HARLINGEN - OLANDA

Mai jos admiri și alte poze reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea olandeză HARLINGEN, provincia

FRIZIA, câteva trimiteri poștale ilustrate din vremuri diferite, 

dar și un jeton, o insignă și o medalie locale. 

Promenada

Farul

Podul basculant

Muzeul

Galeria De Vis

Hotelul

Monumentul

Portul

Trimiteri poștale

Vederi generale

Arhitectură locală

Insignă locală

Jeton local

Medalie locală

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN AFORISM

                                     Autor: Vasile Ghica - Tecuci

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_______________xxx_______________

O PLACHETĂ, 

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc. 

Conform  DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române),  PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi  se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Medalie franceză - premiu

Societatea centrală a arhitecților francezi

Lui Ion Mincu - elev al Scolii naționale franceze de arte frumoase

Medalia rămâne în egală măsură document şi creaţie artistică. Multe din datele ce apar pe medalii s-au pierdut şi nu se mai cunosc amănunte, uneori esenţiale, din viaţa sau activitatea celor pentru care s-au bătut. Din dorinţa de a reaminti contemporanilor nume ce au contribuit, mai mult sau mai puţin, la prestigiul ţării noastre în lume, voi prezenta câteva medalii şi decoraţii primite de cetăţeni români din partea unor ţări străine. Voi încerca să subliniez totodată importanţa personalităţii respective, atât pentru România, cât şi pentru statul care oferă medalia, refăcând, dintr-un alt unghi, legăturile ţării noastre cu ţara respectivă. Piesele prezentate aici sunt: premii şcolare, recompense pentru participarea la concursuri sportive sau de alt gen, participarea la anumite evenimente sociale, ştiinţifice sau culturale. Piesa de mai sus este o medalie premiu a statului francez conferită de Societatea centrală de arhitecți lui Ion Mincu, elev al Școlii Naționale de Arte Frumoase din Paris. Conform înscrisului de pe medalie acest premiu a fost creat societate în anul 1883 deși societatea a fost creată la 27 mai 1843. Medalia se prezintă astfel:

• pe avers – legendă circulară între cerc liniar exterior și cerc perlat interior: “ SOCIETE • CENTRALE • DES • ARCHITECTES • FONDEE • LE • 27 • MAI • 1843 (Societatea centrală a arhitecților, fondată 27 mai 1843)
• central legendă pe şapte rânduri: “ A •/• JEAN • MINCOU •/• ELEVE • DEL’ • ECOLE •/• NATIONALE • DES • BEAUX • ARTS •/ PRIX • FONDE •/• PAR • LA • SOCIETE • MDCCCLXXXIII (Lui Ion Mincu – elev al Școlii Naționale de Arte Frumoase – premiu fondat de societate 1883) și un soare, o floare i o ramură de măslin.
• pe revers – în interiorul a două cercuri (liniar continuu exterior și perlat continuu interior) este reprezentată o alegorie - Arhitectura şezând la o masă pe care este un opaiţ aprins, aşezată pe un tron, având în mâna dreaptă un platou cu trei muze ce ţin în mâini diferite unelte de zidărie. Sub tron se află un Echer şi o Mistrie. În faţa tronului este un ram înflorit răsucit iar în spate un ram/grupaj de spic şi fructe. În partea inferioară este aplicată inscripția: • LE • BEAULE • VRAI • LUTILE •/DE • A • OUDINE • SCULP •/CONSTANT • DUECUX • ARCH • (???)

Piesa este confecționată din argint, are forma rotundă cu diametrul de 68 milimetri și greutatea de 151,15 grame. Medalia poate fi admirată la sediul Universității de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu” – București. 

Școala Națională Superioară de Arte Frumoase din Paris a fost fondată de Charles Le Brun în 1648 sub numele de Academia de sculptură și pictură. A fuzionat apoi în 1793 cu Academia de Arhitectură, fondată în 1671 de Jean Baptiste Colbert. În prezent ea oferă instruire în desen, pictură, sculptură și gravură, din 1968 nu se mai studiază arhitectura. Sediul central al școlii este situat pe malul stâng al Senei, vis-a-vis de Muzeul Louvre (14 rue Bonaparte, arondisment 6). Școala are o istorie de peste 350 de ani, pregătind mulți dintre marii artiști ai Europei. Stilul beaux-arts a fost modelat pe „antichitățile” clasice, păstrând formele sale idealizate și transformând stilul pentru generațiile viitoare. Clădirile școlii sunt în mare parte creația arhitectului francez Félix Duban, care a fost angajat pentru construcția clădirii principale în 1830. Lucrarea sa a realiniat campusul și a continuat până în 1861, finalizând un program de arhitectură spre Quai Malaquais. Școala din Paris este locul în care își are originea mișcarea arhitecturală Beaux Arts la începutul secolului al XX-lea. Cunoscut pentru exigență și pentru stabilirea celor mai înalte standarde pentru educație, școala a atras studenți din întreaga lume - inclusiv din Statele Unite, unde aceștia s-au întors pentru proiectarea unor clădiri care ar influențat istoria arhitecturii din America. Societatea Centrală a Arhitecților Francezi a fost fondată în 1840 de un grup de arhitecți. Scopul său principal era profesional, deoarece își propunea să creeze un forum de discuții și dezbateri pe teme legate de profesia de arhitect, pentru a-și apăra drepturile și practica. Chestiunea unei diplome, de exemplu, a fost esențială pentru preocupările inițiale ale Societății. Prima întâlnire a avut loc pe 24 ianuarie 1841, iar statutele finale au fost adoptate în 1843. Numărul de membri era limitat la 500. Societatea Centrală a funcționat în această formă până în 1953, când a fost restructurată pentru a deveni Academia de Arhitectură.

 

Ion Mincu (n. 20 decembrie 1852 la Focșani și d. 6 decembrie 1912 la București) a fost un arhitect, inginer, inovator, pedagog, profesor universitar și deputat român. Promotor al unui stil românesc în arhitectură, cunoscută și ca arhitectură neo-românească, Ion Mincu a integrat în operele sale specificul arhitecturii tradiționale din România. Exemple în acest sens sunt Bufetul din Șoseaua Kiseleff – București și Vila Robescu din Sinaia. A studiat la liceele Unirea din Focșani și Matei Basarab din București. Din 1864 este bursier la Școala Națională de Arte Frumoase - București pentru ca în anii 1871 – 1875 să studieze la Școala de Poduri, Șosele și Mine, absolvind cu diplomă de inginer. Între anii 1877 – 1884 studiază la Școala Națională de Arte Frumoase din Paris, avându-i ca profesori pe Remy de Louanges și J. Gaudet, și obține diploma de arhitect. În anul 1883 a primit premiul Societății centrale a arhitecților francezi^. Întors în țară, între 1892 – 1897, are o activitate didactică și își aduce aportul la înființarea Școlii de arhitectură a Societății Arhitecților Români. Între 1898 – 1912 este profesor la atelierul de proiecte al Școlii Naționale de Arhitectură, iar apoi la Școala Superioară de Arhitectură din București. Ion Mincu a fost deputat în Parlamentul României între anii 1895 – 1899. Între anii 1903 – 1912 fost președintele Societății Arhitecților Români. Este înmormântat la Cimitirul Bellu din București. Câteva din clădirile proiecate de el sunt:

• Catedrala Sfinții Petru și Pavel – Constanța (1895)
• Bufetul de la șosea (Restaurantul Doina de pe Șoseaua Kiseleff)
• Casa Manolescu-Vitzu din București (1888)
• Casa Ștefan Vlădoianu din București (1889)
• Casa Robescu – Galați, str M Bravu, 38
• Vila Robescu din Sinaia (1897), a aparținut generalului Alexandru Robescu, Maestrul Curții Princiare a principelui Ferdinand
• Casa Petrașcu din Piața Romană (1904)
• Școala Centrală de fete - București (1890)
• Palatul Administrativ din Galați (1905-1906)

Ca o recunoaștere a importanței sale în evoluția școlii românești de arhitectură, începând cu anul 1953, Universitatea de Arhitectură și Urbanism din București îi poartă numele. În anul 2012 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.

Dimitrie Olănescu - Comisarul general al României

Expoziția Universală de la Paris - 1900

Piesa de mai sus este o plachetă conferită de statul francez în cadrul Expoziției Universale Internaționale – Paris 1900, românului Dimitrie Olănescu, care a îndeplinit în mod ireproșabil funcția de comisar general al României la Expoziția pariziană din anul 1900. Piesa este confecționată din argint patinat și are dimensiunile de 40 x 60 milimetri.

 

Nume la naştere: Olănescu Dumitru, folosind apoi Ascanio, Ascanio Olănescu şi în final Dimitrie C. Ollănescu-Ascanio; cel de-al doilea "l" a fost adăugat pentru a evita confuzia cu Adina Olănescu, născută Ghica, poetă, căsătorită cu Grigore P. Olănescu. S-a născut la data de 21 martie 1849 la Focșani și a decedat la data de 20 ianuarie 1908, Bucureşti. A studiat la: Colegiul "Sf. Sava" Bucureşti; Institutul Academic din Iaşi, Facultatea de Litere (absolvit în 1868); studii de drept la Paris şi Bruxelles (1870-1873). A deținut titlu științific de doctor în drept şi în ştiinţe politice şi administrative. Activitate socio-profesională poate fi rezumată astfel:

• participă la constituirea societăţii "Românismul", condusă de B.P. Haşdeu;
• a intrat în magistratură în 1875; practică o perioadă, avocatura;
• primar al Tecuciului (1875-1876);
• prefect de Tecuci;
• funcţionar (din 1876) la Ministerul de Externe,
• secretar general al ministerului,
• secretar de legaţie
• ministru al României la Istanbul, Viena şi Atena
• ministru plenipotenţiar al României la Atena (1898-1899),
• comisar General al Guvernului pentru Expoziţia Universală din Paris (1900),
• deputat,
• secretar general al Ministerului Afacerilor Străine,
• trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al M.S. Regelui în Grecia, Delegat al Ministerului Afacerilor Străine pe lângă Comisariatul Armatelor ruseşti (1877-1878).

Premii - Distincții:

• Mare Ofiţer al Coroanei României;
• Mare Ofiţer al Legiunii de Onoare;
• Mare Ofiţer al Osmaniei;
• Mare Ofiţer al Ordinului Francisc Iosef;
• Mare Ofiţer al Sf. Stanislav;
• Comandor al Ordinului Leopold;
• Ofiţer al Ordinului „Sf. Ana”;
• Ofiţer al Instrucţiunii Publice (Franţa);
• Crucea Trecerii Dunării;
• Medalia Bene-Merenti clasa I;
• Medalia rusească a războiului din 1877-1878.

A fost afiliat la:

• cenaclul literar "Amicii literaturii şi artei române";
• vice preşedinte al Secţiei literare a Academiei Române;
• membru al "Junimii" (1878);
• membru al Academiei Române (1893);
• membru al Societăţii Geografice Române,
• membru în Societatea de Istorie Diplomatică a Franţei;
• membru al Asociaţiei literare internaţionale;
• membru al Academiei Poliglote (Italia);
• membru al Silogului literar din Atena;
• preşedinte al Cercului amicilor literaturii şi artei romane

Expoziția Universală de la Paris, anul 1900 (15 aprilie – 12 noiembrie) a fost cea de-a cincea expoziție mondială organizată la Paris, manifestare emblematică a perioadei Belle Epoque. În 1898, arhitectul Geoerge Sterian a fost numit membru în Comisiunea centrală consultativă pentru participarea României la Expoziția Universală de la Paris din 1900, unde a participat ulterior, în calitate de comisar delegat al guvernului României. Pentru Expoziția Universală de la Paris din 1900, România a construit patru obiective (pavilioane) dintre care cel mai mare și mai reprezentativ era Pavilionul Central. Arhitectul pavilionului principal a fost francezul Jean Camille Formigé care, în acest scop, s-a documentat venind în România, de unde a preluat elemente stilistice de la Mănăstirile Curtea de Argeș, Trei Ierarhi – Iași, Hurezi - Vâlcea și Biserica Stavropoleus – București. Exponatele României au fost împărțite în 17 grupe și 89 clase, structurate în sectoarele: economice, învățământ, sănătate, știință și cultură și altele. Ele s-au bucurat de aprecierea publicului, a specialiștilor, a juriului internațional, primind 1086 recompense, dintre care 45 mari premii, 224 medalii de aur, 354 medalii de argint, 314 medalii de bronz și 149 mențiuni onorabile. Realizările românești au fost expuse pe o suprafață de aproximativ 3000 metri pătrați. Comisarul general al expoziției românești a fost Dumitru C. Olănescu (Ascanio). În colecțiile Muzeului Naţional de Istorie al României pot fi admirate 5 medali și 5 plachete primite de statul român la această expoziție. În timpul Expoziției, la Paris au fost organizate un număr de 127 de congrese, la care țara noastră a participat prin delegații săi (80 de reprezentanți) după cum urmează:

• „Congresul de Asistență Publică și Caritate Privată”,
• „Congresul Căilor Ferate” la care a participat și A. Cottescu,
• “Congresul Navigației”
• „Congresul de Asistență Publică și Caritate Privată”
• “Congresul Valorilor Mobiliare”,
• „Congresul Alianței Cooperative Internaționale”,
• „Congresul pentru Predarea Limbilor Moderne”,
• „Congresul Scrimei” etc.

 

(Petrochimia românească) 20 ani * 1956 - 1976 

Începuturile industriei petroliere în România au avut loc în bazinul râului Trotuș, incluzând Valea Tazlăului și Depresiunea Dărmănești, prin procedee de extracție primitive. Exploatarea petrolului a fost cunoscută în zonă pe durata a peste cinci secole, fiind o prezență permanentă în peisajul industrial. Potrivit geografei Iulia Văcărașu, oamenii fiind constrânși de condiția materială precară, au acceptat să lucreze în condiții grele și impresionante în activitatea de exploatare prin puțuri, ce a avut o importanță economică mare. Ulterior, perimetrele petrolifere s-au extins considerabil în zona paleogenului carpatic. În anul 1861 sau 1863, la Mosoare – Bacău a fost instalată o sapă percutantă cu prăjini de lemn, ceea ce avea se devină prima sondă cu foraj mecanic din România. Perioada de început a prelucrării chimice a petrolului cu scop comercial este caracterizată de importul tehnologiei, unde metoda de bază a fost distilarea, proces preluat de la fabricarea alcoolului. Primele încercări de construcție a unor distilerii de petrol, dar despre a căror activitate nu mai există informații, sunt cele ale lui B. Schäffer (1840) și Haimsohn (1844), ambii din Lucăcești – Bacău, precum și cele două distilerii de la Tețcani ale unui galițian, înființate în 1845.  Prin intermediul acestora se obținea petrol lampant. În anul 1857 s-a înregistrat oficial pentru prima dată producția de petrol brut a Țării Românești, aceasta fiind de 275 de tone. Această statistică a conferit ulterior României poziția de a fi prima țară din lume cu o producție de petrol înregistrată oficial. În privința introducerii rafinării petrolului în spațiul românesc, este atestată o distilerie de la Lucăcești- Bacău în anul 1840, iar ulterior în 1857 a unei alte instalații a fraților Theodor și Marin Mehedințeanu din Ploiești. Toate companiile petroliere au fost naționalizate la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial iar activele acestora au fost exploatate de Sovrom Petrol, o companie deținută de statul român și Uniunea Sovietică. În 1976, a fost atins un vârf istoric al producției de țiței, de 15 milioane de tone, după care producția a început să scadă. După revoluția din 1989, toate activitățile de explorare și producție din România au fost preluate de Compania Română de Petrol, o companie de stat, care includfea toate rafinăriile românești. În anul 1997 Compania Română de Petrol a fost împărțită, 8 dintre rafinării funcționând pe cont propriu, restul activelor intrând în proprietatea Societății Naționale a Petrolului (SNP) Petrom. În anul 2004 OMW,  grupul lider de petrol și gaze din Europa Centrală și de Est, a achiziționat 51% din acțiunile Petrom de la statul român pentru suma totală de 1,53 miliarde Euro. În România există în momentul de față 10 rafinării, care au o capacitate totală de 34 milioane tone pe an, cu mult peste consumul intern al României. În anul 2006 în România existau 2.140 de benzinării. După 1990 încercările companiilor românești sau străine de a găsi noi rezerve de petrol și gaze pe teritoriul României au costat până în 2007 aproximativ un miliard de Euro. Iată care sunt noile descoperiri de zăcăminte:

• 2003 – Sighișoara – companiile Romgaz și Wintersahl AG Germania
• Torcești, județul Galați – compania Petrom
• 2014 – Padina Nord, județul Buzău

Cupa păcii (tenis de câmp)

Tenisul de câmp modern a apărut inițial în Anglia, la sfârșitul secolului al XIX-lea ca si “tenis de camp”. Dupa crearea sa,  tenisul s-a raspandit mai intai in clasa superioara a lumii engleze, apoi, incet-incet,  in intreaga lume. Tenisul este acum un sport olimpic si este practicat de toate clasele sociale,  indiferent de bani si de varsta, inclusiv de persoanele aflate in scaun cu rotile. In mod remarcabil regulile sale de bază au ramas neschimbate din anul 1890. In 1874,  maiorul Walter Wingfield a achizitionat drepturile de brevet pentru echipamente si reguli de joc. In acelasi an, primele instante judecatoresti de tenis au aparut in Statele Unite. Jocul s-a raspandit curand in diferite parti ale lumii cum ar fi Rusia, Canada, China si India. Terenurile de crochet au servit ca terenuri de tenis in acea perioada. Primul teren de tenis a fost conceput de Wingfield si a fost in forma de clepsidra. Acest a fost mai scurt decat terenul modern pe care il avem astazi. Cel mai vechi turneu de tenis a a vut loc în anul 1877 la Wimbledon-Anglia, câștigat de Spencer Gore. Federaţia română de tenis (de câmp), fosta Federeaţie sportivă română de tenis este forul tutelar românesc care se ocupă de organizarea competiţiilor sportive specifice jocului de tenis de câmp. 

De strajă României Socialiste

Produsul de mai sus este o insignă comunistă ce se conferea militarilor în termen din sistemul național de apărare al României (armată, securitate, grăniceri etc), care se distingeau în executarea serviciului de pază, gardă sau frontieră. Acordarea acestor insigne se constituia în cel mai potrivit mijloc și cale de a îndemna pe tinerii militari în executarea misiunilor lor de luptă pe timp de pace.

Competiția DanceRo

Piesa de mai sus este o medalie aparte realizată de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților la acțiunea DanceRO Competion. DanceRo Competition este un concurs dedicat tinerelor talente din domeniul dansului și totodată un eveniment care se bazează pe integritate, credibilitate și respect pentru toți tinerii dansatori, profesori, coregrafi și părinți. Concursul oferă un mediu artistic care susține dansatorii, astfel încât aceștia să-si poată depasi limitele și să evolueze peste așteptările lor, având șansa să fie evaluați de specialiști experimentați, recunoscuti la nivel național și internațional. La competiție tinerii sunt grupați pe categorii de vârste: 4-6 ani, 7-9 ani, 10 – 12 ani, 13 – 15 ani, 16 – 21 ani, peste 21 de ani. tinerii sunt inițiati în diferite genuri de dans: balet clasic, dans neoclasic, dans contemporan, dans de caracater, dans tematic, dans modern, lyrical, folcor național, folcor internațional,jazz, acro dance, gimnastică aerobică, open, cabaret, musical, fantezie coregrafică, show dance, majorete, hip-hop și mtv comercial. Cursanții se antrenează solo sau în grupe de: de 2, 3, 4, 5 -12 sau mai mult de 13 dansatori, în format hobby – maxim 4 ore pe saptamână și format pro – mai mult de 4 ore pe săptămână. Antrenamentele se fac contracost la următoarele prețuri: solo ședință - 200 lei, grupurile mai mari de 5 dansatori – 100 lei per ședință și dansator, celelalte grupe – 150 lei per ședință și dansator.  Fiecare participant primeste diploma si medalie de participare in cadrul DanceRo Competition. Premiile pentru fiecare disciplină de concurs / secțiune se vor acorda după evoluția fiecărei categorii de vârstă; Premiul I, Premiul II, Premiul III și Mentiuni. Concurentii alesi de juriu vor dansa in Gala DanceRo Competition care va avea loc in ultima seara a concursului, dupa ceremonia de premiere, acestia vor fi anuntati personal si pe pagina de Facebook si Instagram a competitiei.

______________ooOoo______________

DOCUMENT ISTORIC

Brevet Regal Român - REGATUL ROMÂNIEI

Detalii de pe o acțiune românească

Detaliu de pe o felicitare românească

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 09.07.2026