luni, 28 iunie 2021

MONUMENTE ALE EROILOR BUZOIENI - COMUNA MĂRGĂRITEȘTI

Mărgăritești, denumire temporară în perioada interbelică – Câlnău, este o comună din județul Buzău, care include și satele: Fântânele și Câmpulungeanca, fiind situată în zona Subcarpaților de Curbură, în nordul județului, pe valea Câlnăului și pe cea a pârâului Hârboca (un afluent al acestuia). Principala cale de comunicație ce leagă satele comunei este DJ203A, un drum județean ce duce spre vest către satul Dogari, comuna Beceni și valea Slănicului, iar către est spre comuna Murgești și municipiul Râmnicu Sărat. La recensământul populației din anul 2011 comuna număra 697 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 878 locuitori) , dintre care: români – 97,84% și restul – necunoscută sau altă etnie.  Componența confesională a comunei buzoiene Mărgăritești astăzi se prezintă astfel: ortodocși – 97,84% și restul – nedeclarată sau altă etnie. În satul Fântânele se află biserica de lemn „Sfinții Arhangheli”, datând din anul 1777 și având statut de monument istoric de arhitectură de interes național. Biserica “Sfântul Dimitrie” din comuna Mărgăritești este clasificată ca monument istoric de interes local, datând de la sfârșitul secolului al XVIII-lea–începutul secolului al XIX-lea, cu clopotnița construită în anii 1812–1816. În satul Mărgăritești, centrul administrativ al comunei, nu există niciun monument ridicat în memoria eroilor satului. E cam rușinos, domnule Primar!? Totuși la biserica satului cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” se găseşte un pomelnic de eroi, incomplet, fără a se putea preciza în care război aceștia şi-au dat viaţa pentru patrie.
În faţa bisericii cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” din satul Câmpulungeanca, comuna Mărgăritești, a fost ridicată o cruce de piatră, decorată cu însemnele armatei, pe faţa căreia a fost montată o placă de marmură cu inscripţia, “În amintirea eroilor din 1916- 1944”. Crucea a fost donată de familiile Asănache Pleşa şi Maria Lupu, în anul 1960. În jurul acesteia se găsesc mai multe cruci de eroi, numele fiind însă ilizibile. 

xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
UN SFAT
UN CATREN PENTRU NEPOATA
MEA SARA MARIA

_______xxx_______

O INSIGNĂ ȘI
CÂTEVA MEDALII ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa". 

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.  

Monetăria statului - Paște fericit!
Monetăria statului - 1 ou
Produsul medalistic de mai sus este o medalie-felicitare, tocmai potrivită pentru un cadou făcut celor dragi cu ocazia Sfintelor Sărbători de Paște.  Medalia s-a realizat de către Monetăria Statului, la calitatea proof, în două variante de metal (compoziție): tombac argintat și argint (22 grame) cu puritatea de 92,5%. Ele sunt rotunde și se puteau achiziționa la data emiterii cu următoarele prețuri unitare: 28 lei (cea de tombac) și 87 lei (cea de argint). 
Monetăria Statului a demonstrat, pe parcursul celor aproape un secol și jumătate de existență, rolul și importanța acestei instituții în istoria țării. Istoria Monetăriei este marcată de două repere esențiale: 24 februarie 1870 – inaugurarea primei Monetării în sediul de pe Șoseaua Kisselef și 20 decembrie 1935 – reînființarea Monetăriei Statului în sediul actual din Dealul Filaret. Cu aproape un secol şi jumătate de experienţă, Regia Autonomă Monetăria Statului doreşte să demonstreze încă o dată, aşa cum s-a dovedit şi după momentul înfiinţării, că este rentabil să produci monedă în ţară, atât din considerente economice, cât şi din raţiuni politice, baterea monedei în ţară promovând ideea suveranităţii şi unităţii statale. Importanţa Monetăriei Statului pentru ţara noastră este incontestabilă din punct de vedere cultural, social şi financiar. “Monetele” şi celelalte produse fabricate în cadrul acestei instituții (bijuterii, obiecte de cult, medalii, insigne, decoraţii etc.) sunt purtătoare de sensuri şi simboluri, istorie şi cultură. La data de 22 aprilie 1867 – se promulga Legea Monetara a României, care stabileste moneda nationala – LEUL. Diviziunea se numeste ban si este egala cu a suta parte din leu. Prima Monetarie a fost infiintata la data de 24 februarie 1870 intr-un sediu de pe Soseaua Kisselef, eveniment desfasurat in prezenta domnitorul Carol I, a primului ministru Alexandru Golescu si a lui I.C. Bratianu. Pîna la sfîrsitul anului, aici se bat 5000 de piese din aur de 20 LEI si 400000 de piese din argint de 1 LEU, cu efigia domnitorului pe avers. Moneda 1 leu 1870 este prima moneda româneasca pe care apare numele monedei nationale – “leu”. Aflata sub suzeranitate turceasca, Romania reuseste sa faca primul pas in incercarea de a emite o moneda nationala cu efigia principelui roman pe avers. Din cauza protestului  Imperiului Otoman, activitatea monetara a incetat dupa citeva luni, iar monedele din argint prevazute in lege au fost executate în Belgia. Portretul domnitorului nu mai apare pe nici una din ele. Activitatea monetariei se pare totusi ca a continuat si dupa 1870, pentru ca în 1871 se mentioneaza o medalie batuta aici, medalie dedicata aniversarii a 400 de ani de la ctitorirea manastirii Putna Dupa recunoasterea independentei de stat a Romaniei la Congresul de la Berlin, Monetaria isi reia baterea de moneda in 1879, de data aceasta fara nici o ingradire. Asa-numita perioada de aur a Monetariei este considerata cea cuprinsa intre anii 1879-1885. Dupa 1890, exceptand emisiunea de monede din aur 20 lei, timp de 45 de ani moneda romaneasca se comanda in străinătate, desi tentative de reinfiintare a Monetariei au existat in 1924 si 1929. Monetaria a continuat sa existe o perioada, ocupandu-se doar cu baterea de medalii. Din datele istorice nu reiese data exacta de cand n-a mai functionat aceasta prima Monetarie, insa se cunoaste anul demolarii sediului - 1912. Legea nr. 391 din 22 februarie 1935 corecteaza si completeaza sistemul monetar existent în scopul armonizarii si a acordarii sale la necesitatile de schimb ale pietei. 
De data aceasta ideea reînfiintarii Monetariei este bine primita, iar Decretul regal nr. 392 din aceeasi zi hotaraste înfiintarea Monetariei Nationale. Cu finantare din partea Bancii Nationale, lucrarile de constructie a sediului incep pe 25 mai. 7 luni mai tirziu lucrarile sunt terminate iar constructia se preda Ministerului de Finante, în subordinea caruia urma sa functioneze monetaria. Pe 20 decembrie 1935, se inaugureaza într-un nou local din strada Fabrica de Chibrituri nr. 30 Monetaria Nationala ca administratie publica comerciala cu personalitate juridica proprie si gestiune autonoma. Prima moneda batuta la Monetaria Statului dupa reinfiintarea ei este 250 Lei 1935. În poza de deasupra este reprezentat vechiul local al Monetăriei Statului, care era pe şoseaua Kisselef, iar jos este reprezentat noul local, cel actual, din strada Fabrica de chibrituri, inaugurat la data 15 decembrie 1935, din iniţiativa regelui Carol II al României. 
Învierea lui Isus Hristos (Învierea Domnului) este un fundament doctrinar și ritual pentru credința creștină - catolică, ortodoxă și reformată. Este practic temelia bisericii pe care o cunoaștem astăzi. Acest eveniment este relatat de scrierile vremii și de apostolii lui Hristos. La început, învierea ca doctrină nu a fost acceptată în Imperiul Roman cu excepția primilor creștini. Învierea lui Iisus Hristos (Paștele) este cea mai mare sărbătoare a mai multor biserici ale lumii, printre care și Biserica ortodoxă română. Învierea domnului este sărbătorită în prima duminică de după prima Lună plină de după echinocțiul de primăvară și diferă de la un cult la altul. Sus am postat o icoană ortodoxă ce redă Invierea lui Isus. Prezint mai jos unele dintre cele mai frumoase obiceiuri de Pași păstrate în anumite zone ale României;
  • In Bucovina, fetele se duc in noaptea de Inviere in clopotnita si spala limba clopotului cu apa neinceputa. Cu aceasta apa se spala pe fata in zorii zilei de Pasti, ca sa fie frumoase tot anul si asa cum alearga oamenii la Inviere cand se trag clopotele la biserica, asa sa alerge si feciorii la ele. 
  • In zona Campulung Moldovenesc, în zorii zilei de duminica, credinciosii ies in curtea bisericii, se asaza in forma de cerc, purtand lumanarile aprinse in mana, in asteptarea preotului care sa sfinteasca si sa bine-cuvanteze bucatele din cosul pascal. In fata fiecarui gospodar este pregatit un astfel de cos, dupa oranduiala stramosilor. In cosul acoperit cu un servet tesut cu model specific zonei sunt asezate, pe o farfurie, simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminte de mac (ce vor fi aruncate in rau pentru a alunga seceta), sare (ce va fi pastrata pentru a aduce belsug), zahar (folosit de cate ori vitele vor fi bolnave), faina(pentru ca rodul graului sa fie bogat), ceapa si usturoi (cu rol de protectie impotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se aseaza pasca, sunca, branza, ouale rosii, dar si ouale incondeiate, bani, flori, peste afumat, sfecla rosie cu hrean, si prajituri. Dupa sfintirea acestui cos pascal, ritualul de Pasti se continua in familie.
  • La Calarasi, la slujba de Inviere, credinciosii aduc in cosul pascal, pentru binecuvantare, oua rosii, cozonoc si cocosi albi. Cocosii sunt crescuti anume pentru implinirea acestei traditii. Ei vestesc miezul noptii: datina din strabuni spune ca, atunci cand cocosii canta, Hristos a inviat! Cel mai norocos este gospodarul al carui cocos canta primul. Este un semn ca, in anul respectiv, in casa lui va fi belsug. Dupa slujba, cocosii sunt daruiti oamenilor saraci.
  • O foarte frumoasa datina se pastreaza in Maramures, zona Lapusului. Dimineata in prima zi de Pasti, copiii mai mici de 9 ani merg la prieteni si la vecini sa le anunte Invierea Domnului. Gazda daruieste fiecarui urator un ou rosu. La plecare, copiii multumesc pentru dar si ureaza gospodarilor "Sarbatori fericite!". La aceasta sarbatoare, pragul casei trebuie trecut mai intai de un baiat, pentru ca in acea gospodarie sa nu fie discordie tot restul anului.
  • În Tara Motilor, in noaptea de Pasti se ia toaca de la biserica, se duce in cimitir si este pazita de feciori. Iar daca nu au pazit-o bine, si a fost furata, sunt pedepsiti ca a doua zi sa dea un ospat, adica mancaruri si bauturi din care se infrupta atat "hotii", cat si "pagubasii". Daca aceia care au incercat sa fure toaca nu au reusit, atunci ei vor fi cei care vor plati ospatul.
  • In Moldova, in dimineata urmatoare dupa noaptea Invierii se pune un oua rosu si unul alb intr-un bol cu apa ce trebuie sa contina monezi, copii trebuie sa si clateasca fata cu apa si sa si atinga obrajii cu oualele pentru a avea un an plin de bogatii. 
Alexandru Ioan Cuza - 12 noiembrie 1859 * 1859 - 1866
Ctitorul cercetării la trupe în armata României
Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; născut la data de 20 martie 1820 la Huşi şi decedat la data de 15 mai 1873 la Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, precum şi al statului naţional România. Cuza a participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Munteniei (Valahiei), înfăptuindu-se astfel unirea celor doua ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvîrşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, cînd Moldova şi Valahia au format un stat unitar, adoptînd oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. Născut în Bîrlad, Moldova, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri moldoveni, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pămînt în judeţul Fălciu, Moldova) şi al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primeşte o educaţie europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească şi ajungînd la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844. În anul 1848, Moldova şi Muntenia au fost cuprinse şi ele de febra revoluţiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Muntenia revoluţionarii au preluat puterea şi au guvernat în timpul verii. Tînărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenţia înclinaţiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic. Revenind în Moldova în timpul domniei Prinţului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, şi a reprezentat Galaţiul în divanul ad-hoc de la Iaşi. Cuza a fost un proeminent politician şi a susţinut cu tărie uniunea Moldovei şi Valahiei. A fost nominalizat în ambele ţări de către Partida Naţională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinţ străin. Profitînd de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) şi în Muntenia pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian). Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor provincii româneşti. Unirea este strîns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Muntenia. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Muntenia, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodămîntul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Valahiei, aducîndu-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizînd unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România. Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întîmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat. După Convenţia de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacani (locţiitori ai sultanului în teritoriu), pînă la alegerea domnitorilor. Principala atribuţie a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii. Unioniştii moldoveni au putut impune cu uşurinţă candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean şi la Bucureşti a fost oficial sugerată muntenilor de către delegaţia Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunţa rezultatul alegerii de la Iaşi. În Valahia, adunarea a fost dominată de conservatori, care erau însă scindaţi. Neputîndu-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfîrşit prin a se ralia candidatului Partidei Naţionale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Valahiei. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punând la 24 ianuarie 1859, bazele statului naţional modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziţiei Turciei şi a Austriei faţă de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferinţa de la Paris a puterilor garante dădea recunoaşterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859. Conform deciziei Convenţiei de la Paris, la 15 mai 1859 este înfiinţată Comisia Centrală la Focşani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituţie din istoria modernă a României şi realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focşani fiind desfiinţată în februarie 1862. După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mînăstireşti (1863), reforma agrară (1864), reforma învăţămîntului (1864) ş.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Întîmpinînd rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţămîntului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864). Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională. Legea secularizării averilor mănăstireşti  a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietăţile şi averile anumitor Biserici şi mănăstiri şi a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuţia ţării ”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri şi schituri au fost desfiinţate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistenţă socială etc. În faţa acestor măsuri aspre, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocînd, mai tîrziu, însăşi căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 şi, pe lîngă cele enumerate mai sus, poate fi menţionată şi confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfîntul Munte Athos şi pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alţi domnitori (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc,) pentru ca monahii din Sfîntul Munte să se roage pentru bunăstarea domniilor lor. Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal şi a contribuţiei pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaţilor majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar şi alte măsuri care au făcut ca la sfîrşitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta iniţiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a ţării, cea ieşeană.” Dezbaterile înverşunate care au avut loc în vara anului 1862 în privinţa proiectului de reformă agrară propus de conservatori şi adoptat de majoritate, dar nesancţionat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privinţa adoptării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în sensul programelor revoluţionare de la 1848. De aceea, în anii imediat următori unificării administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întîmpinau opoziţia conservatorilor, încă stăpîni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucţiunii publice, un regulament de navigaţie, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Şcolii de silvicultură şi o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstireşti au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de reforme. Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern şi majoritatea adunării. A urmat dizolvarea adunării, pe calea loviturii de stat. Aceasta din urmă a sporit puterea domnitorului Cuza, şi totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorităţii în adunare. Sancţiunea poporului prin plebiscit şi recunoaşterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană şi puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului paşoptist, desfiinţîndu-se relaţiile feudale în agricultură şi procedîndu-se la o împroprietărire a ţărănimii clăcaşe. Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400000 de familii de ţărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pămînt a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dînd un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea. În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărîtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcţie în care guvernul ştia că nu avea să întîmpine opoziţie pe plan intern, a fost acela al secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor mănăstireşti cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul naţional. Apoi au fost elaborate şi promulgate Legea contabilităţii, Legea consiliilor judeţene, Codul Penal şi Legea instrucţiunii publice, precum şi crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înfiinţează Şcoala Naţională de Arte Frumoase, la Bucureşti, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman şi este inaugurată, în premieră, o Şcoală de Medicină Veterinară. Analizînd suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluţionar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern. Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din ţară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii moderne. Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenţiona să instituie un regim personal; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii, hotărîtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgînd de partea lor o fracţiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ş.a.), şi l-au constrîns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenţei domneşti a luat sfîrşit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecinţe grave pentru România, pentru că:
  • după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimântate că reforma agrară nu va mai avea loc.
  • la 3 aprilie 1866 la Iaşi o demonstraţie a Mişcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Valahia
  • Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.
Restul vieţii sale şi-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena şi Wiesbaden. A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
Emil Cioran - 100 de ani de la naștere 1911 - 1995 
Emil Cioran a fost un filozof și scriitor român, care s-a născut la data de 8 aprilie 1911 la Rășinari, Sibiu și a decedat la data de 20 iunie 1995 la Paris. Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox și consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (Comaniciu), era originară din localitatea Veneția de Jos, din apropiere de Făgăraș. Tatăl Elvirei, de profesie notar, fusese ridicat de autoritățile austro-ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie de nobili transilvăneni. A studiat la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu și apoi filozofia La Universitatea din București, unde i-a avut colegi pe Constantin Noica și Mircea Eliade și profesori pe Tudor Vianu ;i Nae Ionescu. Încă din tinerețe a arătat înclinație spre agnosticism (punct de vedere potrivit căruia gândirea umană este incapabilă să ofere suficiente argumente raționale pentru a justifica existența sau neexistența lui Dumnezeu. - DEX.) În anul 1933 obține o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin. În anul 1937 Emil Cioran pleacă în Franța cu o bursă a Institutului Francez din București. După o scurtă întoarcere în România (două luni, sfârșitul lui 1940- începutul lui 1941), el părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris. Din acest moment Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conținutul lor, dar și pentru stilul plin de distincție și finețe al limbii. În 1949 îi apare prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, Cioran refuză toate distincțiile literare care i-au fost atribuite. La Paris a trăit în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea. În schimb a cultivat darul conversației cu numeroșii săi prieteni, Cioran a întreținut o vastă corespondență, dezvăluindu-se ca un remarcabil autor epistolar. Din eseurile apărute în limba română se desprinde portretul unui tânăr gânditor din anii treizeci, influențat de mișcarea de idei din acea epocă în care intelectualii români descopereau gândirea existențialistă (sub varianta ei românească, cu accente creștine și mistice, "trăirismul"). Emil Cioran a început prin a fi un gânditor torturat de sentimente și senzații violente. Preocupat de problema morții și a suferinței, este atras de ideea sinuciderii ca idee care ajută supraviețuirii. Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: contingența ființei umane, păcatul originar, sensul tragic al istoriei, sfârșitul civilizației, amenințarea Răului, refuzul consolidării prin credință, obsesia absolutului, viața ca expresie a exilului metafizic al omului etc. Deși n-a fost membru oficial al mișcării legionare, Cioran a fost simpatizant al acesteia, fiind activ în organizație. În noaptea în care a fost asasinat istoricul Nicolae Iorga, Cioran a citit în public o poezie proprie de laudă la adresa lui Zelea Codreanu. Își doarme somnul de veci în cimitirul parizian Montparnasse.
Insigna - Șahul
Șahul este un joc de strategie între doi jucători, al cărui nume provine de la cuvântul persan “shah”, care înseamnă “rege.” Forma actuală a jocului a apărut în sudul Europei, în a doua jumătate a secolului al 15-lea, după ce a evoluat de la un joc similar mult mai vechi din India.În ziua de azi șahul este cel mai popular joc ce se poate juca acasă, în cluburi, pe internet, prin corespondență sau în turnee. Regulile oficiale ale jocului sunt stabilite de Federația Internațională de Șah 
sau FIDE. Jocul se desfășoară pe tabla de șah. Aceasta are o formă pătrată și este împărțită în 8 linii și 8 coloane ce formează 64 de pătrate cu suprafețe egale, numite câmpuri colorate alternativ în alb și negru. La început fiecare jucător are 16 piese: 8 pioni, 2 turnuri (ture), 2 cai, 2 nebuni, un rege și o regină (damă). Unul dintre jucători controlează (mută) piesele albe iar celălalt piesele negre. Jucătorii mută pe rând, respectând anumite reguli; prima mutare (începutul partidei) revine jucătorului cu piese albe. Scopul jocului este obținerea matului. Acesta survine atunci când un rege este atacat și nu poate evita capturarea. Atunci când un jucător este la mutare, nu este în șah, dar nu are nici o mutare legală, se spune că meciul s-a terminat pat (adică la egalitate). La finalul jocului, patul poate fi o alternativă pentru jucătorul care este în inferioritate să remizeze jocul. Patul în varianta curentă a fost introdus în secolul al XIX-lea.
Mai jos prezint o legendă legată de sportul minţii – şahul;  Legenda povestește că Regele Vishtaspa al Persiei a devenit extrem de plictisit de viaţă pentru că a realizat tot ce şi-a dorit: el era plin de triumf în războaie, sătul de vânătoare, obosit de intrigile şi plăcerile de la curtea sa. Regele suferea de plictiseală şi până la urmă a oferit o recompensă nelimitată celui care l-ar fi făcut să îşi recapete interesul pentru viață. Nimeni nu a reuşit până când a apărut Zarathushtra cu tabla de joc originală. El l-a invatat pe rege regulile și cum să îl joace şi, prin el, a demonstrat regelui toate regulile universului și ale vieţii. El le-a interpretat ca nimeni altul, aşa cum nici un jucător de şah din zilele noastre nu ar putea şi regele a fost foarte satisfăcut iar interesul său pentru viată a renăscut. După aceea el l-a rugat pe Zarathushtra să îi ceară orice şi-ar dori şi a promis că dorința îi va fi îndeplinită. Zarathushtra a dorit să îl învețe pe rege o lecţie prin care să nu mai fie megaloman încât să creadă că poate oferi cuiva chiar orice işi doreşte. Zarathushtra i-a spus regelui că îşi doreşte un lucru simplu si modest: Un bob de grâu pe primul pătrăţel al tablei, două boabe pe cel de-al doilea, 4 pe cel de-al treilea și tot aşa dublând cantitatea anterioară până când toate cele 64 pătrățele vor fi pline cu boabe de grâu. Regele a râs şi a promis că îi va trimite lui Zarathushtra grâul în câteva zile, gândindu-se că a fost prost să ceară câteva boabe de grâu când ar fi putut cere aur si o adevărată comoară. Le-a spus oamenilor săi să calculeze cantitatea de grâu şi să i-o trimită lui Zarathushtra. A fost surprins când, după câteva săptămâni aceştia au venit la el şi i-au spus că ar trebui să trimită o cantitate de grâu care nu exista în tot imperiul. Chiar dacă ar fi adunat tot grâul din tot imperiul ar fi fost a suta parte din a suta parte a cantităţii promisă lui Zarathushtra. Regele a fost şocat să audă aceştea şi şi-a dat seamă că nu îşi poate ţine promisiunea. A trimis după Zarathushtra şi i-a spus cât de ruşinat este. Zarathushtra i-a spus că nu vrea grâul ci că a vrut doar să îl înveţe pe rege o lecţie şi apoi s-a retras înapoi în pădurea lui. 
Zarathustra (Zoroastru, 628 - 551 î.Hr.) a un fost profet, coordonator al religiei din anticul Iran, după unele izvoare un personaj istoric zeificat.
YR - Campion R.P.R. (Republica Populară română)
Comisia centrală a aviației sportive din R.P.R.
Aviația este ramura aeronauticii care se ocupă de construcția, funcționarea și utilizarea aeronavelor mai grele decât aerul. Tot prin „aviație” se înțelege totalitatea avioanelor a personalului de deservire a acestora, de care dispune o țară. După scop și destinație, aviația se împarte în: aviația civilă și aviația militară. Aviația civilă este compusă din aviația de transport, aviația utilitară și aviația sportivă. Aviația sportivă are ca scop scop principal recrutarea de tineri pentru a deveni piloți sau parașutiști. Tot în cadrul aviației sportive sunt organizate și activitățile de zbor cu motor sau fără (planorism) pentru piloții sportivi, precum și activitățile de parașutism și aeromodelism. În 20 octombrie 1947 patrimoniul aviaţiei sportive este preluat de Organizatia Sportului Popular (OSP) iar activitatea sportivă este subordonatã Aviaţiei Civile. În anul 1950 activitatea este coordonată de Comisia Centrală a Aviatiei Sportive (CCAS), iar în 1953 de Asociaţia Voluntară pentru Sprijinirea Apărării Ţării, în subordinea Ministerului Apărării Naţionale. Aceasta devine în 1954 Asociaţia Voluntară pentru Sprijinirea Apărării Patriei (AVSAP) în cadrul căreia în anul 1954 se constituie Aeroclubul Central. În anul 1960 AVSAP se desfiinţează, aviaţia sportivă trecând în subordinea Uniuneii pentru Cultură Fizica şi Sport (UCFS), transformată în Consiliul Naţional pentru Cultură Fizică şi Sport (CNFS). 
Placheta - (Ciobănașul)
"Cine-a cunoscut, cine mi-a văzut
mândru ciobănel, tras ca prin inel "
Nu am informații despre placheta de mai sus. Am citit undeva că ea ar fi fost desenată (concepută) de o principesă din Casa Regală a României. Deduc că realizarea acestei plachete a fost inspirată de balada populară românească Miorița, Ce se știe precis, este inscripția de pe ea care atestă că a fost gravată de sculptorul român Frederic Storck.

_________ooOoo________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ
1 acțiune nominativă de lei 500 (cinci sute)
Societatea anonimă română cu sediul în București
BANCA BIBESCU-VODĂ 
Detaliu vignetă de pe o felicitare românească
Detaliu vignetă de pe un set de cupoane de
raționalizare a bunurilor de larg consum
din vremea războiului civil spaniol 
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 28.06.2021

duminică, 27 iunie 2021

MINUNI ALE ARHITECTURII MONDIALE - 41

1. Mănăstirea “Simonos Patras” de pe muntele Athos, Grecia, este un impresionant edificiu ortodox, construit pe o stâncă înaltă, aflându-se pe raza localității Aftonomi Monastiki Politeia Agiou Orous. 
Mănăstirea este compusă din trei turnuri alăturate, construcția sa începând în secolul al XIII-lea. Turnul din stânga, situat în partea de sud-vest şi având patru rânduri de balcoane, este ieşit mai mult în afară. Cel din centru, cu şapte rânduri de balcoane, care este cel mai vechi şi constituie o parte din vechea mănăstire (sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea), este mai puţin ieşit, iar cel din dreapta, dinspre răsărit, încă şi mai puţin. Cele două turnuri au fost ridicate mai târziu: cel din sud-vest este construit între 1862-1864, iar cel din est, între 1897-1902. În partea dreaptă a turnului de est se află apeductul care se întinde ca un voal de mireasă. A fost construit în perioada post-bizantină (secolul al XIV-lea) şi se păstrează într-o stare foarte bună. Intrarea în mănăstire este în colţul de nord-est. Coridorul este cel mai mare şi cel mai impresionant din tot Sfântul Munte. Este pardosit cu piatră şi cu trepte late, pentru a înlesni urcarea catârilor, şi aparţine corpului de nord, ce se păstrează din perioada bizantină. El duce la curtea mică şi pardosită cu plăci de piatră, unde se află Katholikonul (prima biserică a mănăstirii), trapeza (sala de mese) şi brutăria. Biserica centrală, închinată Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, construită în stil athonit, este mică și simplă. Ea se află în centrul curţii strâmte. Nu există agheasmatar şi nici turn de apărare, deoarece mănăstirea însăşi este un turn.
Clopotniţa se află în colţul de sud-vest al Katholikonului, Trapeza este la al doilea etaj al corpului din mijloc, iar biblioteca nouă, în corpul de est. Lângă bibliotecă se află schevofilachionul (locul din altar unde se păstrează obiectele de cult) şi iconofilachionul (probabil un loc special unde se păstrează icoanele sfinte). Aici se păstrează două Sfinte Uşi din perioada 1370-1390, iar dintre icoane, deosebit de importante sunt Icoana Maicii Domnului „Nădejdea celor deznădăjduiţi” (sfârşitul secolului al XV-lea), Icoana Sfintei Ecaterina (a doua jumătate a secolului al XV-lea). Din cauza repetatelor incendii, mănăstirea este lipsită de alte obiecte de valoare. În incinta mănăstirii se află mai multe paraclise. La primul etaj al turnului estic se află paraclisul Sfintei Maria Magdalena. La etajul al doilea se găseşte paraclisul Sfântului Haralambie. În aripa de mijloc, sub trapeză, se află paraclisul (bisericuța, capela) Sfântul Gheorghe. Un alt paraclis, închinat Sfântului Ioan Botezătorul, este situat în cea mai nouă aripă, cea de-a patra, construită în anul 1996 și terminată în anul 2000, după aprobarea Centrului KEDAK (Salonic). Paraclisul cimitirului este construit în afara zidurilor mănăstirii, pe un mic platou în partea de sud-est, și are hramul Adormirea Maicii Domnului. La malul mării, în mijlocul văii care coboară de sub stânca mănăstirii, se află arsanaua (portul, cheul de ancorare pentru micile vaporașe care fac aprovizionarea mănăstirii), iar în stânga ei, mai sus pe coastă, se află Katisma Sfântului Ioan Teologul, care are picturi din 1702. Mai sus de mănăstire, pe coasta muntelui ce închide valea, se află Katisma Sfântului Simon, iar mai jos de ea se află peștera în care s-a nevoit Sfântul Simon. Mănăstirea mai are șase chilii în Kareia: Chilia „Tuturor Sfinţilor”, ce găzduiește reprezentantul Mănăstirii Simonos Petras în chinotită, Chilia Sfântului Nicolae – Kaproli, Chilia Sfântul Mina, cu icoana făcătoare de minuni a Sfântului, Chilia Sfânta Cruce, Chilia Bunei Vestiri, mai jos de Schitul Sfântul Andrei, aproape de Valea Adin, și Sfântul Gheorghe – Kalatha, din piața centrară din Kareia, fondată în secolul al XIV-lea, ce găzduiește magazinele de la parter. Mănăstirea are câteva metoace (mănăstiri mai mici subordonate) în afara Sfântului Munte: “Înălțarea Domnului” (Atena), Mănăstirea “Bunavestire” (Ormylia, Halkidiki), Mănăstirea “Sfântul Nicodim Aghioritul” (Goumenisa),“Sfântul Haralambie” (Tesalonic), Sfinţii Artemie şi Antipa (Sifnos) şi „Maica Domnului din Trygis”(insula Lemnos). De asemenea, mănăstirea are câteva metoace și în Franţa: Mănăstirea “Schimbarea la față” (Terrasson), Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare” (Vercors), Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” (Solan) și Schitul „Sfânta Maria Egipteanca” (insula Porguerolles).
2. Situl arheologic Petra din Iordania, având o suprafață de 264 kilometri pătrați, este una din cele 7 minuni ale lumii moderne, este un oraș construit în urmă cu peste 2300 de ani ce se prezintă foarte bine conservat. Aici ești impresionat de monumente grandioase săpate direct în stânca muntelui, relief și călătoria cu măgarul sau cămila. Petra, "orasul de piatra" ce impresioneaza pe tot pelerinul, este un sit arheologic aflat in sud-vestul Iordaniei. Orasul se intinde de-alungul poalelor Muntelui Hor, strabatand un lung defileu si intinzandu-se apoi pe laterala estica a vaii Arabah, cunoscuta sub denumirea de "Wadi Araba" - larga vale ce se intinde de la Marea Moarta si pana la Golful Aqaba.Orasul este renumit mai ales pentru arhitectura acestuia, sapata aproape in intregime in piatra muntelui pe care se sprijina majoritatea cladirilor. Orasul, alaturi de intreaga zona, a ramas necunoscut lumii vestice pana in anul 1812, cand acesta a fost descoperit de catre exploratorul elvetian Johann Ludwig Burckhardt. In scurt timp, orasul a captat atentia intregii lumi. Astfel, reprezentantii monumentelor mondiale, in cadrul programului UNESCO, au descris monumentul din valea Iordaniei drept "una dintre cele mai pretioase mosteniri culturale ale omenirii". Astfel, in data de 6 decembrie 1985, orasul antic Petra a fost declarat monument mondial.Flancat de pereti masivi de piatra si aprovizionat cu apa dintr-un rau se strabate periodic locul, orasul Petra nu prezenta doar aspectul de fortareata naturala si sigura, ci era situat si la intersectia celor mai importante drumuri comerciale. Astfel, prin acest nod comercial treceau drumurile spre Gaza in vest, spre Bosra si Damasc in nord, spre Aqaba si Leuce Come peste Marea Rosie, si spre Golful Persic, peste desert.Excavarile care au fost efectuate in zona au aratat ca reusita ridicarii unui oras in pustiu s-a datorat abilitatii si ingeniozitatii nabataenilor de a controla rezerva de apa, prin crearea unei oaza artificiale.Intrarea in defileu, din partea estica a vaii, este una impresionanta ce uimeste pe orice trecator. Defileul numit de localnici "Siq" - "sageata" - este unul foarte ingust in inalt, pe alocuri peretii sai apropiindu-se pana la o distanta de 3-4 metri. La capatul acestui minunat defileu se afla cea mai cunoscuta si impresionanta ruina din orasul antic Petra, si anume "Al Khazneh" - Trezoreria - care este sapata in intregime in peretele de piatra auriu-rosiatica.
Continuand drumul prin minunatul defileu, si trecand de impresionanta Trezorerie, la poalele muntelui numit "en-Nejr" se afla un imens "Teatru", amplasat intr-o asa pozitie incat din el sa se vada cea mai mare parte a mormintelor din apropiere. Pana acum, nici o metoda nu a fost eficienta in stabilirea inceputurilor orasului antic Petra. Unele indicii arheologice indica faptul ca orasul nu a fost ridicat de foarte mult timp, cu toate ca un sanctuar - loc de inchinare - ar fi existat pe aceste locuri inca din timpurile antice.Se crede ca aceasta parte a Iordaniei a fost locuita de catre "horiti", probabil un neam de sapatori in piatra care locuiau in pesteri. Acestia sunt considerati stramosii edomitilor. Locuitorii ce au ridicat aceste locuri au avut multe influente asupra nabaetenilor, care si eu si-au inmormantat mortii si au adus cinstire in locasuri pe jumatate sapate in piatra.Crestinismul a patruns in orasul Petra in jurul secolului al IV-lea d. Hr., la aproape 500 de ani de la infiintarea orasului Petra drept importand centru comercial. Athanasius mentioneaza un episcop in orasul Petra, numit Asterius.Cel putin unul dintre morminte - mormantul cu urna - era folosit pe post de biserica. O inscriptie cu vopsea rosie mentioneaza sfintirea acestui loc "in vremea celui mai sfant episcop, Jason" - inscriptie datata in anul 447.Crestinismul din orasul Petra nu a rezistat foarte mult, ca si in partea de nord a Arabiei, cauza fiind cucerirea islamica din anii 629-632. In timpul primei cruciade, orasul Petra a fost ocupat de catre Balduin I, regele Regatului de Ierusalim. Manastirea - cel mai insemnat monument din orasul Petra - dateaza din timpul secolului I i Hr. Aceasta a fost dedicata regelui Obodas I. 
Manastirea este localizata in coltul nord-vestic cel mai indepartat al vaii Petra, in spatele Strazii cu coloane, aparand ochiului ca o macheta mai mare a Trezoreriei, aflata in defileu. Manastirea este monumentul cu cea mai larga fatada din intreaga vale a orasului Petra, masurand o latime de 50 de metri si o inaltime de 45 de metri. Doar usa monumentului are o inaltime de 26 de metri. In pofida numelui, acest monument a fost sculptat in piatra pe post de mormant, insa crucile sapate in interior au dus la numele actual al locului. Ca si "Trezoreria", aceasta este alcatuita din doua etaje acoperite de o magnifica urna. Conform traditiei arabe, orasul Petra este locul in care Moise, in timpul calatoriei prin pustiu, a lovit cu toiagul stanca din care a iesit apa pentru poporul insetat. De asemenea, tot aici se crede ca este inmormantata si Miriam - sora lui Moise. Odata intrata sub conducerea romana, localitatea  Petra a intrat rapid intr-un declin treptat. Astfel, importanta comerciala a acestui centru incepe sa nu mai fie una reprezentativa in lumea comertului din zona. Aceasta se datoreaza in mare parte si cresterii comertului pe mare. In anul 363, un cutremur de pamant darama multe dintre cladirile orasului, altele fiind doar grav avariate. Acest cutremur afecteaza si sistemul de colectare a apei, care asigura viata in oras.
3. Machu Picchu este un oraș-templu incaș din secolul al XV-lea d.Hr., situat pe teritoriul regiunii actuale Cusco din Peru. 
Ruinele au fost redescoperite în anul 1911 de către arheologul Hiram Bigham, fiind unele dintre cele mai frumoase și enigmatice locuri străvechi din lume. În anul 1983, UNESCO a desemnat Machu Picchu drept sit al patrimoniului mondial, descriindu-l ca "o capodoperă absolută de arhitectură și un testimoniu (mărturie) unic al civilizației incașe". Invizibil de jos și limitat natural, înconjurat de terase agricole suficiente pentru a hrăni populația, și irigat de izvoare naturale, Machu Picchu pare să fi fost folosit de incași ca un oraș ceremonial secret. Orașul este situat 610 metri deasupra gălăgiosului râu Urubamba, norii acoperind ruinele palatelor, băilor, templelor, hambarelor și a în jur de 200 de case, toate într-o remarcabilă stare de conservare. Aceste structuri, săpate în granitul din vârful muntelui sunt minuni atât arhitecturale cât și estetice. Multe dintre cărămizile cântărind 50 de tone sau chiar mai mult sunt atât de precis sculptate și unite cu atâta exactitate, încât îmbinările fără mortar nu permit nici măcar unei lame de cuțit să intre printre ele. Se știu puține lucruri despre utilizările sociale sau religioase ale orașului în vremurile incașilor. Scheletele a 10 femei și ale unui bărbat duc la presupunerea că acest sit ar fi putut fi un sanctuar pentru pregătirea preoteselor și/sau a mireselor nobilimii incașe. Oricum, examinarea ulterioară a oaselor a dezvăluit un număr egal de oase masculine, ceea ce indică faptul că Machu Picchu nu era exclusiv un templu pentru femei. Patru secole au fost necesare pentru descoperirea unei fantastice fortărețe ascunse printre piscurile de 4000 de metri ale anzilor peruvieni. Nu i se cunoaște adevăratul nume, ce destinație avea și de ce a fost părăsită de băstinași în secolul al XVI-lea fără a fi atacată de conchistadori. A scăpat neobservată de europeni până în secolul al XX-lea, când a primit și numele de Machu Picchu. Descoperită abia în anul 1911, această citadelă a fost concepută ca un labirint citadin inexpugnabil. La peste 4000 de metri, lemnul era o raritate și totul a fost durat în piatră: terase, fotificații, palate regale, locuințe simple, bazine de acumulare a apei de ploaie, cărămizi, piețe și un sofisticat sistem de parcele agricole pentru cultura principală, porumbul. Totul se încadrează într-un plan urbanistic aparent "întortocheat", menit să deruteze eventualii invadatori. Este un unicat arhitectural impresionant și abia fotografiile făcute din avion i-au pus în evidență toate însușirile. Machu Picchu numără cam 200 de clădiri, cel mai adesea în formă de patrulater, care nu au, în general, decât un singur etaj și nici o despărțitură interioară. Construcțiile cele mai marcante sunt Torreon, sau observatorul astronomic în formă de semicerc, folosit pentru determinarea datelor importante ale calendarului și Intihuatana, sau cadranul solar. Micul oraș poate găzdui între 500 și 1000 de persoane, cifră modestă dacă o comparăm cu cei 200000 de locuitori pe care îi număra, fără îndoială, pe atunci Cuzco, capitala. Ruinele Machu Pichu atrag anual peste 2 milioane de vizitatori, asta și pentru că ascunde încă multe enigme. 
Redau mai jos câteva curiozități despre orașul templu Machu Pichu:
  • Deși oficial se spune că arheologul american Hiram Birgham (profesor la Universitatea Yale) care între anii 1906 - 1915 a condus cinci expediții în Peru ar fi descoperitorul templului, se pare că el ar fi găsit aici vreo trei fermieri. Unul dintre aceștia a fost agricultorul local Melchor Arteaga, care i-a dat un pont: i-a povestit despre clădirile ascunse în munți, în mijlocul pădurilor, și s-a oferit să-l conducă la ele. Se știe precis că cu vreo 44 de ani mai devreme (anul 1867), omul de știință german, Augusto Berns, ar fi trecut pe aici. Studiile și hărțile sale conțin urmele unui sanctuar incaș pe acest munte.
  • Deși la început profesorul Bingham a crezut toată viața că aici au fost sacrificate fecioare pentru zeul Soarelui, în anul  1912  el găsit și schelete aparținând unor bărbați
  • Orașul ocupă 32592 de hectare, în momentul descoperirii fiind complet acoperit de vegetație. În total în oraș sunt 3000 de scări, așa că să ne așteptăm să facem febră musculară dacă vrem să cutreierăm întregul oraș.
  • Pietrele de granit folosite în construcții cântăresc în medie 22 kg fiecare. Este aproape de neimaginat cum a fost transportată acolo o asemenea cantitate de piatră.
  • Machu Picchu se afla pe marginea unui drum pavat incredibil de lung, care făcea parte din acea rețea de 40 mii de km care traversa vastul Imperiu Inca, din munți până la coastă. Acest traseu este denumit și „drumul soarelui" de către istorici.
  • De altfel, sanctuarul a fost construit direct la o înălțime atât de extremă, într-un loc greu accesibil, pentru ca pe cât posibil nimeni să nu tulbure zeii.
  • Chiar dacă templul este construită pe o falie, oamenii de știință susțin că niciun cutremur nu ar putea-o distruge – în 550 de ani cu siguranță au existat cutremure semnificative în zonă, iar clădirile încă stau în picioare.
  • Chiar dacă sună ciudat, Machu Picchu a fost și observator astronomic, adevărat, fără gadget-uri moderne, telescoape și sateliți. În acea vreme un mic grup de astronomi și preoți a folosit observatorul deosebit de modern la vremea sa, pentru monitorizarea poziției exacte a corpurilor cerești, folosind ca punct de referință vârfurile Munților Yanantín.
  • Oare cum de n-au murit de foame cei care au trăit acolo, izolați de cel mai apropiat oraș? Structura în cascadă a avut mai multe funcții: pe de o parte a împiedicat întregul complex să alunece pe terenul montan abrupt, pe de altă parte pe aceste etaje terasate au putut cultiva diferite plante, care serveau drept hrană pentru cei care locuiau aici.
  • Metoda cu care a fost construit întregul complex se numește tehnica Ashlar. Aceasta construcție este aidoma  cuburilor de LEGO interconectate: pietrele de granit au fost sculptate pentru a se potrivi între ele, motiv pentru care toate structurile sunt încă atât de stabile.
  • Astăzi nu mai trebuie să călărești zile întregi pe măgari sau să te lupți singur cu muntele. Trenul merge direct din Cuzco la Aguas Calientes, o mică comună sub Machu Picchu. De aici putem urca în două feluri: confortabil sau dureros. Cel din urmă înseamnă 90 de minute pe scări până ajungem la minunea arhitecturală. Cei mai comozi pot folosi autocarul. 
xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
UN CATREN PENTRU NEPOATA
MEA SARA MARIA
UN SFAT

__________xxx__________

O PLACHETĂ, O INSIGNĂ
ȘI CÂTEVA MEDALII 
DIN JUDEȚUL BRAȘOV

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa". 

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform  DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române),  PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi  se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Brașov - 10000 metri ciclism - Locul I - 1935
Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Jeton - Friedrich Czell - Kronstadt - 1 liter
Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. În fiecare jeton stă ascunsă o întreagă istorie a unei persoane, a unei familii , a unui monument ori clădire sau a unei unități economice care a influiențat destinele unor persoane sau comunități locale într-o anume perioadă de timp. Trebuie doar să descoperi ce se află în spatele acestor mici bucăți de metal și atunci cu siguranță vei rămâne fascinat de aceste autentice izvoare istorice. 
Jetoanele pe care le prezint aici amintesc de concernul Friedrich Czell & Sohne, înființat la mijlocul secolului al XIX-lea, de unul dintre cei mai întreprinzători și mai bogați brașoveni, foarte cunoscut în epocă și datorită produselor sale alcoolice (bere, vin, lichior) apreciate de populație dar și pentru rolul jucat de familia acestuia în viața socială și economică a regiunii din jurul Brașovului și nu numai, timp de aproape 100 de ani. Firma Friedrich Czell & Sohne ajunsese să dețină la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea monopolul băuturilor alcoolice și în special al Berii în Țara Bârsei. Jetoanele au aversul identic. Într-un cerc perlat la exterior este aplicată inscripția circulară începînd din dreptul orei 7 și terminată în dreptul orei 5 – “F.CZELL & SOHNE”. În dreptul orei 6 este aplicată o stea cu șase raze. În centrul reversului perlat este aplicată valoarea nominală a jetonului. Până în prezent se cunosc 5 valori nominale: 2, 10, 20, 100 și 200, toate jetoanele fiind rotunde cu diametrul de 22 milimetri. Jetonul cu valoarea de 2 este confecționat din cupru, cel de 10 – din zinc și celelalte – din alamă.
 
În România berea a devenit populară pe la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. În anul 1908 existau în vechiul regat 18 fabrici de bere care produceau aproximativ 180000 hectolitri de bere. Tot cam în acest timp în Transilvania funcționau 31 fabrici de bere. Istoria firmei Czell începe în Transilvania. Friedrich Thomas Czell, un comerciant sas brașovean, născut la data 19 septembrie 1816, ca fiu al unui producător de țesături de lână, a început să facă avere din comerțul cu vinuri, ulterior exportând produse textile aduse din Cehia. În anul 1855 ia ființă concernul “Friedrich Czell & Sohne” (Friedrich Czell și fii) care avea ca obiect de activitate exportul de lână în Anglia. Mai târziu fondatorul firmei s-a orientat spre producerea și comercializarea spirtului, în acest sens construind o fabrică în localitatea Cristian. Pentru a obține materia primă pentru distileria sa F. Czell a depus eforturi pentru introducerea culturii cartofului în zona Brașovului. Pe lângă spirt fabrica furniza și borhot pentru creșterea porcilor. Afacerea mergea bine astfel că afaceristul s-a extins înființând ferme de vite, o rafinărie de alcool și o fabrică de chibrituri. În anul 1874 cumpără și o mină de cărbuni necesară pentru producerea de combustibil necesar întreprinderilor sale. În anul 1889 Czell construiește Fabrica de zahăr de la Bod iar în anul 1892 achiziționează Fabrica de spirt Dârste și construiește tot aici o nouă fabrică de bere (capacitate de producție – 14000 hectolitri și 40 de angajați). Familia Czell a schimbat fața Brașovului, construind palate, vile și amenajând lacul Noua. Iarna tăiau blocuri de gheață depozitându-le în grote brașovene pentru păstrarea la rece a berii. 
În anul 1905 frații Czell achiziționează Fabrica de bere Luther din București ducând o politică agresivă de acaparare a tuturor clienților bucureșteni. În anul 1908 concernul Czell deținea fabrici de bere la Brașov, Miercurea Ciuc, Timiușoara, Sighișoara, Cluj și București, fabrici de spirt la Cristian, Dârste și Sibiu, fabrici de postav precum și întinse suprafețe de vii. Pe bună dreptate frații Czell erau considerați stăpânii industriei românești de bere. La începuturi berea era livrată în butoaie de stejar cu capacități de 50, 100 și 200 de litri prin depozitul fabricii din Dârste sau cel de pe Strada Lungă. Pentru clienții îndepărtați livrarea se făcea pe calea ferata, la Dârste existând linie CF. Jetoanele cu valoarea 50, 100 sau 200 fac trimitere la capacitățile butoaielor de bere. Jetoanele erau folosite ca modalitate de evidență a numărului de butoaie livrate. Clienții plăteau o garanție diferențiată pentru butoaiele livrate. Butoaiele trebuiau returnate ulterior, goale și în bune condițiuni împreună cu jetoanele, în schimbul lor clienții își primeau înapoi garanția financiară. În privința jetoanelor cu valorile 2, 10 și 20 se pare că au avut rol similar dar se referă la volumul ambalajelor în care se livra lichiorul produs la Cristian. 
La schimbarea regimului politic de la noi concernul mai deținea doar 2 fabrici de bere la Brașov și Timișoara și câteva terenuri agricole. A urmat naționalizarea prin care statul a luat tot, fabrica din Brașov denumindu-se astăzi Aurora, iar cea din Timișoara – Timișoreana (Extras dintr-un document semnat – Dorel Bălăiță). 
Insigna - C.F.R. Rugby Brașov (Căile ferate române)
Rugby Club CFR Brasov a fost fondat în anul 1986 din inițiativa inimosului Vasile Soporan. Vasile Soporan s-a născut la 20 februarie 1943 la Cluj, dar a devenit cunoscut la Brașov, oraș în care, se poate spune, a pus bazele jocului cu balonul oval. Prin anul 1985 Vasile Soporan a ieșit cu fiul său, Cătălin, să se joace cu o minge de rugby în vecinătatea Gării Brașov, pe locul unde astăzi se află Unirea Shopping Center Brașov. În acele vremuri, aici exista doar un teren cu ceva iarbă, ușor denivelat, pe care se instalau circurile în trecere prin Brașov, iar locatarii din vecinătate ieșeau la „iarbă verde”. Copiii care se jucau în zonă au fost atrași de buclucașa minge ovală și s-au prins în jocul celor doi Soporan. Încetul cu încetul, numărul copiilor din cartier prezenți la orele de rugby ținute de „domn profesor” creștea. Iar de la o joacă de copii, la practicarea „sportului cu balonul oval” într-un cadru organizat n-a mai fost decât un pas. După foarte puțin timp, la aceste antrenamente se prezentau până la 75 de copii. Astfel că, în scurtă vreme, s-a înregistrat apariția Rugby Club Brașov, organizație dedicată practicării rugbyului de către copii și juniori. In timp, Vasile Soporan a reușit să dea un statut juridic clubului și să-l înregistreze ca primul club privat cu bază sportivă proprie, având un teren de rugby, unul de minifotbal și patru de tenis. De remarcat însă că, și astăzi, copiii se îngrijesc de club și teren – ei tund gazonul și liniază terenul, ei fac curățenie în club și lucrează la îmbunătățirea condițiilor de pe cocheta bază.
Rugby, scris și rugbi este un sport cu mingea, originar din Anglia. Numele jocului provine de la orașul englez omonim, locul unde s-au formalizat prima dată regulile acestui sport. Mingea cu care se joacă rugby-ul este de formă ovală, motiv pentru care sportul mai este uneori numit „sportul cu balonul oval”. Cele două variante principale sunt rugby în 15 sau rugby în 8 jucători. Rugby se joacă pe un teren dreptunghiular având dimensiunile de 144×70 metri maximum, de cele mai multe ori acoperit cu gazon. „Butul” (poarta), sub formă de H, este constituit din doi stâlpi paraleli de 3,4 m în înălțime, la o distanță de 5,6 m, cu o bară transversală aflată la 3 m de sol. Un meci durează 80 de minute, în două reprize de 40 de minute și o pauză de 15 minute. Obiectivul jocului este de a câștiga puncte prin: purtarea și culcarea mingii în terenul de țintă advers (eseu); trimiterea mingii cu piciorul printre buturile adverse; eseu: 5 puncte; transformarea eseului: 2 puncte drop-gol (lovitură de picior căzută): 3 puncte; lovitura de pedeapsă: 3 puncte. Mingea se poate pasa numai înapoi cu mâna, sau și înainte, dacă este lovită cu piciorul. Echipa adversă poate să recupereze mingea printr-un placaj. De obicei asta înseamnă că unul sau mai mulți jucători din echipa opusă prind pe jucătorul aflat în posesia mingii și îl blochează la pământ. Prima atestare documentară a practicării oficiale a sportului rugby în România este menţionată de către Dumitru Manoileanu (fost jucător, antrenor, teoretician al jocului) la 8 septembrie 1913. Cum şi alte izvoare au menţionata data propusă de Manoileanu, dată recunoscută şi de Federaţia Română de Rugby, considerăm ca 8/21 septembrie 1913 este data naşterii oficiale a sportului cu balonul oval în România. La acea dată s–a întâmplat primul meci în care Tennis Clubul Român a jucat cu Sporting Club. Cum, întâlnirea s–a terminat cu un scor egal (3–3), cele două echipe s–au întâlnit din nou, în 13 octombrie. De data aceasta Tennis Clubul Român a învins cu scorul de 6 –0, din 2 încercări. Punctajul acelor vremuri acorda 4 puncte pentru un drop–gol şi 3 puncte pentru o încercare sau transformarea unei lovituri de pedeapsă. Transformarea unei încercări era 2 puncte. Meciurile s–au desfăşurat pe un teren aflat pe Şoseaua Bonaparte (astazi Iancu de Hunedoara).  
Căile Ferate Române (CFR) este compania națională de transport feroviar a României. CFR administrează infrastructura, transportul de călători și marfă pe calea ferată din țară. Rețeaua este integrată semnificativ cu alte rețele feroviare europene, oferind servicii paneuropene de transport de pasageri și marfă. CFR, ca instituție, a fost fondată în anul 1880, după ce prima cale ferată pe teritoriul actual al României a fost deschisă în anul 1854. Sus am postat logo-ul Companiei naţionale CFR. Prima cale ferată din lume s-a inaugurat în data de 15 septembrie 1850 în Anglia, între oraşele Liverpoool şi Manchester. Pe actualul teritoriu românesc prima linie a fost deschisă pe data de 20 august 1854 și făcea legătura între Oraviţa şi Baziaş. Linia, având o lungime de 62,5 km, a fost folosită inițial doar pentru transportul cărbunelui. De la 12 ianuarie 1855 linia a fost administrată de Căile Ferate Austriece, Banatul fiind în acel timp parte a imperiului austriac. După diverse îmbunătățiri tehnice la linie în următoarele luni, relația Oravița - Baziaș a fost deschisă pentru traficul de pasageri la data de 1 noiembrie 1856. Pe data de 1 septembrie 1865, compania engleză John Trevor-Barkley a început construcția liniei ferate Bucureşti - Giurgiu, date în folosinţă în dat de 26 august 1869. În septembrie 1866 Parlamentul României a aprobat construcția unei linii ferate de 915 km, de la Vârciorova (malul Dunării - judeţul Mehedinţi de astăzi) până în oraşul moldovenesc Roman, trecând prin Piteşti, Bucureşti, Buzău, Brăila, Galaţi, şi Tecuci. Costul construcției era la acel timp de 270000 de franci de aur pe kilometru și construcția a fost încredințată consorțiului german Strousberg. Linia a fost deschisă în mai multe faze - prima parte, Piteşti - Roman a fost deschisă la 13 septembrie 1872, iar partea Varciorova - Pitești pe 9 mai 1878. Sus am postat logo-ul C.F.R. precum și o modernă și puternică locomotivă realizată de către economia românească.
Placheta - 150 de ani de la fondarea dinastiei regale a României 1866 - 2016
Cel de-al III-lea congres internațional de numismatică
din România postbelică - Brașov - 2016
Era pe la începutul veacului al XX-lea. Cultura şi ştiinţa în România prinseseră aripi de zbor stabile şi de perspectivă, precizându-se domeniile şi principiile de activitate. Se trecea acum la culegerea primelor roade ale frământatului şi cu rol de pionierat secol al XIX-lea, când reprezentanţi de frunte ai renaşterii româneşti se dăruiau, cu întreaga lor fiinţă, intereselor naţionale. Unirea Principatelor şi marile reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza au deschis larg porţile afirmării învăţământului, ştiinţei şi culturii în România. Publicaţii şi societăţi de tot felul luau fiinţă, croindu-şi drum spre mintea şi inima românilorÎn acest context de efervescenţă spirituală, o nouă ştiinţă specială se înfiripa în peisajul intelectual românesc. Informaţiile lui C. Bolliac din „Trompeta Carpaţilor”,  referitoare la unele descoperiri monetare, dar mai ales lucrările lui D.A. Sturdza şi primele studii de specialitate ale lui M.C. Sutzu, precum şi alcătuirea unor colecţii monetare, aveau să se constituie ca temelie a ştiinţei numismatice din România. Începutul sec. XX va marca pentru numismatica din ţara noastră un moment de o reală însemnătate. Pe data de 28 decembrie 1903, la iniţiativa unui grup de entuziaşti şi pasionaţi ai acestei discipline, lua fiinţă Societatea Numismatică Română (S.N.R.). Adunarea Generală, în şedinţa sa inaugurală, a votat Statutele Societăţii şi a ales Comitetul de conducere în următoarea alcătuire: D.A. Sturdza, preşedinte de onoare; M.C. Sutzu, preşedinte activ; Gr. Tocilescu, vicepreşedinte; Al. Cantacuzino, secretar; lt. col. G. Iordăchescu, casier contabil; dr. G. Severeanu, subsecretar şi D. Panku, C. Alessandrescu, Carol Storck şi E.D. Mirea, membri. O dată cu adoptarea Statutelor se fixa şi ţelul principal al Societăţii, care îşi propunea „să dezvolte ştiinţa şi arta numismatică” în România." În prezent SNR are filiale în aproape toate județele țării. Sus am postat logo-ul Societății Numismatice Române.  
Atena era o zeiţă, una dintre cele mai mari divinități ale mitologiei greceşti, identificată de către romani cu zeița Minerva.  
Era zeița înțelepciunii, pe care grecii o mai numeau și Pallas Athena sau, pur și simplu, Pallas. Deasupra am postat o poză cu statuia zeiţei Atena care se găseşte la Muzeul Luvru din Paris. 
Carol I, Rege al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (născut 10 aprilie 1839 la Sigmaringen şi decedat 10 octombrie 1914 la Sinaia) a fost domnitorul apoi regele României, care a condus Principatele Române şi apoi România, după abdicarea lui Alexandru Iona Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 şi 1914 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a obţinut independenţa ţării, căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia şi a pus bazele unei dinastii. A construit la Sinaia castelul Peleş, care a rămas una dintre cele mai vizitate atracţii turistice ale ţării. După războiul ruso-turc, România a câştigat Dobrogea, iar Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunăre între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul ţării.
Ferdinand I, Rege al României, Principe al Romaniei, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, (născut 24 august 1865 la Sigmaringen şi decedat 20 iulie 1927 la Sinaia) a fost rege al României din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. Din 1890 a fost membru de onoare al Academiei Române , iar între 1914 şi 1927 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii.
Carol al II-lea, Rege al RomânieiPrincipe de Hohenzollern-Sigmaringen (născut 15 octombrie 1893 şi decedat la 4 aprilie 1953) a fost rege al României între 8 iunie 1930 şi 6 septembrie 1940, când a trecut prerogativele sale regale în favoarea fiului său Mihai. Cunoscut şi sub numele de Carol Caraiman, nume ales de tatăl său Ferdinand şi folosit de Carol după ce a fost dezmoştenit şi radiat din Casa Regală a României (între 1925 şi 1930) în urma renunţării lui Carol la calitatea de Prinţ Moştenitor. Carol este fiul cel mare al regelui Ferdinand al României şi al soţiei sale regina Maria. 
Mihai I, Rege al României, Principe al Romaniei, fost Principe de Hohenzolern (născut 25 octombrie 1921 Sinaia), în perioada domniei tatălui său, Regele Carol al II-lea, cu titlul Mihai, Mare Voievod de Alba-Iulia, a fost suveran al României între 20 iulie 1927 şi 8 iunie 1930, precum şi între 6 septembrie 1940 şi 30 decembrie 1947. Este stră-strănepotul reginei Victoria a Marii Britanii şi văr de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a. Mihai este una dintre ultimele personalităţi publice în viaţă din perioada celui de al II-lea război mondial. 
Consiliul județean Brașov - Muzeul județean de istorie 
S.N.R. - 30 de ani de activitate a secției Brașov
(Societatea numismatică română)
Secția Numismatică Brașov își desfășoară activitatea în cadrul Societății Numismatice Române (SNR), ea fiind înființată în anul 1978. În prezent, Secția Numismatică Brașov numără 46 de membri, de vârste și profesii diferite, care se implică activ în diverse activități din domeniu.
La 23 decembrie 1420, Adunarea Districtului Ţării Bârsei a emis un document în care se stipulează că reprezentanţii breslei blănarilor braşoveni, la fel ca şi înaintaşii lor, au îngăduit „Provinciei Ţării Bârsei” să-şi construiască deasupra bolţii de vânzare a breslei o cameră pentru „acordarea dreptăţii” şi pentru şedinţele Magistratului (Sfatul orăşenesc). În 1515, judele Braşovului a primit 50 florini necesari construirii turnului. Fortificația a fost construită în perioada 1521 – 1528. Un document din 1520 ne informează că edificiul era format doar dintr-o singură încăpere având dimensiunile de 5 metri lăţime şi 12 metri lungime, în care se aflau o sobă, patru mese cu bănci şi un dulap pentru acte. Acelaşi document atestă existenţa unui ceas (al doilea din oraş după cel din Biserica Neagră). La începutul secolului al XVII-lea, turnul a devenit „turnul trompeţilor”, denumit după paznicul care urcat în turn, sufla din trompetă la fiecare oră, marcând orele zilei. Din anul 1521 se păstrează prima menţiune despre închisoarea aflată în Casa Sfatului. La 5 iulie 1608, un mare incendiu a izbucnit după ce turnul a fost lovit de un fulger. Incendiul a fost stins doar după ce peste foc a fost turnat vin, oţet şi lapte. La 16 septembrie 1608, în vârful turnului a fost aşezat globul din aramă care va fi înlocuit în anul 1661. În anul 1646 edificiul a fost renovat. După un puternic cutremur în dimineaţa zilei de 17 iunie 1662, la 2 iulie, turnul s-a prăbuşit în proporţie de două treimi, lucrările de refacere durând trei ani şi costând 6.000 florini. La 21 aprilie 1689, Marele incendiu a distrus oraşul, Casa Sfatului fiind grav afectată. Acum a fost arsă parţial arhiva care era depozitată într-o boltă de la primul etaj. Efectele dezastrului au fost înlăturate abia în anul 1691, când a fost terminată renovarea clădirii. În perioada 1770 – 1778 au fost demarate ample lucrări de refacere. Au fost tencuiţi pereţii, a fost renovat acoperişul, care a primit forma unui bulb de ceapă, a fost realizată stema oraşului pe frontispiciul clădirii şi au fost construite noi încăperi necesare desfăşurării activităţii administrative şi judecătoreşti. În interior au fost cioplite în piatră ancadramentele uşilor şi ferestrelor, scările de acces, precum şi alte elemente decorative. În anul 1778, Casa Sfatului avea, cu unele modificări, forma păstrată până astăzi. Între anii 1835 – 1837 au fost construite încăperile de la mansardă și a fost renovat acoperişul. În anul 1870 a fost introdus iluminatul cu gaz al clădirii, iar în 1874 s-a amenajat cântarul oraşului, strămutat din Casa negoţului. În 1876, administraţia oraşului s-a mutat într-o clădire nouă. Casa Sfatului a rămas doar depozitara valoroasei arhive a oraşului, păstrată aici până în 1923, când a fost mutată la Bastionul Fierarilor. Printr-o hotărâre a reprezentanţei oraşului din 26 noiembrie 1902, clădirea urma să fie dărâmată, dar, în urma protestelor comunităţii locale, hotărârea a fost retrasă în anul 1903. În perioada 1909 – 1910 a fost construit acoperişul de formă piramidală, cu ţigle colorate în negru şi galben, acoperiş neschimbat până în prezent. În anul 1950, vechea primărie a devenit muzeu, destinaţie rămasă neschimbată până în zilele noastre. În prezent, în Casa Sfatului funcționează expoziția permanentă a Muzeului Județean de Istorie Brașov  și  expozițiile temporare.
Brașov (în germană Kronstadt, în maghiară Brassó, în latină Corona; de asemenea pe hărțile vechi trecut Cronstadt sau Brassov, în dialectul săsesc Kruhnen, Krűnen sau Krînen) este reședința și cel mai mare municipiu al judeţului Braşov, România precum şi mare centru turistic, industrial, cultural. Potrivit recensământului din anul 2002, a avut o populație de 284596 locuitori, fiind unul dintre cele mai mari orașe din țară. Tradiția și cronicile calendarelor brașovene consideră anul 1203 ca an „în care s-a început zidirea Brașovului”, deși documente și izvoare sigure nu confirmă această dată. Primul act păstrat care a fost emis în Brașov, purtând mențiunea expresă: „Datum in Braso”, a fost emis de regele Ladislau al IV-lea în anul 1288. Deasupra am postat stemele vechi, interbelică, comunistă şi actuală ale oraşului, drapelele de la anul 1600 şi actual al oraşului precum şi pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură brașovene, din vremuri diferite.
Hotelul Continental
Biserica Neagră
Institutul biblic
Școala evanghelică Madchen
Vechiul cerc militar
Gara veche
Fabrica de celuloză
Gimnaziul românesc
Poarta Ecaterina
Templul
Spitalul de ochi
Universitatea Transilvania
Uzina de apă
Vederi
Brașov este un judeţ din România aflat în sud-estul Transilvaniei, care include regiunile istorice Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului şi Altland-ul săsesc. Situat în partea centrală a țării, pe cursul mijlociu al râului Olt, în interiorul arcului Carpatic, judeţul Braşov deține 2,3% din suprafața țării, adică 5351 kilometri pătrași, numără aproximativ 630000 de locuitori şi are capitala în oraşul cu acelaşi nume - Braşov. Ca subunităţi administrative judeţul are în compunere 4 municipii - Brașov, Făgăraș, Săcele și Codlea, 6 oraşe - Predeal, Zărnești, Râșnov, Victoria, Rupea, Ghimbav şi 43 de comune. Deasupra am postat stemele interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului, precum şi pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură ale județului Brașov, din vremuri diferite.
Dispensarul - Bran
Hotelul Sylva - Bran
Școala normală - Predeal 
Turnul Weber - Codlea 
Uzina de apă - Codlea
Vedere - Bod
Gara - Dârste
Biserica Brâncoveanu - Făgăraș
Podul peste Olt - Făgăraș 
Cetatea - Feldioara
Cazarma - Ghimbav
Biserica și cimitirul românesc - Hălchiu
Școala și biserica română - Paloș
Restaurantul Coliba haiducilor - Poiana Brașov
Biserica - Săcele

___________ooOoo____________

PERSONALITĂȚI CULTURALE 
PE BANCNOTELE LUMII
 Om de știință și scriitor cehoslovac Jan Kollar,
 a trăit între anii 1793 - 1852
Detaliu vignetă de pe o acțiune românească
Detaliu vignetă de pe un set de cupoane de
raționalizare a bunurilor de larg consum
din vremea războiului civil spaniol
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 27.06.2021