1. Podul Rialto (în
limba italiană - Ponte di Rialto) este unul dintre cele patru poduri
care traversează Canal Grande din orașul italian Venezia.
El este cel mai vechi pod
peste canal și reprezintă linia de demarcație între sestierele (sectoarele
orașului) San Marco și San Polo. Prima cale de trecere peste Canal Grande
a fost un pod de vase construit în 1181 de către Nicolo Barattieri,
El a fost numit Ponte della Moneta, probabil datorită monetăriei
care se afla aproape de intrarea dinspre est. Dezvoltarea și importanța
pieței Rialto de pe malul estic a crescut traficul pe podul plutitor,
așa că acesta a fost înlocuit în 1255 cu un pod de lemn. Această structură
avea două rampe înclinate unite de o secțiune centrală mobilă, care putea fi
ridicată pentru a permite trecerea navelor înalte. Legătura cu piața a condus
în cele din urmă la o schimbare a numelui podului. În prima jumătate a
secolului al XV-lea, au fost construite două rânduri de magazine pe ambele
părți ale podului. Chiriile au adus un venit la Trezoreria Statului, care a
contribuit la menținerea podului. Întreținerea a fost vitală pentru podul de
lemn. El a fost parțial ars în revolta condusă de Bajamonte Tiepolo în
1310. În 1444, s-a prăbușit sub greutatea mulțimii care venise să privească o
paradă de bărci și s-a prăbușit din nou în 1524. Ideea de a reconstrui podul
din piatră a fost propusă pentru prima dată în 1503. Mai multe proiecte au fost
analizate în următoarele decenii. În 1551, autoritățile au solicitat propuneri
pentru reînnoirea Podului Rialto. Planurile au fost oferite de arhitecți
celebri, cum ar fi Jacopo Sansovino, Andrea Palladio și Vignola, dar toți au
propus o abordare clasică cu mai multe arcade, care a fost considerată nepotrivită. Michelangelo,
de asemenea, a fost solicitat ca proiectant al podului. Podul de piatră actual,
pietonal, proiectat de Antonio da Ponte cu o singură deschidere, a fost
construit în perioada 1588 - 1591. El
este similar cu podul de lemn anterior.

Câteva dintre datele sale tehnice sunt:
- deschiderea principală – 28,8 metri
- lățime – 22,9 metri
- înălțime - 7,32 metri
Două rampe înclinate duc până la
un portic central.central. Pe fiecare parte a porticului, rampe acoperite
adăpostesc rânduri de magazine. Ingineria podului a fost considerat atât de
îndrăzneață încât arhitectul Vincenzo Scamozzi a prezis prăbușirea sa în
viitor. Podul și-a sfidat criticii și a devenit una dintre emblemele
arhitecturale ale Veneției
2. Palatul Ducal (în limba
italiană - Palazzo Ducale), denumit ulterior
Palatul Dogilor pentru că acolo
era sediul dogilor, simbol al orașului Veneția și capodoperă a
goticului venețian, este o clădire monumentală care se află în Piața San Marco.

Caracterizat printr-un stil inspirat de arhitectura sa bizantină și de cea
orientală ca urmare a intenselor relații comerciale și culturale dintre
Republica Venețiană și alte țări europene, el este de o frumusețe bazată pe un
paradox estetic inteligent și fizic, legat de faptul că masa grea a corpului
principal este susținut de coloane zvelte încrustate. Interiorul, acum parțial
privat de operele care-l decorau odată, păstrează încă o galerie de artă, ce
cuprinde lucrări realizate de cei mai renumiți maeștri venețieni. Vechi sediu
al dogilor și al magistraturii venețiene, fondat după 812, avariat de
mai multe ori de incendii și reconstruit, a urmat istoria Veneției de la
început și până la final. După anexarea Veneției la Regatul Italiei
clădirea a trecut sub jurisdicția statului și a devenit muzeu, păstrându-și
această ultimă funcție până astăzi; ea găzduiește sediul Muzeului civic al
Palatului Ducal. Prima renovare majoră în stil bizantin, coordonată probabil de
Nicolo Barattiero are loc în timpul dogelui Sebastiano Ziani, fiind însoțită de
o reorganizare generală a zonei monumentale a Pieței San Marco în
perioada 1173-1177 cu scopul de a construi un sediu pentru difertele
procurații. Următoarea renovare s-a făcut până prin anul 1301 și a constat în
realizarea unei capele dedicată Sfântului Nicolae, pietruirea pieței și
refacerea digului de protecție al acesteia.ei. În 1332 s-a construit fântânile
din curte inferioară, în 1340 s-a dispus finalizarea celui de-al doilea etaj al
aripii de sud. După 1404 a fost construit balconul care are vedere la lagună și
s-a renovat fațada dinspre piațeta San Marco. În 1483 un incendiu a avariat
edificiu dar apoi lent și în timp s-a renovat arîtând și mai bine. În 1566 au
fost amplasate statuile Marte și Neptun realizate de Jacopo Sansovino. În anii 1574 și
1577 edificiul a suferit alte incendii cu distrugerea unor opere de artă. Au
urmat renovări iar în secolul al XVI-lea toate șantierele s-au oprit.

La
sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului următor au avut loc alte
două lucrări de renovare; s-a reamenajat parterul și s-au construit închisorile
noi. După căderea Republicii Venețiene palatul a devenit un sediu
administrativ și a fost privat de multe opere de artă: Din 1811 edificiul
a găzduit sediu al Bibliotecii Marciana, iar după 1918 a devenit muzeu, în
subordinea municipalității.
3. Castelul
Sforzesco din Milano este
construit din cărămidă roșie și are turnuri înalte și ziduri de apărare,
construcția sa fiind începută de Visconti
în secolul al XIV-lea.

Castelul – fostă reședință a ducilor de Milano a dost
distrus aproape în totalitate în anul 1447. Castelul a fost refăcut de familia
Sforza, ca reședința regală, ceea ce înseamnă că de-a lungul secolelor au fost
implicați mulți arhitecți și designeri, inclusiv Leonardo da Vinci. Torre del
Filarete, cel mai înalt turn al Castelului, care măsoară 70 de metri,
reprezintă intrarea principală, iar în dreptul acestuia se află o superbă
fântână. Turnul cu Ceas este decorat cu o sculptură care îl reprezintă pe
Regele Umberto și cu statuia Sfântului Ambrozie. În
interiorul castelului se află Piaza d’Armi, o
curte imensă în care forfotesc turiști de toate națiile, ca de altfel, în
întregul oraș. De aici, se ajunge la Cortile della Rocchetta, o
curte mai micuță, dar spectaculoasă cu arcadele sale și apoi spre Corte Ducale, despărțite de un pasaj din
care se intră dinspre Piața Armelor. Castelul a fost prevăzut cu două șanțuri
de apărare: unul care împărțea Curtea de Arme între Curtea Ducală și Rocchetta,
denumit acum șanțul mort; și șanțul original care a apărat zidurile cetății
când Castelul era în construcție în perioadă Visconti. Șanțul din față
fortăreței a fost completat în secolul al XVII-lea. Fortificațiile de protecție
care au fost construite în fața porților au fost realizate în timpul
restaurării castelului de către Francesco Sforza. Acesta a fost lider militar,
politician și fondatorul dinastiei Sforza în Milano, orașul pe care l-a condus
ca duce între anii 1450 – 1466. Imediat ce a ajuns la putere Francesco Sforza
s-a ocupat îndeaproape de reconstruirea Castelului. Mai mult decât atât, acesta
a modernizat întreg orașul, iar curtea sa a devenit un centru al învățării și
culturii renascentiste. Explicația pentru care nu o data milanezii au fost
tentați să distrugă Castelul este aceea pentru că îl considerau o emblemă a
tiraniei și a dominației străine.

Castelul a devenit un simbol al orașului abia
după unificarea Italiei și transformarea sa într-un centru cultural. Arhitectul
Luca Beltrami s-a luptat pentru că acesta să nu fie dărâmat și a venit cu
propunerea de a găzdui aici diferite colecții de artă ale orașului Milano. Castelul
a fost deschis publicului larg la începutul secolului al XX-lea. Astăzi,
în Castelul Sforzesco se regăsesc mai multe
muzee, printre care Muzeul de Artă, Muzeul
Intrumentelor Muzicale, Muzeul Egiptean și Muzeul Mobilei. Cel
mai valoros muzeu al castelului este Pinacoteca, în
cadrul căreia sunt expuse manuscrisul de la Codex Trivulzianus al
lui da Vinci, dar și Rondanini Pietà a
lui Michelangelo.
xxx
O PASTILĂ DE UMOR
LUI JANET NICĂ -
DIN OSTROVENI - DOLJ
UN CAREU DE DEFINIȚII
REZOLVAT
O EPIGRAMĂ PROPRIE
UN DIALOG EPIGRAMATIC
________xxx________
O MEDALIE,
O PLACHETĂ ȘI CÂTEVA
INSIGNE ROMÂNEȘTI
Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu,
MEDALIA, poți citi în articolul “Le
Havre – Franța”.
INSIGNA
este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din
materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă,
pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri
grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o
asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club,
de identificare localitate, de identificare societate comercială, de
identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare
asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări
sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.
Conform DEX (Dicţionarului explicativ
al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară,
care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau
inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de
orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi.
Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are
originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din
metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din
latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni
(medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Regele dac Decebal

Decebal a fost regele Daciei în perioada
anilor 87 - 106. Fiu al lui Scorillo si succesor al lui Duras-Diurpaneus,
Decebal ocupa tronul Daciei intr-un moment in care tendintele expansioniste ale
Imperiului Roman, care-si stabilise durabil frontiera pe linia Dunarii, se
accentuau rapid. La inceputul secolului 3, la aproape 150 de ani de la
afirmarea lui Decebal, istoricul Dio Cassius ii facea urmatorul portret
leogios: “Era foarte priceput in ale razboiului si iscusit la fapta, stiind sa
aleaga prilejul pentru a-l ataca pe dusman si a se retrage la timp. Abil in a
intinde curse, era viteaz in lupta, stiind a se folosi cu dibacie de o victorie
si de a scapa cu bine dintr-o infrangere, pentru care lucruri el a fost mult
timp un potrivnic de temut al romanilor”. Din primul an de domnie Decebal
este confruntat cu o situatie dificila. In urma expeditiei dace din iarna
anului 85/86 in sudul Dunarii, in timpul careia insusi C. Oppius Sabinus,
guvernatorul Mosesiei, isi gasise moartea, Roma organizeaza prima campanie in
inima Daciei. In vara anului 87 o armata de 5-6 legiuni, secondata de numeroase
unitati auxiliare si comandata de prefectul pretoriului Cornelius Fuscus,
traverseaza Dunarea inaintand probabil pe Valea Oltului. Intr-un defileu (poate
la Turnu Rosu) Decebal suprinde intr-o capcana fortele romane, in lupta cazand
insusi comandantul roman: prizonieri, trofee si stindardul legiunii a V-a
Alaude sunt duse de Decebal in Muntii Orastie. Stralucita victorie ii ofera lui
Decebal un ragaz de un an, timp in care neobositul rege incheie aliante cu
popoarele de la hotarele Daciei, cu sarmantii, iazigi si roxolani, cu
marcomanii si quazii germanici. La un an de la infrangerea lui Fuscus,
Decebal trebuie sa faca fata unei noi ofensive romane. Imparatul Domitian,
venit in Moseia, in vecinatatea teatrului de operatiuni, numeste un fruntea
legiunilor pe incercatul guvernator Tettius Iulianus (fost consul in anul 83,
apoi guvernator al provinciei Moesia). Patrunzand in Dacia prin Banat, tettius
Iulianus este intampinat de Decebal in defileul de la Tapae; confruntarea
indarjita se incheie cu victoria romana. Dificultatile intampinate de armatele
imperiale in Pannonia in lupta cu quazii si marcomanii, care-l sprijinisera pe
regele dac, il determina pe Domitian sa accepte ofertele de pace facute de
Decebal . Se incheie astfel in anul 89 o pace de compromis intre Imperiul Roman
si Regatul Dac; in schimbul unor subsidii in bani si ingineri, instructori
militari, Decebal se recunoaste rege clientelar, continuand in urmatorii 12 ani
de pace sa-si consolideze puterea si statul. Procesul de centralizare a
statului dac este accelerat, armata este echipata si instruita, se initiaza un
vast program de constructii civile si militare, indeosebi in regiunea Muntilor
Orastie, soli incearca sa stabileasca relatii cu popoarele si statele inamice
Romei. Dupa aproape 3 ani de pregatiri la hotarele meridionale ale Daciei,
incepute imdeiat dupa urcarea pe tron, imparatul Traian (in timpul caruia
Imperiul Roman atinge apogeul puterii si expansiunii sale teritoriale)
concentreaza la inceputul anului 101 in Moesia Superior 13-14 legiuni si
numeroase unitati auxiliare (in total circa 150.000 de soldati), in vederea
ingenuncherii regatului lui Decebal. La 25 martie 101 imparatul paraseste
Roma, traverseaza Dunarea pe poduri de vase la Laederata (Ramna) si Dierna
(Orsova) patrunzand prin Banat in Dacia. La Tapae, in vara anului 101, Decebal
incearca sa opreasca inaintarea romana. Crancena si indelungata batalie se
incheie insa cu victoria romana. Spre sfarsitul anului 101 importante forte
dace, aliate cu sarmati si bastarni, traverseaza Dunarea si patrund in Moesia,
obligandu-l pe imparatul Traian sa se deplaseze spre noul teatru de razboi
deschis de Decebal. Ingeniosul plan strategic, care-l face pe Traian sa nu poata
exploata succesul de la Tapae, se prabuseste insa dupa infrangerea fortelor lui
Decebal in iarna si primavara anului 102 (la Nicopolis ad Istrum si in Dobrogea
la Adamclisi), initiativa militara trecand definitiv in tabara adversa. In
toamna anului 102, indarjita rezistenta a lui Decebal il obliga pe Traian sa
incheie pacea cu regele dac, pace inteleasa insa de ambele tabere doar ca un
simplu armistitiu. Din ordinul lui Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit
inginer al epocii, inalta, intre Dobreta si Pontes, in ani 103-105, un durabil
pod peste Dunare, pe care legiunile romane il trec in vara anului 105, initiind
cel de-al doilea Razboi dacic. Abandonat de aliati, atacat prin Banat,
Valea Oltului si Moldova, constrans continuu la defensiva, Decebal se retrage
in citadela din Muntii Orastie. Dupa cucerirea puternicelor cetati care pazeau
accesul spre capitala (Blidaru, Costesti, Piatra Rosie, Banita, Capalna,
Tilisca), legiunile romane incep asediul Sarmiszegetusei. In ciuda eroicei
rezistente dace, cetatea este cucerita si distrusa din temelii. O parte dintre
aparatori, printre care si Decebal, reusesc sa paraseasca cetatea incercand sa
continue rezistenta impotriva romanilor in interiorul tarii. Urmarit de
cavaleria romana, pentru a nu cadea viu in mainile romanilor, Decebal se
sinucide. Cea mai mare parte a regatului dac este transformata in vara
anului 106 in provincie romana.
Ministerul Justiției
Administrația Națională a Penitenciarelor din România
Administrația Națională a Penitenciarelor din
România își desfășoară activitatea în baza Ordinului Nr.160/C/2018 din 8
ianuarie 2018 emis de Ministrul Justiției și publicat în Monitorul Oficial
nr.217 bis data de 9 februarie 2018. Administraţia Naţională
a Penitenciarelor este instituţie publică de interes naţional, cu personalitate
juridică, în subordinea Ministerului Justiţiei şi face parte din instituţiile
publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională ale statului.
Activitatea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se desfăşoară în
conformitate cu prevederile Constituţiei României, republicată, Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene, Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale, cu recomandările
Consiliului Europei cu privire la tratamentul deţinuţilor, cu dispoziţiile
Legii nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special
din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, republicată, cu modificările
ulterioare, Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României,
republicată, cu completările ulterioare, Legii nr. 254/2013 privind executarea
pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare
în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare,
Hotărârii Guvernului nr. 756/2016 pentru organizarea, funcţionarea şi
atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi pentru modificarea
Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Justiţie. Administraţia Naţională a Penitenciarelor aplică
strategia Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a
măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti.
Administraţia Naţională a Penitenciarelor contribuie la asigurarea apărării,
ordinii publice şi a securităţii naţionale prin organizarea pazei, escortării,
însoţirii, supravegherii şi aplicării regimului de executare a pedepselor şi
măsurilor privative de libertate care se execută în centrele de arestare
preventivă şi în secţiile speciale de arestare preventivă, prin organizarea
activităţilor de reintegrare socială a deţinuţilor, persoanelor internate şi
arestate preventiv, precum şi prin activităţi de prevenire a criminalităţii şi
terorismului în mediul penitenciar, desfăşurate potrivit legii. Activitatea
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi a unităţilor din subordine este
coordonată de către ministrul justiţiei. Sediul central al acestei instituții
este situat în municipiul București, Sectorul 2, Strada Maria Ghiculeasa, nr.
47.

Insigna - C.T.A. tir sportiv (Cerc Tehnico Aplicativ)
Cercurile
tehnico aplicative (C.T.A.) erau
forme de pregătire specială în cadrul formațiunilor de pregătire militară a
tineretului pentru apărarea patriei (P.T.A.P.). Pentru a înțelege contextul
apariției formațiunilor PTAP să nu uităm că, urmare a creării NATO (1949), la
14 mai 1955, din inițiativa Uniunii Sovietice, apare al doilea bloc militar
(Pactul de la Varșovia, semnat de toate statele comuniste) în scopul apărării
colective împotriva unei agresiuni externe. Cu toate acestea, la data de 20 august
1968 o forță militară a Pactului de la Varșovia (formată din 23 divizii
sovietice și 6 din partea altor țări comuniste) invadează Cehoslovacia pentru a
înăbuși mișcarea reformatoare de acolo, împotriva URSS. E de reținut că
România nu a participat la această acțiune, supărând rău de tot “prietenul de la răsărit”. O invazie
asemănătoare celei din Cehoslovacia era iminentă și în România. La data de 15
noiembrie 1968 în România s-a adoptat Legea nr. 33 care a instituit pregătirea
tineretului pentru apărarea patriei. Conducerea acestei pregătiri a fost
încredințată UTC-ului, sprijinit de mai multe structuri administrative,
militare și civile. Toți băieții și fetele cu vârste incluse între 18 – 20 ani
erau incluși în formațiunile de PTAP. Pregătirea consta în pregătire militară
generală, cunoașterea armelor de nimicire în masă și a modului de protecție
împotriva lor, apărare locală antiaeriană, pregătire sanitară și de prim ajutor
precum și pregătire de specialitate, în cadrul cercurilor tehnico-aplicative de
pe lângă unitățile militare. Tinerii purtau pe timpul pregătirii o uniformă
albastră asemănătoare cu cea a gărzilor patriotice (dar care era kaki)
iar manualele după care se pregăteau erau asigurate de către Ministerul
Apărării Naționale. Adeseori se organizau tabere și concursuri pe tematici
specifice. Pentru
stimularea tinerilor participanți la pregătire se acordau diplome, medalii,
insigne și alte stimulente.

După descoperirea utilizării prafului de pușcă
la armele de foc, începând cu secolul al XII- lea, perfecționarea tehnicilor de
mânuire a armelor a fost o preocupare primordială în rândul militarilor și,
implicit, a aristocrației momentului. Armele de foc nu au fost folosite doar pe
plan militar ci și în activitățile de agrement și vânătoare. În acest fel,
apare o preocupare permanentă pentru îmbunătățirea calităților tehnice și de
manevrabilitate ale armelor, fapt ce a dus la crearea unor structuri
organizatorice ce aveau ca rol formarea deprinderilor specifice utilizării
eficiente a acestora. La jumătatea secolului al XVII- lea, în anul 1640, la
Lucerna în Elveția, se înființează prima Societate de Tir din lume.
Ulterior, numărul societăților, organizațiilor și al cluburilor de gen, în care
își desfășurau activitatea de pregătire majoritatea trăgătorilor, începe să
crească considerabil în toate regiunile din Europa. În anul 1741 sunt
organizate primele concursuri de tir organizate de către Regimentul Regal
de Infanterie în câmpia de nord a Aradului, pentru ofițerii regimentului. În
anul 1831 s-a constituit Asociația Cetățenescă de Tir din Municipiul Arad. În
ceea ce privește dezvoltarea sportivă a tirului, în afară de contribuția
laturii militare, un deosebit aport la această dezvoltarea a venit din partea
unor societăți de vânătoare, în cadrul cărora erau organizate cursuri de
pregătire a vânătorilor și care își desfășurau activitatea pe mai multe domenii
de vânătoare de la Arad, Săvârșin, Șiria, Șiman, Chișinău-Criș și Pecica. Pe
data de 5 mai 1862, ia ființă prima societate de tir, la nivel național,
denumită : "Societatea Română de arme și dare la semn" având sediul
stabilit la București, iar la numai un an de la înființarea ei,
"Societatea Română de arme și dare la semn" avea un număr de 120 de
membri și 5 membri de onoare. Pe data de 9 septembrie 1865, prin înaltul Decret
Domnesc nr.1147, publicat în Monitorul Oficial nr.200 din 11/23 septembrie,
sunt aprobate și recunoscute oficial statutele Societății Române de arme și
dare la semn. În urma acestui decret, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza donează
societății din terenul Mânăstirii Radu – Vodă – teren trecut în patrimoniul
statului – o suprafață de 47514 mp , pentru a-l folosi drept poligon de tir cu
condiția ca acest teren să nu fie înstrăinat. Terenul donat s-a adăugat la cel
pe care societatea îl avea deja în folosință și care era poziționat în zona
Clubului Progresul. Prima participare a unor trăgători români la un concurs
internațional a fost în anul 1919 la Le Mans – Franța, unde românii au cucerit
locul doi. La acest concurs au participat trăgători de elită din toate țările
aliate în primul război mondial. În anul 1924, România participă la Jocurile
Olimpice de la Paris cu un lot de trăgători, unde Constantin Tomescu ocupă
locul 18.
B.T.T. - Școala de schi (Biroul de Turism pentru Tineret)
Până la instaurarea
comunismului, turismul românesc organizat se desfăşura prin intermediul
asociaţiilor şi cluburile de turism existente. Primul Club Alpin a luat
fiinţă în Braşov la 10 mai 1873. Cea mai veche asociaţie este S.K.V.–
Siebenbürgischer Karpaten Verein, înfiinţată la Sibiu la 28 noiembrie 1880 şi
dizolvată în 1944. Această asociaţie a avut cei mai mulţi membri (germani,
români, maghiari şi alte naţionalităţi) şi cele mai multe secţii, a construit
cele mai multe drumuri şi cabane (59), a editat 56 de Anuare, a înfiinţat un
corp de călăuze brevetate şi primele echipe de salvare în munţi. La 2
aprilie 1926 a luat fiinţă Turing-Clubul României, având mai multe secţii în
ţară. A construit cabane, a efectuat marcaje turistice şi a publicat Calendar săptămânal,
transformat în Enciclopedia Turistică Românească. Sub egida T.C.R. au apărut şi
alte publicaţii. Grupul Alpin Brav, transformat în 1937 în Clubul Carpatin
Român, a fost înfiinţat de câţiva elevi de la liceul Mihail Viteazul, căpătând
personalitate juridică la 18 martie 1936. Acesta a construit cabana Brav,
devenită Caraiman. Asociaţia turistică România Pitorească a luat fiinţă în
Bucureşti la 21 mai 1930. A construit cabana Ciucaş, a tipărit un an revista
România Pitorească şi apoi Buletinul România Pitorească. Clubul Alpin
Român s-a construit la 18 martie 1934. A construit Căminul Alpin – Buşteni, un
refugiu la intrarea în Valea Coştilei şi şi-a cumpărat un sediu în Bucureşti. A
tipărit Buletinul Alpin şi apoi Buletinul Clubului Alpin Român. A practicat
alpinismul şi căţărarea, înfiinţând în 1938 prima şcoală de căţărare modernă în
România, fiind organizat pe trei secţii. Asociaţia Piatra Craiului a fost
creaţia unui pensionar militar. A închiriat de la călugări cabanele „Decebal”
şi „Bucegi”, din apropierea Peşterii Ialomiţei. Activitatea acestor
asociaţii a fost în general alpinismul. Ele au fondat în 1934 Federaţia
Societăţilor de Turism şi Alpinism, iar din februarie 1936, data înfiinţării
O.N.T. (Oficiul Naţional de Turism), în parte au fost patronate şi de acesta.
În cadrul O.N.T. au existat Birouri județene și Birou național de turism
pentru tineret (B.T.T.).

Schiul colectează
diferite discipline de iarnă unite prin
utilizarea
schiurilor ca instrument pentru
deplasarea distanțelor pe suprafețe înzăpezite. În România primele știri despre
schi ca sport au apărut în "Revista Automobilă" în anul 1920, unde
este menționată Societatea de schi "Karpathia" din Brașov, înființată
în anul 1880.Tot în 1880 se înființează "Societatea Carpatină Ardeleană a
Turiștilor" SKV (Siebenburgische Karpathenverein"),
cu sediul la Sibiu, care avea secții regionale în diferite zone ale țării.
Una dintre realizările SKV a fost tipărirea unui "Anuar al SKV",
apărut între anii 1881-1944, în care erau tratate și problemele specifice
muntelui pe timp de iarnă, inclusiv amenajarea unor pârtii de schi, case de
adăpost etc. În anul 1893, ia ființă prima societate turistică românească cu
activitate efectivă cunoscută: "Societatea Carpatină Sinaia". În
statutul său, alături de obiectivele turistice, științifice și culturale,
întâlnim și preocuparea pentru activități sportive ca tirul, vânătoarea și
sporturile de iarna (schi, bob - sanie). În 1892, se semnalează un grup de
schiori condus de Carol Ganzer, care parcurge Clăbucetele Predealului. Un an
mai târziu, revista "Hercules" își informa cititorii că
"săniușul pe picioare" se practica în multe localități ardelene, mai
ales în zona Clujului și Bihorului. În anul 1905
se înființează "Societatea de Schi Brașoveană" aparținând
locuitorilor de naționalitate germană - Kronstadter Ski Vereinigung"),
iar în 1909 se organizează primul concurs de schi din România. Doi ani mai
târziu s-a disputat și prima cursă de coborâre din Postăvar până în Poiana
Brașovului, învingător fiind W. Janesch. Au participat 11 concurenți. Tot în
acești ani încep să fie organizate și întreceri feminine pe distanțe scurte.
Anul 1913 consemnează construirea primei trambuline de sărituri cu schiurile în
Poiana Postăvarului de către KSV. Primul Campionat Național este disputat la
Sinaia în 1927. Primul campionat interuniversitar are loc la Predeal în 1930.
În 1931, ia ființă FRSB (Federația Română de Schi Biatlon).
Astăzi se practică diverse discipline sportive de schi: schi alpin, schi
nordic, schi alpinism, schi freestyle și schifreeride.

Placheta - Armata României (Forțele Armate ale României)
Forțele Armate Române (generic spus – Armata României) sunt formate din trei categorii de arme:
- Forțele Terestre - cea mai numeroasă componentă a forţelor armatei destinate
realizării diferitelor acţiuni militare, cu caracter terestru sau aeromobil, în
orice zonă sau direcţie.
Această categorie de forțe este compusă din: unități de infanterie, artilerie,
tancuri, rachete și
artilerie antiaeriană, vânători de munte, parașutiști, geniu, apărare N.B.C.,
structuri de comunicații și informatică, poliție militară, administrație /
intendență și forțe pentru operații speciale (F.O.S.).
- Forțele
Aeriene (generic spus – Aviația militară) numără astăzi 10800 de persoane și 164
aeronave. Misiunile
principale ale Aviației Militare Române includ apărarea și securitatea
spațiului aerian național, sprijinirea forțelor terestre și navale, precum și
participarea la misiuni N.A.T.O., asigurând survolul și protecția
integrității teritoriale. Acestea implică interceptări, antrenamente și
operațiuni de supraveghere aeriană.
- Forțele Navale (generic
spus – Marina militară) reprezintă o categorie de arme ce efectuează operațiuni
îndeosebi în Marea Neagră și pe fluviul Dunărea numărând aproximativ 7150
de persoane și diverse categorii de nave. Forțele Navale Române cuprind :
- Flota militară maritimă, cu aproximativ 45 de unități (nu toate simultan în serviciu)
care operează mai ales în Marea Neagră, dar și pe mările și oceanele lumii
în cadrul operațiunilor N.A.T.O.
- Flota militară fluvială, cu aproximativ 15 unități care operează pe Dunăre.
- La
aceste 60 de unități trebuie adăugate vedetele și șalupele grănicerești
(ale Poliției de Frontieră).
Aceste categorii de forțe acționează sub
comanda Statului Major al Apărării, direct subordonat Ministerului
Apărării Naționale. Pe timp de război, Președintele României este comandatul suprem al Forțelor Armate.
Ministerul Apărării Naționale avea prevăzute, potrivit proiectului pe 2009,
cheltuieli în valoare de 7,65 miliarde de lei, respectiv 1,3% din PIB. Modernizarea
armatei române necesită, în următorii 10 ani, 13 miliarde euro, doar pentru
programele mari de înzestrare, planificate atât pentru forțele aeriene, cât și
pentru cele terestre și navale. În prezent, Armata Românie desfășoară
acțiuni militare și pe teatre internaționale de operațiuni militare. Din 2007 serviciul
militar obligatoriu în România a fost suspendat. În anul 2025 armata națională
număra 90000 de militari activi fiind a 52 țară din lume, și un număr de 55000
de militari în rezervă.
România - Barcelona 1992 (jocuri olimpice)
În orașul spaniol Barcelona a avut loc a XXV-a ediție a Jocurilor Olimpice de vară
între 25 iulie și 9 august 1992. La această ediție a JO au participat 9956
sportivi din 169 de state ale lumii, în cadrul a 32 sporturi olimpice (în total
286 probe sportive). Clasamentul final pe medalii se prezintă astfel: