Ro - M - oN 159

În data de 22 septembrie 2025, Banca Națională a României a lansat  în circuitul numismatic mondial o monedă din argint cu tema 100 de ani de la nașterea lui Toma Caragiu. Aversul monedei prezintă o compoziție reprezentând arta teatrală, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, valoarea nominală „10 LEI”, stema României și anul de emisiune „2025”, iar reversul monedei redă portretul, numele lui Toma Caragiu și anii între care a trăit acesta „1925” și „1977”. 

Caracteristicile monedei sunt următoarele:

• data emiterii – 22 septembrie 2025
• emitent – Monetăria Statului la comanda Băncii Naționale a României (B.N.R.)
• tema – 100 de ani de la nașterea lui Toma Caragiu
• valorea – 10 lei
• metal compoziție – argint
• tiltlu – 99,9%
• forma – rotundă
• diametrul - 37 milimetri
• greutatea  - 31,103 grame
• cant – zimțat
• calitate – proof
• tiraj -  5000 bucăți
• preț unitar de achiziție, fără TVA, de la magazinele B.N.R. din București, Cluj, Constanța, Craiova și Iași – 620 lei

 

Toma Caragiu a fost un mare actor român de origine aromână cu activitate bogată în radio, teatru, televiziune și film. El s-a născut la data de 21 august 1925 în localitatea Argos Orestiko din Grecia și a decedat la data de 4 martie 1977 la București, în timpul marelui cutremur. A interpretat cu precădere roluri de comedie, dar a jucat și în drame, unul dintre filmele sale de referință fiind Actorul și sălbaticii – 1975. În anul 1944 familia Caragiu s-a stabilit la Ploiești, pe str. Rudului 144. El a urmat clasa a opta la Liceul “Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești. A fost cooptat în trupa de teatru a liceului și a scris în revista liceului Frământări. S-a înscris la Drept, dar a abandonat cursurile iar un an mai târziu a intrat la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică București, clasa Victor Ion Popa. În vacanțe a susținut o muncă de animator cultural și, în colaborare cu alți artiști, a realizat spectacolul Take , Ianke și Cadîr de V. I. Popa, pe care l-a jucat la cinematograful „Modern” din Ploiești, apoi Trandafirii roșii de Zaharia Bârsan. Astfel s-a înființat nucleul denumit „Brigada culturală Prahova”, care s-a transformat ulterior în Teatrul Sindicatelor Unite (1947) și Teatrul de Stat Ploiești (1949). Debutul pe scenă l-a făcut pe scena studioului Teatrului Național din Piața Amzei (1949), când, fiind student în anul III, a jucat rolul unui scutier în piesa Toreadorul din Olmado pus în scenă de regizorul Ion Șahighian. La 1 mai 1948 s-a angajat ca membru al corpului artistic al Teatrului Național. A obținut diploma de absolvire a IATC în 1949, la vârsta de 24 de ani. La 1 aprilie 1951 s-a angajat la Teatrul de Stat din Constnața, recent înființat, unde a jucat, printre alte roluri, pe Rică Venturiano în piesa O noapte furtunoasă de Ion Luca Caragiale. În 1953, la vârsta de 28 de ani, a fost numit director al Teatrului de Stat Ploiești, funcție pe care a deținut-o timp de 12 ani. A interpretat pe scena ploieșteană 34 de roluri. În 1955 a debutat în cinematografie în filmul lui Gheorghe Tobias, Nufărul roșu. În 1965 a fost invitat de Liviu Ciulei și la Teatrul Bulandra din București. A jucat alături de mari nume ale teatrului românesc precum: Ștefan Bănică, Octavian Cotescu, Anda Călugăreanu. Este înmormântat la Cimitirul Bellu din București. În anul 1952 s-a căsătorit cu  o colegă de teatru, Maria Bondar, de care a divorțat după zece ani.. În timpul căsniciei ei adoptaseră o fată de 3 ani, Maria (Doina) Caragiu; aceasta nu a urmat cariera artistică a tatălui, dar a beneficiat de drepturi de autor după tatăl său. În 1963 s-a căsătorit cu actrița Elena Bichman, fosta soție a a actorului și dramaturgului Paul Ioachim. După moartea marelui actor Elena s-a stabilit în SUA. În 1964 actorul s-a mutat la București împreună cu soția și a cumpărat o casă rustică în satul Brătulești, 
comuna Periș, aflată la circa 29 km de capitală, unde își petrecea timpul liber. Casa a fost vândută după moartea actorului de către moștenitoarea sa, Maria (Doina) Caragiu. Pentru meritele sale a fost distins cu:

• Ordinul Muncii clasa a III-a (28 ianuarie 1954)
• Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (6 noiembrie 1967)
• Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa a IV-a (1971)

De-a lungul carierei sale Toma Caragiu a jucat în 41 de filme dintre care amintesc doar câteva:

• Nufărul roșu – 1955
• Poveste sentimentală 1962
• Pădurea spânzuraților 1965
• Haiducii 1966
• Șeful sectorului suflete 1967
• De trei ori București 1968
• Răpirea fecioarelor 1968
• Răzbunarea haiducilor 1968
• Brigada Diverse în acțiune 1970
• Haiducii lui Șaptecai 1971
• Zestrea domniței Ralu 1971
• Brigada Diverse în alertă 1971
• Brigada Diverse la munte și la mare 1971
• Bariera 1972
• Explozia 1972
• Un august în flăcări 1974
• Actorul și sălbaticii 1975
• Operațiunea Monstru 1976
• Tufă de Veneția 1977
• Buzduganul cu trei peceți 1977
• Marele singuratic 1977
• Gloria nu cântă 1977

În data de 6 octombrie 2025, Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din aur, o monedă din argint și o monedă din tombac cuprat cu tema Centenarul Patriarhiei Române. Aversul monedelor prezintă macheta Catedralei Naționale, inscripțiile „ROMANIA” și „CATEDRALA NATIONALA” în arc de cerc, anul de emisiune „2025”, stema României și valoarea nominală „500 LEI, 10 LEI sau 1 LEU”, iar reversul monedelor redă o imagine a Palatului Patriarhiei, sediul Patriarhiei Române și inscripția „PATRIARHIA ROMANA”. Caracteristicile tehnice ale monedelor sunt următoarele:

• Metal compoziție - aur
• Titlu – 99,9%
• Valoarea – 500 lei
• Forma – rotundă
• Diametrul – 35 milimetri
• Greutatea – 31,103 grame
• Cant – neted
• Calitatea – proof
• Tiraj – 1000 exemplare
• Preț unitar de vânzare, exclusiv TVA, la magazinele Băncii Naționale a României din București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timișoara – 23000 lei

• Metal compoziție - argint
• Titlu – 99,9%
• Valoarea – 10 lei
• Forma – rotundă
• Diametrul – 37 milimetri
• Greutatea – 31,103 grame
• Cant – zimțat
• Calitatea – proof
• Tiraj – 5000 exemplare
• Preț unitar de vânzare, exclusiv TVA, la magazinele Băncii Naționale a României din București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timișoara – 630 lei

• Metal compoziție – tombac cuprat
• Valoarea – 1 leu
• Forma – rotundă
• Diametrul – 37 milimetri
• Greutatea – 23,5 grame
• Cant – zimțat
• Calitatea – proof
• Tiraj – 5000 exemplare
• Preț unitar de vânzare, exclusiv TVA, la magazinele Băncii Naționale a României din București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timișoara – 250 lei

Palatul Patriarhiei, altă dată – Palatul Marii Adunări Naţionale sau Palatul Camerei Deputaților este o construcție din Bucureşti, amplasată pe Dealul Mitropoliei. De-a lungul timpului edificiul a fost sediul instituției legislative a statului român, până la trecerea ei în proprietatea Bisercii Ortodoxe Române. Primele date despre dealul pe care va fi construit viitorul Palat al Camerei Deputaților sunt din jurul anului 1650. În acea perioadă Dealul Mitropoliei, ulterior Dealul Patriarhiei, era acoperit cu viile domnului și viile călugărilor de la Mitropolie. Ideea de a avea în mijlocul mitropoliei sediul forului legislativ nu este pur întâmplătoare, acest aspect este rezultatul unor cutume ale vremurilor. Conform acestor cutume Mitropolitul era de drept președintele boierilor, singurii cetățeni cu drept de vot, reuniți în adunarea deputaților. Necesitatea de a avea sediul legislativului în dealul mitropoliei este și rezultatul faptului că prin tradiție Mitropolitul nu putea să-și părăsească locuința. Prin urmare obiceiul de a organiza adunarea deputaților la mitropolie devine o acțiune firească, în acest sens o parte din chiliile călugărilor fiind transformate într-o construcție care să permită reuniunile oficiale ale legislativului. În anul 1881 are loc repararea și reamenajarea vechii construcții a  Adunării Deputaților, obținute din transformarea chiliilor și este adăugat un amfiteatru, asemănător Palatului Deputaților Germani (Reichstag). Amfiteatrul creat era mare, cochet, spațios și avea două rânduri de loji și o galerie. Deputații își desfășurau ședințele în sala de ședințe, o sală cu scaune dispuse în semicerc, în partea din față a acestuia exista o tribună, iar în dreapta tribunei era amplasată banca miniștrilor. Clădirea era deschisă publicului pentru vizitare doar în afara orelor de ședință, în urma acordului obținut de la unul din funcționarii instituției. Cetățenii români puteau lua parte la lucrările camerei doar dacă aveau semnătura unui deputat pe un tichet de intrare, cetățenii străini având nevoie de semnătura ambasadei țării sale. În locul fostului palat al Adunării Deputaților, în anul 1907 este ridicată actuala construcţie, după planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu. Fațada construcției realizată în stil neo-claisc, cu o lungime de 80 metri, are un parter impozant și este dominată de centrul acesteia, corpul intrării, decroșat având un peristil format din 6 coloane ionice, grupate câte două. Cupola clădirii este asemănătoare cu cea a Ateneului Român din Bucureşti, o altă clădire reprezentativă a capitalei. Lucrările de ridicare a clădirii au fost conduse de inginerul George (Gogu) Constantinescu. În construcţie au fost folosite elemente de beton armat, fiind prima clădire din beton armat din ţară. Cu timpul a suferit diverse modificări. Cea mai importantă a fost refacerea cupolei, care s-a prăbuşit la cutremurul din 10 noiembrie 1940. Suprafaţa totală construită este de 7.000 de metri pătraţi. Clădirea are mai multe niveluri, care pot fi sesizate mai bine de pe latura de răsărit a dealului. Pe panta acestuia se ridică două subsoluri şi un extensol (subsol III parţial), parter şi două etaje. Ultimul etaj este în mare parte mansardă. Interiorul cuprinde mai multe săli, birouri şi anexe, grupate în patru aripi, dispuse în jurul unei aule mari, care este de altfel piesa dominantă a întregii clădiri. Imobilul este din zidărie masivă, iar acoperişul este în mare parte din beton armat. Potrivit specialiştilor, arhitectura exterioară, cât şi cea interioară, se apropie de arta neoclasicismului, cu influenţe din barocul francez. Faţada centrală, cea mai expusă privirilor, este orientată spre catedrală şi paraclis, şi are intrarea evidenţiată printr-un portic impunător, care se sprijină pe doi masivi de zidărie şi şase coloane de piatră. Ele sunt aşezate pe câte un postament de piatră înalt de un metru. Pe fronton, sub cornişe, stă scris: Palatul Patriarhiei. Deasupra cornişei este acoperişul, o mare cupolă cu baza circulară şi ferestre rotunde de jur-împrejur, învelită cu tablă ornamentată, care se prelungeşte la vârf cu o boltă cu ferestre semicirculare şi un glob metalic pe care se înalţă o acvilă. La întrarea principală, din spatele coloanelor de piatră, sunt trei uşi masive de stejar, în două canate. Doar un ochi format şi curios poate descoperi că pe fiecare canat există câte o plăcuţă de alamă incrustată cu stema Principatelor Unite (acvila Ţării Româneşti şi bourul Moldovei) şi anul 1908 (data construcţiei clădirii). O altă intrare, secundară, se găseşte în colţul de nord-est. Privită dinspre clopotniţă, aripa de est a clădirii este deosebită prin echilibrul volumelor, forma şi dispunerea ferestrelor. De asemenea, impresionante sunt şi scările placate cu dale de piatră, care coboară domol panta de sud a dealului, în parcul din spate. Aici, o altă intrare, la fel de impunătoare ca celelalte. Parcul se întinde pe o suprafaţă de 3000 de metri pătraţi şi este o adevărată oază de linişte şi reculegere. Mai departe, la parterul intrării principale, este un hol de marmură, în formă de patrulater, lung de 15 metri. Plafonul este de fapt o boltă cu arcade sprijinite pe coloane de marmură. Arcadele bolţii sunt ornamentate cu stucaturi. Încăperea este luminată de luminatoare mari, montate în plafon. Pereţii sunt placaţi cu panouri de marmură albă, în formă de rame, iar pardoseala cu plăci de marmură cu motive geometrice. Pe peretele de sud, între coloane, tronează icoana Maicii Domnului şi stema Patriarhiei. Începând cu anul 1997, de când a revenit Patriarhiei, în diferite spaţii ale palatului se desfăşoară şedinţele Adunării Naţionale Bisericeşti şi ale Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureştilor, conferinţele preoţeşti, consfătuirile profesorilor de religie, întâlniri ale ierarhilor cu preoţi, profesori, studenţi teologi şi elevi seminarişti, concerte de muzică bisericească şi de colinde, expoziţii de icoane, alte activităţi bisericeşti. Tot aici sunt birourile unor sectoare ale Administraţiei Patriarhale, redacţia periodicului „Chemarea Credinţei“, a Biroului de Presă al Patriarhiei. În ziua de 27 octombrie 2007, cu ocazia sărbătorii Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a sfinţit şi inaugurat studiourile posturilor de Radio şi Televiziune Trinitas, instalate aici şi dotate cu mijloace tehnice moderne. Din data de 16 iunie 2008, în Palatul Patriarhiei funcţionează şi Agenţia de Ştiri BASILICA. Din orice parte e privită, clădirea se înfăţişează sub o altă dimensiune, cu excepţia aripii de vest, care a rămas din construcţie neterminată. Înaintând, paşii urmăresc partea de sud a holului de marmură, unde se deschide un coridor, care înconjoară aula mare de formă circulară, în jurul căreia sunt dispuse toate celelalte încăperi şi coridoare. Câte un coridor circular, identic cu cel de la parter, se află la etaj şi la mansardă. Aula are 900 de locuri pe scaune, din care 400 la parter şi 500 la cele două balcoane. Accesul în sală se face din cele trei coridoare circulare, de la parter, etaj şi mansardă, prin 12 uşi de stejar în două canate. Mai departe, pe o platformă de lemn cu opt trepte se află un pupitru prezidial. La dreapta şi stânga acestei platforme sunt două pupitre semicirculare, cu scaune tapisate, ridicate cu patru trepte de la podea. Pereţii au lambriuri de lemn sculptate cu motive geometrice. Lumina naturală pătrunde prin plafon, unde se deschide o mare cupolă circulară, asemănătoare cu cea a Ateneului, cu ferestre rotunde şi geamuri colorate în armătură metalică. Mobila din lemn masiv şi fotoliile tapisate cu catifea purpurie, precum şi acustica sunt de calitate superioară. Coridorul circular de la parter are ornamentate şi lambriuri, este mobilat cu fotolii şi canapele. Tot aici sunt expuse tapiserii şi tablouri în ulei ale unor ierarhi ai Bisericii, patriarhul Miron Cristea şi mitropoliţii Dionisie Lupu, Veniamin Costachi, Calinic Miclescu, Ghenadie Petrescu, Conon Arămescu Donici. De asemenea, palatul adăposteşte două picturi ce reprezintă momente importante din istoria României, respectiv a Bisericii Ortodoxe Române, proclamarea Marii Uniri din 1 Decembrie 1918, ridicarea Mitropoliei la rangul de Patriarhie (1925) şi încoronarea primului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (Miron Cristea). O încăpere cu ferestrele spre paraclis închide aripa de vest a palatului, rămasă neterminată. Această încăpere, cu pardoseala de lemn, cu trei candelabre din cristal de Bohemia fixate în plafon, şi mobilier modern, serveşte ca sală de şedinţe. Spaţiile aripii de est au o construcţie şi ornamentaţie aparte. Sunt înalte şi spaţioase, cu ferestre spre curtea exterioară, uşi de acces din coridor şi uşi de trecere din una în alta. Aici se găsesc: Salonul „Sanctus Apostolus Andreas“, Salonul „Sanctus Dionysius Exiguus“, Salonul „Sanctus Johannes Cassianus“, Salonul „Sanctus Niceta Remesianae“ (Episcopus), Salonul „Sanctus Princeps Stephanus Magnus“, „Sancta Parascheva“. Încăperile au primit de curând denumirile în latină din partea Preafericitului Părinte Daniel. Uşile mari, de stejar masiv, în două canate, sunt sculptate în partea de sus, ca şi tocurile de la ferestre, cu motive florale şi geometrice. Plafoanele şi pereţii sunt încărcaţi cu panouri dreptunghiulare de zidărie, ca nişte oglinzi înrămate şi ornamentate cu elemente baroce. Predomină liniile curbe, frânte, care formează medalioane, rozete, făclii, ghirlande cu flori, frunze, fructe. Culorile predominante sunt roşu, albastru, vernil şi auriu. De plafoane sunt fixate candelabre mari de metal galben şi cristal de Bohemia, cu mai multe braţe. Toate încăperile sunt mobilate simplu şi sumar, cu excepţia celei din colţul de sud-est, numită Sala de întruniri Conventus (fosta „Nicolae Iorga“), dotată cu o frumoasă masă ovală de lemn sculptat şi scaune tapisate pentru conferinţe. În perioada 1948 – 1989 aici a avut sediul forul legislative al statului comunist – Marea Adunare Națională. După Revoluția din anul 1989 aici a avut sediul Camera Deputaților, camera inferioară a Parlamentului României, pentru ca din anul 1997 această să își desfășoare ședințele în clădirea nouă a Casei Poporului. Vechea clădire a forului legislativ românesc a revenit la vechea destinație de Palat al Patriarhiei Române.

Catedrala Mântuirii Neamului semnifică biserica ridicată în semn de recunoștință pentru eliberarea (mântuirea) neamului românesc de sub stăpânirea străină şi dobândirea independenței statale. Numele de Catedrala Mântuirii Neamului a fost sugerat după ce românii au trecut prin experiența Războiului pentru independență (1877), iar apoi, după experiența Primului Război Mondial și după Unirea cea mare din 1918, acest nume fiind, de fapt, o manifestare de recunoștință sau de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru izbăvirea neamului românesc de asuprire și înstrăinare. Mântuirea în expresia Catedrala Mântuirii Neamului nu se referă la mântuirea ontologică a omului în Hristos, pentru că această mântuire nu depinde de locul unde este amplasată o biserică ortodoxă, este explicația redată în cuvântul Părintelui Patriarh Daniel. Catedrala Mântuirii Neamului este o promisiune adusă românilor de către Biserica Ortodoxă și de Stat, de mai bine de 140 de ani, fiind un simbol al identității naționale. Realizarea acestui proiect reprezintă expresia fizică a Independenței de stat și a Unirii, de aceea Catedrala Mântuirii Neamului este numită și Catedrala Națională a României.
***
După proclamarea României ca Regat, Regele Carol I înaintează Camerei Legislative un proiect de lege relativ la construirea unei Catedrale române în Capitală. În anul 1884, bugetul statului prevedea, pentru construirea Catedralei din București, suma de 5 milioane de lei (aur), reprezentând 5% din bugetul țării de atunci. În anul 1891 guvernul, condus de generalul Ioan Em. Florescu hotărăște organizarea unui concurs internațional pentru proiectarea acestui edificiu. În anul 1900 se produce o schimbare de atitudine din partea statului român față de inițiativa construirii Catedralei. În ședința Sfântului Sinod, din 11 mai 1900, Dr. Constantin Istrate, noul ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, propune ca Sfântul Sinod să ia sub patronajul său facerea unei catedrale în București și să lanseze lista de subscripție publică pentru strângerea de fonduri. Mersul subscripției a fost dificil, ea fiind oprită odată cu izbucnirea Primului Război Mondial. După Marea Unire din 1918, demersul pentru înălțarea unei Catedrale în Capitala țării, drept recunoștință adusă Bunului Dumnezeu pentru înfăptuirea României întregite, a aparținut mitropolitului primat Miron Cristea. La rugămintea sa, Regele Ferdinand adresează Sfântului Sinod, la 10 mai 1920, un hrisov regal prin care se vestește hotărârea de a ridica în București o biserică monumentală, în amintirea victoriei armatelor române în războiul de întregire. La 4 februarie 1925 a luat ființă Patriarhia Română, iar la 1 noiembrie 1925 a avut loc întronizarea în scaunul patriarhal a lui Miron Cristea. La 3-4 februarie 1926, la prima ședință a Consiliului Național Bisericesc, s-a hotărât numirea unei „comisii de specialitate,  pentru a pregăti caietul de sarcini, cu toate condițiile ce trebuie să îndeplinească planurile, iar, în înțelegere cu Primăria Capitalei, să se aleagă locul potrivit unde să se așeze clădirea”.Stabilirea locului de amplasare al viitoarei Catedrale a născut o amplă dezbatere. Analizând propunerile, Patriarhul Miron Cristea s-a oprit asupra locului de la poalele Dealului Mitropoliei, care nu presupunea decât mutarea halelor de zarzavaturi, fără nicio altă expropiere. După alegerea locului s-a procedat la sfințirea locului, în ziua de 11 mai 1929 și marcarea lui prin punerea unei troițe. Din păcate, lucrurile s-au oprit aici din cauza crizei economice și a celui de-Al Doilea Război Mondial. Au venit apoi deceniile întunecate ale comunismului. La 7 februarie 1995, cu ocazia festivităților prilejuite de aniversarea autocefaliei și a înființării Patriarhiei Române, Patriarhul Teoctist, de vrednică pomenire, a lansat un apel conducătorilor de stat și politici ai țării, clerului și credincioșilor, să sprijine realizarea Catedralei Mântuirii Neamului. Apar noi discuții privind alegerea amplasamentului pentru clădirea Catedralei. În ziua de 5 februarie 1999, în prezența membrilor Sfântului Sinod și a Adunării Naționale Bisericești, a președintelui României, Emil Constantinescu, a primului ministru Radu Vasile și a numeroși preoți și credincioși, în parcul din Piața Unirii, Patriarhul Teoctist a sfințit locul și a așezat o sfântă cruce ca piatră de temelie a viitoarei Catedrale a Mântuirii Neamului. La baza crucii s-a depus un hrisov, semnat de Patriarhul Teoctist, președintele României Emil Constantinescu, primul-ministru Radu Vasile, președinții Camerelor și alți demnitari prezenți. La 16 februarie 2005, cu adresa 105, Primăria generală a Municipiului București a propus Patriarhiei „ca cel mai potrivit loc din cele existente ce pot fi puse la dispoziție” pentru ridicarea construcției Catedralei „Dealul Arsenalului, considerat cel mai înalt loc din București”. După acceptul Patriarhiei, Guvernul României a promovat Ordonanța de urgență nr. 19 /17 martie 2005 privind realizarea Amplasamentului Arhitectural Catedrala Mântuirii Neamului. Camera Deputaților a predat prin Protocolul de predare-primire din 13 februarie 2006, terenul în cauză către Patriarhia Română. La 29 noiembrie 2007 a avut loc slujba de punere a pietrei de temelie și a sfințirii locului destinat construirii Catedralei. La acest eveniment au participat membrii Sfântului Sinod, în frunte cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, primul-ministru, președintele Senatului, foști președinți ai statului, miniștrii, parlamentari, personalități ale instituțiilor centrale și locale, primarul general, dar și un număr mare de preoți și credincioși. Se încheia, astfel, peregrinarea catedralei prin diversele locuri și se pecetluia acest amplasament. Patriarhia Română a lansat, în ziua de 28 decembrie 2009, licitația pentru selectarea proiectului Catedralei Mântuirii Neamului. Oferta de proiectare trebuia să cuprindă studiul de fezabilitate și documentația tehnică pentru emiterea Autorizației de construcții . În perioada 30 iunie – 1 iulie, la Palatul Patriarhiei, s-a întrunit Comisia de evaluare finală a proiectelor, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. A fost declarată câștigătoare firma SC WANEL EXIM SRL Bacău, care a obținut premiul al 2-lea și cu care s-a încheiat contractul de proiectare pentru clădirea Catedralei Patriarhale. La 2 septembrie 2010 a fost obținută Autorizația de construcție nr. 314-S pentru executarea lucrărilor de construire a lăcașului de cult, Catedrala Mântuirii Neamului. După finalizarea licitației pentru selectarea executantului infrastructurii, la 28 iunie 2011, s-a încheiat contractul cu firma SC Bog’Art SRL, căruia i s-a adjudecat lucrarea. Deoarece nivelul apelor subterane se situează la adâncimi de cca -14,00 ÷ -17,00 m sub nivelul terenului, s-a impus hidroizolarea infrastructurii cu folii din tablă de plumb pentru eficiență și durată nelimitată în timp. Toată această lucrare de hidroizolație a constituit o premieră în România, la o lucrare publică de o asemenea importanță. În data de 24 octombrie 2011, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a oficiat slujba de sfințire a Paraclisului de la șantierul Catedralei. Biserica, în stil ștefanian, cu hramurile Învierea Domnului, Icoana Maicii Domnului – Prodromița și Sfântul Ioan Gură de Aur a fost construită într-un timp foarte scurt, pentru împlinirea rugăciunilor zilnice spre buna desfășurare a lucrărilor de construire. În jurul slujitorilor de la Paraclisul CMN s-a format, de-a lungul timpului, o comunitate importantă de voluntari care organizează numeroase activități filantropice și campanii umanitare. Cu perseverență și o bună organizare, după o iarnă grea, societatea executantă reușește să finalizeze în iunie 2012 radierul general și o parte a elementelor structurale ale subsolului 3, între cotele -16,05 ÷ -11,00. În aceste condiții, în ziua de 28 iunie 2012, în ajunul Sfinților Petru și Pavel, are loc slujba de sfințire a temeliei Catedralei Mântuirii Neamului, săvârșită de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Cu acest prilej au fost depuse, într-o casetă special pregătită a radierului, un hrisov și crucea prin care s-a sfințit locul catedralei în 2007, ca mesaj pentru eternitate. După o nouă licitație organizată pentru selectarea executantului suprastructurii, societatea câștigătoare, SC Strabag SRL, a demarat continuarea lucrărilor deasupra cotei ±0,00 m care se desfășoară și în prezent, în conformitate cu planurile tehnice. Corpul Catedralei, în alcătuirea căruia intră zona de intrare, cele două nave laterale, pronaosul, naosul, cele două abside și altarul, are o înălțime de aproximativ 45 m. Peste acest nivel se găsesc 6 turle mici, până la cota +68,00 m, clopotnița până la cota +80,5 m și Turla Pantocrator până la cota +120,00 m. În anul omagial al educației religioase a tineretului creștin ortodox, la București a avut loc Întâlnirea Tinerilor Ortodocși din toată lumea. La manifestare au participat tineri din eparhiile Patriarhiei României, dar și din străinătate. Cu acest prilej, în data de 4 septembrie 2016, mii de tineri au luat parte la prima Sfântă Liturghie de la Catedrala Națională oficiată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. În ziua de 25 noiembrie 2018, mii de credincioși din țară și diaspora au asistat duminică la un moment istoric pentru România: Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu și Preafericitul Părinte Patriarh Daniel au sfințit Catedrala Mântuirii Neamului. Potrivit rânduielii, au avut loc mai multe momente liturgice în exteriorul catedralei, lăcașul de cult fiind uns cu Sfântul și Marele Mir și stropit cu Agheasmă. După Sfânta Liturghie, Patriarhul României a anunțat aducerea moaștelor Sfântului Andrei și Sfintei Ecaterina în Catedrala Națională și i-a invitat pe credincioși să se închine în Sfântul Altar nou sfințit. La 31 mai 2019, Papa Francisc, însoțit de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, a vizitat Catedrala Națională. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel i-a mulțumit Papei Francisc în mesajul său pentru sprijinul acordat constant credincioșilor ortodocși români din Italia și din alte țări, unde „Biserica Romano-catolică a pus la dispoziția comunităților ortodoxe românești 426 lăcașuri de cult, 306 în Italia și 120 în alte țări din Europa Occidentală”. La ieșirea din Catedrala Națională, Patriarhul României și Papa Francisc au salutat credincioșii prezenți cu salutul pascal: „Hristos a înviat!”. Catedrala Mântuirii Neamului deține cel mai mare iconostas din lume, cu o lungime de 23,8 m și o înălțime de 17,1 m, confirmă Academia Recordurilor Mondiale (Academy of World Records). Catapeteasma Catedralei Naționale a fost realizată sub conducerea pictorului Daniel Codrescu în decursul anului 2018. Iconostasul cuprinde 45 de icoane realizate în stil bizantin și așezate pe 4 registre. De asemenea, pe absida altarului este cea mai mare reprezentare a Maicii Domnului (Platytera) din România, având 16 metri de la bază până la vârful aureolei. Sfințirea Catedralei este prevăzută pentru data de 26 octombrie 2026 chiar dacă  nu va fi complet finisată.

Catedrala Mântuirii Neamului,este cea mai mare biserică din România și cea mai înaltă și mai mare clădire de biserică ortodoxă ca volum și suprafață din lume, ce are hramul principal “Înălțarea Domnului” și hramul secundar “Sfântul Apostol Andrei”. Autoritățile române au estimat costul noii catedrale la 500 milioane €, inclusiv terenul, iar ziarul Le Figaro a estimat  1 miliard de euro. Pe 11 noiembrie 2016 a fost turnat la Innsbruck primul clopot al Catedralei Mântuirii Neamului. Acesta cântărește peste 25 de tone, și are un diametru de 3,35 metri, fiind cel mai mare clopot în mișcare din lume situat într-un edificiu de biserică. Pentru bronzul destinat turnării clopotului s-a folosit 78% cupru electrolitic și 22% staniu electrolitic. Pe clopotul se regăsește basorelieful Patriarhului Daniel, cu scopul de a evidenția binecuvântarea acestuia pentru realizarea lor. În iunie 2009 Biserica Ortodoxă Română declara că ansamblul Catedralei se va întinde pe 11 hectare de teren, situate lângă Palatul Parlamentului. Se anunța că acest măreț edificiu va avea o înălțime de 120 de metri, va fi asigurat împotriva cutremurelor de peste 8 grade pe scara Richter și va avea o suprafață de 38.000 de metri pătrați. Amplasarea Catedralei Naționale pe Dealul Arsenalului este văzută ca o reparație morală pentru cele cinci biserici «răstignite», dintre care trei (Alba Postăvari, Spira Veche și Izvorul Tămăduirii) au fost demolate, iar două (Schitul Maicilor și Mihai Vodă) au fost strămutate de către regimul comunist spre a face loc actualului Palat al Parlamentului. Din punct de vedere arhitectural, "Catedrala Mântuirii Neamului este o sinteză între tradiție si contemporaneitate, armonizând elemente arhitecturale din diferite zone ale României (ocnițe moldave, pridvoare brâncovenești și turnuri zvelte transilvane), precum și elemente de monumentalitate de la unele catedrale occidentale, ținând seama că o mare parte a diasporei româ­ne se află în Occident. Câteva date de construcție ar fi:

• Lungimea = 126 m
• Lățimea (la abside) =  67,70 m
• Înălţimea de la cota zero = 127 m
• Înălţimea de la fundație = 149 m
• Aria construită la sol totală = 13.668,5 mp
• Aria desfăşurată construită totală = 55.745,55 mp
• Aria utilă totală = 36.897,96 mp
• Spaţiul principal de la cota +0,00 (pronaos şi naos) permite accesul a cca. 5.000 de persoane în picioare sau amplasarea a 3.400 de scaune pentru participanții la slujbe.
• Suprafața totală a iconografiei din mozaic din spațiul liturgic principal este de cca. 17.800 mp.

Construcţia Catedralei este alcătuită din două componente principale, prima fiind partea văzută a Catedralei, formată din nivelele superioare situate peste cota ±0,00 şi a doua partea nevăzută, formată din nivelele inferioare situate sub cota ±0,00. Clădirea Catedralei situată peste cota +0,00 m se desfăşoară pe o lungime de 126 de metri, o lățime de 67,70 metri şi o înălţime de 127 metri. Aici se află principalele spaţii liturgice, dispuse succesiv, în conformitate cu cerinţele liturgice ortodoxe: accesul principal pe latura de vest prin intermediul unui pridvor cu arcade, apoi exonartexul, pronaosul, naosul și altarul 
situat în partea de răsărit. Pe laturile de nord și sud ale naosului sunt amplasate două abside laterale, iar peste naos se înalță turla principală (Pantocratorul). Pe latura vestică, deasupra exonartexului se află amplasat spaţiul rezervat corului, iar deasupra acestui spaţiu se ridică turla clopotniță. La nivelele superioare ale pronaosului şi naosului sunt dispuse galerii (balcoane) laterale interioare, precum și un circuit interior în jurul bazei turlei principale la cota +56,00 m şi unul exterior la cota +91,00 m în jurul cupolei turlei principale – Belvedere spre a privi orașul (ca la multe alte catedrale europene). Circulația verticală se va realiza pe scări și prin 8 ascensoare (lifturi) care asigură accesul la toate nivelele inferioare şi superioare ale Catedralei, mai ales pentru persoanele vârstnice sau cu dizabilități. La nivelele inferioare ale Catedralei (sub cota +0,00) sunt prevăzute: un paraclis pentru program liturgic de mănăstire în fiecare zi, Muzeul Creștinismului românesc, spaţii pentru consiliere pastorală a pelerinilor, magazin pentru cărți şi obiecte bisericeşti, iar în exterior, spaţii pentru parcare subterană.
În data de 27 octombrie 2025, Banca Națională a României a lansae în circuitul numismatic mondial o monedă din tombac cuprat cu tema Lucian Blaga – 130 de ani de la naștere. Aversul monedei prezintă frontonul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, valoarea nominală „1 LEU”, stema României și anul de emisiune „2025”, iar reversul redă portretul, numele lui Lucian Blaga și anii între care acesta a trăit „1895” și „1961”.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele:

• Data emiterii – 27 octombrie 2025
• Emitent – Monetăria Națională la comanda B.N.R. (Banca Națională a României)
• Tema – Lucian Blaga – 130 de ani de la naștere
• Valoarea – 1 leu
• Metal (compoziție) – tombac cuprat
• Forma – rotundă
• Diametrul – 37 milimetri
• Greuatatea – 23,5 grame
• Cant – zimțat
• Calitate – proof
• Tiraj – 5000 piese
• Preț unitar de achiziție, fără TVA, de la magazinele BNR din București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timișoara – 260 lei  

***
La 12 octombrie 1872, Francisc Iosif I, împărat al Imperiului Austro-Ungar și rege al Ungariei, a ratificat legile XIX şi XX, care au consfinţit întemeierea Universităţii Regale Maghiare de la Cluj. Instituția și-a deschis porțile cu patru facultăţi: Facultatea de Drept şi Ştiinţe de Stat (12 catedre), Facultatea de Medicină (11 catedre), Facultatea de Filosofie, Litere şi Istorie (10 catedre) şi Facultatea de Matematică şi Ştiinţe Naturale (7 catedre). Abia la 4 ianuarie 1881 Francisc Iosif I a emis documentul oficial de întemeiere a universității şi a acceptat ca aceasta să îi poarte numele. Universitatea maghiară a pornit la drum cu un corp profesoral de 40 de persoane pentru cele 40 de catedre, dar până în 1919 numărul catedrelor s-a mărit la 61, ele fiind deservite de 150 de profesori universitari, alături de un numeros personal didactic de grad inferior și personal auxiliar și administrativ. Studenții înscriși aici la studii au aparținut tuturor naționalităților ce trăiau în Transilvania (maghiari, români, germani, evrei, armeni etc.), precum și tuturor confesiunilor religioase (protestanți, catolici, ortodocși, greco-catolici, iudaici). Din 1895, li s-a permis și femeilor să se înscrie la universitatea clujeană. Peste 2 600 dintre studenți au fost români, printre ei remarcându-se următoarele personalități: Iuliu Maniu (student la Drept), Iuliu Hațieganu (Medicină), George Coșbuc (Filosofie), Vasile Meruțiu (Ştiinţe Naturale), şi alţii. La sfârșitul Primului Război Mondial, după unirea Transilvaniei cu România și crearea României Mari, prin decretul nr. 4 090 din 12 septembrie 1919, semnat de regele Ferdinand I, s-a consfinţit  „transformarea Universității Regale Maghiare Francisc Iosif, din 1 octombrie 1919, în universitate românească”. Noua instituţie academică avea în componenţă patru facultăţi: Drept, Medicină, Ştiinţe, Litere şi Filozofie. Până în 1932, principiile de funcţionare ale corpului academic şi ale autorităţilor universitare au fost uşor diferite de cele puse în practică la universitățile din Bucureşti şi Iaşi, Clujul bucurându-se de o mai mare autonomie şi flexibilitate. Pe plan ştiinţific şi didactic, perioada 1919-1932 se remarcă prin diversificarea disciplinelor studiate, precum şi prin crearea unui număr important de institute, laboratoare, catedre şi seminarii, care au contribuit decisiv la prestigiul noii universităţi româneşti. In octombrie 1927, în semn de omagiu, universitatea clujeană va adopta oficial numele primului rege al României Mari, devenind astfel cunoscută drept „Universitatea Regele Ferdinand I”, nume pe care îl va purta până în 1948. La 30 august 1940, partea de nord a Transilvaniei, care includea şi oraşul Cluj, a fost cedată statului maghiar, în urma Arbitrajului-dictat de la Viena. Impactul asupra universităţii româneşti a fost imediat. În septembrie 1940, profesorii și studenții au fost siliți să părăsească Clujul, căutându-şi un loc de refugiu în care să-şi continue activitatea didactică şi de cercetare.După discutarea mai multor variante, s-a hotărât scindarea universităţii clujene: Facultăţile de Litere şi Filosofie, de Medicină şi de Drept s-au mutat la Sibiu, iar Facultatea de Ştiinţe s-a refugiat la Timişoara. Deschiderea cursurilor a avut loc la 10 noiembrie 1940, atât în Sibiu, cât şi la Timişoara, universitatea refugiată funcţionând fără întrerupere pe toată durata celui de-al Doilea Război Mondial. Cât timp Universitatea ,,Regele Ferdinand I” s-a refugiat la Sibiu și la Timișoara, în Cluj a reînceput să funcționeze Universitatea „Francisc Iosif”, cu predare în limba maghiară, revenită de la Seghedin. În primăvara lui 1945, după restabilirea administraţiei românești asupra Transilvaniei, Universitatea ,,Regele Ferdinand I” s-a reîntors la Cluj, după perioada de refugiu de la Sibiu şi Timişoara. Anii 1946-1947 au fost marcaţi de epurarea masivă a corpului profesoral al universităţii, motivată de raţiuni politico-ideologice. În paralel, prin decretul regal nr. 407 din 29 mai 1945, s-a înființat oficial „Universitatea cu limba de predare maghiară” din Cluj. La 30 decembrie 1947, proclamarea Republicii Populare Române a marcat instalarea definitivă a comunismului în România. Ca urmare, începând din luna mai 1948, Universitatea ,,Regele Ferdinand I” din Cluj şi-a schimbat oficial numele în ,,Universitatea Victor Babeş”. În urma reformei învă[ăîmântului din august 1948, atât structura Universităţii ,,Victor Babeş”, cât şi cea a Universităţii ,,Bolyai” au fost profund transformate. Astfel, Facultăţile de Medicină au fost desprinse complet şi irevocabil din componenţa universităţilor, devenind instituţii de sine stătătoare. De asemenea, din toamna lui 1948 vor fi înfiinţate catedrele de Materialism dialectic şi istoric, Baze ale marxism-leninismului şi Economie politică. Ca urmare a deciziilor conducerii de stat şi de partid a României, în perioada martie-iulie 1959 are loc procesul de creare a unei singure universităţi de stat la Cluj, prin unificarea universităţii româneşti cu cea maghiară. Noua instituţie, care şi-a început activitatea în septembrie 1959, va purta numele de Universitatea „Babeş-Bolyai”  și avea la momentul creării ei şase facultăţi. În 1989, Universitatea „Babeş-Bolyai” avea un total de 5 619 studenți, corpul didactic fiind compus din 470 de profesori români, 81 de maghiari, 6 germani, 10 de la alte minorităţi. Cu începere din anul universitar 2006/2007, Universitatea „Babeş-Bolyai” funcționează într-un sistem cu 21 de facultăţi. La nivelul anului 2015, din cele 21 de facultăți ale Universității Babeș-Bolyai, 17 facultăți desfășurau activități în limba maghiară, iar 9 facultăți în limba germană.

Lucian Blaga, poet, dramaturg şi filozof, s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lăncrăm din judeţul Alba, sat ce poartă-n nume "sunetele lacrimei”. Copilăria sa a stat, după cum el însuşi mărturiseşte, "sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”, autodefinindu-se "mut ca o lebădă”, deoarece viitorul poet nu a vorbit până la vârsta de patru ani. Fiu de preot, Isidor Blaga despre care află de la fraţii lui că "era de o exuberanţă şi de o volubilitate deosebit de simpatică”, este al nouălea copil al familiei, iar mama lui este Ana Blaga, pe care autorul o va pomeni în scrierile sale ca pe "o fiinţă primară” ("eine Urmutter”). Îşi face studiile primare la şcoala germană din Sebeş-Alba, urmate de liceul "Andrei Şaguna”, din Braşov şi de Facultatea de Teologie din Sibiu (1914-1917), unde se înscrie pentru a evita înrolarea în armata austro-ungară. Absolvent (în 1920) a Universităţii din Viena. În 1919 Sextil Puşcariu îi publică Poemele luminii, mai întâi Glasul Bucovinei şi Lamura, apoi în volum. După terminarea studiilor, se stabileşte la Cluj. Este membru fondator al revistei Gândirea (apărută în 1921), de care se desparte în 1942, şi înfiinţează la Sibiu, revista Saeculum (1942-1943). Încă din primii ani ai liceului, Blaga se impune atenţiei colegilor. "La cursuri, îmi aduc aminte că uimea pe profesori cu originalitatea răspunsurilor pe care le va da. Şi în vreme ce clasa-şi îndrepta admiraţia spre muşchii atletici ai unor colegi, bănuiam în sclipirea ochilor un joc de flăcări deasupra unei comori” – îşi va aminti mai târziu un fost coleg de liceu al poetului, Horia Teculescu Amintiri despre Lucian Blaga, în Ţara noastră, 1935. În anul 1910 debutează în Tribuna din Braşov cu poezia "Pe ţărm", urmată de cea intitulată "Noapte" şi este ales preşedinte al societăţii literare din şcoală. "Începuse să-l pasioneze problemele de ştiinţă şi filozofie" – atestă aceleaşi Amintiri. Ne vorbea despre planeta Marte, încerca să ne dovedească existenţa vieţii acolo. Cu timpul era pasionat mai mult de problemele filozofice (Conta, Schopenhauer, Höffding, Bergson). O lungă perioadă (1926-1939), va lucra în diplomaţie, fiind, succesiv, ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşovia, Praga, Berna şi Viena, ministru plenipo-tenţiar la Lisabona. Îşi continuă activitatea literară şi ştiinţifică, publicând în tot acest timp volume de versuri, eseuri filozofice şi piese de teatru. În 1936 este ales membru al Academiei Române. Între 1939 şi 1948 este profesor la Catedra de filozofia culturii a Universităţii din Cluj, apoi cercetător la Institutul de Istorie şi Filozofie din Cluj (1949-1953) şi la Secţia de istorie literară şi folclor a Academiei, filiala Cluj (1953-1959). După 1943, nu mai publică nici un volum de versuri originale, deşi continuă dă lucreze. Abia în 1962, opera sa reintră în circuitul public. Inaugurată cu Poemele luminii (1919), opera poetică antumă a lui Blaga cuprinde, până în 1943, încă şase volume: Paşii  profetului (1921), În marea trecere(1924), Lauda somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curţile dorului(1938), Nebănuitele trepte (1943).

Poeziile nepublicate în timpul vieţii au fost grupate de autor în patru cicluri: Vârsta de fier 1940-1944, Corăbii de cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul (volumul Poezii 1962). Poezie de cunoaştere, construită pe marile antinomii universale (lumină/întuneric, iubire/moarte, indi-vid/cosmos) şi având ca temă centrală misterul existenţei, creaţia sa lirică evoluează dinspre elanurile vitaliste spre "tristeţea metafizică” şi dinspre imagismul pregnant metaforic spre o simplitate clasică a expresiei. Dramaturgia, alcătuită din poeme dramatice, porneşte de la miturile şi legendele autohtone sau de la evenimente ale istoriei  şi culturii naţionale (Zamolxe (1921), Tulburarea apelor (1923), Meşterul Manole (1927), Cruciada copiilor (1930), Avram Iancu (1934), Daria, Fapta şi Învierea (1925), Arca lui Noe (1944), Anton Pann (1965)). Opera filozofică este organizată în patru trilogii (a cunoaşterii, a culturii, a valorilor şi trilogia cosmologică (Filozofia stilului (1924), Cunoaşterea luciferică (1933), Spaţiul mioritic (1936), Geneza şi sensul culturii (1937). Câteva culegeri de aforisme (Discobolul (1945)) şi eseuri, alături de memorialistica din Hronicul şi cântecul vârstelor şi de rom anul autobiografic Luntrea lui Caron, ambele publicate postum, şi lucrarea Pietre pentru templul meu (1919), întregesc imaginea uneia dintre cele mai complexe personalităţi ale culturii române moderne. Crezul artistic al lui Blaga este motto-ul: "Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.” (Pietre pentru templul meu). Se stinge din viaţă la 6 mai 1961 şi este înmormântat în satul natal, Lancrăm, unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut poporul român şi care vă dăinui veşnic prin operele sale, care dovedesc puterea geniului românesc.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O CUGETARE INSPIRATĂ
DIN LITERATURA LUMII
                             Autor: Mihai Frunză - Brăila 

UN CAREU DE DEFINI'II

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

Medalie franceză - Lui N. Pătrașcu

Expoziția Universală Internațională de la Paris - 1900

Medalia rămâne în egală măsură document şi creaţie artistică. Multe din datele ce apar pe medalii s-au pierdut şi nu se mai cunosc amănunte, uneori esenţiale, din viaţa sau activitatea celor pentru care s-au bătut. Din dorinţa de a reaminti contemporanilor nume ce au contribuit, mai mult sau mai puţin, la prestigiul ţării noastre în lume, voi prezenta câteva medalii şi decoraţii primite de cetăţeni români din partea unor ţări străine. Voi încerca să subliniez totodată importanţa personalităţii respective, atât pentru România, cât şi pentru statul care oferă medalia, refăcând, dintr-un alt unghi, legăturile ţării noastre cu ţara respectivă. Piesele prezentate aici sunt: premii şcolare, recompense pentru participarea la concursuri sportive sau de alt gen, participarea la anumite evenimente sociale, ştiinţifice sau culturale. Medalia prezentată mai sus a fost conferită de către statul francez lui Nicolae Pătrașcu, în cadrul Expoziției Universale Internaționale din anul 1900, de la Paris. Medalia se prezintă astfel:

• pe avers – legenda circulară stânga - dreapta: "République Française" (Republica franceză);
• în câmp – în câmp o efigie feminină cu bonetă frigiană (simbolizînd Franţa), profil spre dreapta
• sub efigie - flori şi frunze de stejar
• în stânga efigiei - un stejar având coroană bogată
• în dreapta efigie sunt marcate, case din Paris și un pod peste Sena
• pe revers - legenda circulară: "Exposition universelle internationale" (Expoziția universală internațională)
• în câmp - zeiţa Victoriei purtând în mâna dreaptă o crenguţă de măslin, iar cu mâna stângă susţine un personaj alegoric care, la rându-i, susţine cu mâna stângă o torţă .
• alte elemente: spic de grâu înconjurat de o eşarfă, anul 1900, într-un cartus – numele lui franțuzit al lui Nicolae Pătrașcu – N. Pătrașco, ramură laur, panglică și Arcul de Triumf cu Champs-Elysées din Paris)

Medalia este confecționată din bronz, are forma rotundă cu diametrul de 63 milimetri, este opera gravorului francez J. C. Chaplin și poate fi admirată în colecțiile Muzeului Național de Istorie a României din municipiul București. La această expoziție România a avut o participare semnificativă, celebrând un secol de realizări și a deschizând mari speranțe pentru următorii 100 de ani. Guvernul a dorit o participare largă, căutând să exalte mândria națională în mintea românilor, să demonstreze progresul realizat de țara noastră în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. România a fost reprezentată în 17 din 18 grupe și în 89 din 121 de clase. La această expoziție România a primit 1086 de premii – 45 de mari premii, 224 de medalii de aur, 354 de argint, 314 de bronz și 149 de mențiuni de onoare – ceea ce înseamnă că 79% dintre cei 1391 de expozanți au primit premii. Organizarea a fost ireproșabilă. Prințul George Bibesco a fost numit comisar general al expoziției; ulterior, C. Ollanesco (Ascanio), ministru plenipotențiar și vicepreședinte al Academiei Române, fiind numit în această funcție.
xxx
Cu referire la personajul recompensat cu această medalie de către Statul francez în cadrul Expoziției Universale Internaționale de la Paris, din anul 1900 persistă oarecare dubii, e posibil să se fi greșit la inscripționarea personajului. Consultând cu asiduitate netul am descoperit câteva personaje cu numele N, Nicolae, Gh.... Pătrașcu sau Petrașcu sau Patrașco, dar unul singur a trăit în această perioadă și chiar a primit un premiu la o expoziție pariziană. Acesta ar putea fi Gheorghe Petrașcu, pictor și academician român, fondator al unui curent artistic, caracterizat printr-un colorit grav, concentrat și prin forța de evocare a obiectelor și priveliștilor, prinse în mediul lor imediat. Acesta s-a născut la Tecuci, județul Galați la 2 decembrie 1872 și a decedat în București la 1 mai 1949. a studiat la Universitatea Națională de Arte – București, Facultatea de Științe Naturale – București, dar se concentrează pe activitatea de pictor. Îndrumat de Nicolae Grigorescu merge pentru studiu la Munchen și apoi Paris (Academia Julien) exact în timpul Expoziției universale. 
xxx
Expoziția Universală de la Paris, anul 1900 (15 aprilie – 12 noiembrie) a fost cea de-a cincea expoziție mondială organizată la Paris, manifestare emblematică a perioadei Belle Epoque. În 1898, arhitectul George Sterian a fost numit membru în Comisiunea centrală consultativă pentru participarea României la Expoziția Universală de la Paris din 1900, unde a participat ulterior, în calitate de comisar delegat al guvernului României. Pentru Expoziția Universală de la Paris din 1900, România a construit patru obiective (pavilioane) dintre care cel mai mare și mai reprezentativ era Pavilionul Central. Arhitectul pavilionului principal a fost francezul Jean Camille Formigé care, în acest scop, s-a documentat venind în România, de unde a preluat elemente stilistice de la Mănăstirile Curtea de Argeș, Trei Ierarhi – Iași, Hurezi - Vâlcea și Biserica Stavropoleus – București. Exponatele României au fost împărțite în 17 grupe și 89 clase, structurate în sectoarele: economice, învățământ, sănătate, știință și cultură și altele. Ele s-au bucurat de aprecierea publicului, a specialiștilor, a juriului internațional, primind 1086 recompense, dintre care 45 mari premii, 224 medalii de aur, 354 medalii de argint, 314 medalii de bronz și 149 mențiuni onorabile. Realizările românești au fost expuse pe o suprafață de aproximativ 3000 metri pătrați. Comisarul general al expoziției românești a fost Dumitru C. Olănescu (Ascanio). În colecțiile Muzeului Naţional de Istorie al României pot fi admirate 5 medalii și 5 plachete primite de statul român la această expoziție. În timpul Expoziției, la Paris au fost organizate un număr de 127 de congrese, la care țara noastră a participat prin delegații săi (80 de reprezentanți) după cum urmează:

• „Congresul de Asistență Publică și Caritate Privată”,
• „Congresul Căilor Ferate” la care a participat și A. Cottescu,
• “Congresul Navigației”
• „Congresul de Asistență Publică și Caritate Privată”
• “Congresul Valorilor Mobiliare”,
• „Congresul Alianței Cooperative Internaționale”,
• „Congresul pentru Predarea Limbilor Moderne”,
• "Congresul Scrimei” etc.

Școala de Belle Arte - România

Medalia Dr. Honoris Causa domnului

Nic Anghelescu pentru compoziție și culoare 

Piesa de mai sus este o Medalie Honoris Causa conferită pictorului Nicolae I. Anghelescu (Angelescu) pentru merite deosebite în compoziție și culoare, de către Școala de Belle Arte din București. El era de fel din București și a trăit între anii 1869 - 1916. A frecventat cursurile Şcolii de arte frumoase între 1885-1889, când a primit pentru lucrările sale o medalie de bronz și una de argint. După terminarea şcolii a vizitat cele mai importante galerii de artă din Europa. Întors în țară în anul 1903 a organizat la Bucureşti prima sa expoziţie care a fost bine primită de presă şi de public. Medalia de argint i-a fost oferită în anul 1888 și ea se prezintă astfel:

• pe avers – circular între două cercuri liniare continui este aplicată inscripția ȘCOALA DE BELLE ARTE * ROMÂNIA *
• în centru, la partea inferioară – două ramuri de palmieri împreunate la partea de jos, central – o paletă, câteva pensule și o coroană 
• pe revers – în interiorul unui cerc perlat exterior este aplicată inscripția HONORIS CAUSA – COMPOSITE COLORE
• central pe trei rânduri orizontale este aplicată inscripția MEDALIA D-lui NIC. ANGHELESCU PENTRU

Medalia este confecționată din argint și are forma rotundă cu diametrul de 52,5 milimetri.

 

Școala de Belle Arte – denumire actuală - Universitatea Națională de Arte este o instituție de studii superioare din București, fondată la 5 octombrie 1864 de domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ca urmare a demersurilor făcute de pictorii Theodor Amman și Gheorghe Tăttărescu. De-a lungul vremii ea a purtat diverse denumiri:

• Școala Națională de Arte Frumoase - 1864
• Academia de Belle-Arte - 1931
• Școala Superioară de Arte din București - 1942
• Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” - 1948
• Academia de Arte - 1990
• Universitatea de Arte - 1995
• Universitatea Națională de Arte București- 2002

Școala a funcționat pentru început cu secțiile pictură, sculptură, gravură, arhitectură, desen linear, estetică, istorie și perspectivă, având durata de 5 ani. În 1904 s-a înființat Școala de Arte Decorative. În 1909 Spiru Haret a aprobat Regulamentul pentru administrarea interioară a Școlii de Arte, regulament care a instituit examenul de admitere, a confirmat desprinderea Școlii de Arhitectură, aprobând o metodă de selecție până la sfârșitul anului I. Durata studiilor era de 7 ani. Prin Legea învățământului superior din 1931 școlile de Arte Frumoase din România au fost transformate în Academii de Belle Arte. Primul rector a fost numit Camil Ressu. Astăzi instituția are următoarele facultăți:

• facultatea de arte plastice
• facultatea de arte decorative și design
• facultatea de Istoria și Teoria Artei

30 ani 1952 - 1982 (industria românească a petrolului)

Începuturile industriei petroliere în România au avut loc în bazinul râului Trotuș, incluzând Valea Tazlăului și Depresiunea Dărmănești, prin procedee de extracție primitive. Exploatarea petrolului a fost cunoscută în zonă pe durata a peste cinci secole, fiind o prezență permanentă în peisajul industrial. Potrivit geografei Iulia Văcărașu, oamenii fiind constrânși de condiția materială precară, au acceptat să lucreze în condiții grele și impresionante în activitatea de exploatare prin puțuri, ce a avut o importanță economică mare. Ulterior, perimetrele petrolifere s-au extins considerabil în zona paleogenului carpatic. În anul 1861 sau 1863, la Mosoare – Bacău a fost instalată o sapă percutantă cu prăjini de lemn, ceea ce avea se devină prima sondă cu foraj mecanic din România. Perioada de început a prelucrării chimice a petrolului cu scop comercial este caracterizată de importul tehnologiei, unde metoda de bază a fost distilarea, proces preluat de la fabricarea alcoolului. Primele încercări de construcție a unor distilerii de petrol, dar despre a căror activitate nu mai există informații, sunt cele ale lui B. Schäffer (1840) și Haimsohn (1844), ambii din Lucăcești – Bacău, precum și cele două distilerii de la Tețcani ale unui galițian, înființate în 1845.  Prin intermediul acestora se obținea petrol lampant. În anul 1857 s-a înregistrat oficial pentru prima dată producția de petrol brut a Țării Românești, aceasta fiind de 275 de tone. Această statistică a conferit ulterior României poziția de a fi prima țară din lume cu o producție de petrol înregistrată oficial. În privința introducerii rafinării petrolului în spațiul românesc, este atestată o distilerie de la Lucăcești- Bacău în anul 1840, iar ulterior în 1857 a unei alte instalații a fraților Theodor și Marin Mehedințeanu din Ploiești. Toate companiile petroliere au fost naționalizate la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial iar activele acestora au fost exploatate de Sovrom Petrol, o companie deținută de statul român și Uniunea Sovietică. În 1976, a fost atins un vârf istoric al producției de țiței, de 15 milioane de tone, după care producția a început să scadă. După revoluția din 1989, toate activitățile de explorare și producție din România au fost preluate de Compania Română de Petrol, o companie de stat, care includfea toate rafinăriile românești. În anul 1997 Compania Română de Petrol a fost împărțită, 8 dintre rafinării funcționând pe cont propriu, restul activelor intrând în proprietatea Societății Naționale a Petrolului (SNP) Petrom. În anul 2004 OMW,  grupul lider de petrol și gaze din Europa Centrală și de Est, a achiziționat 51% din acțiunile Petrom de la statul român pentru suma totală de 1,53 miliarde Euro. În România există în momentul de față 10 rafinării, care au o capacitate totală de 34 milioane tone pe an, cu mult peste consumul intern al României. În anul 2006 în România existau 2.140 de benzinării. După 1990 încercările companiilor românești sau străine de a găsi noi rezerve de petrol și gaze pe teritoriul României au costat până în 2007 aproximativ un miliard de Euro. Iată care sunt noile descoperiri de zăcăminte:

• 2003 – Sighișoara – companiile Romgaz și Wintersahl AG Germania
• Torcești, județul Galați – compania Petrom
• 2014 – Padina Nord, județul Buzău

Cupa P. Anghelescu - Premiul I - 1941

F.R.S.A. (Federația Română a Sporturilor Acvatice)

Natația este înotul practicat ca sport. Natația este un sport nautic și disciplină sportivă în care sportivii se întrec în mai multe probe care implică deplasarea în apă prin înot. Natația cuprinde mai multe ramuri sportive: înotul sportiv (competițional), polo pe apă, sărituri în apă, înot sincron. Pe lângă aceste ramuri ale natației ar mai putea fi incluse și altele, cum ar fi: înotul de fond (maratonul nautic), înotul subacvatic și înotul masters. Probe de înot sunt incluse și în competițiile de triatlon și pentatlon modern. Înotul sportiv sau competițional constă în parcurgerea anumitor distanțe în timp cât mai scurt într-un procedeu sportiv de înot, în bazine special amenajate. Activitatea competițională, este reglementată și se desfășoară sub tutela FINA (Fédération Internationale de Natation). Înotul de fond este înotul în ape deschise (engleză: open water swimming), în ape neamenajate (râuri, lacuri, mări, oceane) și constă în parcurgerea prin înot, a diferite distanțe. În România în 1912 a fost organizată prima ediție a concursului de fond pe Dunăre între Măcin și Ghecet (13 Km), iar în 1923 cursa s-a desfășurat între Brăila și Galați, devenind tradițională. Înotul subacvatic sau înot cu labele se practică cu labe de construcție specială de delfin aplicate pe picioare și cu tub de respirație, este o ramură relativ nouă, nu este sport olimpic, dar se organizează sistematic Campionate Europene.

De strajă României Socialiste

Produsul de mai sus este o insignă comunistă ce se conferea militarilor în termen din sistemul național de apărare al României (armată, securitate, grăniceri etc), care se distingeau în executarea serviciului de pază, gardă sau frontieră. Acordarea acestor insigne se constituia în cel mai potrivit mijloc și cale de a îndemna pe tinerii militari în executarea ireproșabilă a misiunilor lor de luptă pe timp de pace.

Dance Studio - 2025

Piesa de mai sus este o medalie aparte realizată de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților la acțiunea Dance Studio din anul 2025. Dance Studio este un festival dedicat tinerelor talente din domeniul dansului.

_______________ooOoo_______________

UN DOCUMENT ISTORIC

O reclamă a ciocolatei brașovene SUCHARD

Detaliu grafic de pe o acțiune românească

O felicitare românească

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 13.08.2026