Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură
și arhitectură din localitatea maghiară CSENGER, județul
SZABOLCS-SZATMAR-BEREG, din vremuri diferite, dar și
câteva trimiteri poștale ilustrate.
Templul reformat
Biserica greco catolică
Castelul Szuhanyi
Piața
Școala primară și Statuia lui Petoffi
Strada Horty Miklos
Gara
Clinica atunci și acum
Trimiteri poștale
xxx
O PASTILĂ DE UMOR
O EPIGRAMĂ PROPRIE
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
UN DIALOG EPIGRAMATIC
_________xxx_________
CÂTEVA
MEDALII ȘI INSIGNE
DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI
Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu,
MEDALIA, poți citi în articolul “Le
Havre – Franța”.
INSIGNA
este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din
materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă,
pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri
grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o
asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club,
de identificare localitate, de identificare societate comercială, de
identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare
asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări
sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.
Nicolae Minovici - Labor omnia vincit improbus 1868 - 1941
(Munca asiduă învinge totul)
Muzeul de artă populară "Nicolae Minovici" - București
Nicolae Minovici (n. 23 octombrie 1868 Râmnicu Sărat și
d. 26 iunie 1941 București) a fost cel de-al șaptelea copil în viață al
familiei lui Ștefan Minovici. Fire încăpățânată, îndărătnică, dar voluntară,
Nicolae a urmat cursurile primare la Școala comunală nr. 1 din Brăila, iar
liceul l-a absolvit în București, la Sfântu Sava. În 1891 s-a
înscris la Școala de Belle-Arte, cursuri pe care le-a urmat timp de un an. Intervențiile
fratelui său mai mare Mina l-au determinat în final să se înscrie la Facultatea
de Medicină. Dar lumea artelor nu a fost dată uitării. Nicolae Minovici a
devenit un asiduu colecționar de obiecte de artă și în mod special de artă
populară din spațiul românesc. În anul 1898 Nicolae Minovici a obținut titlul
de doctor în medicină, cu lucrarea „Tatuajele în România", publicată în
același an. Această temă era abordată pentru prima oară în România și așa a
rămas până astăzi. Student fiind, a lucrat ca desenator și ca preparator al
sălii de disecție, apoi al clinicii și Institutului de Chirurgie și
Ginecologie. În tot timpul studiilor a ocupat și posturile de preparator, apoi
de asistent la Catedra de Histologie. În perioada 1899 – 1901 a studiat la
Berlin luând contact mari specialiști în medicină. Întors in România, a
înființat în 1906 prima Societate de Salvare din Balcani, care timp
de peste 30 de ani a fost întreținută din veniturile proprii, deși serviciile
sale, potrivit legii, trebuiau asigurate de Primăria Bucureștilor. În 1934 el a
creat primul spital cu serviciu permanent de urgență din România, al doilea
din Europa, după cel din Moscova, apoi Școala Samariteană (1936). În
anul 1904 Nicolae Minovici a publicat lucrarea „Studiu asupra spânzurării”
- studiu unic în domeniul medicinii românești din perioada pionieratului. Rămas
fidel pasiunii sale întâi, doctorul Nicolae Minovici a finalizat în 1905 un alt
proiect: Muzeul de Artă Națională “Prof.Dr.Nicolae
Minovici”, în marginea de nord a Bucureștiului. Clădirea
a fost proiectată de arhitectul Cristofi Cerchez, cu o destinație specială,
aceea de a fi un muzeu de etnografie. Muzeul a funcționat din 1909 ca
instituție particulară până în 1936, când a fost donat Primăriei
București. În 1902 Nicolae Minovici a fost numit medic
legist pe lângă parchetul Tribunalului Ilfov și Subdirector al Institutului
medico-legal și profesor de medicină legală la Școala de Științe de Stat. În
același an este însărcinat de Primărie să rezolve problema cerșetoriei și a
vagabondajului în București. În anul 1909 Nicolae Minovici a fost avansat șef
de lucrări al Catedrei de Medicină Legală, iar ulterior "a fost abilitat
docent în medicina legală și numit conferențiar pentru această disciplină la
Facultatea de Medicină. După primul război mondial îl găsim la
Universitatea din Cluj, la catedra de medicină legală (1919) unde, a creat „din
nimic” Institutul de Medicină Legală din respectivul oraș. Începând cu anul
1926 s-a aflat din nou în București, când a preluat funcția de primar al
sectorului III Albastru. Mandatul său a fost benefic pentru această parte de
oraș, numele său intrând și în folclorul de mahala: „Minovici dărâmă tot /
Minovici e târnăcop!” Astfel străzile au fost periodic curățate și multe dintre
ele pavate, maidanele transformate treptat în parcuri (cum a fost cel din
spatele tribunalului); a fost ridicat un cămin pentru gunoierii și măturătorii
sectorului și au fost construite primele WC-uri subterane din București. El
a oferit și burse elevilor silitori din comuna Băneasa. Pe locuitorii comunei
Băneasa i-a împrumutat cu bani pentru diverse necazuri: recuperarea casei,
spitalizări sau înlesniri pentru cumpărare de alimente sau lemne pentru iarnă.
În 1934 a fost ales primar de locuitorii satului Băneasa - astăzi
cartierul cu același nume - fără să candideze. Dar Nicolae Minovici a mai
oferit ceva bucureștenilor. Propria sa avere. Casa și colecția de artă
populară, alături de o ferma, pe care le-a donat Primăriei Bucureștilor în
1934. Economiile sale bănești au fost donate în întregime, către finalul
vieții, asociațiilor care se ocupau de copii abandonați sau orfani. Începând cu anul 1936
a condus ca președinte Colegiul Medical de Ilfov, iar peste doi ani, Colegiul Medical pe
țară. S-a ocupat frecvent de interzicerea practicării ilegale a „medicinei” de
tot felul de către vraci, moașe și prințese ale magiei negre sau de altă
culoare. Abia ieșit la pensie în 1938, doctorul Nicolae Minovici s-a
îmbolnăvit de cancer localizat în laringe. În ciuda traheotomiei făcută la
Viena în 1940, doctorul a continuat să trăiască chinuit de dureri până la 26
iunie 1941.
Muzeul de Artă Populară „Prof. Dr. Nicolae Minovici”,
cunoscut și ca „Vila Minovici” sau „Vila cu clopoței” este
un muzeu din București, amplasat în strada Dr. Nicolae Minovici nr. 1, în fața
Fântânii Miorița, în apropierea cartierului Băneasa. Casa a fost construită în
anul 1905, conform planului arhitectului Cristofi Cerchez, iar din abul
1914 este deschisă vizitării. Din anul 1936 clădirea se află în
proprietatea municipiului București. În cadrul muzeului poate fi admirată o
diversitate de piese de artă populară românească de pe întreg teritoriul țării:
icoane, ceramică, țesături, obiecte din lemn, instrumente muzicale
tradiționale. Tot aici există și un fond documentar despre activitatea
doctorului Minovici. Într-una dintre primele primăveri ale veacului trecut, la bariera
Băneasa, s-a oprit o birjă în care erau doi bărbaţi apropiaţi ca vârstă.
Nicolae Minovici, proaspăt medic legist, care-şi finaliza doctoratul la Paris
şi bunul său prieten, arhitectul Cristofi Cerchez, au coborât în plin câmp
pentru a discuta despre un proiect. Nicolae Minovici cumpărase un teren întins
la margine de oraş, în preajma barierei, unde dorea să ridice o vilă cum
Bucureştiul nu mai văzuse. Terenul era uşor denivelat, fapt care convenea cu
aşezarea unei grădini minunate, grădină care trebuia să pună în valoare vila,
care dorea să o ridice aici. Cristofi Cerchez încercase până atunci să convingă
diverşi comanditari că stilul neo-românesc este pe cât de original şi frumos,
pe atât de singular ca valoare arhitecturală. Şi aceasta într-un oraş încă
destul de franţuzit. Nicolae Minovici a dorit să-i ofere bunului său
prieten deplină libertate de mişcare într-un astfel de proiect. Proiectul a
demarat în anul 1904, pentru a fi sfârşit un an mai tarziu. Astfel a fost
ridicată "prima casă în stil popular românesc", la bariera de nord a
oraşului. Clădirea are un istoric bogat, iar situaţia ei actuală nu este cu
nimic schimbată faţă de primii ani de existenţă. Din acest punct de vedere, mai
ales muzeistic, este un sit aproape unic în Bucureşti. Clădirea a fost ridicată
pentru a adaposti colectia deja anunţată la data ridicării ei, de doctorul Nicoale
Minovici. Compartimentele clădirii au fost determinate de categoriile variate
de obiecte colecţionate şi modul de expunere. Colecţia a fost îmbunătăţită
între 1919-1940 prin valuri succesive de achiziţii. În clădire nu s-a locuit
permanent dar, cel puţin până în 1937, aici aveau loc diferite reuniuni
familiale sau colegiale, conferinţe şi sesiuni ştiinţifice precum şi diferite
consfătuiri profesionale. Muzeul Dr. Nicolae Minovici este primul muzeu
bucureştean de artă populară. La începutul anului 1906, muzeul Dr. Nicolae
Minovici funcţiona deja ca un muzeu privat, care devansase iniţiativa publică.
În anul 1936 Nicolae Minovici si-a donat colecţia, impreuna cu proprietatea
aferentă, în suprafaţă totală de 13878 metri pătrați Comunei Bucureştilor. Potrivit actului de
donaţie, vila urma să fie "pentru totdeauna " un muzeu de artă
naţională cu denumirea "Muzeul de Artă Populară Prof. Dr.
Nicolae Minovici". Vila era înconjurată de o splendidă grădină în
stil 1900 la care şi-a adus contribuţia şi sculptorul decorativ Wilhelm August
von Becker. Separat de muzeu şi parc se află "o ferma destinată culturii
pomilor fructiferi, plantelor şi creşterii păsărilor". Exista şi un
personal angajat reprezentat de un custode, un grădinar şi o îngrijitoare pentru
fermă. Pentru plata acestora, precum şi pentru plăţile legate de întreţinere,
lumină, apă, gunoi, încălzit, întreţinerea plantaţiei şi replantaţiei,
reînnoirea păsărilor de la fermă, Comuna Bucureştilor urma să plătească lunar
suma de 30000 lei, surplusul privindu-l pe donator. Actul de donaţie a fost
autentificat de Tribunalul Ilfov prin procesul verbal nr. 26.471 din 17 iulie
1937. La încheierea procesului verbal, au participat Dr. Nicolae Minovici, Dl
O. Tataru care reprezenta Primăria Municipiului Bucureşti, Em. Odagescu,
supleant delegat la Tribunalul Ilfov, secţia de notariat, asistat de dl.
grefier ajutor Velicu. A existat şi un martor, V. Patru, "avocat personal
cunoscut nou". În 22 octombrie 1939 s-a încheiat un nou proces verbal sub
"ordinul ministerului inventarului Avuţiilor Publice" nr.85/1/1939 si
85/16/1939. La începutul anilor '70, muzeul a fost trecut într-un grad
inferior, categoria a IV-a, act care la determinat pe directorul acestuia,
Dumitru Minovici, să trimită un memoriu vice-preşedintelui Ioan Jinga.
Prin acest memoriu, se arată că muzeul "Dr. Nicolae Minovici" este
primul şi singurul muzeu de artă populară din capitală la 1919". Mai
menţiona faptul că era director al muzeului din 1938, dată la care a facut
o serie de donaţii de artă populară şi a intervenit cu plata lucrărilor de
consolidare a clădirii după cutremurul din 1940, dată dupa care s-au realizat
grilajele exterioare de forjat, precum şi gardul de lemn, schimbat în anii '90.
Numai în anul 1973 au fost organizate 16 expoziţii temporare, 5 expoziţii
festive, 22 conferinţe, 4 concursuri şcolare, 8 şezători literar-artistice şi 6
seri muzeale. Memoriul este datat 1 martie 1974”. Muzeul a fost închis la 20
noiembrie 1978 prin hotărârea Comitetului de Cultură şi Educaţie al
Municipiului Bucureşti, precum şi al Consiliului Culturii şi Educaţiei
Socialiste, fără a se preciza până la ce dată. În anul 1982, muzeul a fost
transferat spre administrare Muzeului Naţional de Artă al R.S.R. şi implicit
Ministerului Culturii, Primăria Bucureştilor nemaifiind proprietara imobilului,
pentru ca în anul 1985 să fie redeschis. În data de 21 februarie 1991 muzeul
Minovici este transferat spre administrare Muzeului Satului, în baza ordinul
nr.11 semnat de Andrei Pleșu. La 2 decembrie 1997, Guvernul Romaniei a hotărât
"transmiterea ansamblului imobiliar "Vila Minovici", proprietate
publică a satului şi a colecţiei de artă populară "Dr. Nicolae
Minovici", în proprietatea publică a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti şi în administrarea Muzeului de Istorie şi Artă al Municipiului
Bucureşti" - astăzi Muzeul Municipiului Bucureşti. Transferul s-a încheiat
practic la 20 mai 1998. De atunci s-a derulat o iniţiativă referitoare la
consolidarea şi restaurarea clădirii.
Federația corurilor germane din România
În
secolele XII şi XIII imigrează în Transilvania germanii din regiunea
Mossel-Franconia. În mijlocul secolului XIX, un grup de Surori Cântăreţe şi
învăţători, care făceau parte din Fraţii şcolilor creştine, se aşează în
Bucureşti în anul 1852, venind din Nimfenburg Bavaria. În acelaşi an se infiinţează;
BUKARESTER DEUTSCHE LIEDERTAFEL (Corul German din Bucureşti), care poate fi
considerat prima asociaţie corală germană în acest spaţiu, argumentată şi de
insigna corului care consfiinţeşte anul 1852 ca an de constituire, cum era
obiceiul şi atunci. Dacă traducem ad literam cuvintele: „liedertafel” avem:
masa de cântări; iar „liederkranz” avem panou de cântări, ceea ce se aplică
actualmente ca şi cor musical. Corul German din Bucureşti a avut iniţial o
activitate de socializare, concertele şi spectacolele se desfăşurau în săli
mari unde lumea şedea la mese unde se mânca, bea, fuma şi se purtau discuţii,
înainte de 1900 s-a renunţat la activitatea de socializare . Prezenţa la
concerte şi spectacole a devenit mai sobră, tot acum apărând aşa zişii „spectatori
elevaţi”. În 1900 Corul German din Bucureşti avea sediul în Str. Biserica Enei
şi avea următoarea conducere: preşedinte - C.Weinlicht; Vicepreşedinte -
Th.Binder; casier - J.A Reprencht; secretar - H.Zeuder; economist - G.Hoph si
G.Waber; arhivist - E.O.Zeuner; Profesor de muzică - E.Jakosch; substituţi:
A.Dimitriu, E.A.Lessel, C.Mueler şi Rab. Corul a avut o activitate continuă cu
mici întreruperi până în 1943, fiind în acelaşi timp o pepinieră pentru
muzicieni, cântăreţi, instrumentişti şi alţi artişti. Întrucât asociaţiile
corale erau constituite din bărbaţi, totuşi în 1878 la Bucureşti se înfiinţează
un cor de dame, mişcare care se desfiniţează prin 1919, când apar coruri mixte.
În 1902 se serbează la Bucureşti 50 de ani de activitate a Corului German din
Bucuresti. Istoric în 1867 se constituie Federaţia Corală Germană recomandând
constituirea de Federaţii Corale Germane teritoriale. Astfel că în anul 1892 se
constituie Federaţia Corală Germană în România, coordonând activitatea
artistică a germanilor din Valahia şi Moldova. Tot în 1892, din iniţiativa
formatiei corale „Hermania” din Sibiu se constituie: Siebenburghische Deutsche
Sangherbund (Federaţia Corurilor Germane din Transilvania) în 14 august 1892,
iar statutul cu 14 paragrafe a fost aprobat de ministerul de interne în 10
decembrie 1892. Kronstadter Deutsche Liederkranz (Corul German din Brasov) se
constitue în I885. Este interesant că Muzeul Braşovului acum câtiva ani nu avea
această insignă, ea apare în cinci variante de culoare şi formă în cele doua
cataloage ale insignelor săseşti editate în 2018. Insigna
prezentată aici a fost realizată în anul 1892 cu ocazia fondării Federației
corurilor germane din România (DEUTSCHER SANGERBUND IN RUMÄNIEN). Insigna este
confecționată din tablă ștanțată, puțin bombată la mijloc, cântărește 7,8
grame, are înălțimea de 68 milimetri, lățimea de 33 milimetri, iar pe verso are
un sistem de prindere de tip ac cu lungimea de 52 milimetri. Unele insigne au
fost echipate și cu niște panglici cu benzi longitudinale divers colorate
(negru-roșu-galben sau albastru-galben).
Academia de Studii Economice București - XXX - 1949 - 1979
Academia de Studii
Economice din București, abreviat A.S.E. București, este o instituție de
învățământ superior de stat, fondată în anul 1913. Sediul A.S.E. se află
în Palatul Academiei Comerciale, situat în Piaţa Romană. Academia de
Studii Economice din București a luat ființă în baza unei legi care a fost
promulgată de către Carol I prin Decretul Regal nr. 2978 din data de 6 aprilie
1913, sub denumirea de "Academia de Înalte Studii Comerciale și
Industriale". Actuala denumire datează din anul 1967, de-a lungul anilor
instituția a pregătit zeci de generații de economiști, contribuind la afirmarea
și dezvoltarea învățământului, științei și culturii economice din România.
Academia de Studii Economice din București este atașată tradiției gândirii
libere, libertății academice, recunoașterii drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului și principiului supremației legii. ASE este una dintre cele cinci universități
românești de elită care fac parte din consorțiul „Universitaria” care
colaborează și cooperează în domeniul învățământului superior și cercetării
științifice. Universitatea oferă programe de studii acreditate la nivel
național la nivel de licență, masterat și doctorat în diverse domenii. Istoricul
Academiei de Studii Economice din București (ASE) a fost marcat de numeroase
evoluții și schimbări, care au adus îmbunătățiri semnificative și dezvoltări în
cadrul instituției. Înființată la 6 aprilie 1913, prin Decret Regal, sub
denumirea de "Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale"
(AISCI), instituția a avut un parcurs de dezvoltare continuă. În anul 1921, mai
precis la 19 august, AISCI a dobândit dreptul de a organiza doctoratul, o etapă
importantă pentru consolidarea calității academice. O altă schimbare
semnificativă a avut loc în 1927, când au fost introduse două niveluri de
pregătire: licența, cu o durată de trei ani, și doctoratul, cu o durată de cel
puțin un an. În același timp, anul preparator a fost introdus în anul
universitar 1929-1930, fiind ulterior integrat în anii de studii în 1936. În
1935, AISCI a trecut din subordinea Ministerului Comerțului și Industriei în
cea a Ministerului Instrucțiunii Publice, oferind astfel o nouă direcție
instituției. În anul 1947, în urma fuzionării cu Academia de Studii
Cooperatiste, a devenit „Academia de Studii Comerciale și Cooperatiste”. În
1948 Academia de Științe Comerciale și Cooperatiste și-a schimbat numele în
„Institutul de Științe Economice și Planificare” (ISEP). Anii următori au adus
noi inovații în planurile de învățământ ale ASE, precum introducerea educației
fizice și sportului ca disciplină obligatorie în planurile de învățământ în
1951 sau implementarea învățământului fără frecvență începând cu anul
universitar 1951-1952. În anul 1952, Institutul de Științe Economice și
Planificare devine V. I. Lenin, iar din anul 1958 în „Institutul de Științe
Economice” (ISE). În 1957, a fost instituită durata de cinci ani pentru
studiile la zi, valabilă pentru toate facultățile, consolidând astfel programul
de pregătire academică. În 1967, „Institutul de Stiințe Economice” (ISE) și-a
schimbat denumirea în „Academia de Studii Economice” (ASE). ASE avea
urmatoarele facultați: Economia producției, Calcul economic si cibernetică
economică (nou inființata), Comerț (cu o noua secție: Economia comerțului
exterior), Finanțe, Contabilitate, Economie generală. Continuând cu anul
universitar 1968-1969, învățământul seral a fost introdus, extinzând astfel
posibilitățile de acces la educație pentru un număr mai mare de studenți, iar
din anul 1971, s-au introdus cursurile postuniversitare. Odată cu anul 1991,
învățământul de lungă și scurtă durată (colegii) a fost introdus, asigurând
astfel accesul la educație pentru un număr mai mare de tineri. În 1993, a fost
introdusă structura învățământului organizat pe cicluri (module), iar în anul
următor, în 1994-1995, au fost adăugate studiile aprofundate (un an, după
licență), dezvoltând astfel gama de programe educaționale. În 1997, ASE a fost
recunoscută ca Instituție Organizatoare de Doctorat (IOD), consolidându-și
astfel poziția în cercetare și dezvoltând programele de pregătire doctorală. Începând
cu anul universitar 1998-1999, învățământul la distanță a fost introdus sub
numele de "Învățământ Economic Deschis la Distanță," oferind o
modalitate flexibilă de studiu pentru cei interesați. În anul 2000-2001, au
fost adăugate programele de masterat, completând astfel oferta de programe de
studii.Un moment important în istoria ASE a fost anul 2005, când a fost
implementat procesul Bologna, aducând alinierea la standardele europene de
învățământ și creând structura cu trei niveluri: licență (3 ani), masterat (2
ani) și doctorat (3 ani). În anul 2011 a fost
introdus un nou model de doctorat, concentrat exclusiv pe cercetare. În cadrul instituției sunt următoarele
facultăți: Economia producției, Calcul economic si cibernetică
economică (nou inființata), Comerț (cu o noua secție: Economia comerțului
exterior), Finanțe,
Contabilitate și Economie generală. Continuând cu anul
universitar 1968-1969, învățământul seral a fost introdus, extinzând astfel
posibilitățile de acces la educație pentru un număr mai mare de studenți, iar
din anul 1971, s-au introdus cursurile postuniversitare. Odată cu anul 1991,
învățământul de lungă și scurtă durată (colegii) a fost introdus, asigurând
astfel accesul la educație pentru un număr mai mare de tineri. În 1993, a fost
introdusă structura învățământului organizat pe cicluri (module), iar în anul
următor, în 1994-1995, au fost adăugate studiile aprofundate (un an, după
licență), dezvoltând astfel gama de programe educaționale. În 1997, ASE a fost
recunoscută ca Instituție Organizatoare de Doctorat (IOD), consolidându-și
astfel poziția în cercetare și dezvoltând programele de pregătire doctorală. Începând
cu anul universitar 1998-1999, învățământul la distanță a fost introdus sub
numele de "Învățământ Economic Deschis la Distanță," oferind o
modalitate flexibilă de studiu pentru cei interesați. În anul 2000-2001, au
fost adăugate programele de masterat, completând astfel oferta de programe de
studii.Un moment important în istoria ASE a fost anul 2005, când a fost
implementat procesul Bologna, aducând alinierea la standardele europene de
învățământ și creând structura cu trei niveluri: licență (3 ani), masterat (2
ani) și doctorat (3 ani).
- Facultatea de
Administrarea Afacerilor, cu predare in limbi străine
- Facultatea de
Administrație si Management Public
- Bucharest Business
School (Școala de Afaceri)
- Facultatea de Bussines
și
Turism
- Facultatea de
Cibernetică, Statistică si Informatică Economica
- Facultatea de
Contabilitate si Informatică de Gestiune
- Facultatea de Drept
- Facultatea de Economie
Agroalimentară si a Mediului
- Facultatea de Economie
Teoretică si Aplicată
- Facultatea de Finanțe, Asigurări, Bănci și Burse de Valori
- Facultatea de Management
- Facultatea de Marketing
- Facultatea de Relații Economice Internaționale
Insigna - Pipera
Pipera este numele
unei platforme industriale bucureștene și numele unui cartier al orașului Voluntari,
în imediata vecinătate a sectoarelor bucureștene 1 și 2. Cartierul este separat
de restul orașului Voluntari printr-o zonă parțial împădurită, traversată de
autostrada București – Ploiești. Principalele artere ale cartierului sunt
Bulevardul Pipera (fost șoseaua Pipera-Tunari), care se suprapune peste DJ200B,
un drum județean care leagă Bucureștiul de satele comunelor Tunari și
Balotești și strada Erou Iancu Nicolae, care pornește din Bulevardul Pipera și
duce spre vest către București, în zona Grădinii Zoologice Băneasa și a
Academiei de Poliție. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Pipera (denumit
și Tătărani) era sat al comunei Băneasa-Herăstrău din plasa
Dâmbovița a județului Ilfov și avea 122 de locuitori. În anul 1925 satul este
consemnat ca parte a comunei Colentina-Fundeni din plasa Pantelimon a aceluiași
județ. Ulterior, după ce mare parte din comuna Colentina a fost inclusă în
București, Pipera a fost desființată ca localitate de sine stătătoare și
inclusă în satul și comuna Voluntari, comună devenită oraș în 2004. În perioada
post-revoluție a devenit dintr-un sat mic înconjurat de pășuni, de la marginea
Bucureștiului, unul dintre cele mai scumpe cartiere rezidențiale. Deasupra am
postat veche biserică a cartierului cu hramul Sfântu Ilie.
Clubul Sportiv Școlar nr.3 - Steaua- caiac canoe
La Clubul
Sportiv Școlar nr. 3 Steaua copiii poi se pot înscrie la cursuri de fotbal,
gimnastică, înot, scrimă, echitație, atletism, tenis sau tir, sub îndrumarea
antrenorilor pasionați de ceea ce fac, dornici să îi introducă pe copii în
tainele unui sport. Antrenamentele au loc după ce copiii au fost instruiți
teoretic privitor la ce presupune sportul, cum se practică, după care urmează
să își însușească deprinderile motrice necesare practicării. Cursurile pot fi
fie de inițiere, pentru copiii care nu au mai avut tangențe cu sportul de
respectiv, fie de performanță, pentru cei care știu deja cum se practică și vor
să își perfecționeze tehnica sportivă. Periodic se fac evaluări, și copiii care
dovedesc că și-au însușit corespunzător lecțiile sunt promovați în grupe
superioare. Membrii Clubului Sportiv Școlar nr. 3 Steaua iau parte periodic la
evenimente și competiții de profil sportiv. Sediul clubului este situat pe
Bulevardul Ghencea, nr.35, sector 6, București.
Caiacul este o ambarcațiune de sport pentru o persoană
sau mai multe,ascuțită la ambele capete, cu suprafața de alunecare netedă sau
în clinuri. Sportivii stau pe fund în ambarcațiune, pe care o propulsează cu
una sau două padele (vâsle)
Canoea este o ambarcațiune
sportivă ușoară, fără cârmă, cu prora și pupa ascuțite și înălțate, condusă cu
ajutorul pagaielor. În canoe pot fi unul sau mai mulți sportive stând în
genunchi. Disciplina sportivă care cumulează cele două sporturi se numește
caiac-canoe.
Serendipity Academy - academie de dans
Serendipity
Academy (Academia de dans Serenidipity) este locul
expresivitatea dansului contemporan, având sediul central în municipiul
București, Sectorul 4, Șoseaua Giurgiului, la nr 37. Este o școală (club
sportiv) unde se țin cursuri de balet și dans modern pentru băieți și fete cu vârstele cuprinse
între 4 și 16 ani. unde se împletesc tradiția baletului cu inovația dansului
modern și
Municipiul București este
capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai
populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația
de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al
zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă,
Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii
prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru
milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul
1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind
centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie
mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul
Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un
județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul,
stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului precum și câteva locuri
frumoase ale Bucureștiului de acum sau altădată și chiar unele trimiteri poștale
ilustrate.
Monumentul Rosetti
Muzeul comemorativ al pompierilor
Monumentul Alexandru Lahovary
Monumentul Infanteriei
Monumentul Ion C. Brătianu
Monumentul George I. Duca
Monumentul eroilor din Corpul Didactic
Monumentul Eroilor Aerului
Monumentul Domniței Bălașa
Ministerul de Război
Ministerul de Justiție
Liceul Ion Luca Caragiale
Liceul Cantemir Vodă
Librăria London - Calea Griviței
Lacul Parcului Carol
Lacul Băneasa
Hotel de Franța - Calea Victoriei
___________ooOoo___________
PERSONALITĂȚI CULTURALE
PE BANCNOTELE LUMII
Compozitor sloven Iacobus Gallus,
a trăit între anii 1550 - 1591
Detaliu vignetă de pe o felicitare românească
Detaliu vignetă de pe o felicitare franceză
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 30.05.2024