Epaminonda's Blog.....: LUMEA BANCNOTELOR LUMII 79

INSULA SALT SPRING

(CANADA)

INSULELE ADMIRALTY

(PAPUA NOUA GUINEE)

***

DOUĂ EPIGRAME SOCIALE

DIN CREAŢIA LUI

PETRE IOAN GÂRDA

SALVARE

De-acuma nu mai e surpriză:

Pe baza unui legământ,

Ne scoate FMI din criză

Ca să ne bage în ...pământ.

MĂSURĂ GUVERNAMENTALĂ DE CRIZĂ

Guvernul n-a rămas pasiv:
Pe surse circulă o ştire,
Că statul cumpără masiv
Terenuri pentru ... cimitire.

DESPRE CARTOFILIE

Cartofilia este o ramură a filateliei care se ocupă cu colecţionarea, studierea şi expunerea cărţilor poştale ilustrate. Strămoşii cărţii poştale îşi trag rădăcinile din cele mai vechi timpuri, acestea reprezentând nişte plăci din argilă cu diverse inscripţii şi imagini. Pentru a păstra „în taina" mesajul acestor plăci, acestea erau acoperite cu un strat subţire din argilă, ce pare a fi şi predecesorul plicului poştal. Când tăbliţa ajungea la destinatar, aceasta era supusă din nou arderii, unde se formau nişte aburi care ajutau „să se dezlipească „plicul" de tăbliţă. Ulterior, argila a fost înlocuită cu papirusul, pergamentul, coaja de mesteacăn.

În anul 1777, în Almanach de la petite poste de Paris, se menţiona despre „expedierea prin poştă a unor felicitări gravate asemeni cărţilor de vizită cu un text deschis". Accesul la mesajul deschis a provocat nemulţumiri, în special în mediul claselor înalte, unde drept urmare a fost „stopat" noul gen de corespondenţă.
La 30 noiembrie 1865, la Conferinţa de la Karlsruhe (Germania), dr. Heinrich von Stephan propune introducerea unui nou tip de corespondenţă, Postblatt, destinată pentru comunicare în formă deschisă. Ideea, prea îndrăzneaţă pentru acea epocă, şi preţul înalt al acestui serviciu nu au permis realizarea acestei iniţiative. La 26 ianuarie 1869, Emmanuel Hermann, profesor de economie la Academia militară din Viena, într-o publicaţie periodică propune administraţiei poştale naţionale „un nou procedeu de corespondenţă poştală". Serviciul poştal austriac, ţinând cont de propunerea lui Heinrich von Stephan şi de preţul propus de Emmanuel Hermann, la 1 octombrie 1869 emite prima carte poştala din lume. Era din hârtie de culoare gălbuie, mărimea 123 x 83 mm, cu inscripţia Korrespondenz - Karte, la preţul de doi creiţari (o jumătate din preţul necesar expedierii unei scrisori). Noul gen de corespondenţă a avut succes imediat (peste 9 milioane au fost vândute în primul an), fiind acceptat şi în alte ţări: în 1870 în Marea Britanie, Finlanda, Elveţia, în 1871 în Canada, Belgia, Olanda, Danemarca, în 1872 în Rusia, Suedia, Norvegia, Chile, în 1873 în România, Franţa, Germania, Spania, Serbia, SUA, în 1874 în Italia ş.a.m.d.

Istoria cărţii poştale în România începe cu„Legea asupra cărţilor de poştă"aprobată prin Decretul nr. 789 din 31 martie 1873. În baza raportului oficiilor telegrafie si poşta, pe anii 1873-1874 constatăm că introducerea cărţii poştale a „fost bine primită" dacă ţinem cont că doar în cinci luni au fost vândute 41.500 de exemplare. Cea mai timpurie carte poştală românească este datată (după ştampila poştală) în anul 1887, care a circulat din laşi spre Odesa. Este o carte poştală simplă, cu faţa verso destinată doar pentru mesaj. Pe faţa recto, în dreapta - marca fixă cu nominalul de 10 bani, obliterată de două ştampile poştale uzuale (laşi şi Sankt Petersburg).

Circulara nr. 43039 din 2 octombrie 1894 a marcat renunţarea Poştei Române la monopolul editării cărţilor poştale ilustrate, acceptând dezvoltarea acestui produs şi de către industria privată, permiţându-se francarea cu tariful de 5 bani. Astfel, dacă până la 1885 cărţile poştale ilustrate se expediau în plicuri cu tarif ca pentru scrisori, între anii 1885-1894 ele se francau cu 10 bani (dintre care Poşta Română - 5 bani), iar din 1894 s-a generalizat tariful de 5 bani. În anul 1905 comerţul cu cărţi poştale ilustrate avea o bază materială foarte sigură, drept urmare, în centrul Bucureştiului s-au deschis un şir de magazine specializate în cartofilie.

Prima carte poştală ilustrată de producţie manufacturiera (necirculată) a fost concepută şi executată „manu propria” de către poetul Al. Macedonski în anul 1888.

Prima carte poştală românească a fost pusă în vânzare la 29 august 1894, odată cu inaugurarea la Bucureşti a Expoziţiei cooperatorilor români, prilej cu care a avut loc şi prima expoziţie filatelică oficială. A fost tipărită pe trei variante de carton (roşu, galben şi albastru), avea un caracter festiv, ocazional, moment ce ni-l demonstrează textul însoţitor: „Bucureşti 1894. Amintire de la Expoziţia Cooperatorilor", reprezentând pavilionul expozitiei din Cismigiu. În anul 1895 librăria lui Carol Muller pune în vânzare cărţi poştale ilustrate Souvenir de Bucarest şi Souvenir de Sinaia, cu 2 lei bucata, considerate de specialiştii români ca un prim set de cărţi poştale ilustrate litografiate din Bucureşti. Al doilea set este considerat cel ce poartă titlul Souvenir din Bucuresci.

Timpul a transformat cartea poştală într-un veritabil document de epocă, fixând pe o bucată de carton viaţa reală, lăsând amprenta sa pentru a contempla, studia şi analiza. Într-o formă concisă, cartea poştală ne vorbeşte despre evenimente oameni şi localităţi, rămânând o fererastră deschisă în lumea cunoaşterii. Dincolo de casele care nu mai există, de peisajele dispărute, stă “memoria ilustratelor”, uneori unicul document care atestă prezenţa lor în istoria noastră.

______________ooOoo______________

ISTORIA

CASEI REGALE A ROMÂNIEI

1. Carol I, Rege al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (născut 10 aprilie 1839 la Sigmaringen şi decedat la 10 octombrie 1914 la Sinaia) a fost domnitorul apoi regele României, care condus Principatele Române şi apoi România, după abdicarea lui Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii.

În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a obţinut independenţa României, căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia şi a pus bazele unei dinastii. A construit în munţii Carpaţi castelul Peleş, care a rămas şi acum una dintre cele mai vizitate atracţii turistice ale ţării. După războiul ruso-turc, România a câştigat Dobrogea, iar Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunăre, între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul ţării. După exilarea lui Cuza ţra era în plin haos. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti, iar acum ţara risca să ajungă la dizolvarea acestei uniri. Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito (pe traseu a fost nevoit să apeleze la experienţa dobândită de Brătianu şi Rosetti pe parcursul revoluţiei paşoptiste; astfel el, practic, s-a deghizat), sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Dusseldorf – Bonn – Freiburg – Zurich – Viena – Budapesta, datorită conflictului care exista între ţara sa şi Imperiul Austriac. Nici chiar în ţara sa de origine nu era bine văzută această preluare a scaunului Principatelor, fapt afirmat de cancelarul Bismark (care l-a avertizat mai mult sau mai puţin amical că va fi nevoit să sărute "papucul Sultanului", fapt în sine care a fost ocolit de Carol şi de predecesorul acestuia). După ce a păşit pe teritoriul ţării, punând prima dată piciorul pe pamânt românesc în localitatea Drobeta Turnu-Severin (prima casă în care a intrat fiind actualmente bibliotecă), Brătianu l-a însoţit mai departe cu trăsura până la podul Mogoşoaiei. Traseul prin ţară, de la Drobeta Turnu Severin la Bucureşti, a cuprins oraşele Horezu, Râmnicu Vâlcea, Curtea de Argeş, Câmpulung şi Târgovişte, vechiul drum al ţării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”. Pe 10 mai 1866, Carol a intrat în Bucureşti. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf şi a fost întâmpinat de o mulţime entuziastă de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Bîneasa i s-a înmânat cheia oraşului. Şi-a rostit jurământul în limba franceză: "Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile și integritatea teritorială". Domnia lui Carol I a început, de fapt, în aprilie 1866, odată cu intrarea sa în ţară. Proclamat domnitor al României în ziua de 10 mai 1866 rămâne cu acest titlu până în 14 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzolern – Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa Regală a Romîniei, dinastie care va conduce ţara până la proclamarea Republicii Populare Româme în anul 1947. Imediat după sosirea în ţară, parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866 prima constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate constituţii ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituţia Belgiei, care dobândise independenţa din 1831. Aceasta a permis dezvoltarea şi modernizarea ţării. S-a decis ca aceasta să ignore dependenţa curentă a ţării faţă de Imperiul Otoman. Articolul 82 specifica: "Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prinţul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenţii Majestăţii Sale vor fi crescuţi în spiritul religiei ortodoxe." Când a fost ales principe al României, Carol nu era căsătorit şi, conform constituţiei române, aprobată de el însuşi, nu avea voie să se căsătorească cu o femeie de origine română. În 1869, principele a iniţiat o călătorie în Europa şi mai ales în Germania, pentru a-şi găsi o mireasă.

În final, a întâlnit şi luat de soţie pe Elisabeta de Neuwied – 3 noiembrie 1869. Mariajul lor a fost unul dintre cele mai puţin potrivite, el fiind un bărbat rece şi calculat, iar ea o visătoare notorie. Au avut doar un copil, principesa Maria, născută pe 27 august 1871 şi decedată pe 28 martie 1874.

Aceasta a dus la o înstrăinare a celor doi membri ai cuplului regal, Elisabeta nereuşind să-şi revină complet din trauma pierderii unicului copil. Spre sfârşitul vieţii lor, Carol şi Elisabeta au reuşit să găsească o modalitate de a se înţelege reciproc şi au fost descrişi ca fiind buni prieteni. Lipsa de urmaşi a cuplului regal al României a făcut ca Prinţul Leopold de Hohenzolern Sigmaringen, fratele lui Carol, să devină următorul succesor la tronul României. În octombrie 1880 Leopold renunţă la tronul ţării în favoarea lui Wilhelm, fiul său cel mai mare.

Acesta, la rândul său, în 1888 renunţă la tronul României în favoarea fratelui său mai tânăr, Ferdinand, care va deveni principe de România, moştenitor al tronului şi mai apoi rege al României în ziua de 10 octombrie 1914, la moartea unchiului său, Carol I, domnind până la moartea sa, survenită la 27 iulie 1927.

2. Ferdinand I, Rege al României, Principe al Romaniei, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, (născut 24 august 1865 la Sigmaringen şi decedat la 20 iulie 1927 la Sinaia, România) a fost rege al României din 1 octombrie 1914 până la moartea sa. Din 1890 a fost membru de onoare al Academiei Române, iar între 1914 şi 1927 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii.

Tânărul Ferdinand a devenit moştenitor al unchiului său, regele Carol I al României, în noiembrie 1888, după ce mai întâi tatăl său a renunţat în 1880 şi apoi fratele său mai mare, Wilhelm, în 1886. În 1889, Parlamentul României îl recunoaşte ca prinţ al României. Guvernul român nu a cerut convertirea sa de la catolicism la ortodoxism, însă a cerut ca viitori copii să fie ortodocşi, religia de stat a României. În 1893, după o idilă cu poeta Elena Văcărescu, (relaţie întreruptă la intervenţia Consiliului de Miniştri, care a reamintit Principelui că nici un membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu Principese de origine străină), Prinţul Ferdinand s-a căsătorit la 10 ianuarie 1893 cu Prinţesa Maria de Edinburg, care era nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii şi a Ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Au avut împreună trei fii (Carol – cel mai mare, viitorul rege Carol al II-lea al României, Nicolae şi Mircea – decedat de febră tifoidă) şi trei fiice (Elisaveta, Mărioara şi încă una).

În 1914, Ferdinand a devenit Rege al României, la 49 de ani, depunând juramântul solemn şi promiţând că va fi "un bun român". În timpul războiului mondial, regele Ferdinand s-a alăturat curentului favorabil Antantei, şi, în 1916, pe 14 august, a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia s-a luat o hotărâre dramatică: intrarea României în război împotriva ţării sale natale, Germania. Cu tot entuziasmul românilor, situaţia de pe câmpul de luptă nu a fost favorabilă, o bună parte din teritoriul României fiind ocupat de către trupele Puterilor Centrale. Ferdinand şi întregul guvern român s-au refugiat, în noiembrie 1916, la Iaşi. Pentru rege şi familia sa a fost o perioadă extrem de grea, perioadă în care toate planurile păreau să se năruie. În plus, în 1917, murea de febră tifoidă, la numai 4 ani, principele Mircea, cel de-al şaselea copil al cuplului regal. Deşi familia sa din Germania l-a renegat, la Castelul Hohenzollernilor arborându-se steagul de doliu, Ferdinand nu şi-a pierdut speranţele. Astfel, el a refuzat să ratifice pacea separată între Puterile Centrale şi România. În cele din urmă, situaţia avea să se schimbe. În cursul anului 1918, anul de naştere al României Mari, Ferdinand s-a întors la Bucureşti în fruntea armatei, trecând pe sub Arcul de Triumf, întâmpinat fiind de populaţia entuziastă.

Ferdinand a fost încoronat rege al României Mari printr-o ceremonie spectaculoasă, în ziua de 15 octombrie 1922 la Alba Iulia. Regele Ferdinand nu a fost însă scutit de necazuri. Fiul său cel mai mare, moştenitorul tronului, trăia o viaţă scandaloasă şi, încălcând ordinea monarhică, s-a căsătorit clandestin, la Odesa cu Ioana Lambrino.Tribunalul Ilfov a anulat însă căsătoria, iar Ioana Lambrino a fost exilată împreună cu fiul nelegitim al lui Carol. Principele a fost trimis într-o lungă călătorie, în jurul lumii, pentru "a o uita" pe Ioana Lambrino. La 10 mai 1921, Carol s-a căsătorit, la Atena cu Elena, fiica Regelui Constantin I al Greciei. În 1921, Ferdinand va avea bucuria să trăiască naşterea nepotului său, Mihai, fiul lui Carol şi al Elenei. Cu toate acestea, mariajul dintre Carol şi Elena nu avea să reuşească, moştenitorul tronului părăsindu-şi soţia şi fiul, fugind la Paris împreună cu amanta sa, Elena Lupescu. În cele din urmă, cu inima tulburată, regele îl desemnează ca urmaş la tron pe nepotul său, Mihai, dezmoştenindu-l, în acelaşi timp, pe fiul său Carol. Ferdinand a murit în 1927, de cancer intestinal şi a fost urmat la tron de nepotul său Mihai, sub o regenţă formată din trei persoane, din care făcea parte şi cel de al doilea fiu al lui Ferdinand, Prinţul Nicolae.

3. Carol al II-lea, Rege al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen (născut 15 octombrie 1893 şi decedat 4 aprilie 1953) a fost rege al României între 8 iunie 1930 şi 6 septembrie 1940, când prerogativele regale au preluate de fiul său Mihai.

Cunoscut şi sub numele de Carol Caraiman, nume ales de tatăl său Ferdinand şi folosit de Carol după ce a fost dezmoştenit şi radiat din Casa Regală a României (între 1925 şi 1930) în urma renunţării lui Carol la calitatea de Prinţ Moştenitor. Carol este fiul cel mare al regelui Ferdinand al României şi al soţiei sale Regina Maria. Carol a fost cunoscut pentru aventurile sale amoroase mai mult decât pentru calitățile sale de conducător naţional.

Carol s-a căsătorit pentru prima oară la Odesa, Ucraina pe 31 august 1918, în contradicţie cu statutul casei regale, cu Ioana Maria Valentina Lambrino, ("Zizi" Lambrino), fiica unui general român; căsătoria a fost anulată prin sentinţă a Tribunalului Ilfov în 1919 dar relaţia dintre cei doi a continuat şi ulterior s-a născut un fiu considerat ca ilegitim, Mircea Gregor Carol Lambrino. Carol s-a căsătorit, la Atena, Grecia (10 martie 1921) cu Prinţesa Elena a Greciei şi Danemarcei.

În cadrul acestei căsătorii s-a născut pe 25 octombrie 1921, Prinţul Mihai. Acest mariaj s-a deteriorat la scurt timp prin aventura regelui cu Elena Lupescu. Ca rezultat al scandalului, Carol a renunţat la tron în decembrie 1925 în favoarea fiului său minor Mihai, care a devenit rege în iulie 1927. Carol şi regina-mamă Elena au divorţat în 1928. Carol a avut de asemenea un fiu cu o necunoscută, Maria Martini. Pentru toate aceste aventuri istoricii l-au supranumit regele playboy. Martorii oculari afirmă chiar că ar fi avut o aventură şi cu o faimoasă prostituată, Foamea Neagră, din cartierul Crucea de piatră, Bucureşti. Episodul este preluat de scriitorul Petru Dumitriu în romanul său Cronică de familie.

Întorcându-se în ţară pe 6 iunie 1930 în urma negocierilor cu Iuliu Maniu (căruia îi promite să renunţe la relaţia cu Elena Lupescu), Carol a fost proclamat rege după două zile. El o exilează însă pe regina-mamă Elena şi o aduce pe Elena Lupescu la Bucureşti. Pe 10 februarie 1938 a desfiinţat partidele politice, ceea ce îi asigura puterea supremă. Doi ani mai târziu, în anul 1940, forţat de presiunea politică a Uniunii Sovietice, Germaniei hitleriste, Bulgariei şi Ungariei hortyste să cedeze părţi din teritoriul României Întregite, Carol a acceptat în consiliul de coroană cedarea teritoriilor şi a fost obligat de opoziţie să abdice în favoarea administraţiei pro-germane a generalului Ion Antonescu şi în favoarea fiului său Mihai, stabilindu-se în final în Portugalia.

Carol şi Elena Lupescu s-au căsătorit la Rio de Janeiro, Brazilia, pe 3 iunie 1947, transformând-o pe aceasta în Prinţesa Elena de Hohenzolern. Carol a rămas în exil tot restul vieţii sale. Se pare că atât în timpul celui de-al doilea război mondial cât şi în perioada post-belică, Carol a făcut anumite încercări de a-şi recupera tronul, dar nu a avut nici un sprijin politic intern sau extern. Carol a murit în Portugalia, fiind îngropat la capela Regilor Portugaliei din Estoril în anul 2003, iar în acelaşi an rămăşiţele sale pâmînteşti au fost aduse în România, fiind reînhumat la Mănăstirea Curtea de Argeş, în afara bisericii în care se odihnesc regii României. Regele Mihai nu a participat la ceremonie, fiind reprezentat de Principesa Margareta şi Principele Radu.

4. Mihai I, Rege al României, Principe al Romaniei, fost Principe de Hohenzolern (născut 25 octombrie 1921 la Sinaia), a fost suveran al României între 20 iulie 1927 şi 8 iunie 1930 precum şi între 6 septembrie 1940 şi 30 decembrie 1947.

Este stră-strănepot al reginei Victoria a Marii Britanii şi văr de gradul trei cu regina Elisabeta a II-a. Mihai este una dintre ultimele figuri publice în viaţă din perioada celui de al doi-lea război mondial. Mihai a devenit pentru prima dată rege al României după moartea bunicului său Ferdinand, în urma renunţării la tron a lui Carol al II-lea în decmbrie 1925.

Detronat de tatăl său, după doar trei ani de domnie sub regenţă, a reprimit coroana un deceniu mai târziu, după abdicarea forţată a lui Carol al II-lea, domnind peste regimul progerman al mareşalului Ion Antonescu. La 10 mai 1941, de ziua naţională a României, prin decret semnat de Ion Antonescu, regele Mihai a fost înălţat la gradul de mareşal, bastonul fiindu-i înmânat de conducătorul statului.După colaborarea României cu Germania în al doi-lea război mondial şi după ce forţele sovietice au pătruns pe teritoriul României, regele Mihai a organizat la 23 august 1944 arestarea lui Antonescu. S-a opus guvernelor prosovietice din anii 1944 – 1946. A fost constrâns să abdice la 30 decembrie 1947 şi s-a stabilit la Versoix, Elveţia. Revenirea sa în ţară nu a fost permisă până în anul 1997. Mihai s-a născut la Sinaia, fiu al Regelui Carol al II-lea şi al prinţesei Elena şi nepot al regelui Ferdinand I. Carol al II-lea a fugit împreună cu amanta sa Elena “Magda” Lupescu şi a renunţat în 1925 la tron. În consecinţă, Mihai i-a succedat la tron regelui Ferdinand la moartea acestuia, survenită în iulie 1927. Deoarece Mihai avea doar 6 ani, o regenţă a fost formată din prinţul Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie. În 1930, în contextul crizei economice, Carol al II-lea s-a întors în ţară împreună cu Elena Lupescu. Parlamentul l-a desemnat pe Carol rege iar pe Mihai drept urmaş la tron cu titlul de „Mare Voievod de Alba Iulia”. În septembrie 1940, Carol al II-lea i-a acordat puteri discreţionare generalului Ion Antonescu care i-a impus sa abdice in favoarea fiului sau. Mihai (în vârstă de 18 ani) a fost proclamat rege fără depunerea vreunui jurământ pe constituție (abrogată la acea dată) şi fără votul de aprobare al parlamentului (suspendat, redeschis abia în 1946). În schimb, Mihai a fost încoronatcu Coroana de Oţel şi uns rege de către Patriarhul României Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală din Bucureşti imediat după abdicarea lui Carol al II-lea, la 6 septembrie 1940.

Astfel, Mihai a domnit a doua oară doar „prin graţia lui Dumnezeu”, ca rege absolute de drept divin nu şi constituşional. Legal, însă, Mihai nu putea exercita prea multă autoritate, în afara prerogativelor de a fi şeful suprem al armatei şi de a desemna un prim-ministru cu puteri depline, numit „Conducător”. Regele Mihai I, în calitate de mareşal şi comandant suprem al armatei române, a fost decorat prin jurnalul Consiliului de Miniştri din 8 noiembrie 1941 cu toate cele trei clase ale Ordinului Mihai Viteazu, fiind singurul deţinător în această situaţie, alături de mareşalul Ion Antonescu. În august 1944, pe măsură ce armatele Uniunii Sovietice se apropiau de frontiera estică a României, Mihai s-a alăturat politicienilor favorabili aliaţilor, care îi includea pe comunişti. La 23 august 1944 Mihai l-a destituit şi arestat pe Antonescu. În aceiaşi noapte, noul prim-ministru, generalul locotenent Constantin Sănătescu, l-a încredinţat pe Antonescu comuniştilor, care l-au predat sovieticilor la 1 septembrie 1944. Într-un apel radiodifuzat către naţiune şi armată, Mihai a proclamat loialitatea României faţă de aliaţi, a acceptat un pretins armistiţiu oferit de aceştia, a ordonat încetarea focului împotriva aliaţilor şi a declarat război Germaniei. Acestea, însă, nu au împiedicat o ocupaţie sovietică, rapidă, nici capturarea de către URSS a circa 130.000 de militari români, duşi ulterior în prizonierat în Uniunea Sovietică, unde mulţi au pierit în lagăre de muncă forţată. Armistiţiul cu aliaţii a fost semnat trei săptămâni mai târziu, la 12 septembrie 1944 „în termeni impuşi aproape în întregime de către Uniunea Sovietică”, ca o consecinţă, între altele, şi a faptului că aceasta îşi desfăşurase forţele armate pe tot teritoriul României. În această situaţie, unii au considerat lovitura de stat drept „capitulare”, o „predare” „necondiționată” în fața sovieticilor şi a aliaţilor lor. Regele Mihai a evitat soarta unui alt fost aliat german, prinţul Kiril, regentul Bulgariei, executat de sovietici în 1945, şi a fost ultimul monarh din spatele Cortinei de fier care să-şi piardă tronul. Actul de la 23 august 1944 se estimează a fi scurtat al doi-lea război mondial cu şase luni, salvând sute de mii de vieţi omeneşti. Totodată, aceasta a oferit armatei române posibilitatea de a elibera nordul Transilvaniei de sub ocupaţia ungară. La sfârşitul războiului, regele Mihai a fost decorat de preşedintele SUA Harry Truman cu Legiunea de merit în cel mai înal grad. Mihai a mai fost decorat şi de Iosif V. Stalin cu ordinul Victoria, cu diamante, „pentru actul curajos al cotiturei hotărâte a politicei României spre ruptura cu Germania hitleristă şi alierea cu Naţiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”, potrivit descrierii oficiale a decoraţiei.

Liderul comunist albanez Enver Hodja considera că Mihai ar fi fost decorat cu ordinal Victoria datorită capitulării sale în faţa sovieticilor, într-o situaţie în care nu putea face altceva. Unii susţin că lovitura de stat a făcut posibil avansul mai rapid al trupelor lui Stalin în România şi în Europa, în detrimentul trupelor Aliaţilor occidentali. Alţii văd în absenţa de-a lungul anilor a unor invitaţii pentru Mihai la majoritatea festivităților din Occident dedicate Zilei Victoriei în cel de al doi-lea război mondial, o condamnare tacită a loviturii sale de stat. Mihai nu a fost invitat la cea de-a 60-a aniversare a Zilei Victoriei de vreun stat vestic, a fost invitat doar la serbările din Rusia şi la anumite comemorări din Cehia şi Slovacia. La 6 martie 1945, la presiunile ocupantului sovietic, Mihai a acceptat un guvern prosovietic dominat de către Partidul Comunist Român, prim-ministru fiind numit Petru Groza.. Sub regimul comunist, Mihai a funcționat ca simplu şef de stat fără autoritate. Între august 1945 şi ianuarie 1946, Mihai a încercat fără succes - prin ceea ce s-a numit mai târziu „greva regală” - să se opună guvernului comunist al lui Petru Groza, refuzând să-i semneze decretele. La presiuni sovietice, britanice şi americane, regele Mihai a renunţat în cele din urmă la opoziţia sa faţă de guvernul comunist, încetând să-i mai ceară demisia. Nu i-a amnistiat pe Ion Antonescu sau pe liderii opoziţiei, victime ale proceselor politice comuniste, deoarece, potrivit unei interpretări, constituţia îl împiedica să facă aceasta fără contrasemnătura ministrului comunist de justiţie. În noiembrie 1947, Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a, ocazie cu care a cunoscut-o pe prinţesa Ana de Bourbon Parma care urma să-i devină soţie. Regele Mihai „nu a vrut să mai revină în România, dar personalități americane şi britanice prezente la nunta regală l-au încurajat să o facă”, conform unor „cercuri regaliste româneşti”. După întoarcerea sa în România, Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. Comuniştii au anunţat abolirea monarhiei şi instaurarea unei republici populare şi au transmis la radio înregistrarea proclamaţiei regelui despre propria sa abdicare. În şedinţa extraordinară din 30 decembrie 1947 a cabinetului, Petru Groza a declarat următoarele: Doamnă şi domnilor miniştri, vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin buna învoială. Regele a constatat – aşa cum este scris aici – că instituţia monarhiei era o piedică serioasă în calea desvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri – cum poate inamicii noştri ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie a reginei-mame, poporul a făcut azi un divorţ decen şi elegant de monarhie…..La 3 ianuarie 1948 Mihai a fost silit să părăsească ţara, urmat peste o săptămână, de principesele Elisabeta de România şi Ileana de Habsburg, care, potrivit ziarului The New York Times, au colaborat atât de strâns cu ruşii, încât au devenit cunoscute drept «mătuşile roşii» ale Regelui. Cu referire la motivele abdicării regelui Mihai sunt mai multe variante, dar nu voi insista asupra lor.

Urmare a căsătoriei regelui Mihai cu printesa Ana de Bourbon au rezulat cinci fiice. Acum viata regelui decurge firesc în strainătate – Elveţia - dar si in România.

_________xxXxx________

România - Transilvania - Siebenburgen (7 cetăţi - Administraţie austriacă) - 12 guldeni = 30 creiţari 1882

Tradus cuvant cu cuvant Siebenburgen ar însemna ,, Şapte cetăţi" sau “Şapte oraşe”. Cele sapte oraşe-cetati sunt Brasov (Kronstadt), Sighisoara (Schäßburg), Medias (Mediasch), Sibiu (Hermannstadt), Sebes (Mulbach), Bistrita (Bistritz) si Cluj Napoca (Klausenburg). Dar Siebenburgen este şi denumirea Transilvaniei în limba germană.

Transilvania sau Ardealul (în maghiară Erdély, în germană Siebenbürgen) este o regiune istorică şi geografică situată în interiorul arcului carpatic, una din regiunile istorice ale României. Noţiunea Transilvania are sub aspect politico-geografic mai multe accepţiuni: prima se referă, într-un sens restrictiv, doar la regiunea intracarpatică delimitată de Carpaţii Orientali, Meridionali şi Apuseni, a doua accepţiune se referă, prin extensie, Maramureş, Sălaj, Satu Mare, Bihor şi Arad, alăturate după anul 1526 nucleului istoric din podişul transilvan, constituind împreună Principatul Transilvaniei. Uneori Transilvaniei i se dă un sens şi mai larg, incluzând şi Banatul. Caracterul fluctuant al conţinutului termenului se explică prin evoluţia complexă, istorico-politică, a acestei regiunii.

Admiri mai sus un steag şi două vechi steme transilvane.