Epaminonda's Blog.....: mai 2024

vineri, 31 mai 2024

SIERRA LEONE

5000 leone 2002

SIERRA LEONE

Este un stat (republică constituțională)

situat în vestul continentului Africa,

cu capitala în orașul Freetown,

care și-a câștigat independența față de

Marea Britanie la data de 27 aprilie 1961.

Acest stat folosește bancnota Leone,

se întinde pe 71740 kilometri pătrați și

numără aproximativ 6,44 milioane de locuitori.

Deviză națională a statului este:

Unitate, pace, justiţie
Stema oficială:

Evoluţia stemei:

Steagul oficial adoptat la data de 27 aprilie 1961:

Alte steaguri oficiale:

1787 – 1870 – Anglia

1870 – 1889

1889 – 1914

1914 – 1961

Pe aversul bancnotei postate aici este reprezentat

Sengbe Pieh, luptător pentru cauza

independenţei naţionale,

cunoscut şi sub numele Joseph Cinque sau Cinquez,

care a trăit în perioada anilor 1813 – 1879.

El a condus revolta unor africani pe nava spaniolă

La Amistad în iulie 1839, care s-au opus luării lor

ca sclavi, ocazie cu care

au fost uciși câțiva ofițeri de pe navă.

Pe reversul bancnotei este reprezentat

Barajul hidrologic Bumbuna.

Barajul Bumbuna este situat pe râul Seli

în apropierea localității Bumbuna,

districtul Tonkolili, el deservind o

centrală electrică de 50 megawați (67000 CP).

El s-a construit în perioada aniloR 1979 – 2009

și a costat 327 milioane de dolari USD.

Câteva date tehnice ale barajului sunt:

- înălțime – 88 metri

- lungime – 440 metri

- capacitat– 445 milioane metri cubi

- suprafața – 21 kilometri pătrați

Catedrala St.George

Clădirea Guvernului

Aeroportul Internațional

Deasupra am postat trei importante monumente de arhitectură din această țară iar mai jos o marcă poștală, o insignă, o monedă și o medalie emise de autoritățile statului Sierra Leone.

Marcă poștală locală

Insignă locală

Medalie locală

Monedă locală

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_____________xxx____________

O MEDALIE ȘI

CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

România NATO - 20 ani

Produsul medalistic de mai sus a fost realizat în anul 2024 la Monetăria Statului pentru a celebra trecerea a 20 de ani de la aderarea României la NATO. Pe avers se disting următoarele reprezentări: un avion, un transportor blindat, o navă militară (reprezentând cele trei componente ale sistemului național de apărare – trupele terestre, aeriene și navale), stema României și o eșarfă tricoloră în culorile drapelului național. Pe revers este redată harta României având în centrul emblema NATO și inscripțiile: 2004 ROMÂNIA – NATO 20 ANI în limbile română și engleză. Medalia este realizată în două variante de metal compoziție și are următoarele caracteristici tehnice:

anul emiterii – 2024
emitent – Monetăria Statului
tema – 20 de ani de la aderarea la NATO
material (compoziție) – argint cu tiltul de 99,9% și aliaj de cupru
forma – rotundă
diametrul – 50 milimetri
greutate – 47 grame
calitate – proof like
tiraj – 60 bucăți (cea din argint) și 400 bucăți (cea din aliaj cupru)
prețuri unitare de achiziție de la magazinele bucureștene al Monetăriei Statului sau de pe magazinul online www.romanianmint.ro, cu TVA inclus – 795 lei (cea din argint) și 392 lei (cea din aliaj de cupru).

Integrarea României în structurile euroatlantice a reprezentat un moment de însemnătate specială, prin atingerea unui deziderat major de politică externă și securitate, care a beneficiat de un sprijin larg la nivelul clasei politice și al întregii societăți românești. În 2004, la 29 martie, România depunea, la Washington, instrumentul de ratificare privind aderarea la Alianța Nord-Atlantică, iar la 2 aprilie avea loc ceremonia arborării drapelului românesc la Cartierul General al NATO. Aceste două momente au marcat, formal și simbolic, dobândirea de către țara noastră a statutului de membru NATO și au consfințit faptul că România este parte integrantă a comunității euroatlantice. În cei 20 de ani de la aderare, România și-a consolidat profilul de aliat responsabil, implicat activ în promovarea valorilor și principiilor democratice, a securității și stabilității în spațiul euroatlantic și în afara sa. Contribuțiile valoroase ale țării noastre în plan politic, conceptual, practic și operațional își găsesc, în prezent, o reflectare clară în acțiunile și profilul NATO. Astăzi, mai mult ca oricând, Flancul Estic, vecinătatea estică, Marea Neagră au devenit teme de importanță centrală pe agenda aliată și România beneficiază de o prezență aliată consolidată și o postură NATO întărită de descurajare și apărare pe teritoriul național și în regiune. România a demonstrat, pe parcursul celor 20 de ani de la aderarea sa, că este un veritabil furnizor de securitate și stabilitate. NATO (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord) este în prezent principalul garant al securității României, în cadrul relației strategice transatlantice cu Statele Unite ale Americii, care, asigură coerență și consistență acțiunilor Alianței. Statul român găzduiește actual o serie de structuri, sisteme și forțe NATO, participă cu trupe și mijloace militare la operațiuni și misiuni ale Alianței prin implicare în anumite teatre de operații, contribuie la măsuri de consolidare a prezenței avansate a acesteia pe flancul său estic și asistă state partenere, în ce privește eforturile comune de creștere a capacităților de reziliență, apărare și sprijin. În fiecare an, în prima duminică a lunii aprilie se sărbătorește „Ziua NATO în România”. Câteva dintre elementele prezenței NATO în România sunt:

Unitatea de Integrare a Forțelor NATO- structură de comandament militar multinațional pe teritoriul României și reprezintă unul dintre cele 8 comandamente similare existente pe flancul estic organizației, care fac legătura dintre organizație și țările gazdă. Rolul acestor unități este acela de a oferi sprijin, astfel încât forțele NATO să ajungă la destinație și să fie pregătite pentru misiunile încredințate. Rolul său este astfel facilitatilor în ce privește primirea, staționarea, pregătirea și coordonarea forțelor militare ale NATO, urmând apoi să le asiste în ce privește integrarea acestora alături de partenerii din Alianță și de forțele militare ale țării gazdă, astfel încât misiunea lor să fie îndeplinită.
Detașamentul NATO de Contrainformații de la București
Centrul de Excelență NATO în domeniul HUMINT, cu sediul la Oradea

Astăzi alianța politico-militară NATO reunește 32 de țări din Europa și America de Nord, ea fiind înființată în data de 4 aprilie 1949 printr-un tratat semnat la Washington DC. Sediul general NATO se află la Bruxelles în Belgia, iar Sediul Central al Forțelor Aliate din Europa se află în apropiere de Mons - Belgia. Cheltuielile militare însumate ale NATO constituie aproximativ 70% din totalul cheltuielilor militare la nivel mondial. Reprezentanții statelor membre și-au exprimat intenția de a aloca minimum 2% din produsul intern brut pentru cheltuielile militare până în 2024.

Insigna - A.N.E.F. (Academia Națională de Educație Fizică)

Prima instituţie de învăţământ superior pentru pregătirea profesorilor de educaţie fizică din România şi-a început cursurile la 1 decembrie 1922, la Bucureşti. A fost a 10-a instituţie de acest fel din lume şi a 5-a din Europa. Activitatea a debutat sub conducerea generala a prof. Virgil Bădulescu care a obţinut sprijinul familiei regale, mai ales a Majestăţii Sale Regele Ferdinand I, a lui Dimitrie Gusti – directorul Casei Culturii Poporului şi a profesorului Vasile Pârvan. Instituția de învățământ a fost înfiinţată prin Legea pentru Educaţie Fizică, promulgată la data de 15 iunie 1923 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 59, din 17 iunie 1923, sub denumirea de Institutul National de Educatie Fizica (I.N.E.F.). Această titulatură fost schimbată pe parcursul existenţei sale, până la cea prezentă, atribuită prin modificările aprobate la H.G. nr. 749/2009 si publicate in Monitorul Oficial al României Partea I din 12 octombrie 2009. Denumirile instituţiei de-a lungul timpului sunt:

1922 - Institutul Naţional de Educaţie Fizică (I.N.E.F.);
1929 - Institutul Superior de Educaţie Fizică (I.S.E.F.);
1937 - Academia Naţională de Educaţie Fizică (A.N.E.F.);
1942 - Şcoala superioară de Educaţie Fizică (Ş.S.E.F.);
1945 - Academia Naţională de Educaţie Fizică (A.N.E.F.);
1948 - Institutul de Educaţie Fizică (I.E.F.);
1950 - Institutul de Cultură Fizică (I.C.F.);
1968 - Institutul de Educaţie Fizică şi Sport (I.E.F.S.);
1990 - Academia de Educaţie Fizică (A.E.F.);
1992 - Academia Naţională de Educaţie Fizică (A.N.E.F.);
1993 - Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport (A.N.E.F.S.).
2009 - Universitatea Naţională de Educaţie Fizică şi Sport din Bucuresti - U.N.E.F.S.

Academia Națională pentru Educație Fizică și Sport (fostă institut, azi universitate) își are sediul pe strada Constantin Noica, fostă Ștefan Furtună, la nr. 140 în localul fostelor grajduri regale, care s-au ridicat între anii 1937 – 1940 după indicațiile arhitecților Alexandru Iosif și Gheorghe Lungu. De-a lungul vremii aceste grajduri au suportat însemnate modificări din cauza oamenilor sau a naturii. După anul 1950 construcției îi revine un rol nou în societate, acela de cămin studențesc, fiind denumit Căminul 303. Din anul 1984 în această construcție s-a instalat Academia Națională pentru Educație Fizică și Sport (pe scurt ANEFS) deși aceasta exista din anul 1922 sub numele Institutul Național de Educație Fizică. În locul grajdurilor este acum o sală de sport în care încă se mai găsește loja regală cu scara de acces. Și sala de marmură, actuala sală de festivități s-a păstrat așa cum a fost, podea de marmură albă, coloane din marmură culoarea smaraldului, scena pentru prestații artistice și desigur încă o lojă în care cei de viță nobilă puteau privi spectacolele. Fiecare sală, cea de atletism, cea de judo, centrul medical, birourilor cadrelor didactice, toate au moștenit arhitectura și decorul din perioada regală. Ușile masive din lemn, tablourile cu scene în care sunt implicați, logic, caii, culoarele strâmte, scările întortocheate, balconașele întrerupte de coloane, toate acestea sunt mărturiile unei construcții regale.

23 August 1946 - Trăiască victoria B.P.D.

(Blocul Partidelor Democrate)

Ziua de 23 august a anului 1944, intrată în istorie ca actul de la 23 august, a fost de fapt o lovitură de stat prin care regele Mihai I a decis demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, prim ministru al României și „Conducătorul Statului”, dispunând încetarea imediată a colaborării României cu Puterile Axei și începerea tratativelor de armistițiu cu Aliații și de colaborare militară cu Uniunea Sovietică. Acest act a pus capăt regimului instaurat prin puciul lui Ion Antonescu de la 6 septembrie 1940, în urma căruia acesta se auto-intitulase „conducător al statului” și își însușise puteri discreționare. În situația în care Armata Roșie invadase deja nord-estul României în luna martie 1944 (frontul oprindu-se pe linia Cernăuți – Botoșani – Iași – Chișinău – Tighina, desprinderea de puterile Axei și semnarea imediată a armistițiului cu Uniunea Sovietică devenise o necesitate urgentă și vitală. Imediat după demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, România a ieșit din alianța cu Puterile Axei a declarat încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaților și a declarat război Germaniei și Ungariei. Acordul de Armistițiu între guvernele Statelor Unite ale Americii, Regatului Unit și URSS-ului, pe de o parte, și guvernul României, pe de altă parte, a fost ulterior semnat la Moscova, pe 12 septembrie 1944, acord în care au fost stabilite modalitățile politice de guvernare a României, precum și plata de despăgubiri materiale către URSS în valoare de 300 milioane de dolari defalcate pe 6 ani, sub formă de bunuri. Alt rezultat al schimbării de alianță din 23 august 1944 a fost revenirea Transilvaniei de Nord în granițele României, în timp ce Cadrilaterul retrocedat Bulgariei, precum și Basarabia și Bucovina de Nord, cedate Uniunii sovietice în 1940, rămâneau în posesia acestora. Schimbarea de alianță a României din 23 august 1944 a accelerat înaintarea Aliaților (printre care se număra acum România) spre granițele Germaniei, armata română participând la operațiunile din 1944 contra Germaniei naziste pe teritoriul țării sale, precum și la cele de pe teritoriile Ungariei și Cehoslovaciei până la sfârșitul războiului. Hotărârea României a scurtat cu şase luni cel de-al doilea război mondial. 23 August a fost, timp de aproape jumătate de secol, sărbătoarea naţională a României, pregătită şi întâmpinată cu mare fast de regimul comunist. Ziua de 23 august este una de referință în istorie, zi națională în comunism, pe care românii și regimul o sărbătoreau cu mult fast. Momentul 23 August 1944, care a dat prilejul acestei sărbăători, a devenit graniţa în timp între două epoci istorice: încheierea celui de-al Doilea Războu Mondial și începutul sovietizării României. De aceea, liderii comunişti au sărbătorit naţional acest moment. 22 August 1944, ora 22:30, prin Proclamaţia către ţară, regele Mihai anunţa „ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite”. Hotărârea a scurtat cu şase luni cel de-al Doilea Război Mondial. Cel care a jucat rolul primordial în ziua de 23 august 1944 a fost Regele Mihai, care l-a arestat pe mareșalul Ion Antonescu și a decis să se alăturare Coaliţiei Naţiunilor Unite. Astfel că, timp de 40 de ani, până la prăbuşirea regimului comunist, pe 23 august s-a sărbătorit Ziua Naţională a României. Momentul Ziua de 23 august a rămăs în mintea românilor drept cea mai importantă sărbătoare comunistă, motiv pentru care se organizau activităţi în „cinstea” lui Nicolae Ceauşescu, de „Ziua Națională a României”. Parade fastuoase, materiale de propagandă, demonstraţii ale oamenilor muncii, cântece pioniereşti, marşuri militare sau spectacole omagiale erau doar câteva dintre manifestările organizate în „Epoca de Aur” pentru a celebra ziua de 23 august. Pregătite cu câteva luni înainte, activităţile dedicate zilei în care România a întors armele împotriva Germaniei naziste şi s-a alăturat Coaliţiei Naţiunilor Unite s-au transformat într-un omagiu adus conducătorului mult iubit, Nicolae Ceauşescu.

1 Mai 1961

În anul 1889 Congresul Internaționalei Socialiste a decretat ziua de 1 Mai ca Ziua Internațională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestații muncitorești. Cu timpul, data de 1 mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie Reducerea normei orare zilnice de lucru stă la originea semnificației zilei de 1 mai, de sărbătoare internațională a lucrătorilor. În anul 1872, circa 100 de mii de lucrători din New York, majoritatea din industria construcțiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore. Data de 1 mai apare, pentru prima dată, în legătură cu întrunirea, din anul 1886, a Federației Sindicatelor din Statele Unite și Canadei (precursoarea Federației Americane a Muncii). George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor și Tâmplarilor a inițiat introducerea unei rezoluții care stipula ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, și după 1 mai 1886”, sugerându-se organizațiilor muncitorești respectarea acesteia. La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite, însă cea mai mare demonstrație a avut loc la Chicago, unde au mers 90 de mii de demonstranți, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului. Dar, ziua de 1 mai a devenit cunoscută pe întreg mapamondul în urma unor incidente violente, care au avut loc trei zile mai târziu, în Piața Haymerket din Chicago. Numărul greviștilor se ridicase la peste 65000. În timpul unei demonstrații, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui protest al angajaților de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Poliția a intervenit, 4 protestatari au fost împușcați și mulți alții au fost răniți. În seara aceleași zile, a fost organizată o nouă demonstrație în Piața Haymarket. Din mulțime, o bombă a fost aruncată spre coloana de polițiști. Au fost răniți 66 de polițiști, dintre care 7 au decedat ulterior. Poliția a ripostat cu focuri de armă, rănind două sute de oameni, din care câțiva mortal. În urma acestor evenimente, 8 lideri anarhiști, care aparțineau unei mișcări muncitorești promotoare a tacticilor militante, violente, au fost judecați. Muncitorii din Anglia, Olanda, Rusia, Italia, Franța și Spania au adunat fonduri pentru plata apărării. În urma procesului, 7 dintre aceștia au fost condamnați la moarte (doi având ulterior pedeapsa comutată la închisoare pe viață) și unul la 15 ani închisoare. Șapte ani mai târziu, o nouă investigație i-a găsit nevinovați pe cei 8. În anul 1888, la întrunirea Federației Americane a Muncii s-a stabilit ca ziua de 1 mai 1890 să fie data pentru susținerea, prin manifestații și greve, a zilei de muncă de 8 ore. Dar, în anul 1889, social–democrații afiliați la așa–numita Internațională a ll–a, au stabilit, la Paris, ca ziua de 1 mai să fie o zi internațională a muncitorilor. La 1 mai 1890, au avut loc demonstrații în SUA, în majoritatea țărilor europene, în Chile, Peru și Cuba. După aceasta, 1 mai a devenit un eveniment anual. Până în 1904, Internaționala a ll-a a chemat toți sindicaliștii și socialiștii să demonstreze energic, pentru „stabilirea prin lege a zilei de muncă de 8 ore, cererile de clasă ale proletariatului și pentru pace universală”. 1 mai a devenit, în aproape toată lumea, Ziua Internațională a Muncii. Există și excepții, de exemplu Australia, Elveția și SUA, unde 1 mai nu este o sărbătoare oficială. În majoritatea țărilor vest europene, ziua de 1 mai este zi liberă. În țările comuniste, ziua de 1 mai a fost transformată într-o sărbătoare de stat însoțită de defilări propagandistice. Regimurile comuniste încercau să instrumenteze politic o veche tradiție a mișcării muncitorești internaționale. În România, după evenimentele din decembrie 1989, timp de mai mulți ani, ziua de 1 mai nu a mai fost sărbătorită prin festivități decât la inițiativa unor reprezentanți ai unor partide precum P.S.M. și P.R.M.. În România această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mișcarea socialistă în anul 1890. În perioada comunistă, de 1 mai autoritățile organizau manifestații uriașe pe marile bulevarde. Coloane de oameni, în ținute festive, scandau lozinci și purtau pancarte uriașe. După defilare cu mic, cu mare, muncitorii din toate sectoarele de producție se îndreptau cu avânt, de la primele ore ale dimineții, spre locul de desfășurare a serbărilor câmpenești organizate în lungul și-n latul țării. Își întindeau păturile pe iarbă, mâncau mititei, beau bere și ascultau rapsozii veniți să le răsplătească efortul de peste an. După 1990, importanța propagandistică a zilei a fost minimalizată, dar oamenii se bucură de acest eveniment, sărbătorindu-l în aer liber, la iarbă verde, la mare ori la munte. În ultimii ani Poșta Română nu a mai emis nici o marcă poștală cu ocazia zilei de 1 Mai și nici nu există speranțe să mai scoată. Astăzi doar amintirile țin loc de parade festive în sufletul oamenilor. Locurile de muncă au început să dispară, muncitorii fericiți s-au împuținat, mulți dintre ei lucrând “afară”. În Romania, sărbătoarea de 1 Mai continuă, dar fără obiectul muncii.

Insigna pionierească - Micul turist

De-a lungul existenţei sale ca organizaţie de masă a şcolarilor (1949-1989), Organizaţia Pionierilor a acordat o atenţie deosebită activităţilor în aer liber şi turistice. Această importanţă rezultă şi din faptul că până în 1966 (perioadă care se suprapune RPR-ului) Organizaţia nu a emis nicio insignă dedicată exclusiv sportului, în schimb a emis două pentru activităţi turistice: „Tânăr turist” şi „Micul turist” (a doua apare în trei variante).Pentru a le putea primi pionierii trebuiau să participe la drumeţii şi să aibă cunoştinţe de orientare turistică şi de acordare a primului ajutor medical. Pe lângă insignele menţionate anterior, au mai fost identificate alte două emise pentru a marca anumite evenimente, cel mai probabil organizate în cadrul competiţiei Expediţiile „Cutezătorii”. Insigna Micul turist a fost în uz aproximativ în intervalul 1951-1956. Ea este rotundă cu diametrul de 2,3 cm, fiind produsă din alamă cu email cald la IPMS Arad. Emitentul este Comitetul Central al Uniunii Tineretului Muncitor. În partea de jos este reprezentată o busolă albă (uşor ieşită în afară) cu cele patru puncte cardinale marcate. Acul este orientat pe direcţia NE-SV2 . Marginea exterioară este înconjurată de o bandă albă, care se încheie în partea superioară cu un steag tricolor. Pe banda albă este scris cu majuscule „MICUL TURIST”. Aceasat este o variantă mai rară, versiune intermediară între insigna „Tânărul turist” şi insigna „Micul turist”. Deşi principalele elemente constitutive ale desenului sunt prezente, există şi numeroase diferenţe: în locul munţilor este reprezentată o pădure, între pionier şi brazi este desenată o cabană, iar băiatul nu are rucsac. Insigna se acorda pionierilor şi şcolarilor din clasele V-VII şi elevilor din învăţământul mediu, care participau la concursul „Să ne cunoaştem ţinutul natal” la una din secţiunile: ştiinţele naturii şi geografia; istoria; limba, literatura şi folclorul (cântece, dansuri, proverbe, zicători, basme legende, obiecte de artă manuală – cusături, împletituri, sculpturi –, particularităţile de limbă ale locuitorilor, cu posibilitatea de a întocmi atlase lingvistice). Concursul se desfăşura pe durata întregului an şcolar, etapa I (pe şcoală) finalizându-se la sfârşitul trimestrului II, iar etapa a II-a (pe raion) la sfârşitul vacanţei de vară.

______________ooOoo______________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII

Pictor sloven Rihard Jakopic,

a trăit între anii 1869 - 1943

Detaliu vignetă de pe o felicitare engleză

Detaliu vignetă de pe o felicitare franceză

MOUSAIOS - 31.05.2024

joi, 30 mai 2024

CSENGER - UNGARIA

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea maghiară CSENGER, județul

SZABOLCS-SZATMAR-BEREG, din vremuri diferite, dar și

câteva trimiteri poștale ilustrate.

Templul reformat

Biserica greco catolică

Castelul Szuhanyi

Piața

Școala primară și Statuia lui Petoffi

Strada Horty Miklos

Gara

Clinica atunci și acum

Trimiteri poștale

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

Nicolae Minovici - Labor omnia vincit improbus 1868 - 1941

(Munca asiduă învinge totul)

Muzeul de artă populară "Nicolae Minovici" - București

Nicolae Minovici (n. 23 octombrie 1868 Râmnicu Sărat și d. 26 iunie 1941 București) a fost cel de-al șaptelea copil în viață al familiei lui Ștefan Minovici. Fire încăpățânată, îndărătnică, dar voluntară, Nicolae a urmat cursurile primare la Școala comunală nr. 1 din Brăila, iar liceul l-a absolvit în București, la Sfântu Sava. În 1891 s-a înscris la Școala de Belle-Arte, cursuri pe care le-a urmat timp de un an. Intervențiile fratelui său mai mare Mina l-au determinat în final să se înscrie la Facultatea de Medicină. Dar lumea artelor nu a fost dată uitării. Nicolae Minovici a devenit un asiduu colecționar de obiecte de artă și în mod special de artă populară din spațiul românesc. În anul 1898 Nicolae Minovici a obținut titlul de doctor în medicină, cu lucrarea „Tatuajele în România", publicată în același an. Această temă era abordată pentru prima oară în România și așa a rămas până astăzi. Student fiind, a lucrat ca desenator și ca preparator al sălii de disecție, apoi al clinicii și Institutului de Chirurgie și Ginecologie. În tot timpul studiilor a ocupat și posturile de preparator, apoi de asistent la Catedra de Histologie. În perioada 1899 – 1901 a studiat la Berlin luând contact mari specialiști în medicină. Întors in România, a înființat în 1906 prima Societate de Salvare din Balcani, care timp de peste 30 de ani a fost întreținută din veniturile proprii, deși serviciile sale, potrivit legii, trebuiau asigurate de Primăria Bucureștilor. În 1934 el a creat primul spital cu serviciu permanent de urgență din România, al doilea din Europa, după cel din Moscova, apoi Școala Samariteană (1936). În anul 1904 Nicolae Minovici a publicat lucrarea „Studiu asupra spânzurării” - studiu unic în domeniul medicinii românești din perioada pionieratului. Rămas fidel pasiunii sale întâi, doctorul Nicolae Minovici a finalizat în 1905 un alt proiect: Muzeul de Artă Națională “Prof.Dr.Nicolae Minovici”, în marginea de nord a Bucureștiului. Clădirea a fost proiectată de arhitectul Cristofi Cerchez, cu o destinație specială, aceea de a fi un muzeu de etnografie. Muzeul a funcționat din 1909 ca instituție particulară până în 1936, când a fost donat Primăriei București. În 1902 Nicolae Minovici a fost numit medic legist pe lângă parchetul Tribunalului Ilfov și Subdirector al Institutului medico-legal și profesor de medicină legală la Școala de Științe de Stat. În același an este însărcinat de Primărie să rezolve problema cerșetoriei și a vagabondajului în București. În anul 1909 Nicolae Minovici a fost avansat șef de lucrări al Catedrei de Medicină Legală, iar ulterior "a fost abilitat docent în medicina legală și numit conferențiar pentru această disciplină la Facultatea de Medicină. După primul război mondial îl găsim la Universitatea din Cluj, la catedra de medicină legală (1919) unde, a creat „din nimic” Institutul de Medicină Legală din respectivul oraș. Începând cu anul 1926 s-a aflat din nou în București, când a preluat funcția de primar al sectorului III Albastru. Mandatul său a fost benefic pentru această parte de oraș, numele său intrând și în folclorul de mahala: „Minovici dărâmă tot / Minovici e târnăcop!” Astfel străzile au fost periodic curățate și multe dintre ele pavate, maidanele transformate treptat în parcuri (cum a fost cel din spatele tribunalului); a fost ridicat un cămin pentru gunoierii și măturătorii sectorului și au fost construite primele WC-uri subterane din București. El a oferit și burse elevilor silitori din comuna Băneasa. Pe locuitorii comunei Băneasa i-a împrumutat cu bani pentru diverse necazuri: recuperarea casei, spitalizări sau înlesniri pentru cumpărare de alimente sau lemne pentru iarnă. În 1934 a fost ales primar de locuitorii satului Băneasa - astăzi cartierul cu același nume - fără să candideze. Dar Nicolae Minovici a mai oferit ceva bucureștenilor. Propria sa avere. Casa și colecția de artă populară, alături de o ferma, pe care le-a donat Primăriei Bucureștilor în 1934. Economiile sale bănești au fost donate în întregime, către finalul vieții, asociațiilor care se ocupau de copii abandonați sau orfani. Începând cu anul 1936 a condus ca președinte Colegiul Medical de Ilfov, iar peste doi ani, Colegiul Medical pe țară. S-a ocupat frecvent de interzicerea practicării ilegale a „medicinei” de tot felul de către vraci, moașe și prințese ale magiei negre sau de altă culoare. Abia ieșit la pensie în 1938, doctorul Nicolae Minovici s-a îmbolnăvit de cancer localizat în laringe. În ciuda traheotomiei făcută la Viena în 1940, doctorul a continuat să trăiască chinuit de dureri până la 26 iunie 1941.

Muzeul de Artă Populară „Prof. Dr. Nicolae Minovici”, cunoscut și ca „Vila Minovici” sau „Vila cu clopoței” este un muzeu din București, amplasat în strada Dr. Nicolae Minovici nr. 1, în fața Fântânii Miorița, în apropierea cartierului Băneasa. Casa a fost construită în anul 1905, conform planului arhitectului Cristofi Cerchez, iar din abul 1914 este deschisă vizitării. Din anul 1936 clădirea se află în proprietatea municipiului București. În cadrul muzeului poate fi admirată o diversitate de piese de artă populară românească de pe întreg teritoriul țării: icoane, ceramică, țesături, obiecte din lemn, instrumente muzicale tradiționale. Tot aici există și un fond documentar despre activitatea doctorului Minovici. Într-una dintre primele primăveri ale veacului trecut, la bariera Băneasa, s-a oprit o birjă în care erau doi bărbaţi apropiaţi ca vârstă. Nicolae Minovici, proaspăt medic legist, care-şi finaliza doctoratul la Paris şi bunul său prieten, arhitectul Cristofi Cerchez, au coborât în plin câmp pentru a discuta despre un proiect. Nicolae Minovici cumpărase un teren întins la margine de oraş, în preajma barierei, unde dorea să ridice o vilă cum Bucureştiul nu mai văzuse. Terenul era uşor denivelat, fapt care convenea cu aşezarea unei grădini minunate, grădină care trebuia să pună în valoare vila, care dorea să o ridice aici. Cristofi Cerchez încercase până atunci să convingă diverşi comanditari că stilul neo-românesc este pe cât de original şi frumos, pe atât de singular ca valoare arhitecturală. Şi aceasta într-un oraş încă destul de franţuzit. Nicolae Minovici a dorit să-i ofere bunului său prieten deplină libertate de mişcare într-un astfel de proiect. Proiectul a demarat în anul 1904, pentru a fi sfârşit un an mai tarziu. Astfel a fost ridicată "prima casă în stil popular românesc", la bariera de nord a oraşului. Clădirea are un istoric bogat, iar situaţia ei actuală nu este cu nimic schimbată faţă de primii ani de existenţă. Din acest punct de vedere, mai ales muzeistic, este un sit aproape unic în Bucureşti. Clădirea a fost ridicată pentru a adaposti colectia deja anunţată la data ridicării ei, de doctorul Nicoale Minovici. Compartimentele clădirii au fost determinate de categoriile variate de obiecte colecţionate şi modul de expunere. Colecţia a fost îmbunătăţită între 1919-1940 prin valuri succesive de achiziţii. În clădire nu s-a locuit permanent dar, cel puţin până în 1937, aici aveau loc diferite reuniuni familiale sau colegiale, conferinţe şi sesiuni ştiinţifice precum şi diferite consfătuiri profesionale. Muzeul Dr. Nicolae Minovici este primul muzeu bucureştean de artă populară. La începutul anului 1906, muzeul Dr. Nicolae Minovici funcţiona deja ca un muzeu privat, care devansase iniţiativa publică. În anul 1936 Nicolae Minovici si-a donat colecţia, impreuna cu proprietatea aferentă, în suprafaţă totală de 13878 metri pătrați Comunei Bucureştilor. Potrivit actului de donaţie, vila urma să fie "pentru totdeauna " un muzeu de artă naţională cu denumirea "Muzeul de Artă Populară Prof. Dr. Nicolae Minovici". Vila era înconjurată de o splendidă grădină în stil 1900 la care şi-a adus contribuţia şi sculptorul decorativ Wilhelm August von Becker. Separat de muzeu şi parc se află "o ferma destinată culturii pomilor fructiferi, plantelor şi creşterii păsărilor". Exista şi un personal angajat reprezentat de un custode, un grădinar şi o îngrijitoare pentru fermă. Pentru plata acestora, precum şi pentru plăţile legate de întreţinere, lumină, apă, gunoi, încălzit, întreţinerea plantaţiei şi replantaţiei, reînnoirea păsărilor de la fermă, Comuna Bucureştilor urma să plătească lunar suma de 30000 lei, surplusul privindu-l pe donator. Actul de donaţie a fost autentificat de Tribunalul Ilfov prin procesul verbal nr. 26.471 din 17 iulie 1937. La încheierea procesului verbal, au participat Dr. Nicolae Minovici, Dl O. Tataru care reprezenta Primăria Municipiului Bucureşti, Em. Odagescu, supleant delegat la Tribunalul Ilfov, secţia de notariat, asistat de dl. grefier ajutor Velicu. A existat şi un martor, V. Patru, "avocat personal cunoscut nou". În 22 octombrie 1939 s-a încheiat un nou proces verbal sub "ordinul ministerului inventarului Avuţiilor Publice" nr.85/1/1939 si 85/16/1939. La începutul anilor '70, muzeul a fost trecut într-un grad inferior, categoria a IV-a, act care la determinat pe directorul acestuia, Dumitru Minovici, să trimită un memoriu vice-preşedintelui Ioan Jinga. Prin acest memoriu, se arată că muzeul "Dr. Nicolae Minovici" este primul şi singurul muzeu de artă populară din capitală la 1919". Mai menţiona faptul că era director al muzeului din 1938, dată la care a facut o serie de donaţii de artă populară şi a intervenit cu plata lucrărilor de consolidare a clădirii după cutremurul din 1940, dată dupa care s-au realizat grilajele exterioare de forjat, precum şi gardul de lemn, schimbat în anii '90. Numai în anul 1973 au fost organizate 16 expoziţii temporare, 5 expoziţii festive, 22 conferinţe, 4 concursuri şcolare, 8 şezători literar-artistice şi 6 seri muzeale. Memoriul este datat 1 martie 1974”. Muzeul a fost închis la 20 noiembrie 1978 prin hotărârea Comitetului de Cultură şi Educaţie al Municipiului Bucureşti, precum şi al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, fără a se preciza până la ce dată. În anul 1982, muzeul a fost transferat spre administrare Muzeului Naţional de Artă al R.S.R. şi implicit Ministerului Culturii, Primăria Bucureştilor nemaifiind proprietara imobilului, pentru ca în anul 1985 să fie redeschis. În data de 21 februarie 1991 muzeul Minovici este transferat spre administrare Muzeului Satului, în baza ordinul nr.11 semnat de Andrei Pleșu. La 2 decembrie 1997, Guvernul Romaniei a hotărât "transmiterea ansamblului imobiliar "Vila Minovici", proprietate publică a satului şi a colecţiei de artă populară "Dr. Nicolae Minovici", în proprietatea publică a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi în administrarea Muzeului de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti" - astăzi Muzeul Municipiului Bucureşti. Transferul s-a încheiat practic la 20 mai 1998. De atunci s-a derulat o iniţiativă referitoare la consolidarea şi restaurarea clădirii.

Federația corurilor germane din România

În secolele XII şi XIII imigrează în Transilvania germanii din regiunea Mossel-Franconia. În mijlocul secolului XIX, un grup de Surori Cântăreţe şi învăţători, care făceau parte din Fraţii şcolilor creştine, se aşează în Bucureşti în anul 1852, venind din Nimfenburg Bavaria. În acelaşi an se infiinţează; BUKARESTER DEUTSCHE LIEDERTAFEL (Corul German din Bucureşti), care poate fi considerat prima asociaţie corală germană în acest spaţiu, argumentată şi de insigna corului care consfiinţeşte anul 1852 ca an de constituire, cum era obiceiul şi atunci. Dacă traducem ad literam cuvintele: „liedertafel” avem: masa de cântări; iar „liederkranz” avem panou de cântări, ceea ce se aplică actualmente ca şi cor musical. Corul German din Bucureşti a avut iniţial o activitate de socializare, concertele şi spectacolele se desfăşurau în săli mari unde lumea şedea la mese unde se mânca, bea, fuma şi se purtau discuţii, înainte de 1900 s-a renunţat la activitatea de socializare . Prezenţa la concerte şi spectacole a devenit mai sobră, tot acum apărând aşa zişii „spectatori elevaţi”. În 1900 Corul German din Bucureşti avea sediul în Str. Biserica Enei şi avea următoarea conducere: preşedinte - C.Weinlicht; Vicepreşedinte - Th.Binder; casier - J.A Reprencht; secretar - H.Zeuder; economist - G.Hoph si G.Waber; arhivist - E.O.Zeuner; Profesor de muzică - E.Jakosch; substituţi: A.Dimitriu, E.A.Lessel, C.Mueler şi Rab. Corul a avut o activitate continuă cu mici întreruperi până în 1943, fiind în acelaşi timp o pepinieră pentru muzicieni, cântăreţi, instrumentişti şi alţi artişti. Întrucât asociaţiile corale erau constituite din bărbaţi, totuşi în 1878 la Bucureşti se înfiinţează un cor de dame, mişcare care se desfiniţează prin 1919, când apar coruri mixte. În 1902 se serbează la Bucureşti 50 de ani de activitate a Corului German din Bucuresti. Istoric în 1867 se constituie Federaţia Corală Germană recomandând constituirea de Federaţii Corale Germane teritoriale. Astfel că în anul 1892 se constituie Federaţia Corală Germană în România, coordonând activitatea artistică a germanilor din Valahia şi Moldova. Tot în 1892, din iniţiativa formatiei corale „Hermania” din Sibiu se constituie: Siebenburghische Deutsche Sangherbund (Federaţia Corurilor Germane din Transilvania) în 14 august 1892, iar statutul cu 14 paragrafe a fost aprobat de ministerul de interne în 10 decembrie 1892. Kronstadter Deutsche Liederkranz (Corul German din Brasov) se constitue în I885. Este interesant că Muzeul Braşovului acum câtiva ani nu avea această insignă, ea apare în cinci variante de culoare şi formă în cele doua cataloage ale insignelor săseşti editate în 2018. Insigna prezentată aici a fost realizată în anul 1892 cu ocazia fondării Federației corurilor germane din România (DEUTSCHER SANGERBUND IN RUMÄNIEN). Insigna este confecționată din tablă ștanțată, puțin bombată la mijloc, cântărește 7,8 grame, are înălțimea de 68 milimetri, lățimea de 33 milimetri, iar pe verso are un sistem de prindere de tip ac cu lungimea de 52 milimetri. Unele insigne au fost echipate și cu niște panglici cu benzi longitudinale divers colorate (negru-roșu-galben sau albastru-galben).

Academia de Studii Economice București - XXX - 1949 - 1979

Academia de Studii Economice din București, abreviat A.S.E. București, este o instituție de învățământ superior de stat, fondată în anul 1913. Sediul A.S.E. se află în Palatul Academiei Comerciale, situat în Piaţa Romană. Academia de Studii Economice din București a luat ființă în baza unei legi care a fost promulgată de către Carol I prin Decretul Regal nr. 2978 din data de 6 aprilie 1913, sub denumirea de "Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale". Actuala denumire datează din anul 1967, de-a lungul anilor instituția a pregătit zeci de generații de economiști, contribuind la afirmarea și dezvoltarea învățământului, științei și culturii economice din România. Academia de Studii Economice din București este atașată tradiției gândirii libere, libertății academice, recunoașterii drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și principiului supremației legii. ASE este una dintre cele cinci universități românești de elită care fac parte din consorțiul „Universitaria” care colaborează și cooperează în domeniul învățământului superior și cercetării științifice. Universitatea oferă programe de studii acreditate la nivel național la nivel de licență, masterat și doctorat în diverse domenii. Istoricul Academiei de Studii Economice din București (ASE) a fost marcat de numeroase evoluții și schimbări, care au adus îmbunătățiri semnificative și dezvoltări în cadrul instituției. Înființată la 6 aprilie 1913, prin Decret Regal, sub denumirea de "Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale" (AISCI), instituția a avut un parcurs de dezvoltare continuă. În anul 1921, mai precis la 19 august, AISCI a dobândit dreptul de a organiza doctoratul, o etapă importantă pentru consolidarea calității academice. O altă schimbare semnificativă a avut loc în 1927, când au fost introduse două niveluri de pregătire: licența, cu o durată de trei ani, și doctoratul, cu o durată de cel puțin un an. În același timp, anul preparator a fost introdus în anul universitar 1929-1930, fiind ulterior integrat în anii de studii în 1936. În 1935, AISCI a trecut din subordinea Ministerului Comerțului și Industriei în cea a Ministerului Instrucțiunii Publice, oferind astfel o nouă direcție instituției. În anul 1947, în urma fuzionării cu Academia de Studii Cooperatiste, a devenit „Academia de Studii Comerciale și Cooperatiste”. În 1948 Academia de Științe Comerciale și Cooperatiste și-a schimbat numele în „Institutul de Științe Economice și Planificare” (ISEP). Anii următori au adus noi inovații în planurile de învățământ ale ASE, precum introducerea educației fizice și sportului ca disciplină obligatorie în planurile de învățământ în 1951 sau implementarea învățământului fără frecvență începând cu anul universitar 1951-1952. În anul 1952, Institutul de Științe Economice și Planificare devine V. I. Lenin, iar din anul 1958 în „Institutul de Științe Economice” (ISE). În 1957, a fost instituită durata de cinci ani pentru studiile la zi, valabilă pentru toate facultățile, consolidând astfel programul de pregătire academică. În 1967, „Institutul de Stiințe Economice” (ISE) și-a schimbat denumirea în „Academia de Studii Economice” (ASE). ASE avea urmatoarele facultați: Economia producției, Calcul economic si cibernetică economică (nou inființata), Comerț (cu o noua secție: Economia comerțului exterior), Finanțe, Contabilitate, Economie generală. Continuând cu anul universitar 1968-1969, învățământul seral a fost introdus, extinzând astfel posibilitățile de acces la educație pentru un număr mai mare de studenți, iar din anul 1971, s-au introdus cursurile postuniversitare. Odată cu anul 1991, învățământul de lungă și scurtă durată (colegii) a fost introdus, asigurând astfel accesul la educație pentru un număr mai mare de tineri. În 1993, a fost introdusă structura învățământului organizat pe cicluri (module), iar în anul următor, în 1994-1995, au fost adăugate studiile aprofundate (un an, după licență), dezvoltând astfel gama de programe educaționale. În 1997, ASE a fost recunoscută ca Instituție Organizatoare de Doctorat (IOD), consolidându-și astfel poziția în cercetare și dezvoltând programele de pregătire doctorală. Începând cu anul universitar 1998-1999, învățământul la distanță a fost introdus sub numele de "Învățământ Economic Deschis la Distanță," oferind o modalitate flexibilă de studiu pentru cei interesați. În anul 2000-2001, au fost adăugate programele de masterat, completând astfel oferta de programe de studii.Un moment important în istoria ASE a fost anul 2005, când a fost implementat procesul Bologna, aducând alinierea la standardele europene de învățământ și creând structura cu trei niveluri: licență (3 ani), masterat (2 ani) și doctorat (3 ani). În anul 2011 a fost introdus un nou model de doctorat, concentrat exclusiv pe cercetare. În cadrul instituției sunt următoarele facultăți: Economia producției, Calcul economic si cibernetică economică (nou inființata), Comerț (cu o noua secție: Economia comerțului exterior), Finanțe,

Contabilitate și Economie generală. Continuând cu anul universitar 1968-1969, învățământul seral a fost introdus, extinzând astfel posibilitățile de acces la educație pentru un număr mai mare de studenți, iar din anul 1971, s-au introdus cursurile postuniversitare. Odată cu anul 1991, învățământul de lungă și scurtă durată (colegii) a fost introdus, asigurând astfel accesul la educație pentru un număr mai mare de tineri. În 1993, a fost introdusă structura învățământului organizat pe cicluri (module), iar în anul următor, în 1994-1995, au fost adăugate studiile aprofundate (un an, după licență), dezvoltând astfel gama de programe educaționale. În 1997, ASE a fost recunoscută ca Instituție Organizatoare de Doctorat (IOD), consolidându-și astfel poziția în cercetare și dezvoltând programele de pregătire doctorală. Începând cu anul universitar 1998-1999, învățământul la distanță a fost introdus sub numele de "Învățământ Economic Deschis la Distanță," oferind o modalitate flexibilă de studiu pentru cei interesați. În anul 2000-2001, au fost adăugate programele de masterat, completând astfel oferta de programe de studii.Un moment important în istoria ASE a fost anul 2005, când a fost implementat procesul Bologna, aducând alinierea la standardele europene de învățământ și creând structura cu trei niveluri: licență (3 ani), masterat (2 ani) și doctorat (3 ani).

Facultatea de Administrarea Afacerilor, cu predare in limbi străine
Facultatea de Administrație si Management Public
Bucharest Business School (Școala de Afaceri)
Facultatea de Bussines și Turism
Facultatea de Cibernetică, Statistică si Informatică Economica
Facultatea de Contabilitate si Informatică de Gestiune
Facultatea de Drept
Facultatea de Economie Agroalimentară si a Mediului
Facultatea de Economie Teoretică si Aplicată
Facultatea de Finanțe, Asigurări, Bănci și Burse de Valori
Facultatea de Management
Facultatea de Marketing
Facultatea de Relații Economice Internaționale

Insigna - Pipera

Pipera este numele unei platforme industriale bucureștene și numele unui cartier al orașului Voluntari, în imediata vecinătate a sectoarelor bucureștene 1 și 2. Cartierul este separat de restul orașului Voluntari printr-o zonă parțial împădurită, traversată de autostrada București – Ploiești. Principalele artere ale cartierului sunt Bulevardul Pipera (fost șoseaua Pipera-Tunari), care se suprapune peste DJ200B, un drum județean care leagă Bucureștiul de satele comunelor Tunari și Balotești și strada Erou Iancu Nicolae, care pornește din Bulevardul Pipera și duce spre vest către București, în zona Grădinii Zoologice Băneasa și a Academiei de Poliție. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Pipera (denumit și Tătărani) era sat al comunei Băneasa-Herăstrău din plasa Dâmbovița a județului Ilfov și avea 122 de locuitori. În anul 1925 satul este consemnat ca parte a comunei Colentina-Fundeni din plasa Pantelimon a aceluiași județ. Ulterior, după ce mare parte din comuna Colentina a fost inclusă în București, Pipera a fost desființată ca localitate de sine stătătoare și inclusă în satul și comuna Voluntari, comună devenită oraș în 2004. În perioada post-revoluție a devenit dintr-un sat mic înconjurat de pășuni, de la marginea Bucureștiului, unul dintre cele mai scumpe cartiere rezidențiale. Deasupra am postat veche biserică a cartierului cu hramul Sfântu Ilie.

Clubul Sportiv Școlar nr.3 - Steaua- caiac canoe

La Clubul Sportiv Școlar nr. 3 Steaua copiii poi se pot înscrie la cursuri de fotbal, gimnastică, înot, scrimă, echitație, atletism, tenis sau tir, sub îndrumarea antrenorilor pasionați de ceea ce fac, dornici să îi introducă pe copii în tainele unui sport. Antrenamentele au loc după ce copiii au fost instruiți teoretic privitor la ce presupune sportul, cum se practică, după care urmează să își însușească deprinderile motrice necesare practicării. Cursurile pot fi fie de inițiere, pentru copiii care nu au mai avut tangențe cu sportul de respectiv, fie de performanță, pentru cei care știu deja cum se practică și vor să își perfecționeze tehnica sportivă. Periodic se fac evaluări, și copiii care dovedesc că și-au însușit corespunzător lecțiile sunt promovați în grupe superioare. Membrii Clubului Sportiv Școlar nr. 3 Steaua iau parte periodic la evenimente și competiții de profil sportiv. Sediul clubului este situat pe Bulevardul Ghencea, nr.35, sector 6, București.

Caiacul este o ambarcațiune de sport pentru o persoană sau mai multe,ascuțită la ambele capete, cu suprafața de alunecare netedă sau în clinuri. Sportivii stau pe fund în ambarcațiune, pe care o propulsează cu una sau două padele (vâsle)

Canoea este o ambarcațiune sportivă ușoară, fără cârmă, cu prora și pupa ascuțite și înălțate, condusă cu ajutorul pagaielor. În canoe pot fi unul sau mai mulți sportive stând în genunchi. Disciplina sportivă care cumulează cele două sporturi se numește caiac-canoe.

Serendipity Academy - academie de dans

Serendipity Academy (Academia de dans Serenidipity) este locul expresivitatea dansului contemporan, având sediul central în municipiul București, Sectorul 4, Șoseaua Giurgiului, la nr 37. Este o școală (club sportiv) unde se țin cursuri de balet și dans modern pentru băieți și fete cu vârstele cuprinse între 4 și 16 ani. unde se împletesc tradiția baletului cu inovația dansului modern și

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului precum și câteva locuri frumoase ale Bucureștiului de acum sau altădată și chiar unele trimiteri poștale ilustrate.