Epaminonda's Blog.....

1. Piesa de mai jos celebrează Academia Greciei.

Pe aversul monedei, la periferie, sunt marcate două cercuri concentrice continui între care sunt uniform distribuite douăsprezece stele fiecare având cinci colțuri. În centru este reprezentată stilizat o coroană de lauri având în centru aplicat înscrisul ΑΘΗΝΑ 2004 (ATENA 2004) și dedesubt logo-ul Comitetului Olimpic International. Sub coroană, pe profilul cercului inferior este marcată valoarea monedei în grafia greacă – 100 EURO. În dreapta cuvântului EURO se distinge un simbol grafic ce poate fi nomograma designerului monedei sau a monetăriei unde s-a realizat moneda. Pe revers, în interiorul unui cerc periferic continuu este reprezentată clădirea Academiei Greciei, iar periferic circular pe partea superioară este aplicată o inscripție în limba greacă ce s-ar traduce: “Academia Greciei”. Datele tehnice ale monedei sunt următoarele:

anul emiterii – 2004
valoarea – 100 euro
diametrul – 25 milimetri
greutatea – 10 grame
material compoziție – aur
calitatea – proof
tiraj – 16380 exemplare

Academia din Atena este cea mai înaltă instituție științifică din Grecia. A fost înființată în anul 1926 și este considerată moștenitoarea Academiei lui Platon. Scopul principal al Academiei este de a promova științele, umanistele și artele. Este un organism independent. Aceasta asistă guvernul comunicând, prin intermediul Ministerului Educației, opiniile sale cu privire la probleme științifice și culturale naționale importante. Academia este singura instituție din Grecia care, prin apartenența sa la diverse organisme internaționale, cum ar fi Consiliul Internațional pentru Știință, l'Union académique internationale și altele, poate reprezenta țara în aceste organizații. Academia are trei clase sau secțiuni:

Științe naturale și aplicate,
Științe umaniste și arte plastice,
Științe morale și politice.

Academia își alege membrii obișnuiți, al căror mandat este pe viață. Ca parte a activităților sale, Academia onorează persoane eminente și acordă premii oamenilor de știință și intelectualilor pentru contribuții remarcabile în domeniul lor.

Jocurile Olimpice din 2004 s-au desfășurat la Atena, Grecia între 13 august și 29 august 2004. În această competiție au participat 10625 de sportivi și 5500 de oficiali din 201 țări, în cadrul a 301 evenimente cu medalii și 28 de sporturi diferite. Jocurile Olimpice au fost vizitate de 3.875.479 de oameni. Clasamentul general pe medalii la Jocurile Olimpice de vară de la Atena din anul 2004 se prezintă astfel:

locul 1 – SUA cu 100 medalii (34 aur, 39 argint și 27 bronz)
locul 2 – China cu 63 de medalii (32 aur, 17 argint și 14 bronz)
locul 3 – Rusia cu 28 medalii de aur, 26 argint și 38 bronz)
locul 14 – România cu 19 medalii (8 medalii de aur, 5 argint și 6 bronz)
locul 15 – Grecia cu 16 medalii (6 medalii de aur, 6 de argint și 4 bronz).

Medalii de aur ale Românie s-au obținut în următoarele probe sportive:

Înot – 200 m liber - Camelia Alina Potec

Canotaj – dublu vâsle categorie ușoară - Angela Alupei, Constanța Burcica
Canotaj – opt rame cu cârmaci - Liliana Gafencu, Elisabeta Lipă, Elena Georgescu, Rodica Maria Florea, Aurica Barascu, Ioana Cristina Rotaru, Georgeta Andrunache, Doina Ignat și Viorica Susanu
Canotaj dublu rame - Georgeta Andrunache și Viorica Susanu
Gimnastică artistică – sărituri – Monica Roșu
Gimnastică artistică – bârnă – Cătălina Ponor
Gimnastică artistică – sol – Cătălina Ponor
Gimnastică artistică echipe - Cătălina Ponor, Monica Roșu, Nicoleta Daniela Sofronie, Oana Mihaela Ban, Alexandra Georgiana Mariana Eremia și Silvia Stroescu.

2. Piesa de mai jos celebrează Ediția a XIII a Jocurilor Olimpice Speciale Mondiale de Vară de la Atena din anul 2011.

Pe aversul monedei, în interiorul unui cerc periferic continuu, central, este redat logo-ul competiției sportive, în centrul său fiind aplicat înscrisul ATENA 2011. Periferic și circular la partea superioară a monedei este aplicat înscrisul în limba engleza ce s-ar traduce JOCURILE SPECIAL OLIMPICE MONDIALE DE VARĂ, XIII (ediție). Pe revers, în interiorul unui cerc periferic continuu și central este marcată inscripția 100 EURO (limba greacă). Deasupra acesteia este reprezentată stema Greciei și apoi, periferic circular, este inscripționat numele țării în limba greacă. Sub înscrisul 100 euro este aplicat un ornament decorativ ce reprezintă sigla gravorului monedei, și apoi, la partea inferioară, este reprezentat stadionul Panathenaic din Atena. Datele tehnice ale monedei sunt următoarele:

anul emiterii – 2011
valoarea – 100 euro
diametrul – 21,1 milimetri
greutatea – 7,99 grame
material compoziție – aur
calitatea – proof
tiraj – 1000 exemplare

Jocurile Olimpice Mondiale Speciale de vară din anul 2011 au fost un eveniment sportiv desfășurat la Atena, Grecia în perioada 25 iunie – 4 iulie 2011. Ceremonia de deschidere și închidere a jocurilor a avut loc pe Stadionul Panathenaic. La competiție au particiapt peste 7500 sportivi din 185 de țări, concurându-se în 22 sporturi. Delegația României compusă din 50 sportivi cu și fără dizabilități intelectuale a concurat la probele: atletism, baschet unificat, bocce, gimnastică artistică și tenis de masă și a obținut 21 medalii (5 aur, 9 argint și 7 bronz).

Stadionul Panathenaic din Atena, cunoscut și sub numele de Kallimarmaro (în greacă „marmură fină”), este situat în vecinătatea Parcului Zappeion. La 30 de minute de Acropole, în apropiere sunt stațiile de metrou Akropolis și Syntagma. Amplasat între două dealuri și înconjurat de pini seculari, este unul dintre cele mai impresionante locuri în aer liber din Atena. Construit inițial pentru a găzdui Jocurile Panatenaice, stadionul a fost renovat de Metaxas și Ziller în 1896 pentru a găzdui primele Jocuri Olimpice moderne care au avut loc la Atena. Când intri pe stadion ești orbit de reflecția orbitoare a luminii de pe treptele din marmură. Plimbându-te printre tribune nu poți să nu te gândești la luptele dintre sportivii greci sau la curajoșii gladiatori romani în luptă cu fiarele sălbatice.Primul stadion a fost construit în secolul VI î.Hr. pentru a găzdui ceremoniile Jocurilor Panatenaice, desfășurate la fiecare patru ani în onoarea zeiței Atena.Tribunele erau doar niște scaune din lemn așezare pe versantul dealului. În anul 329 î.Hr. Arhontul Lycurgus a ordonat ca partea de jos a dealului să fie acoperită cu marmură pantelică.Datorită modernizării stadionului, Lycurgus a devenit celebru în întreaga lume elenă. Datorită importanței sale sociale, romanii au mărit stadionul la o capacitate de 50000 de spectatori. Un record la vremea aia. În cele din urmă, odată cu abolirea luptelor de gladiatori dorite de împăratul Teodosie, stadionul colosal a fost încet încet abandonat. Îngropat de secole, stadionul Panathenaic a fost redescoperit și restaurat abia în anul 1870. Frumusețea stadionului i-a determinat pe filantropii greci Zappas, Metaxas și Averof să investească în campanii de restaurare. Banii investiți au făcut posibilă modernizarea stadionului și construirea unei piste de atletism care urma linia pistei originale. Capacitatea stadionului a ajuns la 90.000 de locuri pe 50 de trepte din marmură, fiind astfel pregătit pentru prima Olimpiadă modernă (1896). Stadionul Panathenaic din Atena este folosit pentru a găzdui evenimente mari. Ieri, ca și astăzi, aici au loc mari competiții sportive. La intrare în stadion se află statuia marelui filantrop Georgios Averof, un omagiu adus finanțatorului renovărilor efectuate pentru a găzdui primele jocuri olimpice din 1896. Inițial, Londra a fost aleasă ca loc de desfășurare al olimpiadei. Dar, Atena fiind locul de naștere al Jocurilor Olimpice, Baronul Pierre de Coubertin a considerat-o mai potrivită. Voința baronului s-a ciocnit cu criza economică greacă din acea perioadă. Datorită sprijinului economic al lui Averof, lucrările de restaurare au fost începute și stadionul a fost terminat. Pe 6 Aprilie 1869, Stadionul Panathenaic a fost inaugurat în fața a 90.000 de spectatori, fiind singurul stadion din lume construit în întregime din marmură.

Stadionul este situat în cartierul Pangrati din centrul Atenei, la est de Grădinile Naționale și de Sala de Expoziții Zappeion, la vest de cartierul rezidențial Pangrati și între dealurile gemene acoperite de pini Ardettos și Agra.

3. Piesa de mai jos celebrează Situl arheologic de la Pella.

Pe aversul monedei, la periferie, sunt marcate un cerc periferic continuu precum și două ornamente decorative suprapuse. În interiorul ornamentelor decorative este aplicat cu litere mărite pe două rânduri un înscris în limba greacă ce s-ar putea traduce “Situl arheologic de la Pella”, iar între cele două rânduri este aplicat înscrisul 2012 (anul baterii monedei) precedat de un ornament decorativ (probabil sigla gravorului monedei). Pe revers, în interiorul unui cerc periferic continuu sunt reprezentate două ornamente decorative circulare printre care sunt aplicate inscripțiile în limba greacă cu numele țării și valoare monedei (50 euro). Chiar în centrul monedei este aplicată stema Greciei. Datele tehnice ale monedei sunt următoarele:

data emiterii – 20.07.2012
valoarea – 50 euro
diametrul – 14 milimetri
greutatea – 1 gram
material compoziție – aur
calitatea – proof
tiraj – 4000 exemplare

Situl arheologic de la Pella este unul dintre puținele peisaje a căror formă a fost radical schimbată față de antichitatea clasică. Pe vremuri, orașul era situat pe coastă, așa cum relatează Herodot, primul scriitor antic care îl menționează, în narațiunea invaziei persane a Greciei în 480 î.Hr. La câteva decenii după războaiele persane, la sfârșitul secolului al V-lea î.Hr., regele Macedoniei, Arhelaus, și-a mutat reședința de la Aigai (Vergina de astăzi) la Pella. Poziția sa strategică era mai potrivită noilor aspirații ale macedonenilor, deoarece, pe lângă port, era și un nod de transport către cele patru puncte ale orizontului, către care regatul își propunea să se extindă. Pella, care a intrat în istorie precum capitala macedonenilor antici, este considerată unul dintre cele mai importante situri arheologice din Grecia. A fost excavată și studiată științific în a doua jumătate a secolului al XX-lea, scoțând la suprafață descoperiri de o importanță arheologică și culturală enormă. Situl arheologic din Pella este o suprafață de aproximativ 70.000 mp situată într-o zonă rurală la capătul vestic al așezării Pella de astăzi. Săpăturile din orașul antic din perioada 1957-1964 au scos la iveală case cu pardoseli mozaicate și o parte din palat, în timp ce în următoarea perioadă de săpături (1976 până în prezent) au fost scoase la iveală piața, o parte din palat, alte case, părți ale fortificației, sanctuare și cimitire. În perioada 1957-1964, au fost efectuate lucrările de restaurare de bază (pereții și peristilul ionic al casei cu mozaicul lui Dionysos), iar în 1976 o coloană a peristilului casei a fost restaurată cu mozaicul răpirii Elenei. Situl arheologic care dezvăluie capitala antică prezintă orașul cu blocurile sale de construcție, casele și spațiile pentru banchete, oferind vizitatorului șansa de a-și imagina modul de viață al macedonenilor antici. Poate cea mai memorabilă amintire pentru vizitator va fi podelele unice de mozaic ale sitului.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN AFORISM APARȚINÂND

LUI CONSTANTIN TUDORACHE

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

____________xxx____________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

145 de ani de la Bătălia de la Rahova

și Căderea Plevnei

Problema independenței statului românesc s-a pus încă din anul 1772 în memoriile adresate marilor puteri. Domnitorul Carol I era interesat de realizarea acestui obiectiv astfel că în 1873 ridică deschis problema independenței în fața guvernului național. Clasa politică din Romania dorea realizarea acestui obiectiv dar în privința metodelor și căilor de realizare au existat păreri diferite: liberalii (Ion C. Bratianu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Boerescu) susțineau o alianță cu Rusia care era și ea interesată în destrămarea Imperiului Otoman și a controlului strâmtorilor; conservatorii vedeau în Rusia adevăratul pericol și se pronunțau pentru o alianță cu Germania și Austro-Ungaria. După câțiva ani, în 1875 se redeschis Problema orientală prin mișcări antiotomane în Bosnia Herțegovina și Bulgaria (1876 răscoale antiotomane). Pentru că Imperiul Otoman a trecut la reprimarea dură a mișcărilor, Serbia și Muntenegru declară război Imperiului Otoman în 1876; în acest timp în Imperiul Otoman se petrecea revoluția junilor turci. Rusia se pregătea de război în condițiile în care Imperiul Otoman refuza orice mediere a Marilor Puteri în criza din Balcani. La 3 ianuarie 1877 Austro-Ungaria și Bosnia-Herțegovina semnează o înțelegere secretă la Budapesta. Noua constituție otomană, constituția lui Midhat Pașa din decembrie 1876 menționa România ca provincie privilegiată a Imperiului Otoman: era clar că singura cale de obținere a independenței naționale era pe calea armelor. Pentru început România alege tactica expectativei și a neutralității pentru a evita transformarea teritoriului său în teren de operațiuni. În ianuarie 1876 o notă diplomatică a lui Lascăr Catargiu susține neutralitatea României. În iunie 1876 un memoriu al guvernului român liberal către Poartă și Puterile garante cere recunoașterea individualității statului român, a numelui de România și recunoașterea pașapoartelor românești. În august Ion. C. Bratianu a avut o întrevedere cu împăratul austro-ungar Franz Iosif la Sibiu asigurându-l pe acesta de amiciția țării noastre. Guvernul prezidat de Ion C.Brătianu duce tratative secrete cu Rusia, la Livadia (Crimeea) – reședința de vară a țarului, unde se întâlnește cu țarul Alexandru al II-lea și cancelarul Al. Gorceacov pentru a reglementa trecerea trupelor ruse pe teritoriul românesc (august 1876). Tratativele sunt finalizate prin Convenția din 4 aprilie 1877 încheiată la București între Mihail Kogălniceanu din partea României și baronul Dimitrie Stuart din partea Rusiei. Câteva din prevederile acestei Convenții erau:

Rusia se obliga să respecte și să mențină integritatea teritorială a României și “drepturile politice ale statului român”
Rusia urma să suporte cheltuielile ce rezultau prin trecerea trupelor ruse prin țara noastră
Traseul trupelor era fixat în detaliu, urmând să ocolească Bucureștiul

România a luat măsuri de organizare a apărării; este mobilizată armata – 120000 oameni din care forța operativă reprezenta 58000; unitățile militare fiind dispuse în sudul țării pentru apărare. La data de 12 aprilie 1877 Rusia declara război Porții. Primele încercări ale românilor de a colabora militar cu Rusa au eșuat căci experții ruși apreciau că pot învinge singuri; nu doreau să vadă România la masa tratativelor de pace mai ales că intenționau să obțină noi câștiguri teritoriale pe seama ei. armata româna își asumă apărarea linei Dunării până la sosirea trupelor ruse. Armata otomană bombardeaza localitățile de pe malul stâng al Dunării; artileria română ripostează și bombardează Vidin creându-se astfel o stare de război între România și Poartă deși nedeclarată. Parlamentul vota moțiuni prin care se cerea ruperea legăturilor de dependență față de Poarta și să se declare oficial război Imperiului Otoman. La 10 mai 1877, în Senatul țării, s-a declarat Independența de Stat a României. În iunie 1877 armata rusă ajunge la Dunare înaintând apoi pe trei direcții:

Sud:Târnovo-Șipka-Stara Zagora peste Balcani
Vest: Nicopole
Est:Biala-Rusciuc

Înaintarea a fost oprită la Plevna care era cheia operațiunilor din Balcani; această localitate apărată de un complex de fortificații (14 redute) toate de strategică importantă. Plevna controla direcțiile : Vidin-Târnovo și Nicopole-Sofia-Constantinopol. Primele asalturi ale rușilor au fost respinse cu mari pierderi; drept urmare arhiducele Nicolae comandantul frontului din Balcani îi cere sprijinul lui Carol I printr-o telegrama din 19 iulie. Nu s-a încheiat o convenție militară de colaborare ci doar o înțelegere verbală. Divizia 4 și o parte din divizia 3 trec Dunărea, conducerea trupelor româno-ruse fiind atribuită lui Carol. Contribuția armatei române a fost esențială pentru obținerea victoriei. Pe data de 30 august 1877, de ziua țarului, se dă încă un atac nereușit asupra Plevnei, singura izbândă fiind cucerirea redutei Grivița I de către români. Ulterior tactica atacului este schimbată cu cea a asediului. La sfârșitul lunii noiembrie 1877 Plevna capitulează. Comandantul ei Osman Pașa se predă colonelului român Mihail Cristodulo Cerchez. Armata rusă își continuă marșul spre Constantinopol iar armata română acționează în nord-vestul Peninsulei Balcanice. Războiul din Balcani a evidențiat spiritul de sacrificiu al armatei române căzând la datorie un număr semnificativ de oameni între care maiorul George Şontu, căpitanul Walter Mărăcineanu. Pe plan intern a creat condițiile întăririi regimului politic și accelerării modernizării. Pe plan extern România devenea o țară suverană cu drepturi depline în relațiile internaționale. Ulterior marile puteri europene au început să recunoască independența României după cum urmează: 1878: Austro-Ungaria, Rusia, Imperiul Otoman, 1879: Italia, 1880 - Franța, Anglia, Germania. Ca o confirmare a independenței a fost realizată și conferită prima decorație națională superioară românească: Steaua României. Armata română, condusă de principele Carol I, a participat la luptele de la Plevna, Rahova, Smîrdan,

Vidin, contribuind decisiv la înfrângerea Imperiului Otoman. La 19 ianuarie 1918, războiul ruso-otoman a luat sfârşit prin semnarea unui armistiţiu. Tratatele de pace, semnate la San Stefano (februarie 1878) şi Berlin (iulie 1878), au marcat încheierea războiului din Balcani, ceea ce pentru România a însemnat;

recunoaşterea independenţei şi încetarea suzeranităţii otomane;
intrarea în componenţa statului român a Dobrogei şi a Deltei Dunării, cedate de Imperiul Otoman Rusiei, dar acordate de aceasta României, în schimbul celor trei judeţe din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail.

În această privinţă, punctul de vedere al României, privind încălcarea integrităţii teritoriale prin cedarea sudului Basarabiei nu a fost luat în considerare. Pe frontul Războiului de Independență, alături de soldații români care au contribuit decisiv la cucerirea redutelor Grivița, Rahova, Smârdan și Vidin s-au aflat și câțiva pictori: Nicolae Grigorescu, Carol Popp de Szathmary, Sava Henția și George Demetrescu Mirea. Primind acordul Principelui Carol, artiștii fuseseră chemați în această misiune de doctorul Carol Davila. Datorită lor ne-au rămas peste timp schițe, desene, tablouri și fotografii surprinse în timpul luptelor, artiștii fiind de fapt niște reporteri de război la acea vreme. În monografia dedicată lui Grigorescu, Alexandru Vlahuță scria: ”Grigorescu a trecut cu soldații Dunărea. A trăit cu ei ostenelile, suferințele și primejdiile războiului. A pândit cu ei în șanturi, sub șuierul gloanțelor, s-a amestecat cu ei în iureșul de la Grivița. La Smârdan, la Opanez, la Plevna a văzut ce lucru de nimic e viața unui om în război și ce fiară a fost dormind sub înfățișarea aceea blândă a frumosului păstor ce făcea podoaba peisajelor lui. El era acolo în ceasurile acelea de scrâșnire, un glas al istoriei, un trimis care avea sa vadă într-o clipită, și pentru toți, ceea ce nu se poate vedea decât o singură dată, în toată întunecata nemărginire a timpului, să vadă profund, cu ochi pe care moartea nu-i închide, și să spună veacurilor viitoare ce-a văzut. În tablourile lui de campanie nu-s mișcări de manevre, nici grupări convenționale de modele care pozează. Nimic aranjat, nimic teatral. Sincer ca însuși faptul pe care-l privește, el te face să vezi, ca la lumina unui fulger, în grozăvenia unei clipe, toată zguduitoarea tragedie a războiului. Dar așa de strașnic îți luminează clipa aceea, și așa din adânc îți răscolește sufletul cu ceea ce-ți arată că ai dintr-o dată întreaga priveliște a celor ce au fost și a celor ce au să fie. Ostașii lui Grigorescu se bat, ucid și mor în câmpul cel mai adevărat și mai serios al vitejiei și al morții. Bunătatea și mila acestui suflet de artist au strigat de groază și de durere în fiecare trăsătură de creion. Ceva din inima lui rănită se simte în fiecare lovitură de pensulă”. Între lucrările lui Nicolae Grigorescu inspirate din Războiul de Independență amintesc: Atacul de la Smârdan, Spionul, Transport de provizii, Artileriști în marș, Gornistul, Dorobanțul, Santinela, Roșiorul, și Convoi de prizonieri, multe dintre ele putând fi admirate și astăzi la Muzeul de Artă al României.

Bătălia de la Rahova (Bulgaria, 7/19 – 9/21 noiembrie 1877), a fost una dintre principalele bătălii ale Războiului pentru Independenţa României. În lupte au fost implicate detaşamente româno-ruse, în vederea supunerii garnizoanei otomane de la Rahova. Eforturile de război aliate pentru cucerirea Plevnei erau primejduite de prezenţa unei puternice concentrări de forţe turceşti la Rahova. Perspectiva ca aceste detaşamente să sprijine logistic rezistenţa lui Osman paşa la Plevna i-a determinat pe marele duce Nicolae, comandantul frontului rus, şi pe domnitorul Carol I să hotărască ocuparea Rahovei. Informaţiile deţinute de generalul rus Krîlov în urma unor misiuni de recunoaştere indicau faptul că cetatea dispunea de trei redute, c. 3 000 de soldaţi şi patru piese de artilerie Krupp. Participarea armatei române a fost destul de însemnată, cei circa 5 000 de soldaţi români, aflaţi sub comanda colonelului George Slăniceanu, în majoritate dorobanţi, urmau să acţioneze alături de confraţii lor aflaţi sub steagul generalului maior rus Meyendorff. La 17/29 octombrie 1877 un corp de oaste român sub comanda maiorului Constantin Ene a obţinut o victorie la Vidin, reduta care apăra Rahova dinspre miazăzi. Strategia folosită de unul dintre cei mai competenţi ofiţeri români ai momentului a presupus un atac combinat al cavaleriei, infanteriei şi artileriei. Luarea redutei a deschis drumul către Rahova. Atacul româno-rus asupra garnizoanei otomane de la Rahova beneficia de susţinerea logistică a bateriilor de artilerie de la Bechet, care au facilitat transferul trupelor române de dorobanţi spre linia frontului, împiedicând, în acelaşi timp, acţiunea ostilă a navei turceşti „Podgoriţa”, ancorată în spatele ostroavelor Ciftele. De altfel, monitorul otoman a fost scufundat ca urmare a acţiunii artileriştilor români, îndrumaţi de maior Maican Dumitrescu. Deprins cu acţiuni specifice ale flotilelor fluviale, maiorul, care avea studii de specialitate absolvite la Brest, a reuşit să se furişeze după lăsarea întunericului pe unul dintre ostroavele grupului Ciftele, stabilind cu exactitate poziţia navei „Podgoriţa”, pentru ca ulterior, telegrafic, să facă cunoscute toate aceste informaţii tunarilor. Grupul de luptă sub comanda colonelului George Slăniceanu a ajuns la Selanovcea (6 km de Rahova) în ajunul declanşării conflictului, fiind urmat de trupele colonelului Creţeanu şi cele ale generalului maior Mayendorff. Dislocarea corpului său de armată în teatru de operaţiuni presupunea aşezarea infanteriei în centru, flancată de cavalerie şi susţinută din spate de artilerie (22 tunuri). Comandantul, maior Dimitrie Giurescu, din Batalionul 1, Regimentul 4 Dorobanți, Argeș, deschidea atacul asupra uneia dintre redutele secundare, în fruntea Batalionului Muscel, Regimentul 4 Dorobanţi "Argeş", sprijinit de canonada tunurilor de sub comanda colonelului Slăniceanu. După mai bine de o oră, sublocotenentul Spiroiu arbora steagul românesc pe parapetul redutei. Acţiunea se repetă, Batalionului Muscel revenindu-i onoarea de a suna atacul asupra redutei principale. În iureşul confruntării, maiorul Dimitrie Giurescu şi-a pierdut viaţa, însă efortul ofiţerilor români nu a fost zadarnic. Bilanţul primei zile era încurajator, complexul sistem de redute al cetăţii Rahova fusese iremediabil avariat, iar trupele române exercitau un control de la distanţă asupra redutei principale. În ziua următoare, s-a trecut la misiuni de recunoaştere în teatrul de operaţiuni şi la evaluarea condiţiei precare a oştilor adverse. Comandantul otoman din dispozitiv decidea, în noaptea de 8/20 – 9/21 noiembrie 1877, părăsirea poziţiilor din interiorul redutelor, sub acoperirea unor salve de artilerie. Cca 2 000 de ostaşi otomani urmau să se îndrepte către Ogosta. Diversiunea de la podul Hârleţ avea drept miză distragerea atenţiei trupelor aliate de la adevăratele planuri ale miralaiului (colonelului) de la Rahova. Convoiul otoman în retragere a fost atacat prin surprindere de batalionul 1 Mehedinţi, sub comanda căpitanului Constantin Merişescu şi obligat să reia lupta. Intervenţia generalului maior Meyendorff şi abilităţile logistice ale colonelului Creţulescu au contribuit la demontarea planurilor otomane de retragere, astfel încât, în dimineaţa zilei de 9/21 noiembrie 1877, lupta pentru ocuparea Rahovei se va sfârşi cu victoria trupelor române.

Asediul Plevnei a fost una dintre principalele bătălii ale Războiului ruso-turc din 1877 – 1878. Trecând Dunărea armata rusă se îndreaptă spre centrul Bulgariei și apoi Istanbul evitând cetățile turcești fortificate de pe malul Mării Negre. Armata otomană condusă de Osman Pașa întoarsă din Serbia după un conflict cu acea țară, a fost masată în orașul fortificat Plevna, oraș întărit și înconjurat de numeroase redute, aflat la o importantă intersecție de drumuri. După două asalturi nereușite, în care pierduse efective prețioase, comandantul trupelor ruse de pe frontul balcanic, marele duce Nicolai a cerut cu insistență ajutorul aliatului său român Carol I. Acesta a trecut și el Dunărea cu o armată românească și a fost pus la comanda trupelor ruso-române. El a decis să nu mai facă niciun asalt, ci să asedieze orașul, tăind căile de aprovizionare cu alimente și muniții. Armata ruso-română a reușit la începutul asediului să cucerească mai multe redute din jurul Plevnei, păstrând pe termen lung doar reduta Grivița. Asediul început în iulie 1877 s-a încheiat abia în luna decembrie a aceluiași an când Osman Pașa a încercat fără succes să forțeze ruperea asediului și a fost rănit. În cele din urmă, refugiat într-o moară, Osman a cerut capitularea, predând sabia sa generalului român Mihail Cristodulo Cerchez, comandant al trupelor române la Plevna. În urma bătăliei, armatele ruse au putut avansa și au atacat în forță pasul Șipka reușind să învingă defensiva otomană și să își deschidă drumul spre Istanbul.

Mircea cel Bătrân 1386 - 1418

Nava școală "MIRCEA" - 85 de ani de la intrarea

în serviciul Forțelor Navale Române

Mircea cel Bătrân a fost domnitorul Țării Românești între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394, dau mai 1935 și ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418. El s-a născut în anul 1355 la curtea de Argeș și a decedat la data de 31 martie 1418 tot la Curtea de Argeș. A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron.În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn.... În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare. În timpul său Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. La urcarea pe tron el găsit țara în plin proces de dezvoltare datorită politicilor înțelepte promovate de înaintașii săi pe care și el îl va continua, consolidând economia, armata, administrația și Biserica. Economia țării a fost întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și privilegii în acest sens. S-au înființat noi surse de venit în urma deschiderii minelor de aramă, în timp ce producțiile de cereale, animale și sare cresc. Administrația a fost organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în principal din dregătorii curții. De asemenea, se înmulțește numărul funcționarilor însărcinați cu adunarea impozitelor și judecarea pricinilor și le sunt stabilite clar jurisdicția precum și datele pentru strângerea dărilor. Armata a fost organizată în „oastea cea mare”, alcătuită în principal din țărani, și oastea cea mică sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de oaste asupra satelor scutite și se pare că reactivează această obligație pentru ohabele create de domnii anteriori. În paralel, înzestrează armata cu arme și întărește sau înființează cetăți în punctele strategice ale țării. Mircea a ctitorit o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor deveni în timp centre de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin crearea școlii de pictură religioasă și activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Țării Românești a primit titlul de „exarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal.MÎn timp ce organiza țara, Mircea a fondat și alianțe solide pentru a-și mări șansele de a păstra independența țării. A păstrat relații strânse cu Sigismund de Luxemburg regele Ungariei, bazate pe interesul reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman. Domnitorul muntean a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă din 1389 și regele Vladislav al II-lea al Poloniei, împotriva unui eventual atac unguresc. Mircea a întreținut relații de bună vecinătate și cu regii/țarii din sudul Dunării. În perspectiva căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea preia inițiativa și o alipește Țării Românești în 1388. Ca urmare a susținerii popoarelor creștinde din sudul Dunării el a intrat în conflict deschis cu Imperiul Otoman. Are loc Bătălia de la Rovine, cu rezultat neconcludent, el pierde domnia și se retrage în Ardeal. Cu ajutorul regelui ungar în 1397 el își recapătă tronul Țării Românești. Au loc alte confruntări cu oastea otomană pentru ca spre sfârșitul domniei să încheie un tratat de pace cu turcii păstrând libertatea Valahiei contra unui bir de 3000 piese aur și predarea unui fiu ca ostatic. Marele domnitor își doarme somnul de veci la Mănăstirea Cozia.

Nava școală Mircea a fost construita in perioada aniloe 1938-1939 la Santierul Naval "Blohm und Woss" din Hamburg, Germania. Nava scoala MIRCEA este un velier clasa A tip bark , cu trei arbori, inalta de 44 de metri, cu 23 de vele ce insumeaza o suprafata velica totala de 1850 m etri pătrași. Numele navei provine de la vestitul voievod MIRCEA cel BATRAN ce a carmuit Tara Romanesca intre anii 1386 si 1418, sub a carui domnie navigatia autohtona si comertul efectuat pe mare au cunoscut o mare dezvoltare, vasele romanesti navigand, inca de pe atunci, nu numai in Marea Neagra, ci si in Marea Egee si Marea Mediterana, fapt care i-a adus numele de "Domn pana la Marea cea mare". Nava are in prova, sub bompres, un galion, reprezentndu-l pe domnitor imbracat cu bluza albastra, mantie rosie si purtand pe cap coroana, simbol al domniei.La 27 aprilie 1939 a avut loc ceremonia ridicarii pavilionului national, iar pe data de 1 mai 1939, nava MIRCEA a intrat in serviciul Marinei Militare. MIRCEA a intrat in portul Constanta pe data de 17 mai 1939, fiind salutat de oficialitati, de tinerii elevi ai Scolii Navale, de navele aflate in port, intre care si vechiul bric adus de la Galati pentru a preda stafeta pregatirii marinaresti noii nave. La 3 iulie 1939, MIRCEA pleaca in primul sau mars de instructie in Marea Mediterana unde face escale in porturile Palermo, Toulon, Palma, Gibraltar, Alger si Alexandria. Declansarea celui de-al Doilea Razboi Mondial avea sa insemne, pentru nava-scoala MIRCEA, inceputul unei lungi perioade, de peste 25 de ani, in care nu a mai executat marsuri de practica de lunga durata si de reprezentare a Marinei Militare si a Romaniei in afara Marii Negre.Conducerea Marinei Militare a decis, pentru siguranta, ca MIRCEA sa fie dus, la 19 februarie 1941, la Braila, pe bratul Arapu. Aici a stationat pana in vara anului 1944, continuand insa sa fie utilizat ca nava-scoala. La inceputul lunii septembrie 1944, nava-scoala MIRCEA si alte nave romanesti au fost preluate de sovietici sub forma de captura si incadrate in flota proprie din Marea Neagra. In urma repetatelor interventii ale autoritatilor romane, oficialitatile sovietice au decis ca nava-scoala sa fie retrocedata Romaniei. Astfel, doi ani mai tarziu, la 27 mai 1946, s-a desfasurat in portul Constanta festivitatea de preluare a navei-scoala MIRCEA de la echipajul sovietic si reincadrarea ei in Marina Romana. Intre anii 1946 si 1947, nava a beneficiat de unele lucrari de reparatii, cu preponderenta la arborada. Marsurile de instructie s-au reluat in anul 1947, prin voiaje scurte in Marea Neagra. MIRCEA executa marsuri de instructie de-a lungul litoralului romanesc al Marii Negre, pana in anul 1959, cand s-a pus problema reducerii fortelor armate si, implicit, a unui numar de nave. MIRCEA a fost inclus in categoria celor ce trebuiau dezafectate. La interventia unor cadre responsabile din Marina Militara, nava este salvata, prin incadrare intr-o alta unitate, si transformata in nava-baza a Divizionului 129 Nave Auxiliare din Mangalia. In anul 1963, in urma unor reglementari favorabile dintre guvernul roman si cel american, pe adresa conducerii statului a venit o invitatie pentru MIRCEA din partea Presedintelui Statelor Unite ale Americii, John Fitzgerald Kennedy, de a vizita porturi americane si de a participa la o serie de festivitati. Invitatia, desi nu a fost onorata, a atras totusi atentia Primului Secretar al Partidului Comunist Roman, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Un an mai tarziu, in 1964, Comandantul Marinei Militare, Viceamiralul Martes Grigore, a avut o idee salutara si a ordonat ca MIRCEA sa fie incadrat in dispozitivul navelor militare participante la festivitatile ocazionate de Ziua Marinei Romane. Cu aceasta ocazie, s-a hotarat ca MIRCEA sa fie reparat si modernizat, pentru a-si relua locul sau unic de nava-scoala si de reprezentare.Incepand cu 24 august 1966, MIRCEA este supus unor ample lucrari de reparatii, dotare si modernizari chiar la șantierul unde a fost construit. În urma reparațiilor nava și-a schimbat fața:

Ea dispunea de spatii adecvate pentru croitorie, cizmarie si frizerie si, nu in ultimul rand, de biblioteca si laborator foto.
Mobilierul si dotarile atat la nivelul cazarmilor echipaj, cat si la partea de subduneta a fost complet refacut, nava avand careuri pentru maistri militari, aspiranti, cabine pentru ofiteri si oficialitati, precum si doua apartamente de protocol.
La pupa navei, sub duneta, s-a reamenajat, in conditii deosebite, salonul navei, unde au avut loc pe parcursul timpului nenumarate activitati protocolare, la bord fiind prezenti sefi de state si personalitati de marca ale vietii politice si reprezentanti militari de cel mai inalt rang.
Infirmeria navei era, de asemenea, foarte bine echipata, dispunand de toate facilitatile pentru a se asigura inclusiv interventia chirurgicala sau stomatologica, nava dispunand de doua paturi antiruliu, in salonul adiacent infirmeriei.
La partea de masină, cea mai importanta modificare a constituit-o inlocuirea motorului principal cu unul de generatie noua, acesta permitandu-i navei si in prezent o manevrabilitate buna si o viteza de circa 10 Nd.
Au fost montate patru grupuri diesel-generator de puteri diferite cu tablou automat de conectare in bare, caldarina automatizata pentru apa calda la bord si pentru incalzire, instalatie de desalinizare a apei de mare, instalatie de aer conditionat pentru salonul navei, apartamentele de protocol si cabina comandantului, hidrofoare automatizate de apa dulce si apa sarata, pompe de asieta si santina performante.

Primul mars de receptie are loc la 20 septembrie 1966 in Marea Nordului, iar la 6 octombrie a fost semnat actul de receptie. La 10 octombrie 1966, sub comanda comandorului Alexandru Hirjan, MIRCEA porneste spre tara, ajungand in portul Constanta pe data de 7 noiembrie 1966. Incepand cu anul 1967, nava-scoala MIRCEA executa marsuri internationale de scurta si lunga durata pana in anul 1976, cand devine prima nava a Marinei Militare ce executa traversada Oceanului Atlantic pentru a reprezenta Romania la cel mai important eveniment pe care poporul si statul american se pregateau sa-l sarbatoreasca la 4 iulie 1976, Bicentenarul Independentei. Intre anii 1977 si 1994, nava-scoala MIRCEA executa marsuri in Marea Neagra si Marea Mediterana, conform planurilor de instruire practica a studentilor, dar si de reprezentare. In toata aceasta perioada, nava a fost foarte bine intretinuta de un echipaj de exceptie care, prin competenta si devotament, a purtat pavilionul romanesc pe marile si oceanele lumii. Timpul isi pune insa amprenta si nava are nevoie de reparatii capitale, motiv pentru care intre 31 iulie si 6 august 1994, MIRCEA executa ultimul mars de instructie in Marea Neagra, inainte de intrarea in santier. Astfel, la 4 octombrie 1994, MIRCEA a pornit spre Santierul Naval Braila pentru modernizare. La 26 aprilie 2002, incepand cu ora 09.00, in Santierul Naval din Braila a avut loc festivitatea prilejuita de plecarea navei-scoala MIRCEA in probele de receptie. Incepand cu acelasi an, nava-scoala MIRCEA reia marsurile de instructie si de reprezentare atat in Marea Neagra, cat si in Marea Mediterana si Oceanul Atlantic.La bordul navei s-au pregatit marinari destoinici, profesionisti pe drumul fara pulbere, infruntand capriciile marii. Echipajul si cadetii, ce s-au instruit pe MIRCEA, au privit de fiecare data cu emotie si mandrie steagul scump al patriei fluturand in inalturi.Nimeni nu se indoieste ca MIRCEA este un real ambasador al Fortelor Navale si al poporului roman in lume. MIRCEA nu este doar o scoala a cunostintelor marinaresti, ci si un bastion al calirii caracterelor, al increderii si solidaritatii celor ce l-au servit de-a lungul celor 70 de ani.

Colecția Ionescu Aurel

A.C.I.R. (Asociația Colecționarilor de Insigne din România)

Orice colecţie spune o poveste, iar istoria acestui hobby cultural datează de foarte mulţi ani. Colecţiile au avut un puternic impact cultural asupra societăţii înca din antichitate.Se spune că dinastia Ptolemeică, cea care a condus Egiptul între anii 305-30 Î.Hr, a deţinut o impresionantă colecţie de cărţi din întreaga lume, colecţie cunoscută sub numele de “Biblioteca din Alexandria”. O alta colecţie impresionantă care aparţine de această dată perioadei renascentiste a fost cea a familiei De Medici, una dintre cele mai influente familii din Italia secolelelor XV-XVI. Membrii familiei De Medici au fost primii care au încercat să colecţioneze cât mai multe obiecte de artă. Exemplul lor a continuat şi în secolele care au urmat, fapt pentru care foarte multe dintre colecţiile deosebite care se găsesc astăzi în muzeele din întreaga lume reprezintă, de fapt, donaţiile unor astfel de colecţionari. Pe lângă obiectele deosebit de importante, au existat încă din cele mai vechi timpuri şi colecţii de piese cu o mai mică valoare materială. Aceste colecţii purtau numele de “curiosité”. Şi în prezent există asemena colecţii, acestea fiind chiar cele care domină, foarte multe persoane colecţionând fel de fel de marunţişuri. Fiecare colecţie are o poveste care descrie locurile şi evenimentele din trecut şi totodată îl defineşte pe cel care a pus bazele colecţiei. Deşi multi colecţionari adună aceste obiecte din pură pasiune şi pentru valoare sentimentală, de multe ori aceste obiecte capătă în timp valoare bănească. Fiecare colecţie este unică, la fel şi colecţionarul care o deţine, acesta fiind influenţat de factori precum pasiunea pentru obiectele respective, interesul şi situaţia financiară, precum şi suma alocată acestui hobby, care poate deveni una foarte mare. Specialiştii în psihologia colecţiilor şi a colecţionarilor sunt de părere că în momentul în care o persoană începe o anumită colecţie, indiferent de tipul acesteia, un pas foarte important îl reprezintă ţinerea unei evidenţe foarte clare a pieselor din colecţie. Colecţionarii fotografiază fiecare element al colecţiei, grupează elementele colecţiei şi întocmesc un dosar în care înregistrează toate piesle. Mai mult decât atât, cei care colecţionează obiecte de valoare îşi asigură neapărat colecţia. Colecţionarii sunt conştienţi de aspectele cele mai importante: asigurarea, întreţinerea şi dezvoltarea colecţiei lor. Colecţionarii de artă tratează orice obiect artistic cu foarte mare responsabilitate şi sunt de foarte multe ori chiar specialişti, având în vedere legătura dintre artă şi istorie. Colecţionarii de cărţi consideră că pasiunea lor este una nobilă în adevăratul sens al cuvântului, atâta timp cât colecţionează operele literare cu o mare însemnătate pentru propria persoană şi nu pentru a le comercializa. Pe lângă colecţionarii de obiecte cu valoare culturală însemnată, există şi colecţionari care prezintă un interes aparte pentru obiecte care nu au mare însemnatate. Se presupune că această “pasiune” dusă la extrem poarta numele de “colecţionare compulsivă de obiecte” şi este considerată o boală în adevăratul sens al cuvântului. Ziare sau articole, cutii, doze de suc şi bere, sticle şi ambalaje precum şi alte obiecte de acest gen reprezintă punctul de interes al acestor “colecţionari”. De cele mai multe ori este nevoie de un consult de specialitate şi de un tratament adecvat, iar persoanele în cauză nu mai trateaza colecţia ca pe o pasiune, ele devenind din pasionati pacienţi. Iată unele caracteristici ale colecţionarului de rând:

Este foarte ataşat de colecţia lui, se “zburleşte” la cunoştiinţe dacă acestea îndrăznesc să îi deranjeze piesele din colecţie.
Deşi foarte grijuliu, nu ratează nici un moment să se laude, sau să îşi expună ât mai la vedere colecţia sau colecţiile.
Poate cheltui sume foarte mari pentru a cumpăra exact acel obiect care “lipsea” colecţiei şi o “împiedica” să fie întreagă.

Cu ocazia primului Congres Naţional de Insignografie, de la Petroșani, din zilele de 18 – 20 septembrie 2009, a avut loc şi Adunarea Generală de Constituire a Asociaţie Colecţionarilor de Insigne din România (ACIR). Cei 80 de participanţi au votat statutul asociaţiei şi au ales organul de conducere al acesteia. În baza hotărârii Judecătoriei Petroşani, Asociaţia a fost înregistrată la grefa acestei instituţii, în registrul special la nr. 33/16 decembrie 2009. La baza relaţiilor dintre cei 100 de membrii ai asociaţiei stau 3 principii pe care dorim să le păstrăm şi asupra cărora insistăm: prietenia, întrajutorarea colegială şi încrederea reciprocă. La ora actuală conducerea asociaţiei este în căutarea unei sigle care să ne reprezinte. Până în prezent, printr-o bună coordonare din partea ACIR a activităţii s-a reuşit menţinerea reuniunilor noastre timp de 39 de ediţii consecutive, care de 5 ani au fost ridicate la rang de congres, având la bază propunerea regretatului col. Dogaru Ioan. Prin unirea forţelor a două localităţi aflate la mare distanţă (Alexandria - Petroşani), dar legată printr-o voinţă şi o preocupare comună s-a reuşit spre bucuria tuturor relizarea menţinerii expoziţiilor naţionale şi implicit a reuniunilor. De la înfiinţare, ACIR a preluat dificila sarcină de atribuire în fiecare an a premiilor Floarea de colţ, cea mai importantă distincţie care recompensează atât colecţionarii membri ACIR, cât şi persoanele care se implică în menţinerea activităţii insignografice din ţara noastră, sarcină deosebit de onorantă de care ne-am achitat. În ultimii ani premiul Floarea de Colț a fost înlocuit prin înmânarea insignei ACIR – Colecționar emerit. Publicaţia oficială a Asociaţiei este Jurnalul Insignografic, cu apariţie semestrială. Colectivul de redacţie al Jurnalului este format din trei membri şi un fotograf profesionist.

100 - Unirea s-a plămădit în orașul

de la poalele Tâmpei - N. Iorga

La 1 decembrie 1918 Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 delegaţi şi sprijinită de peste 100000 de persoane adunate la eveniment din toate colţurile Ardealului şi Banatului, a adoptat o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor din Transilvania şi întreg Banatul cu România. Ziua de 1 decembrie 1918 marchează bilanţul luptei pentru întregirea statală, care vine să încununeze precedentele acţiuni ale fraţilor din Basarabia 27 martie 1918 şi Bucovina 28 noiembrie 1918. Poporul român a valorificat conjunctura internaţională creată în urma primului război mondial şi a ştiut să se afirme în contextul mişcării de eliberare a popoarelor şi al victoriei principiului naţionalităţilor în Europa.

Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională proclama: deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare, egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională, înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic, desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti, reforma agrară radicală precum și aceleaşi drepturi şi avantaje muncitorilor români ca şi muncitorilor din statele europene dezvoltate. Legea Unirii a fost ratificată prin decretul lege nr. 3631 din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I şi votată în unanimitate de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 29 decembrie 1919.

Gala Brilliant - karate - începând din 2013

Piesa de mai jos este o medalie specială realizată de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților la competiția sportivă de karate - Gala Brilliant. Această competiție are loc anual începând cu anul 2013 sub egida Comitetului Olimpic Internațional.

Karate-dō este o artă marțială japonează (sport) în care se utilizează lovituri cu mâinile, coatele, palmele, picioarele, genunchi, precum și blocaje, secerări, prize și proiectări. Întemeietorul karatedo-ului modern este considerat chinezul gichin Funakoshi (1868-1957), fondatorul stilului Shotokan. După 1922 când a sosit în Japonia la Okinawa, Funakoshi a făcut cunoscut karate prin mai multe demonstrații și prelegeri. Există numeroase stiluri de karate, diferite prin tehnicile de luptă și principiile strategice pe care le folosesc: Chito-ryu, Goju-ryu, Hon-Do- ryu, Isshinryu, Kyokushin, Shaolin, Shito-ryu, Shotokan, Fudokan, Tameshiwari, Wado-ryu, World Oyama Karate și altele. Practicantul de karate se numește karateka (kara-te ka). În funcție de nivelul de pregătire,în urma unui examen, practicantului i se acordă grade. Gradele inferioare (descrescătoare, de la 10 la 1) se numesc kyu. Gradele superioare (crescătoare, de la 1 la 10) se numesc dan. Fiecărui grad îi corespunde o centură de o anumită culoare. Sistemul de culori poate fi diferit de la un stil la altul, dar culorile de bază sunt albă, galbenă, portocalie(rosie) aka , verde, albastră, maro (pentru kyu), neagră, pentru dan, cu un număr de trese transversale corespunzător gradului dan.

ROMÂNIA - Atlanta '98

Secția numismatică C.M.N. (Cercul Militar Național)

Era la început de veac XX. Cultura şi ştiinţa în România prinseseră aripi de zbor stabile şi de perspectivă, precizându-se domeniile şi principiile de activitate. Se trecea acum la culegerea primelor roade ale frământatului şi cu rol de pionierat secol al XIX-lea, când reprezentanţi de frunte ai renaşterii româneşti se dăruiau, cu întreaga lor fiinţă, intereselor naţionale. Unirea Principatelor şi marile reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza au deschis larg porţile afirmării învăţământului, ştiinţei şi culturii în România. Publicaţii şi societăţi de tot felul luau fiinţă, croindu-şi drum spre mintea şi inima românilor. În acest context de efervescenţă spirituală, o nouă ştiinţă specială se înfiripa în peisajul intelectual românesc. Informaţiile lui C. Bolliac din „Trompeta Carpaţilor”, referitoare la unele descoperiri monetare, dar mai ales lucrările lui D.A. Sturdza şi primele studii de specialitate ale lui M.C. Sutzu, precum şi alcătuirea unor colecţii monetare, aveau să se constituie ca temelie a ştiinţei numismatice din România. Începutul sec. XX va marca pentru numismatica din ţara noastră un moment de o reală însemnătate. Pe data de 28 decembrie 1903, la iniţiativa unui grup de entuziaşti şi pasionaţi ai acestei discipline, lua fiinţă Societatea Numismatică Română. Adunarea Generală, în şedinţa sa inaugurală, a votat Statutele Societăţii şi a ales Comitetul de conducere în următoarea alcătuire: D.A. Sturdza, preşedinte de onoare; M.C. Sutzu, preşedinte activ; Gr. Tocilescu, vicepreşedinte; Al. Cantacuzino, secretar; lt. col. G. Iordăchescu, casier contabil; dr. G. Severeanu, subsecretar şi D. Panku, C. Alessandrescu, Carol Storck şi E.D. Mirea, membri. O dată cu adoptarea Statutelor se fixa şi ţelul principal al Societăţii, care îşi propunea „să dezvolte ştiinţa şi arta numismatică” în România."

NUMISMATICA - (din grecescul numisma și latinescu nummus, care înseamnă - monedă, ban) este știința auxiliară a istoriei având drept obiect de cercetare tipurile de monede, descrierea lor, descifrarea legendelor, materialul din care sunt monedele confecționate și raporturile dintre diferitele categorii de monedă. Neștiutorii includ și studiul bancnotelor lumii în numismatică, ceea ce este greșit. Pentru lămuriri citește mai jos!

NOTAFILIA este denumirea pasiunii de a colecționa, cerceta și studia bancnotele lumii. Moneda de hârtie a fost, fără îndoială, introdusă de negustorii de ceai chinezesc, la începutul secolului al X-lea, pentru încheierea marilor tranzacții folosind bilete la ordin. Administrația chineză adoptă, în mod oficial, bancnotele în anul 1024. Prima mențiune occidentală a unei forme de bancnotă a fost făcută de către Marco Polo, la sfârșitul secolului al XIII-lea. Prima bancă din Europa care a emis bancnote a fost Riksbank din Stockholm, în anul 1658.

A XXVI-a ediție a Jocurilor Olimpice de Vară s-a desfășurat la Atlanta, Georgia, SUA, în perioada 19 iulie – 4 august 1996. La aceste jocuri au participat 10320 sportivi (dintre care 168 de români), din 197 de țări ale lumii. Aceștia au concurat în cadrul a 271 probe sportive dintr-un total de 26 sporturi. Clasamentul final pe medalii se prezintă astfel:

locul 1 – SUA = 101 medalii (44 au, 32 ag și 25 bronz)
locul 2 - Rusia = 63 medalii (26 au, 21 ag și 16 bronz)
locul 3 – Germania = 65 medalii (20 au, 18 ag și 27 bronz)
locul 14 – România = 14 medalii (4 au, 7 ag și 9 bronz)

Medaliile de aur românești au fost câștigate de:

Laura Badea – floretă, individual
Simona Amânar – gimnastică, sărituri
Constanța Burcică-Pipotă și Camelia Macoviciuc – canotaj dublu vâsle categoria ușoară
Vera Cochelea, Liliana Gafencu, Elena Georgescu, Doina Ignat, Elisabeta Lipă, Ioana Olteanu, Mărioara Popescu-Ciobanu, Doina Spircu și Anca Tănase – canotaj 8 + 1 .

__________ooOoo___________

O MARCĂ POȘTALĂ

DOCUMENT ISTORIC