Foarte
aproape de municipiul Piatra Neamț, în partea sa de nord, se află Muntele Cozla, loc de plimbare și
recreere pentru localnici.
În
anul 1882, pe acest munte medicul orașului Piatra Neamț, a descoperit ape
minerale sodice și
cloruroase. Descoperirea inițială a fost făcută
întâmplător. Aflat în vizită la un pacient din mahalaua Bordeie, doctorul
Ștefan Predescu primește pentru degustare apă dintr-un bazin natural format în
apropiere de casa gazdei.
Doctorul își dă seama că pe munte se
formase un depozit mineral salin și începe să cerceteze zona pentru a găsi un
izvor. Sunt descoperite astfel 5 izvoare. La invitaţia primarului urbei, soseşte
aici, la începutul lui septembrie 1882, chimistul Petru Poni, profesor la
Universitatea din Iaşi, în vederea studierii acestor ape minerale. În aprilie
1883, acesta publică într-o broşură intitulată “Analiza apelor minerale de la
Piatra”, rezultatul analizelor chimice de la cele cinci izvoare de pe dealul
Cozla.
După
ce rezultatele analizelor au fost experimentate de doctorul Apostolide medicul
primar al judeţului şi Ştefan Predescu, medicul oraşului, cu rezultate dintre
cele mai favorabile, se trimit broşuri cuprinzând analiza lui Petru Poni şi
experimentele făcute de cei doi medici locali la 115 medici şi la 130
autorităţi civile din ţară, în vederea popularizării acestora. În curând, în anii care au urmat, izvoarele
tămăduitoare de pe Cozla sunt tot mai mult vizitate de bolnavii din ţară sau
folosite în multe spitale din România în vindecarea bolilor aparatului
digestiv în general, bolilor de ficat, de splină şi ale sistemului circulator.
Recomandarea era ca apa izvoarelor să se bea întotdeauna dimineaţa, pe stomacul
gol.
Având
compoziţia apropiată de cea a apelor de la Kissingen, Seddliz, şi Pulna din
Germania, aceste ape minerale au fost apreciate şi cu ocazia expoziţiei
universale de la Paris, din anul 1900, când s-a obţinut o preţioasă medalie de
bronz. Datorită acestora, în 1889 orașul
este recunoscut ca stațiune balneară. Deşi aceste ape au atras la Piatra Neamţ
mii de turişti, în timp, exploatarea neraţională și alunecările de teren au dus
la colmatarea lor.
Banca “Petrodava”, azi Muzeul
de Artă Eneolitică Cucuteni din municipiul Piatra Neamț este o
frumoasă clădire, cu statut de monument istoric, situată în zona centrului
istoric al orașului, în apropierea Curții Domnești, pe Strada
Ștefan cel Mare, nr.3.
Edificiul
este destul de vechi și prezintă ornamente foarte
frumoase la exterior. Clădirea, în fapt cea mai spectaculoasă din punct de
vedere arhitectonic din Piatra-Neamţ, a fost ridicată între 1928-1930 de
către antreprenorul Carol
Zani,
după un proiect al fostului arhitect-şef al capitalei, Roger Bolomey.
Construită pe cinci niveluri, aceasta a aparţinut în perioada 1930-1948 primei
bănci private din Piatra-Neamţ – Banca Petrodava. Ulterior, după
naţionalizare, ea a trecut în proprietatea Băncii Naţionale a României,
până în anul 2004, când a fost inclusă în domeniul public
al judeţului Neamţ, iar din anul următor a devenit muzeu. Muzeul de Artă
Eneolitică Cucuteni a fost inaugurat pe data de 24 iunie
2005, de Ziua municipiului Piatra-Neamţ, în preajma aniversării a 120 de
ani de la descoperirea staţiunii eponime a culturii Cucuteni şi a 70 de ani de
la înfiinţarea Muzeului de Istorie şi Arheologie.
La
fel ca Muzeul Arheologic de sit Cucuteni din județul Iași, conservă și
găzduiește piese ale aceleiași culturi neolitice, foarte valoroasă pentru
patrimoniul național. În cadrul acestuia pot fi admirate în jur de 800 de
exponate, ce sunt rezultatul a multor ani de cercetări și descoperiri ale
arheologilor în zona Cucuteni. De asemenea, alături de această expoziție mai
sunt prezentate piese ce aparțin culturilor Petrești, Gumelnița sau Vinca.
Muzeul se află în subordinea Complexului Muzeal Județean Neamț și, cu siguranță
merită să se afle și în planul nostru de călătorie.
Schitul
Agapia Veche este situat în satul cu același nume din județul Neamț, la o
depărtare de 9 kilometri de vestita Mănăstire Agapia.
Începuturile schitului Agapia Veche datează din a doua
jumătate a secolului al XIV-lea când un sihastru, pe nume Agapie, împreună cu
ucenicii săi au construit aici un modest schit de lemn. De la sihastrul Agapie, Mănăstirea Agapia și-a primit frumosul nume de
Mănăstire a dragostei creștine, iar odată cu întemeierea acestei așezări
monastice în munții din jur, valea cu pârâul și mai apoi satul și comuna au
primit același nume: Agapia. Un loc deosebit de frumos este „Livada Părinților”
situat la aproximativ 500 de metri de biserica Mănăstirii Agapia Veche unde s-a
aflat prima construcție a schitului, distrusă într-o zi de Paști de o avalanșă
de zăpadă și pe care, în prezent, se află o cruce. Tot de la Agapia Veche sunt
și moaștele sfinților părinți Rafail, Partenie și Ioan de la Râșca. Din anul
1803 schitul de la Agapia Veche împreună cu Mănăstirea Agapia devin obști de
maici la inițiativa Mitropolitului Veniamin Costache.
În anul 1938, pentru a păzi hotărârea ctitorilor și a
nu tulbura liniștea acestui loc sfințit, Patriarhul Nicodim Munteanu face un
legământ prin care nimeni din afara obștii Schitului Agapia Veche să nu poată
intra în incintă între apusul soarelui și răsăritul acestuia. Cei care vor să
înnopteze la Agapia Veche sunt cazați doar o singură noapte în casa de oaspeți
situată la poartă, și care are o capacitate de aproximativ 40 de persoane. O
drumeție pe poteca umbrită de brazi care duce la schitul Agapia Veche este
asemenea unei călătorii în timp, unde vei avea ocazia să descoperi și să
cunoaști începuturile monahale în munții „lui Agapie”, împreună cu alți
pelerini ce urcă încet cărarea ce duce la schit. Biserica schitului este o
construcţie din lemn, pe fundaţie de piatră, în formă de cruce. Spaţiul din
interior este împărţit în altar, naos, pronaos şi pridvor închis. Altarul este
luminat de o fereastră la est. Catapeteasma este din lemn de stejar frumos
sculptat. Naosul are absidele foarte pronunţate şi este luminat de câte o
fereastră la sud şi la nord. Pe naos este turla deschisă, cilindrică, luminată
de patru ferestre. Naosul se delimitează de pronaos prin doi stâlpi laterali,
cuprinşi în ziduri, ce susţin arcada pe care se reazemă turla. Pronaosul este
luminat de două ferestre la sud şi alte două la nord. Din pridvor se intră în
pronaos printr-o uşă simplă din lemn, în două canaturi, cu geamuri în partea
superioară. Pridvorul, închis, este luminat de două ferestre la vest. Toate
ferestrele sunt duble, din lemn, dreptunghiulare, terminate în arc, cu grilaje
metalice la exterior.
Intrarea se face prin sud, pe uşă din lemn de stejar,
sculptată în exterior, înfăţişându-i pe Cuviosul Agapie, Sfânta Cuvioasa
Teodora, Sfânta Cuvioasa Paraschiva, pustnicul Eufrosin iar în interior pe
Sfântul Rafael, Sfântul Partenie şi Petru Rareş. Uşa este dublată de o alta uşă
masivă, întărită metalic, care în exterior are sculptat pe Sfântul Nicodim.
Biserica este tencuită în interior şi pictată, iar în exterior este căptuşită
cu draniţă. Pardoseala este din parchet. Acoperişul, cu draniţă, are streaşină
foarte largă. Pictura a fost executată în tehnică frescă, între 17
august 1992 şi 10 iulie 1994, de Arhimandritul Vartolomeu Florea şi de ucenicii
săi, din Mănăstirea Sihăstria.
Bicaz este
un oraș în județul Neamț, Moldova, România, care are o
populație de aproximativ 6500 de locuitori.
În afara localității de reședință, el mai cuprinde
localitățile Capșa, Dodeni, Izvorul Muntelui, Izvorul Alb, Potoci și Secu.
Orașul se situează în vestul județului, la poalele Munților Ceahlău, pe
malurile Bistriței, acolo unde se află barajul ce formează lacul Izvorul
Muntelui. Bicazul este străbătut de șoseaua națională DN 15 (Piatra Neamț -
Toplița). La Bicaz, din acest drum se ramifică șoseaua națională DN
12C, care urcă pe valea râului Bicaz, trece prin cheile Bicazului și
duce la Gheorghieni. Localitatea Bicaz a fost menționată pentru prima dată în istorie în hrisovul din 12 august
1611 emis de către Constantin Movil Voievod ca sat închinat Mănăstirii
Bisericani. De-a lungul timpului datorită activităților ce se bazau pe
creșterea animalelor și prelucrarea lemnului Bicazului i-a sporit populația
devenind comună.
După secularizarea averilor mănăstirești când moșia
mănăstirii Bisericani a trecut în proprietatea statului, în 1884 se va
constitui în zona Bicaz, un Domeniu Regal cu o suprafață de aproximativ 13000
ha. În acest context Bicazul devine un important centru forestier cu 1800
locuitori cu mai multe gatere acționate hidraulic și o fabrică de cherestea.
Înființarea șantierului ce urma să contruiască Barajul, canalul de aducțiune și
Fabrica de ciment a accelerat dezvoltarea comunei Bicaz, ca de altfel întreaga
zonă.
Numărul locuitorilor veniți din întreaga țară a crescut în
fiecare an după 1950 ajungându-se în anul 1959 cu un an înainte de terminarea
barajului la un număr de 12134 de persoane. Au fost construite blocuri de
locuințe în cartierele Merceni și Dodeni, o bibliotecă, clădirea Clubului
Cimentiștilor, spitalul și liceul din cartierul Ciungi. Îndeplinind funcțiile și
calitățile unui oraș, schimbarea de statut administrativ a localității Bicaz de
la comună la oraș, a fost hotărâtă prin Decretul nr. 299 din 27 august
1960.
La recensământul din anul 2011 orașul număra 6543 locuitori,
în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 8428 locuitori) dintre
care: români – 91,57%, romi –
3,01% și restul – necunoscută sau altă
etnie.
Componența confesională a orașului nemțean Bicaz astăzi se
prezintă aproximativ astfel: ortodocși –
92,25% și restul – nedeclarată sau altă
religie. Principalele atracții
turistice ale orașului sunt:
- Muzeul de istorie și etnografie, găzduit de
clădirea fostului Teatru, construită în 1909 după planurile
arhitectului Carol Zane
- Barajul Bicaz
- Lacul Izvorul Muntelui
- Portul Bicaz
xxx
O PASTILĂ DE UMOR
POTRIVITE ȘI ATRIBUITE
O EPIGRAMĂ PROPRIE
UN CAREU
DEFINIȚII REZOLVAT
UN DIALOG EPIGRAMATIC
_____________xxx_____________
O PLACHETĂ, CÂTEVA
MEDALII ȘI INSIGNE
DIN JUDEȚUL TULCEA
Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu,
MEDALIA, poți citi în articolul “Le
Havre – Franța”.
INSIGNA
este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din
materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă,
pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri
grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o
asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club,
de identificare localitate, de identificare societate comercială, de
identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare
asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări
sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.
Conform DEX (Dicţionarului explicativ
al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară,
care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau
inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de
orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi.
Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are
originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din
metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din
latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni
(medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).
Farul Sulina - 1983
Farul de
la Sulina (cel
nou) este un far de aterizare situat în aval de orașul Sulina, pe
extremitatea digului de sud al canalului Sulina, la gura de vărsare a
acestuia în Marea Neagră. Farul este poziționat în punctul φ =
45º08'53"N, λ = 29º45'33"E, și este unul din cele șapte faruri care
asigură navigația în zona litoralului românesc. Farul, pus în exploatare în
anul 1983, este administrat de Forțele Navale Române prin Direcția
Hidrografică Maritimă. Farul nou de la Sulina este o structură din beton armat
de culoare albă, cu o cupolă albă în vârf, având o înălțime totală de 49 de
metri, din care turnul propriu-zis măsoară 47,2 metri. Înălțimea luminii
este de 48 de metri. Fascicolul luminos este de culoare albă cu grup de trei
sclipiri, perioada 16,2 s și sector de vizibilitate de 240º (165º-045º). Farul
de la Sulina are menirea de a ajuta navele care navighează pe timp de noapte să
se orienteze asupra intrării pe canalul Sulina, lumina sa este vizibilă de la o
distanță de 19 mile maritime. Farul este prevăzut cu reflector radar
activ. Farul nou de la
Sulina, sau cum il mai numesc navigatorii farul de aterizare ,a fost construit
intre anii 1977-1983, dupa efectuarea probelor farul a intrat in exploatare la
data de 1 decembrie 1985.A fost construit aproape de capatul digului de sud al
gurii Canalului Sulina,de echipele de specialisti si muncitori romani din
cadrul G.S.L.H. Sulina printre care s-a numarat si ing. Radu Zaim,care a
contribuit atat la constructia Bazinului A.Z.L.Sulina cat si la constructia Hotelului
Sulina. Fundatia acestuia se sprijina pe piloni din otel -beton, ingropati in
nisip la 30 de metri adancime pana la un filon calcaros, ce strabate fundul
marii din Peninsula Crimeia pana in Delta Dunarii. Farul se sprijină pe 35 de
piloti de 30 m adancime. Cladirea anexă se sprijină pe 5 piloți asa zisi de
probă. La trecerea a 30 de zile de la turnarea acestora, s-a spart capul
pilotilor și de armatura dezvelită, s-au sudat doua grinzi metalice care s-au
incarcat cu placi groase de metal si s-au facut probe la compresiune. Cei 5
piloti erau dispusi in teren, avand forma zarului de table "5".Dupa
efectuarea probelor, s-a considerat că este suficient de bine proiectat si s-a
trecut la executarea tuturor pilotilor proiectati. După executia pilotilor,s-au
spart capetele acestora si s-au unit intr- un asa numit radier general.
Priectant general a fost un colectiv de la IPTANA Bucuresti. La constructia
farului, au participat si militari in termen din detasamentele de constructii.
Constructia acestuia a fost absolut necesara deoarece farul observator din oras
nu mai facea fata nevoilor navigatiei datorita prelungirii digurilor Canalului
Sulina in mare, fiind stins la data de 6 ianuarie 1986 si transformat in muzeu
din anul 2003 ,este unul din obiectivele turistice principale din Sulina.Sistemul de semnalizare maritimă de
pe țărmul românesc al Mării Negre asigură desfășurarea navigației în bune
condiții și este alcătuit din șapte faruri principale (de aterizare) la
Mangalia, Tuzla, Constanța, Midia, Gura Portiței, Sfântu Gheorghe şi Sulina;
trei grupuri de lumini portuare la Mangalia, Constanța şi Midia; cinci
instalații sonore de semnale de ceață (nautofoane) la Mangalia, Tuzla,
Constanța, Midia şi Sulina. Medalia este realizată în două variante de metal compoziție și are următoarele caracteristici tehnice:- emitent – Monetăria Statului
- tema – Farul Sulina
forma - rotundă
diametrul - 37 milimetri
- material (compoziție) - argint cu
titlul de 999‰ sau aliaj de cupru
- greutate - 31,1 grame (cea de argint),
necunoscută (cea din aliaj de cupru)
- calitate – proof
- tiraje – 60 bucăți (cea de argint)
și 40 bucăți (cea din aliaj de cupru)
- prețuri unitare de achiziție de la magazinele bucureștene ale Monetăriei Statului, cu TVA inclus, - 2000 lei (cea de argint) și 950 lei (cea din aliaj de cupru)
Sulina, în limba
greacă - Σουλινάς-Soulinás, este
un oraș în județul Tulcea. Orașul nu este legat direct de rețeaua de
drumuri din România și poate fi vizitat numai pe calea apelor, fie
pe Dunăre, fie pe Marea Neagră. Sulina este orașul din România situat la
cea mai mică altitudine medie, de numai 4 m deasupra nivelului mării și în
extremitatea estică a țării. Orașul se întinde de-a lungul Dunării, cu cea mai
mare parte a habitatului pe malul drept. Spre deosebire de restul Deltei
Dunării, împrejurimile orașului sunt formate din soluri nisipoase și sărate,
parțial umede, brăzdate de canale. În zonele uscate și sărate vegetația este
cea specifică dunelor, ca de exemplu cătina roșie (Tamarix ramosissima). În
zonele mlăștinoase predomină stuful (genul Phragmites), papura
(genul Typha), izma broaștei (Mentha aquatica), cucuta de apă (Cicuta
virosa), cornaciul (Trapa natans) și mai rar nufărul alb (Nymphaea alba). Zona
extravilană se remarcă prin absența copacilor de mari dimensiuni, existând un
singur pâlc de salcâmi (Robini pseudacacia) la intrarea în oraș. Altfel, în
oraș se pot întâlni sălcii (Salix babylonica), plopi, frasini (Fraxinus
excelsior) și corcoduși (Prunus cerasifera), pomii fructiferi consacrați fiind
mai rari. La capitolul legendar există presupunerea că Sulina ar fi
existat încă din secolele VI - VII î.Hr., ca „meleag al vestiților traci
cimerieni”. La capitolul istoriei verosimile, se știe că Grecii și Romanii
antici traversau Delta Dunării în expedițiile lor pe Dunăre și mare, fără ca
vreun port să fie semnalat sau să fi lăsat vreo urmă arheologică în actualul
areal al Sulinei, și fără ca să fie cert că navigația era atunci posibilă pe
brațul ulterior denumit Sulina, pe atunci mai întortocheat de meandre și mai
neînsemnat ca debit decât azi.La
capitolul „istoriei dovedite și scrise”, documentele prezintă Sulina începând
cu perioada bizantină, prima mențiune datorându-i-se lui Constantin
Porfirogenetul, care, în lucrarea sa De Administrando Imperii, îl pomenește
cu numele de Solina. Tot cronicile bizantine menționează că flota
grecească a trecut pe aici în cadrul expedițiilor de apărare
împotriva bulgarilor, premergătoare bătăliei de la Ongal (anul
680). Apoi, Sulina poate fi întâlnită în mai multe portulane și hărți italiene
din secolele XIV și XV, printre care se numără harta întocmită de Pietro
Visconti în anul 1327 și portulanul genovez din secolul al XIV-lea,
tipărit de către cărturarul Dimitrios Tagias. Cele mai multe informații despre
localitatea Sulina încep să apară din secolul al XVIII-lea, când turcii
aleg drumul apei până la Constantinopol, trecând pe brațul Sulina, devenit
la acea vreme cel mai ușor navigabil. La 1800, Sulina număra 8722 de suflete
fiind formată cosmopolit din români, turci, greci, armeni, evrei, ruși și
italieni în egală măsură și numită de scriitorul Jean Bart (Eugeniu P.
Botez), fost căpitan al portului Sulina, „Europolis”. Sulina a căpătat statut
de oraș în secolul al XIX-lea, odată cu stabilirea Comisiei Europene
a Dunării, care a transformat localitatea dintr-un sat de pescari într-un oraș
important pentru traficul fluvial european. Palatul Comisiei Europene a Dunării
și Farul din Sulina sunt două din monumentele importante ale orașului, datând
din anii 1860 și 1870. În timpul celui de-al doilea război mondial, conform
informațiilor oferite de Muzeul Farului Comisiei Europene a Dunării, Sulina a
fost distrusă în proporție de peste 80% de bombardamentele sovietice. Aici
se găsește un cimitir maritim, unic în țară și chiar în Europa. Cimitirul din
Sulina este o „rezervație istorică”, în care își au locul de veci înalți
funcționari ai Comisiei Europene a Dunării, danezul Magnusen - inginer-șef al
lucrărilor din Sulina, inginerul Carl Kühl un cuplu tânăr îndrăgostit – o
prințesă și-un prinț grec de demult, dar și mulți oameni ai apelor. Sunt și
nume exotice, cu povești amplificate în legendă. Caz unic, în perimetrul lui
sunt înmormântați cetățeni de 21 de naționalități, aparținând cultelor creștin,
musulman și iudaic. Unele monumente funerare sunt adevărate opere de artă, iar
poveștile unora dintre cei înhumați aici sunt tulburătoare. Un alt obiectiv
turistic este Farul Vechi din Sulina - astăzi muzeu - a fost construit între
anii 1869 - 1870. Având o înălțime de 17,34 metri și o formă tronconică, farul
găzduiește cabinetul de lucru al lui Eugeniu Botez, cunoscut sub pseudonimul
literar Jean Bart. Tot la parterul farului se află o altă sală dedicată
Comisiunii Europene a Dunării, organism internațional constituit în urma Tratatului
de la Paris din 30 martie 1856. Sulina
mai are și kilometri de plajă la Marea Neagră, însă aceasta nu atrage un număr
mare de turiști. Mai nou acestă plajă este folosită pentru nudism, în locurile
ei izolate. Plaja, în mare parte nu este amenajată, ceea ce îi oferă un aspect
virgin. Plaja este cea mai lată porțiune de acest fel de pe litoralul Mării
Negre și are o granulație asemănătoare cu cea din Mamaia. Este o alternativă la
stațiunea Vama Veche. La recensământul din anul 2011 orașul număra 3663 locuitori,
în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 4601 locuitori) dintre
care: români – 81,92%, ucrainieni – 1,22%, ruși lipoveni – 9,88%, greci – 1,69%
și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului
tulcean Sulina astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 91,48% ,
ortodocși de rit vechi – 3,82% și restul – nedeclarată sau altă religie. Cupa Internațională Delta Dunării - Babadag 2024 - Ediția a V-a
Produsele de mai sus sunt niște medalii speciale realizate de
compania privată orădeană Alex
Sztankovits pentru a fi conferite participanților și / sau câștigătorilor
competiției de karate-kumite Cupa
Internațională Delta Dunării desfășurate în sala polivalentă din orașul
Babadag, județul Tulcea.
Evenimentul
este organizat de clubul de karate Nippon
Budo Sport Tulcea, sub auspiciile Federaţiei Române de Karate Kzokushin în
parteneriat cu Consiliul Judeţean (CJ) Tulcea, Primăria Babadag şi Direcţia
Judeţeană de Sport Tulcea.
Babadag, în limba turcă Babadağ, în trecut și Babatag, este
un oraș din județul Tulcea. Orașul este situat în depresiunea pârâului
Tabana, între dealuri cu înălțimi de până la 250 metri, din rocă granitică și
calcaroasă, acoperite zonal de pădure. Zona este mărginită de lacul
Babadag, lacul Razelm și dealurile Coiun Baba (în turcă "tatăl
oilor"), Sultan Tepe (în turcă "dealul Sultan") și lanik Bair
(în turcă "dealul Ars"). La recensământul din anul 2011 orașul număra
8940 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre
care; români – 69,91%, romi – 13,63%, turci – 4,41% și restul – necunoscută sau
altă etnie. Structura confesională a populației orașului astăzi se prezintă
aproximativ astfel; ortodocși – 70,32%, musulmani – 17,69% și restul –
nedeclarată sau altă religie. Pe teritoriul
orașului a existat o așezare de epocă romană numită Vicus Novus,
menționată într-o inscripție din vremea Imperiului roman (anul 178). În zona
centrală a orașului actual s-au găsit de asemenea vestigii de epocă romană care
dovedesc atingerea unui nivel cvasi-urban de dezvoltare (conducte pentru apă din
ceramică arsă încastrate în zidărie etc). Prima atestare documentară a orașului
este din anul 1263. În epoca medievală, după cucerirea Dobrogei de către
Imperiul Otoman, (începutul secolului al XV-lea), locuirea devine din ce
în ce mai importantă în zonă. La un moment dat așezarea capătă un caracter
urban, denumirea turcească a orașului fiind Babadag (Muntele Tatălui). Pentru o
perioadă orașul a fost centru administrativ al Dobrogei, fiind cel mai
dezvoltat oraș dobrogean. Din epoca medievală în oraș se mai pot
vedea geamia turcească din secolul al XVI-lea alături de mormântul lui
Gazi-Ali-Pașa și cișmeaua Kalaigi, mausoleul lui Sari Saltuk Dede, Casa
Panaghia precum și vase de ceramică, monede, arme și multe alte vestigii
păstrate în colecții muzeale sau particulare. Pe strada Măcin se află mausoleul
lui Sari Saltuk Dede. Un alt obiectiv turistic este Muzeul de Artă Orientală, găzduit de
clădirea „Panaghia”, din secolul al XIX-lea, în stil oriental. La
5 kilometri spre Tulcea, se găsesc ruinele unei fortărețe romane din
secolele al IV-lea – al V-lea D.Hr. La circa 8 kilometri de Babadag, pe un
deal stâncos de lânga localitatea Enisal, se pot vedea ruinele cetății numită
local Heracleea, de fapt o cetate genoveză (numită
probabil Bambola sau Stavrichi) construită la
sfârșitul secolului al XIII-lea și care a fost ocupată succesiv de către
genovezi (sfârșitul secolului al XIII-lea – prima jumătate a secolului al
XIV-lea), a fost probabil sediul unui important principe local, Dimitrie (Demetrius
Princeps tartarorum), apoi a fost ocupată de o garnizoană a Țării
Românești și ulterior cucerită de către otomani (care au denumit-o Yeni
Sale), cetatea pierzându-și treptat importanța în decursul secolului al
XV-lea, fiind apoi abandonată.Școala gimnazială "Grigore Antipa" Tulcea 1966 - 2016
50 ani de existență și activitate
Școala
Gimnazială ,,Grigore Antipa” din municipiul Tulcea (până în 1999 - Școala nr. 6)
a fost înființată în anul 1966 în urma
eforturilor generoase ale localnicilor din zonă fiind situată pe Strada Victorie la nr. 64. Din
septembrie 2017 școala a devenit structură a Liceului Tehnologic “Ion Mincu.” Este
o școală mică, situată în zona centrală a orașului. În anii ’80, în perioada
exploziei demografice, școala funcționa în trei schimburi. În prezent
funcționează cu 4 grupe de preșcolari (o grupă program normal, 3 grupe program
prelungit), 5 clase învățământ primar și 3 clase gimnaziu. Școala reprezintă o
comunitate multiculturală, ca întreaga zonă geografică. Învață împreună elevi
români, ucraineni, ruși-lipoveni, aromâni, turci, rromi. Școala noastră este o
școală incluzivă și dorim ca toți copiii să se simtă bine primiți și valorizați.
În prezent în școală lucrează 25 de cadre didactice- profesori pentru
învățământul preșcolar, primar, gimnazial. Formarea continuă reprezintă un
obiectiv major în dezvoltarea profesională a cadrelor didactice. Școala a fost
reabilitată în anul 1988, apoi în 2005 când cea mai mare realizare a fost
încalzirea centrală. De-a lungul timpului, managerii, echipa didactică, au
urmărit și realizat îmbunătățirea, modernizarea bazei materiale. În prezent școala
dispune de 9 sali de curs, laborator de informatică, sală de motricitate,
bibliotecă (7319 volume carte si 33 volume electronice), oficiu și sală de mese
pentru preșcolari și elevii de la after school, cabinet medical, cabinet de
psihologie și logopedie. Prioritatea
şcolii este pregătirea elevilor pentru o lume în schimbare, formându-le
capacități, deprinderi si competențe de comunicare, digitale, sociale și civice
care sa le permită să-și găsească menirea socială. Elevii sunt educați pentru a
avea un comportament ecologic, un stil de viață sănătos. Cooperarea, munca în
echipă, respectul reciproc, ataşamentul faţă de copii, libertatea de exprimare,
prietenia sunt valori primordiale cultivate de întregul colectiv profesoral.
Grigore
Antipa a
fost un naturalist, biolog, zoolog, ihtiolog, ecolog, oceanolog și profesor
universitar român, care s-a născut la data de 27 noiembrie 1867 la Botoșani și
a decedat la data de 9 martie 1944 la București. Mulțumită fratelui său mai
mare, Nicolae, care era parazitolog, a obținut o bursă regală și a făcut studii
universitare la Jena (Germania) și apoi în Franța și Italia. În anul 1932 a
înființat Institutul Bio oceanografic din Constanța, devenit după 1949 Stațiunea de Cercetări Maritime și Proiectări
Piscicole, înglobată în 1970 în Institutul Român de Cercetări
Marine. Între anii 1892 – 1944 a fost directorul Muzeului Național de Istorie
Naturală. Principiile și inovațiile sale muzeologice, privind organizarea
acestui muzeu, modul de expunere, aranjamentul și explicarea colecțiilor, au
stârnit interesul specialiștilor străini. Datorită acestei prezentări
deosebite, numeroase muzee europene și americane au solicitat sprijinul
savantului român pentru organizarea colecțiilor lor muzeistice. Grigore Antipa
a fost membru al Academiei Române și a mai multor academii din
străinătate. A întemeiat școala românească de hidrobiologie și ihtiologie.
Fotbal Club Delta Tulcea
Fotbal Club Delta Tulcea este
un club de fotbal din municipiul Tulcea. Acesta a fost înființat în anul 1973,
iar echipa sa de seniori a evoluat în Liga a III-a, luând startul inclusiv în
sezonul 2018 – 2019, dar retrăgându-se în pauza de iarnă. Acesta a fost
desființat în anul 2019. În 2023 însă, echipa a fost înscrisă din nou în Liga a
IV-a Tulcea. În sezonul 2006–07, Delta a terminat pe locul întâi în seria sa
din Liga a II-a, dar nu a putut promova în Liga I din cauza faptului că nu
a obținut licența din partea FRF. Din cauza nepromovării în Liga I
mai mulți jucători importanți și antrenorul
Constantin Gache, au plecat la alte echipe. La
finalul sezonului 2012-2013 al Ligii a II-a echipa s-a retras din campionat și
s-a desființat din cauza problemelor financiare, însă pe 25 august 2013 clubul
s-a reînființat sun numele Delta Dobrogea Tulcea și s-a
înscris în Liga a IV-a Tulcea. De-a lungul vremii echipa s-a mai numit și F.C.M. Delta Dinamo Tulcea. Echipa a jucat pe
stadionul municipal Delta Tulcea, care avea 12000 de locuri. În meciurile de
acasă echipa juca în echipament sportiv alb iar tricourile cu mâneci albastre,
în deplasare juca în echipament albastru (tricou) cu negru (jambiere și șort).
Echipamentul de joc de rezervă al echipei era complet rosu.
Tulcea
Produsul
medalistic de mai sus reprezintă Stema municipiului Tulcea în timpul
comunismului. Atrage atenția scutul central în
care sunt reprezentate Stema RSR, Steagul PCR și Tricolorul național. Acest
scut este înconjurat de trei câmpuri colorate diferit. În câmpul inferior –
albastru se prezintă doi pești cu referire la bogația piscicolă a municipiului
și județului și o ancoră – cu referire la navigația fluvială dunăreană. În
câmpul cafeniu – dreapta sus se prezintă silueta unui combinat cu referire la
marea industrie a orașului, iar în câmpul roșu – stânga
sus se prezintă Monumentul Independenței din oraș.
Monumentul
Independenţei din municipiul Tulcea reprezintă
principala atracţie turistică a municipiului, datorită amplasării sale care
oferă o vedere panoramică oraşului de la gurile Dunării. Monumentul
Independenței a fost ridicat în cinstea militarilor români care au luptat în
Războiul de Independență (1877-1878) și pentru a evoca unirea Dobrogei cu
România. Piatra de fundaţie a primului monument dedicat Războiului
de independenţă şi reunirii Dobrogei la statul român de pe colnicul Hora a fost
pusă de domnitorul Carol I cu prilejul vizitei la Tulcea, din 17 – 18 octombrie
1879. Iată actul de fundaţie: „Anul 1879, luna octombrie, în
şaptesprezece zile, de către Alteţa sa Regală Carol I, Domnul României, s-a pus
această piatră fundamentală a monumentului erigiat în oraşul Tulcea pe
muntele Horei în amintirea anexării Dobrogei către România, dându-se
binecuvântarea religioasă de Prea Sfinţia Sa Părintele Iosif – Episcopul
Dunării de Jos, faţă fiind domnii Mihail Kogălniceanu – ministrul de interne,
colonel D. Leca – ministrul de resbel, George M. Ghica – prefect al Judeţului
Tulcea, general Al. Angelescu – comandantul diviziei militare din Dobrogea şi
Dimitrie Theodoroff – întâiul primar al oraşului Tulcea”. Lucrarea a fost începută de sculptorul Giorgio Vasilescu
şi terminată de sculptorul Constantin Bălăcescu în 1899, dar inaugurarea
oficială a avut loc mult mai târziu, în 1904, în prezenţa regelui Carol I şi a
Reginei Elisabeta. Monumentul a fost conceput sub forma unui obelisc din granit
de Ravena, înalt de 22 de metri, având la bază un soclu cu două trepte
surmontat de un piedestal. La baza obeliscului erau fixate două elemente
sculpturale: un dorobanţ cu arma pe umăr, cu o goarnă în mână şi un vultur cu
aripile deschise. Scara monumentală a fost placată cu calcar de Babadag.
Monumentul Independenţei din Tulcea a fost distrus în timpul primului război
mondial de trupele de ocupaţie bulgare; a fost refăcut în anul 1933; dar din
lipsa fondurilor băneşti necesare s-a renunţat la cele două elemente sculpturale
- dorobanţul şi vulturul. Cu ocazia centenarului Independenţei de stat a
României monumentul a fost refăcut în forma sa iniţială din 1899 – adăugându-se
cele două elemente sculpturale operă a arhitectului Cristea Grosu - şi
inaugurat la 9 mai 1977. Pe fațada
principală a obeliscului, cea dinspre oraș, pe o placă sunt gravate cuvintele:”Ridicatu-sa acest monument de către
cetățenii tulceni ai țării, în anul MDCCXCIX spre vecinica amintire a
readucerii Dobrogei la căminul strămoșesc prin vitejia armatei române.” Mai
sus, stema regală a României este ornată cu lauri. O altă placă, de piatră de
data acesta, amplasată la baza monumentului, are gravată pe ea cuvintele: ”S-a pus acestă placă din granit
astăzi 14 noiembrie 1998 de către noi locuitorii județului Tulcea la
sărbătorirea a 120 de ani de reunire a Dobrogei cu România spre cinstirea
înaintașilor înfăptuitori și luare aminte a celor nouă următori.”
Liceul de Artă "George Georgescu" Tulcea
Carpe diem (Alegeți odată)1991 - 2006
15 ani de învățământ liceal
iceul
de artă George Georgescu din Tulcea este o importantă instituție de învățământ liceal
general și artistic din oraș, situată pe Strada Slt. Gavrilov
Corneliu, la nr. 166. În politica sa educationala, Liceul de Arta are în centru
elevul, care este sustinut si încurajat în a-si forma deprinderi si a asimila
cât mai multe cunostinte - pe de o parte - si de a face performanta, pe de alta
parte. Activitatea elevilor Liceului de Arta, este cunoscuta la nivelul
comunitatii, prin numeroasele manifestari artistice la care participa acestia
(concerte, recitaluri, spectacole, expozitii). După
câteva decenii de existență, Liceul de Arte “George Georgescu” s-a impus ca una
dintre cele mai importante școli vocaționale din țară. În anul 1958 se
înființează la Tulcea Școala
de Muzică și Arte Plastice, care în toamna anului 1991 devine LICEUL DE ARTĂ „GEORGE GEORGESCU”. Instituția dispune de săli pentru
desfășurarea orelor de specialitate și ateliere, de o sală de concerte, un
studio de înregistrare, și de o bibliotecă cu aproximativ 6000 de volume
de specialitate. Cursurile școlii sunt frecventate de elevi, la
specializările muzică (muzică instrumentală, secție teoretică,
canto clasic, muzică tradițională), arte plastice (design
vestimentar, scenografie, pictură de șevalet) și artă teatrală. În
anul 1993, liceul intră în circuitul competițional muzical, național și
internațional, prin inițierea Concursului de interpretare «George Georgescu».
Competiția reunește, an de an, sute de elevi din țară și din străinătate. Alte
manifestări artistice de referință organizate de Liceul de Artă sunt: - Concursul de Pictură «Alexandru Ciucurencu »,
- Concursul de Acuarelă «Constantin Găvenea»,
- Concursul de machete de afișe.
- Acestora li se adaugă concerte, expoziții, recitaluri și
alte evenimente culturale deschise publicului tulcean iubitor de artă.
Sub îndrumarea profesorilor elevii
liceului participă anual la festivaluri și concursuri organizate în țară și în
străinătate, cu rezultate notabile. Din multele promoții de până acum ale
LICEULUI DE ARTE „GEORGE GEORGESCU” TULCEA, o mare parte dintre absolvenți s-au
îndreptat către învățământul superior de specialitate – muzică, arte
plastice, arhitectură și artă teatrală. George
Georgescu a
fost dirijor român, academician, director al Orchestrei Filarmonice din București,
unul din cei mai mari reprezentați ai stilului dirijoral clasic caracteristic
școlii germane, care s-a născut la data de 12 septembrie 1887 la Sulina și a
decedat la data de 1 septembrie 1964 la București. Și-a început cariera
artistică studiind vioara și violoncelul la București, apoi la Școala
superioară de Muzică din Berlin. Din 1910 a făcut parte ca violoncelist
din cvartetul de coarde de sub conducerea violonistului Henri Marteau. În
1916 suferă un accident și este nevoit să abandoneze cariera de violoncelist.
La sugestia cunoscutului dirijor Arthur Nikisch, care îi recunoaște calitățile
muzicale neobișnuite, George Georgescu începe să studieze arta dirijorală și,
în 1918, înregistrează un succes remarcabil la pupitrul Orchestrei filarmonice
din Berlin. Întors în țară preia direcția tinerei orchestre filarmonice din
București. Cu fiecare nou concert, orchestra câștigă în maturitate și calitate
interpretativă. Georgescu include în repertoriul orchestrei, alături de marii
clasici ai compoziției, și operele compozitorilor români, în primul rând ale
lui George Enescu. George Georgescu
dirija adesea în străinătate, fie împreună cu orchestra filarmonică din
București, fie invitat la pupitrul unor renumite orchestre simfonice (Austria,
Cehoslovacia, Italia, Franța, Polonia, SUA etc) După
cel de-al doilea război mondial este îndepărtat de la conducerea Filarmonicei
din București până în 1947 (ca și colaboraționist) când, la intervenția
lui George Enescu își reia activitatea muzicală, la pupitrul orchestrei
radiodifuziunii române. După 1956 George Georgescu revine la conducerea acestei
orchestre, prestigioasele sale calități artistice neputând fi ignorate. În 1960
este decorat cu Ordinul Muncii clasa I și primește și titlul de Artist al
Poporului. Până la dispariția sa din viață în 1964, întreprinde și alte turnee
de concerte în străinătate, lucrând neobosit la perfecționarea interpretativă a
orchestrei de sub conducerea sa.
Tulcea (în turcă Tulça)
este municipiul de reședință și cel mai mare oraș al județului Tulcea,
Dobrogea, România. Este situat pe 7 coline din Dealurile Tulcei, pe o vatră
populată continuu începând din perioada culturii Gumelnița (2900 - 2200
î.C.), continuând cu așezarea greacă greacă Aegyssus (secolul VIII
î.C.), cu portul și orașul roman din secolele I - II d.C., cu orașul numit
Tulcea din vremea lui Mircea cel Bătrân. Sub stăpânirea otomană orașul decade,
un reviriment înregistrându-se odată cu deschiderea canalului Sulina. Prima
atestare documentară a orașului este din anul 1506. Între anii 1420 – 1877 a
fost sub stăpânire otomană. Orașul de la gurile Deltei Dunării numără în
prezent aproximativ 73700 de locuitori. Sus am postat stema actuală și o
poză cu Gara feroviară din
Tulcea. Dacă dorești să îți faci o părere și mai completă despre orașul Tulcea
dă o căutare pe google la....epaminonda's blog Trei zile nu-s de-ajuns…și
nu vei regreta. Lectură plăcută! Mai jos am postat câteva fotografii cu
monumente de cultură și arhitectură tulceană, din vremuri diferite, dar și o
trimitere poștală ilustrată.
Grădina Publică - Bustul Nenițescu
Catedrala Sfântul Nicolae
Bustul lui Spiru Haret
Biserica Armenească
Biserica Sfinții Împărați
Biserica Greacă
Biserica bulgară Sfântu Gheorghe
Agenția austriacă Danubiana
Banca de scont
Filiala locală a Băncii Naționale a României
Tulcea este un județ situat în nordul
provinciei istorice Dobrogea, România și are reședința în municipiul Tulcea. Ca
subunități administrative județul are în componența sa un
municipiu - Tulcea, 4 orașe – Măcin, Babadag, Isaccea și Sulina precum și 46 de
comune. Județul Tulcea se întinde pe o suprafață de 8499 kilometri pătrați și
în anul 2011 număra 201462 locuitori. Sus am postat stema și harta județului
Tulcea iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județ,
câteva trimiteri poștale și vederi generale din vremuri diferite.Geamia - Babadag
Vederi - Isaccea
Vederi - Caraorman
Vederi - Sfântu Gheorghe
Geamia - Măcin
Vederi - Letea
Biserica Lipovenească - Jurilovca
Vederi - Portița
Vederi - Frecăței
Cabana - Ilgani
_________________ooOoo_________________
O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ
O acție CULTURA ROMÂNEASCĂ - Brașov 200 lei 1923
Detaliu vignetă de pe o felicitare japoneză
Detaliu vignetă de pe un set de șase cupoane
de raționalizare a bunurilor de larg consum
din vremea războiului civil spaniol
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 03.12.2024