Pe vremuri acest cătun aparținea comunei Câlnic. Cătunul s-a format datorită
unei fabrici de var,
care se afla în acel loc, iar muncitorii și-au construit case în apropierea
acesteia. În prezent, fabrica nu mai funcționează, iar în Colțan nu au rămas
decât casele foștilor muncitori.
***
În
prezent nici comuna Câlnic nu mai există ca unitate administrativă, ea
fiind asimilată de municipiul Reșița, devenind un important cartier reșițean.
Numele localității apare pentru prima data pomenit în secolul al XV-lea, când e amintit
nobilul "Lucas de Câlnic". În secolul al XVI-lea satul avea
105 locuitori și făcea parte din nahja (unitate administrativă
otomană) Bocșei. În anul 1597 după ce satul fusese recuperat de la
otomani, a fost donat lui Ladislau Harmati. În secolele următoare principalele
ocupații ale locuitorilor erau creșterea animalelor, cultivarea porumbului și
fierberea țuicii (activitate pentru care câlnicenii sunt recunoscuți până în prezent).
La începutul secolului al XX-lea localitatea avea 1800 de locuitori cu biserică
și școală bine întreținute, fiind considerată una dintre cele mai prospere din
Banatul Montan. În prezent este cartier al orașului Reșita având în jur de 2000
de locuitori angrenați atât în activități industriale cât și în cele
tradiționale (agricultură și păstorit).
5. Comorâște, în limba
maghiară - Komornok, (în vechime comună de sine stătătoare) este un sat
din comuna Forotic, județul Caraș-Severin.
Satul Comorâşte este situat în
partea de sud a comunei, la 6 km faţă de aceasta, este străbătut de drumul
judeţean 572 Bocşa - Doclin - Surducu Mare - Brezon - Forotic, precum şi de
drumul naţional 57 care face legătura cu comuna Grădinari şi judeţul Timiş.
În
acest sat în anul 1935 s-a dezvelit un monument în memoria a 48 de eroi căzuți
pentru patrie în primul război mondial.
***
Forotic este
o comună din județul Caraș-Severin, care include și satele: Brezon, Comorâște
și Surducu Mare. Comna Forotic este situată în partea de nord-vest a judeţului
Caraş-Severin. Se învecinează la nord cu, comuna Doclin, la est cu, comuna
Ticvaniu Mare, la sud cu, comunele Grădinari şi Vărădia iar la vest cu judeţul
Timiş şi Serbia. Comuna este străbătută de drumul judeţean 572 Bocşa - Doclin -
Comorâşte, care leagă cele patru localităţi ale comunei şi de drumul naţional
57 Oraviţa - Timişoara, care trece prin satul Comorâşte. Satul Forotic,
reşedinţa de comună, se găseşte situat la o distanţă de 37 km de oraşul Oraviţa
şi 33 km faţă de oraşul Bocşa, fiind străbătut de drumul judeţean 572, care
face legătura cu celelalte sate ale comunei şi comuna Doclin. La recensământul
din anul 2011 comuna numără 1708 locuitori, în scădere față de recensământul
anterior (anul 2002 – 1917 locuitori), dintre care: români – 91,39%, romi –
3,92% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei
cărășene Forotic astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși - 82,25%,
romano catolici – 1,69%, penticostali – 3,62%, greco catolici – 5,62%, baptiști
– 2,92% și restul – nedeclarată sau altă religie. Ca obiective turistice din
această comună nominalizez: Biserica de lemn "Naşterea Maicii
Domnului", secolul al XIX-lea - Surducu-Mare și Castru Roman din secolele
al II-lea – al III-lea E.N..
6. Drencova a fost mult
timp un cătun al Berzascăi, o localitate situată pe Dunăre, în extremitatea
sudică a judeţului Caraş-Severin.
Pe aici trece drumul național DN57 Moldova
Nouă – Orșova. Pentru că la Drencova încep cataractele Dunării, localitatea a
devenit punct terminus pentru vapoarele şi s-a înfiripat un port. După ce
Dunărea a fost regularizată, şi-a pierdut din importanţa pe care o avea odată.
A rămas un punct important pentru prelucrarea şi transportul lemnului exploatat
în amonte de râul Berzasca. În acest scop, a fost construită o cale ferată
industrială care mergea pe vala râului Berzasca şi ajuta la transportul
lemnului către fabrica de cherestea şi depozitul de lemn din Drencova. În
perioada interbelică a existat la Drencova şi un oficiu vamal. Conform
recensămintelor efectuate în perioada 1880 - 2002, populaţia localităţii a
evoluat după cum urmează: 1910 – 133, 1956 – 136, 1966 – 200, 1977 – 5, 1992 –
0 și 2002 – 2. Cetatea Dranko din satul de odinioară Drencova a fost situată în
pe malul Dunării. Probabil că a fost construită în jurul anului 1419. Între
anii 1429 - 1435 a fost proprietatea ordinului cavalerilor germani, iar din
anul 1457 a familiei Iancu de Hunedoara. Fiind o cetate de graniță a fost
atacat de mai multe ori, chiar și ruinată de turci. Data atacului nimicitor nu
se cunoaște. Documentele vechi fac referiri la dimensiunile vechii cetăți: 20 -
25 metri lungime, 15 metri înălțime, iar grosimea pereților a atins 1,5 metri.
După construirea hidrocentralei Porțile de Fier, ruinele au fost înconjurate de
apele Dunării și de atunci sunt spălate necontenit, fiind condamnate la
pierire. În prezent se vede la 25 - 30 metri de la mal în Dunăre ceea ce a mai
rămas din cetate. Segmentul de zid are aproximativ 15 metri lungime, este
dreptunghiular și are niște găuri. Restul zidurilor se odihnesc în adâncuri.
"Drencova – nouăsuteoptzecișișase centimetri, crește doi
centimetri." De câte ori auzeam aceste cuvinte la radio, la "Cotele
apelor Dunării", îmi închipuiam Drencova ca pe o localitate mare,
frumoasă, de pe clisura Dunării. Eroare. O macara, parcă înțepenită în timp, o
clădire veche, părăginită, pe care cu greu poți citi "Căpitania Portului
Drencova", un ponton al Poliției de Frontieră și un gater recent instalat,
dar care nu funcționează, și câțiva câini zgribuliți. Asta-i tot ce se mai află
azi în Drencova, o localitate practic disparută, ce a ținut de comuna Berzasca.
Azi în Dencova nu mai există nici o casă, nici un locuitor. În clădirea
părăsita a vechii căpitănii este totuși un paznic. Și astăzi se poate vedea
mira hidrometrică - o balustradă de beton, marcată din trei în trei centimetri
și care coboară oblic în apa Dunării. Astăzi citirea și transmiterea cotei
fluviului Dunărea la Drencova se face de către doamna Nicoleta Faur, nevasta
lui Adi Marinarul, care vine zilnic de la Berzasca în acest scop, fiind desigur
simbolic plătită.
Nea Aurel, pensionar din zonă, își aminteste cu nostalgie: "Pe-aici era
activitate, domnule, era mina de la Cozla. Era și o fabrică de cherestea,
veneau maramureșenii și lucrau cu ziua la pădure. În Drencova era și o colonie
de muncitori ce se numea Poșta. Erau și câteva case, dar când s-a ridicat
Dunărea (după darea în folosință a barajului de la Portile de Fier I), totul
s-a inundat, inclusiv zidurile cetății, pe care le vedeti acum în apă". O
linie îngustă, "mocănița", urca de la Drencova, pe valea râului
Berzasca, cam 60 de kilometri, până în zona de exploatare forestieră. Azi,
linia a devenit amintire. "Au furat șinele, traversele, au furat
tot", spune cu deznădejde bătrânul pensionar. Și ruinele cetății de la
Drencova au fost înghițite de apă. La 1451, Iancu de Hunedoara recunoștea
dreptul de proprietate asupra cetații Dranco, românilor Nicolae Ciorna
(Csornai) și Bizera pentru fapte de vitejie, și preciza că "Valea Dunării
aparține districtului românesc al Almajului și Mehadiei".
xxx
O CARICATURĂ
DE COSTEL PĂTRĂȘCAN
O EPIGRAMĂ PROPRIE
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
UN DIALOG EPIGRAMATIC
__________xxx__________
O PLACHETĂ,
CÂTEVA MEDALII ȘI INSIGNE
DIN JUDEȚUL CONSTANȚA
Informaţii generale despre medalistică şi subiectul
ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul
"Le Havre - Franţa".
INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare,
confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la
şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau
simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc.
Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare
localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup,
organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel
de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale,
artistice şi de altă natură, etc.
Conform DEX (Dicţionarului explicativ
al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară,
care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau
inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de
orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi.
Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are
originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din
metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din
latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni
(medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).
Glorie Artileriei Române - 175 - Dobrogea
10 noiembrie 1843 - 2018
Anual în data de 10 noiembrie, se sarbatoreste Ziua Artileriei Romane, ca
arma de sprijin de lupta din cadrul Fortelor Terestre. Infiintata in urma cu
170 de ani, Artileria Romana moderna a aparut pe fondul preocuparilor de
constituire a armatelor nationale in Tara Romaneasca si Moldova, proces
favorizat de prevederile Tratatului de Pace de la Adrianapole, incheiat la
sfarsitul razboiului ruso-otoman din anii 1828-1829. La 10 noiembrie
1843, prin Porunca Domneasca nr.198, se legifera infiintarea primei baterii de artilerie
in oastea romaneasca. Unirea Principatelor Romane la 24 ianuarie 1859 a
dinamizat dezvoltarea artileriei, ca de altfel a intregii ostiri romanesti.
Istoria a evidentiat faptul ca artileria romana si-a dovedit utilitatea si
eficienta in marile batalii purtate de armata noastra de-alungul vremurilor
pentru apararea independentei, suveranitatii si integritatii teritoriale a
tarii. Artileristii romani s-au acoperit de glorie in
Razboiul de Independenta de la 1877, in Razboiul reintregirii Nationale din
1916-1918 si in cel de al Doilea Razboi Mondial.
Artileria este arma destinată pentru
sprijinul cu foc al operațiilor forțelor luptătoare, constituind mijlocul
principal de lovire cu foc a obiectivelor terestre și de la suprafața apei.
Legea nr.18 din 4 martie 1992 pentru ratificarea Tratatului cu privire la
forţele armate convenţionale în Europa stipulează: termenul artilerie
înseamnă sistemele de mare calibru capabile să lovească obiective terestre, în
primul rând prin executarea de foc indirect.Asemenea sisteme de artilerie
asigură sprijinul de bază cu foc indirect pentru formațiunile de arme
întrunite. Sistemele de artilerie de mare calibru sunt tunurile, obuzierele,
piesele de artilerie combinând caracteristici de tunuri și de obuziere,
aruncătoarele și sistemele multiple de lansare proiectile reactive cu calibru
de 100 mm și mai mare.
Placheta - F.R.F.A. - Semifinalist - Cupa României 1936
Cupa României - donată de Alexandru Vaida-Voevod
(Federația Română de Fotbal Amator)
Produsul medalistic de mai sus este o plachetă din bronz pe suport de
lemn conferită de către Alexandru Vaida-Voevod echipelor de fotbal
semifinaliste în Cupa României, în anul 1936. Piesa are dimensiunile de 195 x
280 milimetri.
Structura
organizatorică conducătoare a fotbalului românesc a luat ființă în anul 1909
sub numele Asociația cluburilor de fotbal din România. În timp aceasta a
evoluat primind și alte denumiri după cum urmează; 1912 – Federația
societăților sportive din România, 1919 – Uniunea cluburilor de fotbal
asociație, 1930 – Federația română de fotbal asociație și 1940 – Organizația
sportului de fotbal și handbal. Din 1944 si până în prezent forul conducător al
fotbalului autohton se numeste Federația romană de fotbal.Din anul 1930 este
afiliată la Federaţia Internaţională de Fotbal Amator (F.I.F.A.) iar din anul
1955 este afiliată şi la Uniunea Europenă de Fotbal Amator (U.E.F.A.).
Istoria fotbalului românesc începe cu o menţiune
ambiguă. Se spune că la Arad, în anul 1888, “un grup de tineri bătea mingea”.
Sunt informații că pe teritoriile românești s-a jucat fotbal chiar și mai
demult. Marinarii englezi jucau fotbal în zona Dunării în anul 1865, cu 23 de
ani înainte ca tinerii arădeni să înceapă “să bată mingea”! Acest amănunt
reiese dintr-un document din arhivele marinei militare britanice. Este vorba
despre un raport al comandantului navei militare HMS “Cockatrice”, locotenentul
de marină Gillson, adresat amiralului Lord Paget, comandantul Flotei
mediteraneene din cadrul “Royal Navy”. Actul de naştere al fotbalului
românesc este datat 1888, fapt menţionat în toate cărţile de istorie şi
statistică din ţara noastră. În presa vremii s-a notat că în împrejurimile
Aradului, în zonele Ceala şi Pădurice, “se bătea mingea”. Peste doi ani,
tot la Arad, doctorul Iuliu Weiner (a studiat stomatologia la Londra) a adus în
ţară o minge şi regulile scrise pe o hârtie. La Arad, pe 15 august 1899, pe
terenul viran de lângă Uzina de Vagoane s-a desfăşurat primul meci susţinut de
jucătorii înscrişi la “Societatea de fotbal din Arad”. Tot la Arad, pe 25
octombrie a avut loc primul meci internaţional, între o formaţie locală şi
echipa Politehnicii din Budapesta, întâlnire câştigată de maghiari cu scorul de
10-0. ?! Sunt informații că pe teritoriile românești s-a jucat fotbal
chiar și mai demult. Marinarii englezi jucau fotbal în zona Dunării în anul
1865, cu 23 de ani înainte ca tinerii arădeni să înceapă “să bată mingea”!
Acest amănunt reiese dintr-un document din arhivele marinei militare britanice.
Este vorba despre un raport al comandantului navei militare HMS “Cockatrice”,
locotenentul de marină Gillson, adresat amiralului Lord Paget, comandantul
Flotei mediteraneene din cadrul “Royal Navy”. Actul de naştere al
fotbalului românesc este datat 1888, fapt menţionat în toate cărţile de istorie
şi statistică din ţara noastră. În presa vremii s-a notat că în împrejurimile
Aradului, în zonele Ceala şi Pădurice, “se bătea mingea”. Peste doi ani,
tot la Arad, doctorul Iuliu Weiner (a studiat stomatologia la Londra) a adus în
ţară o minge şi regulile scrise pe o hârtie. La Arad, pe 15 august 1899,
pe terenul viran de lângă Uzina de Vagoane s-a desfăşurat primul meci susţinut
de jucătorii înscrişi la “Societatea de fotbal din Arad”. Tot la Arad, pe 25
octombrie a avut loc primul meci internaţional, între o formaţie locală şi
echipa Politehnicii din Budapesta, întâlnire câştigată de maghiari cu scorul de
10-0. ?!
1897 - Școala militară de maiștri militari a
forțelor navale "Amiral Ion Murgescu"
Prin dobândirea ieşirii la mare în
urma revenirii Dobrogei între hotarele naţionale fireşti, Romania trece rapid
la dezvoltarea marinei militare şi civile, fapt ce a impus organizarea unor
forme de învăţământ specifice. Astfel, la data de 8 octombrie 1897,
prin Inaltul Decret nr. 3110, regele Carol I a aprobat "Regulamentul de
funcţionare al Şcolii de submecanici şi submaeştri de marină", instituţie
precursoare a actualei şcoli şi care, la înfiinţare, îşi recruta elevii doar
din fiii marinarilor din marina de război sau civilă şi din fiii de militari.
Şcoala funcţiona la Galaţi, iar primul comandant al acesteia a fost numit
comandorul Constantin Bălescu. În anul 1908, şcoala se mută la
Constanţa, în actualul imobil al Muzeului Marinei. Dintre foştii profesori ai
acestei şcoli s-a remarcat personalitatea lui Eugeniu Botez, cunoscut în
literatură sub pseudonimul Jean Bart. Odată cu înfiinţarea Corpului Maiştrilor
Militari, prin Decretul nr. 2064/1909, şcoala se reorganizează sub denumirea de
Şcoala de marină a maeştrilor șefi de specialitate, sub comanda Lt.cdor Vasile
Scodrea. Declanşarea Războiului de reîntregire a neamului duce la mutarea în
grabă a şcolii la Galaţi şi, în scurt timp, la întreruperea cursurilor. Elevii
sunt detaşaţi în unităţile Marinei militare, mulţi dintre ei participând la
acţiunile de luptă purtate de unităţile de nave. Ca urmare a acestei
participări, şcoala a dat ca jertfă doi elevi: Constantin Budeanu și Alexandru
Meșter. Prin Înaltul Decret Regal nr. 1875/1919 intră în vigoare noul statut al
Corpului maeştrilor militari, în care se stipula că aceştia sunt ajutoare ale
ofiţerilor şi instructori tehnici de specialitate. Incepând cu anul 1920,
Şcoala de Maeştri a fost reorganizată, funcţionând cu două instituţii,
pregătind specialişti cu studii medii pentru marină: Institutul Maritim cu
sediul în Constanţa şi Şcoala de Mecanici şi Electricieni cu sediul în Sulina. Institutul Maritim cuprindea:- Şcoala copiilor de marină, cu durata
de trei ani;
- Şcoala instructorilor de
specialitate, cu durata de un an;
- Şcoala de maiştri, cu durata de doi
ani.
Începând cu 1 octombrie 1928,
funcționează în Constanţa sub numele de Şcoalele de specialişti ale marinei,
având ca obiectiv pregătirea tinerilor care doresc a îmbrăţişa o carieră
militară in specialităţile de punte. Cea de-a doua conflagraţie mondială
îi regăseşte pe elevii școlii în practică şi stagiu la nave. Luptând pentru
independenţa şi suveranitatea ţării, apărând interesele poporului roman și
oferind înalte pilde de patriotism, săvârşind glorioase fapte de arme, în acest
război au căzut la datorie 12 elevi şi un ofiţer profesor. Între anii 1950 şi
1959, şcoala este desfiinţată urmând ca, la data de 1 noiembrie 1959, să se
reînfiinţeze sub numele de Şcoala de subofiţeri de marină. Din 21 august 1965,
instituţia se va numi Şcoala Militară de Maiştri de Marină, având o durată de
trei ani. Din 1986, la concursul de admitere pot participa numai absolvenţi de
liceu cu diplomă de bacalaureat. Începând cu anul 1987, şcoala a funcţionat ca
secţie a Academiei Navale "Mircea cel Batran" şi s-a reînfiinţat ca
instituţie de sine stătătoare la data de 15 martie 1990. Perioada următoare a consemnat noi
evoluţii pe calea aplicării reformei învăţământului militar. Şcoala a parcurs
diferite etape de reorganizare structurală:- începând cu anul de învățământ
2002-2003, durata perioadei de școlarizare s-a redus la doi ani;
- din iulie 2004 trece în subordinea
Academiei Navale "Mircea cel Batrân"
- din septembrie 2008 se subordonează
Statului Major al Forţelor Navale.
Din anul 2008, schimbările
doctrinare și tehnologice au impus elaborarea noului model al maistrului
militar care devine astfel un om multidimensional cu competenţe de specialist,
lider militar de organizaţii mici, cu o bogată cultură generală, civică,
marinarească, ataşat valorilor naţionale. În perioada existenţei sale, Şcoala
Militară de Maiştri Militari a Forţelor Navale "Amiral Ion Murgescu"
a dat Marinei militare şi Marinei grănicereşti (actuala Poliţie de Frontieră)
şi, în anumite momente ale istoriei, Marinei comerciale peste 8000 de cadre
medii care au demonstrat prin înaltă ţinută şi profesionalism că au urmat
cursurile unei instituţii de excepţie din peisajul învăţământului militar
românesc. La bordul navelor maritime şi
fluviale, în secţii şi ateliere de reparaţii, în laboratoarele instituţiilor
militare de învăţământ, la depozite şi subunităţi, maiştrii militari şi-au
făcut datoria, onorând profesia aleasă. Adresa de corespondență a instituției este: Strada Dezrobirii, nr.80, municipiul
Constanța. Insigna - Fruntaș în creșterea porcilor 1965 - Dobrogea
Regimul comunist din România a instituit un sistem complet de
insigne din metal comun, dar atractiv colorate prin emailare, insigne de
fruntaș în toate domeniile economiile naționale, în toate ramurile și
profesiile existente pentru a încuraja masa de oameni ai muncii pentru muncă
eficientă și economie drastică de materiale de consum de orice fel. Și insigna Fruntaș în creșterea porcilor se înscrie în
acest sistem de insigne.
Centrul radioelectronic și observare "Callatis" 1972 - 2007
Centrul
243 Radioelectronic și Observare "Callatis" este o structură militarizată din cadrul Ministerului apărării naționale, și
mai precis, a Forțelor navale, cu
misiunea principală de cercetare-transmisiuni în folosul unităților militare
ale marinei și are sediul în municipiul Mangalia, județul Constanța. Centrul
Radioelectronic şi Observare a fost înfiinţat la data de 01 iunie 1972, prin
ordinul Marelui Stat Major nr. CL 00420, pentru a răspunde nevoilor fireşti şi
tradiţiilor de luptă ale Forţelor Navale. Acesta avea în compunere Sectorul
Transmisiuni, Compania Radiotehnică, Compania Bruiaj şi Postul de Informare de
Luptă al Comandamentului Marinei Militare. Încă de la constituire a contribuit
prin îndeplinirea misiunilor de luptă specifice la optimizarea deciziilor
eşaloanelor superioare privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor pe
mare şi la fluviu. În conformitate cu evoluţia mediului militar şi de
securitate din zona de responsabilitate de la Marea Neagră şi modificarea
organizării sistemului militar autohton, unitatea a suferit mai multe schimbări
de rang, astfel:
- la 01 iunie 1992, după 20 de ani de experienţă, Centrul
Radioelectronic şi Observare a fost transformat prin Dispoziţia Marelui Stat
Major, în Brigada Radioelectronică şi Observare;
- la 01 octombrie 2001, în conformitate cu Planul Cadru privind
desfăşurarea procesului de restructurare şi modernizare a Armatei României,
Brigada Radioelectronică şi Observare a redevenit Centrul Radioelectronic şi
Observare;
- la data de 4 iulie 2002, Drapelul de luptă al unităţii a fost
decorat cu Ordinul Naţional "Pentru Merit" în
grad de cavaler, prin Decretul Prezidenţial numărul 608, iar cu
ocazia sărbătoririi a 45 de ani de la înfiinţare
- la data de 01 iunie 2017, unităţii i-au fost conferite: Emblema de Onoare a Forţelor Navale, Emblema de Onoare a
Informaţiilor pentru Apărare, Emblema de Onoare a Forţelor Aeriene şi Emblema
de Onoare a Asociaţiei Diplomaţilor Militari în Rezervă „A.I. Cuza”.
la 01 iulie 2017, ca urmare a procesului de modernizare a Armatei României, Centrul a fost ridicat din nou la nivelul de Brigadă.
Pentru recunoaşterea meritelor deosebite şi a rezultatelor excepţionale obţinute, prin Decretul prezidenţial 299/05.09.1995, la 1 decembrie 1995, Centrului Radioelectronic şi Observare i-a fost înmânat Drapelul de luptă, de către şeful Statului Major al Marinei Militare, Viceamiral-comandor Gheorghe Anghelescu.Mangalia este
un municipiu din județul Constanța,
provincia istorică Dobrogea, România, situau aproape de
extremitatea sudică a litoralului românesc. Orașul are o populație de
aproximativ 36300 de locuitori, fiind declarat municipiu în anul
1995. Locuitorilor săi li se spune mangalioți. Localitatea este menționată
sub numele de Pangalla sau Pancalia în
portulanele genoveze din secolul al XIII-lea. Forma „Mangalia” apare prima
dată în anul 1593. Asemănarea cu denumiri tătărești din Bugeac
(Coștangalia, Șamangalia, Gioltaigalia) și prezența, de multe veacuri, a unei
importante comunități de tătari în oraș, atestă originea tătărească a
denumirii. Anterior secolului al XIII-lea, localitatea apare sub numele antic
de Callatis (Callata în portulanele genoveze, uneori între
paranteze sub Pangalla sau Pancalia). Callatis a fost o colonie a cetății grecești
Heraclea Pontica (azi Ereğli în
Turcia) din secolul al VI-lea Î.Hr.. Portul și jumătate din orașul din
antichitate sunt acum acoperite de ape. În ciuda inevitabilelor războaie
și schimbări de stăpâni, orașul a prosperat timp de 1200 de ani, uneori liber,
alte ori sub stăpânirile succesive ale perșilor, ale macedonenilor, ale dacilor
sau romanilor. Cetatea, însă, este distrusă odată cu năvălirea popoarelor
migratoare din secolele VIII - IX, din ea rămânând o simplă așezare de pescari.
Sus am postat stema actuală a municipiului și o poză cu Primăria -
Mangalia.
A VI-a conferință națională de ortopedie și traumatologie
Mamaia 1964 U.S.S.M.
(Uniunea Societăților de Științe Medicale)
Ortopedia
și traumatologia este specialitatea chirurgicală care se ocupă cu
depistarea, diagnosticarea, tratarea și recuperarea afecțiunilor congenitale și
dobândite, traumatice și netraumatice, ale aparatului locomotor. Chirurgii
ortopezi folosesc atât mijloace chirurgicale, cât și nechirurgicale pentru a
trata traumele musculo-scheletice, bolile coloanei vertebrale, leziunile
sportive, bolile degenerative, infecțiile, tumorile și tulburările congenitale.
În ortopedie și traumatologie, este necesar un diagnostic precis înainte de
orice intervenție medicală. De obicei, investigațiile medicale încep cu teste
de laborator (metabolismul fosfo-calcic, acid uric etc.) și examinări cu raze X
(detectarea fracturilor și a artrozei). Gama de explorare paraclinică poate fi
mărită cu: puncția articulară și examinarea lichidului articular (în artrita
septică, gută); densitometrie osoasă (detectarea osteoporozei); rezonanță
magnetică (în traumatologie evidențiază țesuturile periarticulare moi,
leziunile ligamentare și musculare); tomografie computerizată (vizualizează
mușchii, vasele de sânge și densitatea osoasă). Acest
sistem complex include oasele, articulatiile, ligamentele, tendoanele, muschii
si nervii. Medicii ortopezi se concentreaza pe ingrijirea pacientilor cu
deformari scheletice - tulburari ale oaselor, articulatiilor, muschilor,
ligamentelor, tendoanelor, nervilor si ale pielii. Ortopedia si traumatologia
se numara printre specialitatile medicale chirurgicale si majoritatea medicilor
ortopezi fac si interventii chirurgicale de corectare a diferitelor deformari
scheletice. Multi dintre ei sunt specializati in anumite arii, cum ar fi
piciorul si glezna, coloana vertebrala, umarul, mana, soldul sau genunchiul. De
asemenea, pot alege sa se concentreze pe domenii specifice precum ortopedia
pediatrica sau medicina sportiva. In mod obisnuit, gestionarea cazurilor si
afectiunilor non-chirurgicale ocupa aproximativ 50% din practica medicului
ortoped. Interventia chirurgicala este necesara pentru a restabili functia
pierduta in urma diferitelor accidente sau ca urmare a afectiunilor oaselor,
articulatiilor, muschilor, tendoanelor, ligamentelor, nervilor sau pielii. Pe
langa diagnostic si tratament, medicul ortoped face si recomandari legate de
recuperarea medicala – exercitii fizice, fizioterapie, kinetoterapie, etc.
Mamaia este
o localitate componentă a municipiului Constanța, ce se află în nordul
municipiului. Este o stațiune turistică de vară a litoralului românesc, cu
foarte puțini locuitori permanenți (7 la recensământul din 2002), însă
suprapopulată pe parcursul verii. Mamaia este situată pe un grind litoral
între Marea Neagră și limanul Siutghiol. Grindul are o lungime de 8 km,
însă o lățime de doar 300 m. Plaja foarte lungă, cu o lățime de până la
250 m, este acoperită cu un nisip foarte fin, parte mineral, parte
cochilifer. De-a lungul acesteia se află multe magazine, restaurante, terase,
cluburi și discoteci. Mamaia era inițial un sătuc dobrogean costier
tipic, cu pescari greci greci și lipoveni, oieri români și
crescători de cai tătari, denumirea provenind de la un proprietar tătar al
locului din vremea stăpânirii turcești, pe nume Mamai. Amplasamentul actual al
Mamaiei era neconstruit până în anul 1906, când apar primele cabine de lemn
reunite sub două Pavilioane, terminate cu câte un foișor, și o punte care
înainta în mare. Inaugurarea primelor construcții a avut loc pe 22 august 1906,
acestea fiind amenajate după planurile arhitectului peisagist E. Recont,
în urma extinderii portului către plajele existente din
sudul Constanței și a mutării "băilor de mare" spre nord,
respectiv în actuala Mamaia. Pentru a înlesni accesul turiștilor către Mamaia
(mai precis spre ceea ce este acum zona Cazinoului din Mamaia), între gara
Constanța și stațiune se montează o linie de cale ferată pe traseul ocupat
astăzi de Bulevardul Mamaia. Aceasta cale ferată a dispărut prin anii
1960. Aceste prime construcții au reprezentat centrul activităților
turistice din stațiune până la dispariția lor într-un incendiu în anul 1920.
Imediat după încheierea primului război mondial stațiunea se dezvoltă și începe
amenajarea ei, odată cu construirea rezidenței de vară a familiei regale, în
actualul Club Castel. În anul 1935 se construiește Cazinoul iar în anul
1934 apare primul hotel, de fapt o vilă mare. Primul hotel în adevăratul
sens, a fost Rex (1936), dar abia în 1957 încep să apară și
hotelurile-bloc, primele fiind hotelul Parc și cel numit atunci București
(actual IAKI), care și astăzi reprezintă două dintre hotelurile mai înalte ale
Mamaiei. În perioada comunistă, la Mamaia s-au realizat o serie de construcții
fără un plan de urbanizare, pentru a putea fi suportat valul de turiști atrași
de nisipul fin. Dezvoltarea stațiunii a fost în două etape: între anii 1959 –
1965 s-a dezvoltat partea sudică, iar partea nordică a fost ridicată în mare
parte în timpul lui Ceaușescu, adică între anii 1982 – 1985. În această
perioadă, Mamaia a devenit un adevărat „aspirator de valută”, atrăgând nu numai
turiștii români sau din celelalte țări comuniste, dar și un mare număr de
„oaspeți” din „țările imperialiste”.
Municipiul
Constanța este situat pe coasta Mării Negre, în
partea de sud-est a României, în regiunea
istorică Dobrogea, reședința judeţului cu acelaşi nume şi cel mai
mare oraș al regiunii de dezvoltare Sud-Est. Alături de oraşul Cluj
Napoca, Constanța este orașul cu cel mai ridicat standard de viață
din România. Conform recensământului din anul 2011, Constanța avea 254693
locuitori. Constanța este orașul cel mai vechi atestat de pe teritoriul
României. Prima atestare documentară datează din anul 657 Î.E.N., când
pe locul actualei peninsule (și chiar sub apele de azi, în dreptul Cazinoului)
s-a format o colonie greacă, numită Tomis. Deasupra am postat drapelul,
stemele interbelică, comunistă şi actuală ale oraşului, iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură constănțene din
vremuri diferite, dar și o carte poștală.
Statuia lui Ovidiu
Case tătărești
Cazinoul comunal
Grand Hotel
Strada Carol
Comandatura germană
Catedrala ortodoxă - interior
Cercul militar
Acvariul
Județul
Constanța este județul cel mai urbanizat din România, populația
care locuiește în orașe numărând puţin peste 500000 de locuitori din totalul de
aproximativ 760000 de locuitori. Județul este situat în extremitatea SE
a României, are o suprafaţă de 7071 kilometri pătrați, iar capitala judeţului
este oraşul cu acelaşi nume, Constanţa. Ca subunităţi administrative judeţul
are 3 municipii - Constanța, Medgidia și Mangalia, 9 oraşe - Băneasa, Eforie,
Cernavodă, Hârșova, Murfatlar, Năvodari, Negru Vodă, Techirghiol, Ovidiu şi 58
de comune. Deasupra am postat harta, stemele interbelică, comunistă şi actuală
ale judeţului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ din vremuri diferite dar și câteva trimiteri
poștale ilustrate.
Sanatoriul comunității evreiești - Techirghiol
Fabrica de ciment și var hidraulic - Cernavodă
Hotel restaurant Belona - Eforie
Băile Movila - Techirghiol
Hotel Neptun - Neptun
Digul - Mangalia
Litoralul românesc
Colaj vederi din județ
Vedere - Eforie Nord