescu – “un
om de bun simţ, totdeauna demn în purtarea sa, onest şi de o neobosită activitate
în amănuntele administraţiei”.
Statuia
lui Lascăr Catargiu, din bronz, înaltă
de 3 metri, poate fi categorisită ca
o statuie bucureșteană nouă (reinaugurată în data de 29 noiembrie 2010) situată
la intersecția străzilor Povernei cu Viișoara, pe bulevardul Catargiu. În ciuda
inaugurării recente, statuia nu e deloc noua. Ba chiar are peste sută de ani.
Originalul, execuție a sculptorului Marius – Jean - Antonin
Mercié, fusese înalțat
în Piața Romană de azi, în data de 28 octombrie 1907. Statuia a fost înlăturată
de comuniști, împreună cu multe altele, prin anii '50, și a fost depozitată în
curtea Combinatului Fondului Plastic. Ceea ce putem vedea azi este o copie,
realizare a sculptorului Ioan Bolborea. Din
vechea statuie s-a pierdut capul lui Catargiu şi copilul, piese ce au fost
refăcute după imagini din epocă.
xxx
O PASTILĂ DE UMOR
O EPIGRAMĂ PROPRIE
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
UN DIALOG EPIGRAMATIC
___________xxx___________
O PLACHETĂ,
CÂTEVA MEDALII ȘI INSIGNE
DIN JUDEȚUL CARAȘ-SEVERIN
Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu,
MEDALIA, poți citi în articolul “Le
Havre – Franța”.
INSIGNA
este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din
materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă,
pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri
grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o
asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club,
de identificare localitate, de identificare societate comercială, de
identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare
asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări
sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.
Conform DEX (Dicţionarului explicativ
al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară,
care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau
inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de
orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi.
Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are
originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din
metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din
latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni
(medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).
Insigna - A.H.C.R. (Asociația de Cântări - Rețița)
Într-una din lucrările sale,
folcloristul şi compozitorul Tiberiu Brediceanu spunea că „în Banat s-a cântat
întotdeauna cu drag şi s-a cântat frumos“. Această afirmaţie a reputatului
compozitor are acoperire în realitatea existentă în teren, deşi dovezile scrise
nu erau prea multe din cauza modului în care autorităţile timpului tratau
această realitate a românilor bănăţeni. Cu toate acestea, bănăţenii s-au
dovedit capabili să-şi promoveze valorile autentice, deși legile stăpânirii aveau un vădit caracter antinaţional şi urmăreau deznaţionalizarea
făţişă a românilor prin înfiinţarea unor instituţii ce încercau înăbuşirea în
faşă a tuturor manifestărilor culturale şi artistice promovate de români. Cu
toate acestea, viaţa culturală şi-a continuat cursul firesc, bănăţenii
dovedindu-se capabili să-şi promoveze valorile autentice, devenind, în timp,
exemple veritabile şi pentru alte provincii româneşti. Cultura românească în
Banat a fost rezultatul unor condiţii politice şi sociale deosebit de complexe
şi variate. La aceasta au contribuit o mulţime de factori: poziţia geografică a
Banatului; particularităţile solului şi subsolului; diferitele dominaţii
străine pe care le-au îndurat; împrejurările care au determinat caracterul
multinaţional al acestei regiuni mai mult decât în oricare din celelalte
regiuni ale ţării; confruntarea confesiunilor religioase şi lupta prozelitistă
a unora dintre ele; duplicitatea politicii Curţii de la Viena şi dubioasa
colaborare cu cercurile conducătoare maghiare; ritmul de dezvoltare a
relaţiilor capitaliste; concurenţa dintre naţionalităţi; mişcările sociale şi,
în special, Revoluţia de la 1848; slăbirea puterii Curţii de la Viena şi
compromisurile la care a fost obligată etc. Fenomenul coral sătesc din Banat
este covârşitor popular şi doar în mică măsură folcloric. Chiar dacă în
totalitatea cazurilor corurilor săteşti vestimentaţia coriştilor este veşmânt
folcloric autentic al localităţii rurale sau al zonei etnofolclorice căreia
corul îi aparţine, totuşi denumirea pe care localnicii şi coriştii înşişi o dau
este, de regulă, cea de „costum naţional“ sau „costum popular“. În forma
dezvoltată iniţiativa se numea „Reuniunea română de cântări şi muzică“ şi avea
să ducă la o mişcare cu caracter de masă, cuprinzând în mod deosebit lumea satelor
din Banatul istoric: mişcarea corală bănăţeană. Răspândirea fenomenului în
afara graniţelor acestei provincii a fost semnalată de ziarul „Familia“ în
1883. Această mişcare a devenit foarte amplă, astfel că în numai două decenii
(1880-1900) s-au înfiinţat în mediul urban, dar mai ales în cel rural, peste
140 de coruri. Instituţionalizarea faptelor
culturii populare se produce în afara tradiţiei folclorice. Corurile din Banat
nu au luat fiinţă din vreo iniţiativă particulară, şi cu atât mai puţin din
vreuna oficială, ci din entuziasmul colectiv şi bucuria pentru cântare a
satului întreg.Primele forme de „cântare împreună“ s-au închegat în bisericile
săteşti, pentru ca, pe lângă cantorii din strană, şi „poporenii“ să poată da
răspunsuri la Liturghie. Îndrumaţi de cantori, de vreun învăţător sau de
preotul însuşi, ei au putut deprinde cântarea „după ureche“ pe mai multe voci
(de regulă la trei voci). Prima formă de instituţionalizare a unor astfel de
coruri săteşti s-a produs în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin
„includerea“ lor în aşa-zisele reuniuni de cântări, de la oraș. Aşadar,
instituţionalizarea acestor forme incipiente, primitive ale mişcării corale
bănăţene s-a produs, sub influenţă urbană, în afara tradiţiei culturii corale
folclorice specifice mediului rural. De la micile grupuri de cântăreţi, fie
„lumeşti“, fie bisericeşti şi până la cor n-a fost decât un pas. Semnificativ
este faptul că în decurs de două-trei decenii, după înfiinţarea primelor
coruri, aproape că n-a existat sat sau comună bănăţeană care să nu-şi aibă
corul şi fanfara sa. Iar când stăpânirea străină de neam s-a încumetat să le
aprobe, majoritatea s-au transformat în „Reuniuni de cântare şi citire“ sau
„Reuniuni de cântare şi lectură“. Contribuția
atât de bogată şi hotărâtoare a acestor reuniuni de citire şi cântare pentru
dezvoltarea civilizaţiei şi culturii bănăţene săteşti şi însemnătatea lor
pentru cultivarea şi îmbogăţirea tradiţiilor culturale şi artistice bănăţene a
fost dintre cele mai însemnate.
Banatul montan 2018 (1718 - 2018)
300 de ani de la colonizarea Banatului Montan și cu germani
De-a
lungul timpului Banatul, deşi un teritoriu relativ mic şi destul de unitar, a
suferit nenumărate împărţiri şi divizări administrative, în funcţie de
interesele de moment ale stăpânitorilor săi. Mai ales în ultimul secol, aceste
împărţiri au ajuns să ţină cont din ce în ce mai puţin de specificul său şi de
dorinţele locuitorilor. Banatul istoric are o suprafaţă totală de 28.526 kmp,
care în 1919-1920 au fost împărţiţi între trei state astfel: 18.966 kmp au
revenit României (66,5%), 9.276 kmp se află acum în Serbia (32,5%) şi 284 kmp
în Ungaria (1%). De formă patrată, Banatul are limite naturale în trei părţi
(Mureşul la nord, Tisa la vest şi Dunărea la sud), o limită convenţională fiind
doar cea de la est, care îl desparte de Transilvania şi Oltenia. Divizat după
1779 în comitate şi după 1920 în judeţe, Banatul a suferit unele separaţii care
ar fi putut foarte bine să fie evitate, ţinând cont de suprafaţa sa relativ
mică, asemănătoare cu cea a Belgiei sau Olandei. Din păcate, de multe ori
interesele de la centru au urmărit atât tăierea sa în unităţi teritoriale
distincte şi fără legături între ele, conduse în spirit centralist, cât şi
detaşarea unor zone de margine, care au fost alipite în mod discreţionar altor
regiuni. Acum, când falimentul împărţirii în judeţe începe să fie recunoscut şi
la nivel oficial, acest lucru poate fi observat cel mai bine tocmai în regiunea
noastră. În vremea administraţiei maghiare, Banatul a fost divizat în trei
comitate, care acopereau fâşii verticale de teritoriu mergând de la nord la sud.
Cel vestic se numea Torontal, fiind acum în cea mai mare parte a sa inclus în
Serbia (Voivodina) şi Ungaria. Partea centrală o ocupa comitatul Timiş,
cuprinzând regiunea Timişoara, dar şi teritorii din sud, actualmente în Banatul
sârbesc (Vârşeţ, Biserica Albă). Zona estică o forma comitatul Caraş-Severin. După
1920, divizarea în judeţe (termen până atunci necunoscut în Banat, unde în
perioada medievală fuseseră districte, cu suprafaţă mult mai mică) s-a făcut pe
orizontală. Partea nordică a devenit judeţul Timiş-Torontal (ca un ecou al
pretenţiilor teritoriale faţă de treimea din Banat cuprinsă în alte ţări), iar
judeţul Caraş-Severin a fost în scurt timp divizat la rândul său în cele două
componente. Această situaţie s-a menţinut până în anul 1950. Trecerea de la
judeţe la regiuni nu a însemnat imediat refacerea unităţii Banatului, însă
succesivele modificări ale acestora au adus în cele din urmă forma dorită, care
a existat în intervalul 1960-1968. Lăsând la o parte aspectele negative ale
perioadei comuniste, putem spune că în sfârşit organizarea administrativă din
acei ani respecta realitatea istorică. Revenirea la judeţe în 1968 a lovit din
nou puternic în unitatea regiunii. Doar judeţul Timiş face parte din Banat în
mod integral. Caraş-Severinul cuprinde trei localităţi (Bucova, Bouţari şi
Cornişoru) care aparţin Transilvaniei (Hunedoara). La rândul său, judeţul
Hunedoara a primit satele bănăţene Sălciva şi Pojoga, iar Mehedinţiul a primit
oraşul bănăţean Orşova şi încă 11 localităţi (Baia Nouă, Coramnic, Dubova,
Eibenthal, Ieşelniţa, Jupalnic, Ogradena, Plavişeviţa, Sviniţa, Tişoviţa,
Tufări), limita istorică între Banat şi Oltenia fiind în realitate la
Vârciorova. De asemenea, aproape tot malul stâng al Mureşului a fost inclus în
judeţul Arad, care în cea mai mare parte nu aparţine Banatului. Unele probleme
apar la delimitarea nordică, întrucât Mureşul, care reprezintă limita naturală
a Banatului, trece prin mijlocul oraşelor Arad şi Lipova. Lipova este un vechi
oraş bănăţean, iar zona Aradului din stânga Mureşului este formată din trei
foste sate bănăţene (Aradu Nou, Sânnicolau Mic şi Mureşel). Din acest motiv,
considerăm că soluţia adoptată în 1960-1968 a fost cea corectă, alipindu-se
Banatului o fâşie de teren din dreapta Mureşului, care mergea până la Curtici,
Şiria şi Săvârşin inclusiv.
În urma războiului austro-turc
din anul 1716 Banatul a fost
cucerit de Imperiul Habsburgic și ca urmare prințul Eugeniu de
Savoia a propus a propus împăratului Carol alVI-lea ca Banatul
să fie organizat și guvernat în așa fel, încât să aducă folos casei imperiale.
Astfel se deschide calea pentru colonizări, necesare atât din rațiuni
strategico-politice de extindere a imperiului, dar importante și pentru
repopularea și revigorarea Banatului, vlăguit economic și demografic de
războaiele austro-turce. Colonizarea Banatului s-a produs în trei perioade de
timp. Între anii 1718-1740 are loc primul val de colonizări numit și
„Colonizarea carolină” (Karolinische Ansiedlung), după numele
împăratului Carol al VI-lea ceea ce însemnat strămutarea a peste 15000-40000 de
coloniști germani, la care s-au adaugat români, sârbi, bulgari, italieni și
spanioli. Drept rezultat, ponderea germanilor catolici a ajuns la un moment dat
la 50% din totalul populației. Fiind buni meșteșugari, germanii au dezvoltat
industria și comerțul. Datorită nevoii de a asigura condiții bune de viață
populației colonizatoare autoritățile austriece au început o reorganizare a
tuturor satelor din Banat, clădind în același timp altele noi. Tipicele așezări
ale coloniștilor erau satele construite sub formă de tablă de șah, cu biserica
romano-catolică și terenul înconjurător în centru. Regiunea a devenit o rețea
organizată, ordonată și cu o structură compactă. Cunoscut și sub numele de
„Colonizarea tereziană” (Theresianische Ansiedlung, al doilea val de
coloniști și cel mai
masiv (circa 75000 de oameni) a venit în
Banat între anii 1744-1772. Al treilea și ultimul val organizat de
coloniști germani (circa 60000 de oameni) a avut loc între anii 1782 –
1787 și a fost numit „Colonizarea iosefină”. Impărăteasa Maria Tereza a
emis Patenta de colonizare din 25 februarie 1763 in care dispunea strămutarea
populației românești și deposedarea acesteia de orice drept asupra terenurilor
pe care îl deținea, făcându-se astfel loc pentru venirea și împământenirea
șvabilor. Colonizarea Banatului a fost o acțiune pe scară largă,
sistematică și plănuită în minime detalii de administrația austriacă. Sate,
orașe și străzi au fost desenate pe planșetă, într-o simetrie care reflecta cultura
absolutismului în arhitectura și urbanistica epocii. Coloniștii imigrați au
găsit în Banat un ținut mlăștinos și aproape pustiu. În primii ani s-au
confruntat cu epidemii, febră și foamete. Însă, printr-un efort enorm, cu
numeroase victime și multe obstacole, în două-trei generații, recultivarea
regiunii s-a încheiat cu succes. Șvabii bănățeni au găsit cel mai bine
caracterizarea efortului lor în zicala „Primilor moartea, următorilor
sărăcia, ultimilor pâinea” (Den Ersten der Tod, den Zweiten die Not, den
Dritten das Brot). Cruciale pentru succesul secării mlaștinilor au fost
drenarea și canalizarea râului Bega, care avea atunci numeroase brațe. Terenul
astfel câștigat s-a dovedit mănos, justificând bunăstarea șvabilor din secolul
al XIX-lea. Banatul a fost practic transformat în grânarul Imperiului austriac.
În același timp, capitala Banatului, Timișoara, a devenit centrul cultural
al șvabilor bănățeni. La sfârșitul secolului a urmat dezvoltarea căilor ferate
și industrializarea Banatului.
Gugulan MTB & Run
Produsul de mai sus este o
medalie realizată de firma privată orădeană Alex Sztankovits pentru a fi conferită
participanților și/sau câștigătorilor la competiția mixtă de ciclism și
alergare Gugulan care are loc în municipiul Caransebeș din județul Caraș Severin.
Gugulanii reprezintă denumirea generică sub
care sunt cunoscuți locuitorii de etnie română ai zonei rurale a Banatului
montan din nordul județului Caraș Severin și având ca centru
urban municipiul Caransebeș. Numele de "gugulan" provine fie de
la Vârful Gugu al munților Godeanu fie de la cuvântul
"gugulană" care în dialectul aromân înseamnă "fata
chipeșă și frumoasă", respectiv "ciupercă cu pălărie roșie".
Îndeletnicirile de bază ale gugulanilor sunt creșterea
animalelor și pomicultura.
Caransebeș este un
municipiu din județul Caraș-Severin, care include și satul Jupa, fiind
situat la confluența râurilor Timiș și Sebeș. Este un important nod feroviar, fiind
localizat la aproximativ 40 km depărtare de Reșița
21 km de Oțelul Roșu,
70 km de Hațeg și în jur de 25 km depărtare de
stațiunea de Muntele Mic. Caransebeşul este
atestat documentar începând cu anul 1290, însă vechimea sa este mai mare,
după cum o dovedesc descoperirile arheologice din epoci diferite, de la cele
neolitice până la cele romane şi bizantine. Romanii au construit aici puternica
aşezare de la Tibiscum. Orașul a fost
conectat la rețeaua feroviară în anul 1876, odată cu inaugurarea căii
ferate Timișoara-Caransebeș. În anul 1879 aceasta a fost prelungită
până la Orșova și interconectată cu rețeaua de căi ferate
din Regatul României. La recensământul din anul 2021 municipiul Caransebeș
număra 21714 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011 –
24689 locuitori), dintre care: români – 80,36% și restul –
necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului
cărășean Caransebeș astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 73,05%, baptiști – 2,99%, romano
catolici – 2,92%, penticostali – 2,08% și restul – necunoscută sau altă
religie. Ca obiective principale de vizitat în acest oraș enumăr:
18 clădiri istorice importante,
5 lăcașuri de cult, 10 monumente și plăci comemorative, 2 muzee (colecții
muzeale), 2 parcuri și 6 statui. Dintre personalitățile care s-au născut sau au
trăit vremelnic în acest oraș enumăr:
- Ioan Drăgalina – general al armatei
române, mort pe câmpul de luptă în Primul Război Mondial (în timpul luptelor de
pe valea Jiului). S-a născut în Caransebeș.
- Eftimie Murgu – jurist și profesor de
filosofie român, om politic, deputat în parlamentul revoluționar maghiar din
timpul Revoluției de la 1848. A făcut o parte din studii la Caransebeș.
- Mihail Trapșa – general în armata
austriacă, a fost comandantul Regimentului XIII de graniță Româno-Bănățean nr.
13 Caransebeș.
- Traian Doda – general în armata
imperială, a redactat primele hărți topografice din Oltenia și Muntenia.
- George Suru – poet; Primul său volum de
poezii a fost intitulat „Pentru a iubi”, apărut în anul 1967.
Grup școlar industrial metalurgic Reșița
Grupul Școlar Metalurgic Industrial din municipiul Reșița, denumire actuală – Colegiul
Tehnic, este o renumită instituție de învățământ care pregătește personal
tehnic de profesii și nivele de calificare diferite pentru puternica industrie
metalurgică a județului Caraș-Severin. Unitatea de învățământ s-a înființat
prin Ordinul nr. 394/29 octombrie 1966 ca Școală Profesională pe lângă
combinatul siderurgic din Reșița. Urmează o serie de schimbării ale denumirii
școlii după cum urmează: Grupul Școlar (1968), Liceul Metalurgic
(1973), Liceul Industrial nr.2 (1977), Grupul Școlar Industrial Metalurgic
(1993), Grupul Școlar Industrial “Ștefan Anghel”. Astăzi instituția de
învățământ pregătește pe lângă oțelari, furnaliști, laminoriști și tehnicieni
mecatroniști, tehnicieni electromecanici, tehnicieni transporturi, mecanici,
electricieni și chiar coafori stiliști. Colegiul are clase de liceu, de școală
postliceală dar și de maiștri, desfășurând cursuri de zi, seral și frecvență
redusă. În anul 2010 Grupul Școlar Industrial “Ștefan Anghel” a fuzionat cu altă școală reșițeană de profil – Grupul
Școlar Industrial Alexandru Popp, formând Grupul Școlar Tehnic Reșița, din anul
anul 2011 – Colegiul Tehnic.
Arsenal - Reșița
Produsul
medalistic de mai sus este o insignă realizată la
comanda Asociației sportive Arsenal din municipiul Reșița. În cadrul acestei
asociații se practică diverse sporturi printre care fotbalul dar și atletismul.
Asociația funcționează pe lângă fabrica de armament care poartă același nume –
Arsenal. Sediul Asociației este situat pe Strada Bârzăviței, la nr. 4. Fabrica de armament Arsenal
Reșița funcționează ca filială a
companiei Rom-Arm. Fabrica a fost înființată în anul 1972 pentru a produce
tunuri de calibru mare și mijlociu. Utilajele fabricii au fost importate din
China în anii 1970. După 1990,
fabrica s-a orientat și spre produse și servicii din domeniul civil.
Placheta - Expoziția A.C.P.A.M. Reșița 1963
(Asociația Crescătorilor de Păsări și Animale Mici)
Piesa
medalistică de mai sus este o plachetă realizată în anul 1963 care a fost
conferită participanților la expoziția reșițeană a Asociației Crescătorilor de
Păsări și Animale Mici (A.C.P.A.M.), denumită astăzi – Asociația crescătorilor
de păsări și animale mici de rasă “Fauna cărășană” Caraș-Severin. Asociația
este constituie dintr-un grup de oameni legaţi sufleteşte, unii de peste patru
decenii, iar alţii de mai deunăzi, toţi învârtindu-se în jurul lucrului care îi
leagă, acesta fiind o găină sau un cocoş, un iepure mai mic sau mai mare, un
porumbel sau mai nou un papagal sau un porcuşor de Guineea. Asociația a obținut
multe rezultate meritorii la expozițiile la care a participat:
- anul 2010 – 25
titluri de campioni naționali
- anul 2011 – 6
titluri de campioni naționali la păsări de curte și 11 titluri de campioni
naționali la păsări exotice
Municipiul Reșița (în maghiară Resicabánya, în germană Reschitz, în cehă Rešice, in croată Ričica), este capitala județului Caraș Severin din România, provincia Banat, care numără aproximativ 84000 de locuitori. Istoric, localitatea este atestată din secolul al XV-lea cu numele de Rechyoka și Rechycha. Cercetările arheologice au descoperit în acest spațiu urme de locuire din perioada neolitică, dacică și romană. Este menționată în 1673 cu numele Reszinitza, ai cărei locuitori plăteau impozite către pașalâcul Timișoarei, iar în anii 1690 - 1700 izvoarele o amintesc ca depinzând de Districtul Bocșei împreună cu alte localități din Valea Bârzavei. Conscripția din anul 1717 o menționează cu numele Retziza, având 62 gospodării impuse de către stăpânirea austriacă nou instaurată aici. Ea devine din 3 iulie 1771 locul de întemeiere a celui mai vechi și important centru metalurgic de pe continentul european. Odată cu nașterea uzinelor, se pun bazele Reșiței industriale. Sus am postat stemele comunistă și actuală ale orașului Reșița, iar mai jos pozele câtorva monumente de arhitectură și cultură din vremuri diferite, din acest oraș, dar și unele trimiteri poștale ilustrate.
Gara
Atelierul de roți montate
Fabrica de locomotive
Cuptoarele Martin
Uzina de laminat și atelierul de mașini
Turnătoria
Intrarea în mină
Uzina electrică
Cărămidăria
Atelierul mecanic
Caraș-Severin este un județ
situat la limita provinciilor Banat și Transilvania din România, care are
ca reședință orașul industrial Reșița. Situat în partea de sud-vest a României,
județul Caraș-Severin are o suprafață de 8514 kilometri
pătrați, 3,6% din suprafața țării, ocupă locul al treilea, ca mărime între
județele țării, numără aproximativ 333000 de locuitori și cuprinde 2 municipii
- Reșița și Caransebeș, 6 orașe - Bocșa, Oravița, Moldova Nouă, Oțelu Roșu,
Anina, Băile Herculane și 69 de comune. Sus am postat harta, stemele
interbelică Caraș și Severin, comunistă și actuală ale județului Caraș -
Severin, iar dedesubt pozele câtorva locuri monumente de cultură și arhitectură
din acest județ din vremuri diferite, dar și unele trimiteri poștale ilustrate.
Gara - Anina
Vedere - Berzasca
Vederi - Cacova
Gara - Caransebeș
Biserica greco-ortodoxă - Oravița
Vedere - Rusca Montană
Vedere - Oțelul Roșu
Vedere - Ocna de Fier
Catedrala greco ortodoxă română - Caransebeș
Vedere - Boșca Română
______________ooOoo______________
PERSONALITĂȚI CULTURALE
PE BANCNOTELE LUMII
George Enescu, compozitor și violonist român,
a trăit între anii 1881 - 1955
Două detalii vignetă de pe felicitări franceze
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 31.01.2024