1. Mănăstirea “Simonos
Patras” de pe muntele Athos, Grecia,
este un impresionant edificiu ortodox, construit pe o stâncă înaltă, aflându-se
pe raza localității Aftonomi Monastiki Politeia Agiou Orous.
Mănăstirea este compusă din trei turnuri alăturate, construcția sa începând în
secolul al XIII-lea. Turnul din stânga, situat în partea de sud-vest şi având
patru rânduri de balcoane, este ieşit mai mult în afară. Cel din centru, cu
şapte rânduri de balcoane, care este cel mai vechi şi constituie o parte din
vechea mănăstire (sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al
XVII-lea), este mai puţin ieşit, iar cel din dreapta, dinspre răsărit, încă şi
mai puţin. Cele două turnuri au fost ridicate mai târziu: cel din sud-vest este
construit între 1862-1864, iar cel din est, între 1897-1902. În partea dreaptă
a turnului de est se află apeductul care se întinde ca un voal de mireasă. A
fost construit în perioada post-bizantină (secolul al XIV-lea) şi se păstrează
într-o stare foarte bună. Intrarea în mănăstire este în colţul de nord-est.
Coridorul este cel mai mare şi cel mai impresionant din tot Sfântul Munte.
Este pardosit cu piatră şi cu trepte late, pentru a înlesni urcarea catârilor,
şi aparţine corpului de nord, ce se păstrează din perioada bizantină. El duce
la curtea mică şi pardosită cu plăci de piatră, unde se află Katholikonul
(prima biserică a mănăstirii), trapeza (sala de mese) şi brutăria. Biserica
centrală, închinată Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, construită în
stil athonit, este mică și simplă. Ea se află în centrul curţii strâmte.
Nu există agheasmatar şi nici turn de apărare, deoarece mănăstirea însăşi este
un turn.
Clopotniţa se află în colţul de sud-vest al Katholikonului,
Trapeza este la al doilea etaj al corpului din mijloc, iar biblioteca
nouă, în corpul de est. Lângă bibliotecă se află schevofilachionul (locul
din altar unde se păstrează obiectele de cult) şi iconofilachionul (probabil un
loc special unde se păstrează icoanele sfinte). Aici se păstrează două Sfinte
Uşi din perioada 1370-1390, iar dintre icoane, deosebit de importante sunt
Icoana Maicii Domnului „Nădejdea celor deznădăjduiţi” (sfârşitul secolului al
XV-lea), Icoana Sfintei Ecaterina (a doua jumătate a secolului al XV-lea). Din
cauza repetatelor incendii, mănăstirea este lipsită de alte obiecte de valoare.
În incinta mănăstirii se află mai multe paraclise. La primul etaj al turnului
estic se află paraclisul Sfintei Maria Magdalena. La etajul al doilea se
găseşte paraclisul Sfântului Haralambie. În aripa de mijloc, sub trapeză, se
află paraclisul (bisericuța, capela) Sfântul Gheorghe. Un alt paraclis,
închinat Sfântului Ioan Botezătorul, este situat în cea mai nouă aripă, cea
de-a patra, construită în anul 1996 și terminată în anul 2000, după aprobarea
Centrului KEDAK (Salonic). Paraclisul cimitirului este construit în afara
zidurilor mănăstirii, pe un mic platou în partea de sud-est, și are hramul Adormirea
Maicii Domnului. La malul mării, în mijlocul văii care coboară de sub stânca
mănăstirii, se află arsanaua (portul, cheul de ancorare pentru micile
vaporașe care fac aprovizionarea mănăstirii), iar în stânga ei, mai sus pe
coastă, se află Katisma Sfântului Ioan Teologul, care are picturi din 1702. Mai
sus de mănăstire, pe coasta muntelui ce închide valea, se află Katisma
Sfântului Simon, iar mai jos de ea se află peștera în care s-a nevoit
Sfântul Simon. Mănăstirea mai are șase chilii în Kareia: Chilia „Tuturor
Sfinţilor”, ce găzduiește reprezentantul Mănăstirii Simonos Petras în
chinotită, Chilia Sfântului Nicolae – Kaproli, Chilia Sfântul Mina, cu icoana
făcătoare de minuni a Sfântului, Chilia Sfânta Cruce, Chilia Bunei Vestiri, mai
jos de Schitul Sfântul Andrei, aproape de Valea Adin, și Sfântul Gheorghe –
Kalatha, din piața centrară din Kareia, fondată în secolul al XIV-lea, ce
găzduiește magazinele de la parter. Mănăstirea are câteva metoace (mănăstiri
mai mici subordonate) în afara Sfântului Munte: “Înălțarea Domnului” (Atena),
Mănăstirea “Bunavestire” (Ormylia, Halkidiki), Mănăstirea “Sfântul Nicodim
Aghioritul” (Goumenisa),“Sfântul Haralambie” (Tesalonic), Sfinţii Artemie şi
Antipa (Sifnos) şi „Maica Domnului din Trygis”(insula Lemnos). De asemenea,
mănăstirea are câteva metoace și în Franţa: Mănăstirea “Schimbarea la față”
(Terrasson), Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare” (Vercors), Mănăstirea „Acoperământul
Maicii Domnului” (Solan) și Schitul „Sfânta Maria Egipteanca” (insula
Porguerolles).
2. Situl arheologic
Petra din Iordania,
având o suprafață de 264 kilometri pătrați, este una din cele 7 minuni ale
lumii moderne, este un oraș construit în urmă cu peste 2300 de ani ce se
prezintă foarte bine conservat. Aici ești impresionat de monumente grandioase
săpate direct în stânca muntelui, relief și călătoria cu măgarul sau cămila. Petra,
"orasul de piatra" ce impresioneaza pe tot pelerinul, este un sit
arheologic aflat in sud-vestul Iordaniei. Orasul se intinde de-alungul poalelor
Muntelui Hor, strabatand un lung defileu si intinzandu-se apoi pe laterala
estica a vaii Arabah, cunoscuta sub denumirea de "Wadi Araba" - larga
vale ce se intinde de la Marea Moarta si pana la Golful Aqaba.Orasul este
renumit mai ales pentru arhitectura acestuia, sapata aproape in intregime in
piatra muntelui pe care se sprijina majoritatea cladirilor. Orasul,
alaturi de intreaga zona, a ramas necunoscut lumii vestice pana in anul 1812,
cand acesta a fost descoperit de catre exploratorul elvetian Johann Ludwig Burckhardt.
In scurt timp, orasul a captat atentia intregii lumi. Astfel, reprezentantii
monumentelor mondiale, in cadrul programului UNESCO, au descris monumentul din
valea Iordaniei drept "una dintre cele mai pretioase mosteniri culturale
ale omenirii". Astfel, in data de 6 decembrie 1985, orasul antic Petra a
fost declarat monument mondial.Flancat de pereti masivi de piatra si
aprovizionat cu apa dintr-un rau se strabate periodic locul, orasul Petra nu
prezenta doar aspectul de fortareata naturala si sigura, ci era situat si la
intersectia celor mai importante drumuri comerciale. Astfel, prin acest nod
comercial treceau drumurile spre Gaza in vest, spre Bosra si Damasc in nord,
spre Aqaba si Leuce Come peste Marea Rosie, si spre Golful Persic, peste
desert.Excavarile care au fost efectuate in zona au aratat ca reusita ridicarii
unui oras in pustiu s-a datorat abilitatii si ingeniozitatii nabataenilor de a
controla rezerva de apa, prin crearea unei oaza artificiale.Intrarea in
defileu, din partea estica a vaii, este una impresionanta ce uimeste pe orice
trecator. Defileul numit de localnici "Siq" - "sageata" -
este unul foarte ingust in inalt, pe alocuri peretii sai apropiindu-se pana la
o distanta de 3-4 metri. La capatul acestui minunat defileu se afla cea mai
cunoscuta si impresionanta ruina din orasul antic Petra, si anume "Al
Khazneh" - Trezoreria
- care este sapata in intregime in peretele de piatra auriu-rosiatica.
Continuand drumul prin minunatul defileu, si trecand de impresionanta
Trezorerie, la poalele muntelui numit "en-Nejr" se afla un imens
"Teatru", amplasat intr-o asa pozitie incat din el sa se vada cea mai
mare parte a mormintelor din apropiere. Pana acum, nici o metoda nu a fost
eficienta in stabilirea inceputurilor orasului antic Petra. Unele indicii arheologice
indica faptul ca orasul nu a fost ridicat de foarte mult timp, cu toate ca un
sanctuar - loc de inchinare - ar fi existat pe aceste locuri inca din timpurile
antice.Se crede ca aceasta parte a Iordaniei a fost locuita de catre
"horiti", probabil un neam de sapatori in piatra care locuiau in
pesteri. Acestia sunt considerati stramosii edomitilor. Locuitorii ce au
ridicat aceste locuri au avut multe influente asupra nabaetenilor, care si eu
si-au inmormantat mortii si au adus cinstire in locasuri pe jumatate sapate in
piatra.Crestinismul a patruns in orasul Petra in jurul secolului al IV-lea d.
Hr., la aproape 500 de ani de la infiintarea orasului Petra drept importand
centru comercial. Athanasius mentioneaza un episcop in orasul Petra, numit Asterius.Cel
putin unul dintre morminte - mormantul cu urna - era folosit pe post de
biserica. O inscriptie cu vopsea rosie mentioneaza sfintirea acestui loc
"in vremea celui mai sfant episcop, Jason" - inscriptie datata in
anul 447.Crestinismul din orasul Petra nu a rezistat foarte mult, ca si in
partea de nord a Arabiei, cauza fiind cucerirea islamica din anii 629-632. In
timpul primei cruciade, orasul Petra a fost ocupat de catre Balduin I, regele
Regatului de Ierusalim. Manastirea
- cel mai insemnat monument din orasul Petra - dateaza din timpul secolului I i
Hr. Aceasta a fost dedicata regelui Obodas I.
Manastirea este localizata in
coltul nord-vestic cel mai indepartat al vaii Petra, in spatele Strazii cu
coloane, aparand ochiului ca o macheta mai mare a Trezoreriei, aflata in
defileu. Manastirea este monumentul cu cea mai larga fatada din intreaga vale a
orasului Petra, masurand o latime de 50 de metri si o inaltime de 45 de metri.
Doar usa monumentului are o inaltime de 26 de metri. In pofida numelui, acest
monument a fost sculptat in piatra pe post de mormant, insa crucile sapate in
interior au dus la numele actual al locului. Ca si "Trezoreria",
aceasta este alcatuita din doua etaje acoperite de o magnifica urna. Conform
traditiei arabe, orasul Petra este locul in care Moise, in timpul calatoriei
prin pustiu, a lovit cu toiagul stanca din care a iesit apa pentru poporul
insetat. De asemenea, tot aici se crede ca este inmormantata si Miriam - sora
lui Moise. Odata intrata sub conducerea romana, localitatea Petra a intrat rapid intr-un declin treptat.
Astfel, importanta comerciala a acestui centru incepe sa nu mai fie una
reprezentativa in lumea comertului din zona. Aceasta se datoreaza in mare parte
si cresterii comertului pe mare. In anul 363, un cutremur de pamant darama
multe dintre cladirile orasului, altele fiind doar grav avariate. Acest
cutremur afecteaza si sistemul de colectare a apei, care asigura viata in oras.
3. Machu Picchu este un
oraș-templu incaș din secolul al XV-lea d.Hr., situat pe teritoriul
regiunii actuale Cusco din Peru.
Ruinele au fost redescoperite
în anul 1911 de către arheologul Hiram Bigham, fiind unele
dintre cele mai frumoase și enigmatice locuri străvechi din lume. În anul 1983,
UNESCO a desemnat Machu Picchu drept sit al patrimoniului
mondial, descriindu-l ca "o capodoperă absolută de arhitectură și un
testimoniu (mărturie) unic al civilizației incașe". Invizibil de jos și
limitat natural, înconjurat de terase agricole suficiente pentru a hrăni
populația, și irigat de izvoare naturale, Machu Picchu pare să fi fost folosit
de incași ca un oraș ceremonial secret. Orașul este situat 610 metri deasupra
gălăgiosului râu Urubamba, norii acoperind ruinele palatelor, băilor,
templelor, hambarelor și a în jur de 200 de case, toate într-o remarcabilă
stare de conservare. Aceste structuri, săpate în granitul din vârful muntelui
sunt minuni atât arhitecturale cât și estetice. Multe dintre cărămizile
cântărind 50 de tone sau chiar mai mult sunt atât de precis sculptate și unite
cu atâta exactitate, încât îmbinările fără mortar nu permit nici măcar unei
lame de cuțit să intre printre ele. Se știu puține lucruri despre utilizările
sociale sau religioase ale orașului în vremurile incașilor. Scheletele a 10
femei și ale unui bărbat duc la presupunerea că acest sit ar fi putut fi un
sanctuar pentru pregătirea preoteselor și/sau a mireselor nobilimii incașe.
Oricum, examinarea ulterioară a oaselor a dezvăluit un număr egal de oase
masculine, ceea ce indică faptul că Machu Picchu nu era exclusiv un templu
pentru femei. Patru secole au fost necesare pentru descoperirea unei fantastice
fortărețe ascunse printre piscurile de 4000 de metri ale anzilor peruvieni. Nu
i se cunoaște adevăratul nume, ce destinație avea și de ce a fost părăsită de
băstinași în secolul al XVI-lea fără a fi atacată de conchistadori. A
scăpat neobservată de europeni până în secolul al XX-lea, când a primit și
numele de Machu Picchu. Descoperită abia în anul 1911, această citadelă a fost
concepută ca un labirint citadin inexpugnabil. La peste 4000 de metri, lemnul
era o raritate și totul a fost durat în piatră: terase, fotificații, palate
regale, locuințe simple, bazine de acumulare a apei de ploaie, cărămizi, piețe
și un sofisticat sistem de parcele agricole pentru cultura principală,
porumbul. Totul se încadrează într-un plan urbanistic aparent
"întortocheat", menit să deruteze eventualii invadatori. Este un
unicat arhitectural impresionant și abia fotografiile făcute din avion i-au pus
în evidență toate însușirile. Machu Picchu numără cam 200 de clădiri, cel mai
adesea în formă de patrulater, care nu au, în general, decât un singur etaj și
nici o despărțitură interioară. Construcțiile cele mai marcante sunt Torreon,
sau observatorul astronomic în formă de semicerc, folosit pentru determinarea
datelor importante ale calendarului și Intihuatana, sau cadranul solar. Micul
oraș poate găzdui între 500 și 1000 de persoane, cifră modestă dacă o comparăm
cu cei 200000 de locuitori pe care îi număra, fără îndoială, pe atunci Cuzco,
capitala. Ruinele Machu Pichu atrag anual peste 2 milioane de vizitatori, asta
și pentru că ascunde încă multe enigme.
Redau mai jos câteva curiozități despre
orașul templu Machu Pichu:
- Deși oficial se
spune că arheologul american Hiram Birgham (profesor la Universitatea Yale) care
între anii 1906 - 1915 a condus cinci expediții în Peru ar fi descoperitorul
templului, se pare că el ar fi găsit aici vreo trei fermieri. Unul dintre
aceștia a fost agricultorul local Melchor Arteaga, care i-a dat un pont: i-a
povestit despre clădirile ascunse în munți, în mijlocul pădurilor, și s-a
oferit să-l conducă la ele. Se știe precis că cu vreo 44 de ani mai devreme
(anul 1867), omul de știință german, Augusto Berns, ar fi trecut pe aici.
Studiile și hărțile sale conțin urmele unui sanctuar incaș pe acest munte.
- Deși la început profesorul
Bingham a crezut toată viața că aici au fost sacrificate fecioare pentru zeul
Soarelui, în anul 1912 el găsit și schelete aparținând unor bărbați
- Orașul ocupă
32592 de hectare, în momentul descoperirii fiind complet acoperit de vegetație.
În total în oraș sunt 3000 de scări, așa că să ne așteptăm să facem febră
musculară dacă vrem să cutreierăm întregul oraș.
- Pietrele de
granit folosite în construcții cântăresc în medie 22 kg fiecare. Este aproape de
neimaginat cum a fost transportată acolo o asemenea cantitate de piatră.
- Machu Picchu se
afla pe marginea unui drum pavat incredibil de lung, care făcea parte din acea
rețea de 40 mii de km care traversa vastul Imperiu Inca, din munți până la
coastă. Acest traseu este denumit și „drumul soarelui" de către
istorici.
- De altfel,
sanctuarul a fost construit direct la o înălțime atât de extremă, într-un loc
greu accesibil, pentru ca pe cât posibil nimeni să nu tulbure zeii.
- Chiar dacă templul
este construită pe o falie, oamenii de știință susțin că niciun cutremur
nu ar putea-o distruge – în 550 de ani cu siguranță au existat cutremure
semnificative în zonă, iar clădirile încă stau în picioare.
- Chiar dacă sună
ciudat, Machu Picchu a fost și observator astronomic, adevărat, fără
gadget-uri moderne, telescoape și sateliți. În acea vreme un mic grup de
astronomi și preoți a folosit observatorul deosebit de modern la vremea sa,
pentru monitorizarea poziției exacte a corpurilor cerești, folosind ca punct de
referință vârfurile Munților Yanantín.
- Oare cum de n-au
murit de foame cei care au trăit acolo, izolați de cel mai apropiat
oraș? Structura în cascadă a avut mai multe funcții: pe de o parte a
împiedicat întregul complex să alunece pe terenul montan abrupt, pe de altă
parte pe aceste etaje terasate au putut cultiva diferite plante, care serveau
drept hrană pentru cei care locuiau aici.
- Metoda cu care a
fost construit întregul complex se numește tehnica Ashlar. Aceasta
construcție este aidoma cuburilor de
LEGO interconectate: pietrele de granit au fost sculptate pentru a se potrivi
între ele, motiv pentru care toate structurile sunt încă atât de stabile.
- Astăzi nu mai
trebuie să călărești zile întregi pe măgari sau să te lupți singur cu muntele.
Trenul merge direct din Cuzco la Aguas Calientes, o mică comună sub Machu
Picchu. De aici putem urca în două feluri: confortabil sau dureros. Cel din
urmă înseamnă 90 de minute pe scări până ajungem la minunea arhitecturală. Cei
mai comozi pot folosi autocarul.
xxx
UN DIALOG EPIGRAMATIC
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
UN CATREN PENTRU NEPOATA
MEA SARA MARIA
UN SFAT
__________xxx__________
O PLACHETĂ, O INSIGNĂ
ȘI CÂTEVA MEDALII
DIN JUDEȚUL BRAȘOV
Informaţii generale despre medalistică şi
subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în
articolul "Le Havre - Franţa".
INSIGNA este un obiect mic,
foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite,
preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care
indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei
persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani
și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare
societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică,
religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de
participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură,
etc.
Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii
române), PLACHETA este o medalie pătrată
sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene,
basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă
ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de
recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din
categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele
comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint,
bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind
preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi
(medaille) şi spanioli (edala).
Brașov - 10000 metri ciclism - Locul I - 1935
Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).
Jeton - Friedrich Czell - Kronstadt - 1 liter
Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice,
asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru
declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici
obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este
înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc.
În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu
totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite
pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă
încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru
participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în
monedă adevărată. În fiecare jeton stă ascunsă o
întreagă istorie a unei persoane, a unei familii , a unui monument ori clădire
sau a unei unități economice care a influiențat destinele unor persoane sau
comunități locale într-o anume perioadă de timp. Trebuie doar să descoperi ce
se află în spatele acestor mici bucăți de metal și atunci cu siguranță vei
rămâne fascinat de aceste autentice izvoare istorice.
Jetoanele pe care le prezint aici
amintesc de concernul Friedrich Czell & Sohne, înființat
la mijlocul secolului al XIX-lea, de unul dintre cei mai întreprinzători și mai
bogați brașoveni, foarte cunoscut în epocă și datorită produselor sale
alcoolice (bere, vin, lichior) apreciate de populație dar și pentru rolul jucat
de familia acestuia în viața socială și economică a regiunii din jurul
Brașovului și nu numai, timp de aproape 100 de ani. Firma Friedrich Czell &
Sohne ajunsese să dețină la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul
secolului al XX-lea monopolul băuturilor alcoolice și în special al Berii în
Țara Bârsei. Jetoanele au aversul identic. Într-un cerc perlat la exterior este
aplicată inscripția circulară începînd din dreptul orei 7 și terminată în
dreptul orei 5 – “F.CZELL & SOHNE”. În dreptul orei 6 este aplicată o stea
cu șase raze. În centrul reversului perlat este aplicată valoarea nominală a
jetonului. Până în prezent se cunosc 5 valori nominale: 2, 10, 20, 100 și 200, toate jetoanele fiind rotunde
cu diametrul de 22 milimetri. Jetonul cu valoarea de 2 este confecționat din cupru, cel de 10 – din zinc și celelalte – din
alamă. În România berea a devenit populară pe la sfârșitul secolului
al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. În anul 1908 existau în vechiul
regat 18 fabrici de bere care produceau aproximativ 180000 hectolitri de bere.
Tot cam în acest timp în Transilvania funcționau 31 fabrici de bere. Istoria
firmei Czell începe în Transilvania. Friedrich Thomas Czell, un comerciant sas
brașovean, născut la data 19 septembrie 1816, ca fiu al unui producător de
țesături de lână, a început să facă avere din comerțul cu vinuri, ulterior
exportând produse textile aduse din Cehia. În anul 1855 ia ființă concernul
“Friedrich Czell & Sohne” (Friedrich Czell și
fii) care avea ca obiect de activitate exportul de lână în Anglia. Mai târziu
fondatorul firmei s-a orientat spre producerea și comercializarea spirtului, în
acest sens construind o fabrică în localitatea Cristian. Pentru a obține
materia primă pentru distileria sa F. Czell a depus eforturi pentru
introducerea culturii cartofului în zona Brașovului. Pe lângă spirt fabrica
furniza și borhot pentru creșterea porcilor. Afacerea mergea bine astfel că
afaceristul s-a extins înființând ferme de vite, o rafinărie de alcool și o
fabrică de chibrituri. În anul 1874 cumpără și o mină de cărbuni necesară
pentru producerea de combustibil necesar întreprinderilor sale. În anul 1889
Czell construiește Fabrica de zahăr de la Bod iar în anul 1892 achiziționează
Fabrica de spirt Dârste și construiește tot aici o nouă fabrică de bere
(capacitate de producție – 14000 hectolitri și 40 de angajați). Familia Czell a
schimbat fața Brașovului, construind palate, vile și amenajând lacul Noua.
Iarna tăiau blocuri de gheață depozitându-le în grote brașovene pentru
păstrarea la rece a berii. În anul 1905
frații Czell achiziționează Fabrica de bere Luther din București ducând o
politică agresivă de acaparare a tuturor clienților bucureșteni. În anul 1908
concernul Czell deținea fabrici de bere la Brașov, Miercurea Ciuc, Timiușoara,
Sighișoara, Cluj și București, fabrici de spirt la Cristian, Dârste și Sibiu,
fabrici de postav precum și întinse suprafețe de vii. Pe bună dreptate frații
Czell erau considerați stăpânii industriei românești de bere. La începuturi
berea era livrată în butoaie de stejar cu capacități de 50, 100 și 200 de litri
prin depozitul fabricii din Dârste sau cel de pe Strada Lungă. Pentru clienții
îndepărtați livrarea se făcea pe calea ferata, la Dârste existând linie CF.
Jetoanele cu valoarea 50, 100 sau 200 fac trimitere la capacitățile butoaielor
de bere. Jetoanele erau folosite ca modalitate de evidență a numărului de
butoaie livrate. Clienții plăteau o garanție diferențiată pentru butoaiele
livrate. Butoaiele trebuiau returnate ulterior, goale și în bune condițiuni
împreună cu jetoanele, în schimbul lor clienții își primeau înapoi garanția
financiară. În privința jetoanelor cu valorile 2, 10 și 20 se pare că au avut
rol similar dar se referă la volumul ambalajelor în care se livra lichiorul
produs la Cristian.
La schimbarea
regimului politic de la noi concernul mai deținea doar 2 fabrici de bere la
Brașov și Timișoara și câteva terenuri agricole. A urmat naționalizarea prin
care statul a luat tot, fabrica din Brașov denumindu-se astăzi Aurora, iar cea
din Timișoara – Timișoreana (Extras dintr-un document semnat – Dorel
Bălăiță).
Insigna - C.F.R. Rugby Brașov (Căile ferate române)
Rugby Club CFR Brasov a fost fondat în
anul 1986 din inițiativa inimosului Vasile Soporan. Vasile Soporan s-a născut
la 20 februarie 1943 la Cluj, dar a devenit cunoscut la Brașov, oraș în care,
se poate spune, a pus bazele jocului cu balonul oval. Prin anul 1985 Vasile
Soporan a ieșit cu fiul său, Cătălin, să se joace cu o minge de rugby în
vecinătatea Gării Brașov, pe locul unde astăzi se află Unirea Shopping Center
Brașov. În acele vremuri, aici exista doar un teren cu ceva iarbă, ușor
denivelat, pe care se instalau circurile în trecere prin Brașov, iar locatarii
din vecinătate ieșeau la „iarbă verde”. Copiii care se jucau în zonă au fost
atrași de buclucașa minge ovală și s-au prins în jocul celor doi Soporan.
Încetul cu încetul, numărul copiilor din cartier prezenți la orele de rugby
ținute de „domn profesor” creștea. Iar de la o joacă de copii, la practicarea
„sportului cu balonul oval” într-un cadru organizat n-a mai fost decât un pas.
După foarte puțin timp, la aceste antrenamente se prezentau până la 75 de
copii. Astfel că, în scurtă vreme, s-a înregistrat apariția Rugby Club Brașov,
organizație dedicată practicării rugbyului de către copii și juniori. In timp,
Vasile Soporan a reușit să dea un statut juridic clubului și să-l înregistreze
ca primul club privat cu bază sportivă proprie, având un teren de rugby, unul
de minifotbal și patru de tenis. De remarcat însă că, și astăzi, copiii se
îngrijesc de club și teren – ei tund gazonul și liniază terenul, ei fac
curățenie în club și lucrează la îmbunătățirea condițiilor de pe cocheta bază.
Rugby, scris și rugbi este un
sport cu mingea, originar din Anglia. Numele jocului provine de la orașul
englez omonim, locul unde s-au formalizat prima dată regulile acestui sport.
Mingea cu care se joacă rugby-ul este de formă ovală, motiv pentru care sportul
mai este uneori numit „sportul cu balonul oval”. Cele două variante principale
sunt rugby în 15 sau rugby în 8 jucători. Rugby se joacă pe un teren dreptunghiular având
dimensiunile de 144×70 metri maximum, de cele mai multe ori acoperit cu gazon.
„Butul” (poarta), sub formă de H, este constituit din doi stâlpi paraleli de
3,4 m în înălțime, la o distanță de 5,6 m, cu o bară transversală
aflată la 3 m de sol. Un meci durează 80 de minute, în două reprize de 40
de minute și o pauză de 15 minute. Obiectivul jocului este de a câștiga puncte
prin: purtarea și culcarea mingii în terenul de țintă advers (eseu); trimiterea
mingii cu piciorul printre buturile adverse; eseu: 5 puncte; transformarea
eseului: 2 puncte drop-gol (lovitură de picior căzută): 3 puncte; lovitura de
pedeapsă: 3 puncte. Mingea se poate pasa numai înapoi cu mâna, sau și înainte,
dacă este lovită cu piciorul. Echipa adversă poate să recupereze mingea
printr-un placaj. De obicei asta înseamnă că unul sau mai mulți jucători din
echipa opusă prind pe jucătorul aflat în posesia mingii și îl blochează la
pământ. Prima atestare documentară a
practicării oficiale a sportului rugby în România este menţionată de către
Dumitru Manoileanu (fost jucător, antrenor, teoretician al jocului) la 8
septembrie 1913. Cum şi alte izvoare au menţionata data propusă de Manoileanu,
dată recunoscută şi de Federaţia Română de Rugby, considerăm ca 8/21 septembrie
1913 este data naşterii oficiale a sportului cu balonul oval în România. La
acea dată s–a întâmplat primul meci în care Tennis Clubul Român a jucat cu
Sporting Club. Cum, întâlnirea s–a terminat cu un scor egal (3–3), cele două
echipe s–au întâlnit din nou, în 13 octombrie. De data aceasta Tennis Clubul
Român a învins cu scorul de 6 –0, din 2 încercări. Punctajul acelor vremuri acorda
4 puncte pentru un drop–gol şi 3 puncte pentru o încercare sau transformarea
unei lovituri de pedeapsă. Transformarea unei încercări era 2 puncte. Meciurile
s–au desfăşurat pe un teren aflat pe Şoseaua Bonaparte (astazi Iancu de
Hunedoara).
Căile Ferate Române (CFR) este compania națională de transport
feroviar a României. CFR administrează infrastructura, transportul de
călători și marfă pe calea ferată din țară. Rețeaua este integrată semnificativ
cu alte rețele feroviare europene, oferind servicii paneuropene de
transport de pasageri și marfă. CFR, ca instituție, a fost fondată în anul
1880, după ce prima cale ferată pe teritoriul actual al României a fost
deschisă în anul 1854. Sus am postat logo-ul Companiei naţionale CFR. Prima
cale ferată din lume s-a inaugurat în data de 15 septembrie 1850 în Anglia,
între oraşele Liverpoool şi Manchester. Pe actualul teritoriu românesc prima
linie a fost deschisă pe data de 20 august 1854 și făcea legătura
între Oraviţa şi Baziaş. Linia, având o lungime de 62,5 km, a fost folosită
inițial doar pentru transportul cărbunelui. De la 12 ianuarie
1855 linia a fost administrată de Căile Ferate Austriece, Banatul fiind în
acel timp parte a imperiului austriac. După diverse îmbunătățiri tehnice
la linie în următoarele luni, relația Oravița - Baziaș a fost deschisă pentru
traficul de pasageri la data de 1 noiembrie 1856. Pe data de 1
septembrie 1865, compania engleză John Trevor-Barkley a început construcția
liniei ferate Bucureşti - Giurgiu, date în folosinţă în dat de 26 august
1869. În septembrie 1866 Parlamentul României a aprobat construcția
unei linii ferate de 915 km, de la Vârciorova (malul Dunării - judeţul
Mehedinţi de astăzi) până în oraşul moldovenesc Roman, trecând prin
Piteşti, Bucureşti, Buzău, Brăila, Galaţi, şi Tecuci. Costul construcției
era la acel timp de 270000 de franci de aur pe kilometru și construcția a fost
încredințată consorțiului german Strousberg. Linia a fost deschisă în mai multe
faze - prima parte, Piteşti - Roman a fost deschisă la 13 septembrie 1872,
iar partea Varciorova - Pitești pe 9 mai 1878. Sus am postat logo-ul
C.F.R. precum și o modernă și puternică locomotivă realizată de către economia
românească. Placheta - 150 de ani de la fondarea dinastiei regale a României 1866 - 2016
Cel de-al III-lea congres internațional de numismatică
din România postbelică - Brașov - 2016
Era pe la începutul veacului al
XX-lea. Cultura şi ştiinţa în România prinseseră aripi de zbor stabile şi de
perspectivă, precizându-se domeniile şi principiile de activitate. Se trecea
acum la culegerea primelor roade ale frământatului şi cu rol de pionierat secol
al XIX-lea, când reprezentanţi de frunte ai renaşterii româneşti se dăruiau, cu
întreaga lor fiinţă, intereselor naţionale. Unirea Principatelor şi marile
reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza au deschis larg porţile afirmării
învăţământului, ştiinţei şi culturii în România. Publicaţii şi societăţi de tot
felul luau fiinţă, croindu-şi drum spre mintea şi inima românilor. În
acest context de efervescenţă spirituală, o nouă ştiinţă specială se înfiripa
în peisajul intelectual românesc. Informaţiile lui C. Bolliac din „Trompeta
Carpaţilor”, referitoare la unele descoperiri monetare, dar mai ales
lucrările lui D.A. Sturdza şi primele studii de specialitate ale lui M.C.
Sutzu, precum şi alcătuirea unor colecţii monetare, aveau să se constituie ca
temelie a ştiinţei numismatice din România. Începutul sec. XX va marca pentru numismatica
din ţara noastră un moment de o reală însemnătate. Pe data de 28
decembrie 1903, la iniţiativa unui grup de entuziaşti şi pasionaţi ai acestei
discipline, lua fiinţă Societatea Numismatică Română (S.N.R.).
Adunarea Generală, în şedinţa sa inaugurală, a votat Statutele Societăţii şi a
ales Comitetul de conducere în următoarea alcătuire: D.A. Sturdza, preşedinte
de onoare; M.C. Sutzu, preşedinte activ; Gr. Tocilescu, vicepreşedinte; Al.
Cantacuzino, secretar; lt. col. G. Iordăchescu, casier contabil; dr. G.
Severeanu, subsecretar şi D. Panku, C. Alessandrescu, Carol Storck şi E.D.
Mirea, membri. O dată cu adoptarea Statutelor se fixa şi ţelul principal al
Societăţii, care îşi propunea „să dezvolte ştiinţa şi arta numismatică” în
România." În prezent SNR are filiale în aproape toate județele țării. Sus
am postat logo-ul Societății Numismatice Române. Atena era o zeiţă, una dintre cele mai mari
divinități ale mitologiei greceşti, identificată de către romani cu
zeița Minerva.
Era zeița înțelepciunii,
pe care grecii o mai numeau și Pallas Athena sau, pur și simplu, Pallas.
Deasupra am postat o poză cu statuia zeiţei Atena care se găseşte la Muzeul
Luvru din Paris.
Carol I, Rege al României, Principe de
Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel
Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (născut 10
aprilie 1839 la Sigmaringen şi decedat 10 octombrie 1914 la Sinaia) a fost
domnitorul apoi regele României, care a condus Principatele Române şi apoi
România, după abdicarea lui Alexandru Iona Cuza. Din 1867 a devenit membru de
onoare al Academiei Române, iar între 1879 şi 1914 a fost protector şi
preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii. În cei 48 de ani ai domniei sale
(cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a obţinut
independenţa ţării, căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia
şi a pus bazele unei dinastii. A construit la Sinaia castelul Peleş, care a
rămas una dintre cele mai vizitate atracţii turistice ale ţării. După războiul
ruso-turc, România a câştigat Dobrogea, iar Carol a dispus ridicarea primului
pod peste Dunăre între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de
restul ţării.
Ferdinand I, Rege al României, Principe al Romaniei,
Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, născut Ferdinand Viktor Albert
Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, (născut 24 august 1865 la Sigmaringen
şi decedat 20 iulie 1927 la Sinaia) a fost rege al României din 10 octombrie
1914 până la moartea sa. Din 1890 a fost membru de onoare al Academiei
Române , iar între 1914 şi 1927 a fost protector şi preşedinte de onoare
al aceleiaşi instituţii.
Carol al II-lea, Rege
al României, Principe de
Hohenzollern-Sigmaringen (născut 15 octombrie 1893 şi decedat la 4
aprilie 1953) a fost rege al României între 8 iunie 1930 şi 6 septembrie 1940,
când a trecut prerogativele sale regale în favoarea fiului său Mihai. Cunoscut
şi sub numele de Carol Caraiman, nume ales de tatăl său Ferdinand şi
folosit de Carol după ce a fost dezmoştenit şi radiat din Casa Regală a
României (între 1925 şi 1930) în urma renunţării lui Carol la calitatea de
Prinţ Moştenitor. Carol este fiul cel mare al regelui Ferdinand al României şi
al soţiei sale regina Maria.
Mihai I, Rege al României, Principe al
Romaniei, fost Principe de Hohenzolern (născut
25 octombrie 1921 Sinaia), în perioada domniei tatălui său, Regele Carol al
II-lea, cu titlul Mihai, Mare Voievod de Alba-Iulia, a fost suveran
al României între 20 iulie 1927 şi 8 iunie 1930, precum şi între 6
septembrie 1940 şi 30 decembrie 1947. Este stră-strănepotul reginei Victoria a
Marii Britanii şi văr de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a. Mihai este
una dintre ultimele personalităţi publice în viaţă din perioada celui de al
II-lea război mondial.
Consiliul județean Brașov - Muzeul județean de istorie
S.N.R. - 30 de ani de activitate a secției Brașov
(Societatea numismatică română)
Secția Numismatică Brașov își desfășoară activitatea în cadrul Societății Numismatice Române (SNR), ea fiind înființată în anul 1978. În prezent, Secția Numismatică Brașov numără 46 de membri, de vârste și profesii diferite, care se implică activ în diverse activități din domeniu.
La 23 decembrie 1420, Adunarea
Districtului Ţării Bârsei a emis un document în care se stipulează că
reprezentanţii breslei blănarilor braşoveni, la fel ca şi înaintaşii lor, au
îngăduit „Provinciei Ţării Bârsei” să-şi construiască deasupra bolţii de vânzare
a breslei o cameră pentru „acordarea dreptăţii” şi pentru şedinţele
Magistratului (Sfatul orăşenesc). În 1515, judele Braşovului a primit
50 florini necesari construirii turnului. Fortificația a fost construită în
perioada 1521 – 1528. Un document din 1520 ne informează că edificiul era
format doar dintr-o singură încăpere având dimensiunile de 5 metri lăţime şi 12
metri lungime, în care se aflau o sobă, patru mese cu bănci şi un dulap pentru
acte. Acelaşi document atestă existenţa unui ceas (al doilea din oraş după cel
din Biserica Neagră). La începutul secolului al XVII-lea, turnul a devenit
„turnul trompeţilor”, denumit după paznicul care urcat în turn, sufla din
trompetă la fiecare oră, marcând orele zilei. Din anul 1521 se păstrează prima
menţiune despre închisoarea aflată în Casa Sfatului. La 5 iulie 1608, un mare incendiu a
izbucnit după ce turnul a fost lovit de un fulger. Incendiul a fost stins doar
după ce peste foc a fost turnat vin, oţet şi lapte. La 16 septembrie 1608, în
vârful turnului a fost aşezat globul din aramă care va fi înlocuit în anul
1661. În anul 1646 edificiul a fost renovat. După un puternic cutremur în
dimineaţa zilei de 17 iunie 1662, la 2 iulie, turnul s-a prăbuşit în proporţie
de două treimi, lucrările de refacere durând trei ani şi costând 6.000 florini.
La 21 aprilie 1689, Marele incendiu a distrus oraşul, Casa Sfatului fiind grav
afectată. Acum a fost arsă parţial arhiva care era depozitată într-o boltă de
la primul etaj. Efectele dezastrului au fost înlăturate abia în anul 1691, când
a fost terminată renovarea clădirii. În perioada 1770 – 1778 au fost demarate
ample lucrări de refacere. Au fost tencuiţi pereţii, a fost renovat acoperişul,
care a primit forma unui bulb de ceapă, a fost realizată stema oraşului pe
frontispiciul clădirii şi au fost construite noi încăperi necesare desfăşurării
activităţii administrative şi judecătoreşti. În interior au fost cioplite în
piatră ancadramentele uşilor şi ferestrelor, scările de acces, precum şi alte
elemente decorative. În anul 1778, Casa Sfatului avea, cu unele modificări,
forma păstrată până astăzi. Între anii 1835 – 1837 au fost construite
încăperile de la mansardă și a fost renovat acoperişul. În anul 1870 a fost
introdus iluminatul cu gaz al clădirii, iar în 1874 s-a amenajat cântarul
oraşului, strămutat din Casa negoţului. În 1876, administraţia oraşului s-a
mutat într-o clădire nouă. Casa Sfatului a rămas doar depozitara valoroasei
arhive a oraşului, păstrată aici până în 1923, când a fost mutată la Bastionul
Fierarilor. Printr-o hotărâre a reprezentanţei
oraşului din 26 noiembrie 1902, clădirea urma să fie dărâmată, dar, în urma
protestelor comunităţii locale, hotărârea a fost retrasă în anul 1903. În
perioada 1909 – 1910 a fost construit acoperişul de formă piramidală, cu ţigle
colorate în negru şi galben, acoperiş neschimbat până în prezent. În anul 1950, vechea primărie a devenit
muzeu, destinaţie rămasă neschimbată până în zilele noastre. În prezent,
în Casa Sfatului funcționează expoziția permanentă a Muzeului Județean de
Istorie Brașov și expozițiile temporare.
Brașov (în germană Kronstadt, în maghiară Brassó, în latină Corona; de asemenea pe hărțile vechi
trecut Cronstadt sau Brassov, în dialectul săsesc Kruhnen, Krűnen sau Krînen) este reședința și cel mai mare
municipiu al judeţului Braşov, România precum şi mare centru turistic,
industrial, cultural. Potrivit recensământului din anul 2002, a avut
o populație de 284596 locuitori, fiind unul dintre cele mai mari orașe din
țară. Tradiția și cronicile calendarelor brașovene consideră anul 1203 ca
an „în care s-a început zidirea Brașovului”, deși documente și izvoare sigure
nu confirmă această dată. Primul act păstrat care a fost emis în Brașov,
purtând mențiunea expresă: „Datum in Braso”, a fost emis de
regele Ladislau al IV-lea în anul 1288. Deasupra am postat stemele
vechi, interbelică, comunistă şi actuală ale oraşului, drapelele de la anul
1600 şi actual al oraşului precum şi pozele câtorva monumente de cultură și
arhitectură brașovene, din vremuri diferite.
Hotelul Continental
Biserica Neagră
Institutul biblic
Școala evanghelică Madchen
Vechiul cerc militar
Gara veche
Fabrica de celuloză
Gimnaziul românesc
Poarta Ecaterina
Templul
Spitalul de ochi
Universitatea Transilvania
Uzina de apă
Vederi
Brașov este un
judeţ din România aflat în sud-estul Transilvaniei, care
include regiunile istorice Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului şi Altland-ul
săsesc. Situat în partea centrală a țării, pe cursul mijlociu al râului
Olt, în interiorul arcului Carpatic, judeţul Braşov deține 2,3% din suprafața
țării, adică 5351 kilometri pătrași, numără aproximativ 630000 de locuitori şi are capitala
în oraşul cu acelaşi nume - Braşov. Ca subunităţi administrative judeţul are în
compunere 4 municipii - Brașov, Făgăraș, Săcele și Codlea, 6 oraşe - Predeal,
Zărnești, Râșnov, Victoria, Rupea, Ghimbav şi 43 de comune. Deasupra am
postat stemele interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului, precum şi
pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură ale județului Brașov, din vremuri diferite.
Dispensarul - Bran
Hotelul Sylva - Bran
Școala normală - Predeal
Turnul Weber - Codlea
Uzina de apă - Codlea
Vedere - Bod
Gara - Dârste
Biserica Brâncoveanu - Făgăraș
Podul peste Olt - Făgăraș
Cetatea - Feldioara
Cazarma - Ghimbav
Biserica și cimitirul românesc - Hălchiu
Școala și biserica română - Paloș
Restaurantul Coliba haiducilor - Poiana Brașov
Biserica - Săcele
___________ooOoo____________
PERSONALITĂȚI CULTURALE
PE BANCNOTELE LUMII
Om de știință și scriitor cehoslovac Jan Kollar,
a trăit între anii 1793 - 1852
Detaliu vignetă de pe o acțiune românească
Detaliu vignetă de pe un set de cupoane de
raționalizare a bunurilor de larg consum
din vremea războiului civil spaniol
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 27.06.2021