Epaminonda's Blog.....

1. Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează regiunea franceză Picardy. În câmpul aversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, sunt reprezentate trei hexagoane suprapuse dar poziționate diferit, iar în centrul acestora este marcată valoarea monedei “EURO 10”. Sub valoare este reprezentată o ramură de stejar cu vârful spre dreapta, iar deasupra se prezintă o ramură de laur având vârful orientat tot spre dreapta. Cele două ramuri sunt înconjurate de inscripția circulară: ”LIBERTE – EGALITE – FRATERNITE” – (Libertate, Egalitate, Fraternitate – deviza națională unanim acceptată a statului francez) și “2011” (anul emiterii monedei). Anul este încadrat de două ornamente decorative abia vizibile ce reprezintă nomogramele gravorului care a proiectat moneda și ale monetăriei franceze unde s-a realizat această monedă. Pe revers, în interiorul unui cerc liniar continuu, se prezintă conturul regiunii Picardie, catedrala Beauvais, castelul Pierrefonds și o pasăre din Parcul Marquenterre. Peste conturul regiunii sunt aplicate literele majuscule RF ce reprezintă inițialele numelui statului – Republique Francaise, iar dedesubt pe centru este aplicată inscripția PICARDYE. În dreapta conturului regiunii este redat un ornament decorativ ce reprezintă nomograma gravorului reversului acestei monede.

Principalele caracteristici tehnice ale monedei sunt următoarele:

seria – regiuni franceze
data emiterii – 19.09. 2011
valoarea – 10 euro
forma – rotundă
diametrul – 29 milimetri
greutatea – 10 grame
material compoziție – argint
titlul – 90%
cant - neted
calitatea – UNC
tiraj – 100 000 exemplare

Picardia este o fostă regiune (una dintre cele 26) a Franței de până la reforma administrativă din 2014 și se întinde pe 19399 kilometri pătrați. Capitala regiunii era orașul Amiens, iar regiunea cuprindea 3 departamente (Amiens, Oise și Somme), 13 arondismente, 129 cantoane și 2292 comune. La 1 ianuarie 2016 a fuzionat cu regiunea Nord-Pas-de-Calais, formând noua regiune Hauts-de-France. Regiunea este mai mare decât vechea provincie Picardie, care cuprindea doar partea nordică a actualei regiuni. Sudul departamentelor Aisne și Oise sunt mai apropiate de regiunea pariziană din multe puncte de vedere, istoric, cultural, economic, etc. În regiune au avut loc bătălii importante în timpul celor două războaie mondiale, aici având loc crâncena Bătălie de pe Somme, în primul război mondial. Partea nordică corespunzând fostei provincii Picardia este o zonă de câmpii vaste propice agriculturii, iar partea sudică este formată dintr-un relief învălurit și acoperit de păduri. Nordul regiunii a suferit foarte mult în urma crizei economice din ultima perioadă, dar sudul se bucură de o creștere constantă, în mare partea datorată proximității față de regiunea pariziană. În anul 2009 regiunea număra 1911157 locuitori iar densitatea populației era de 98,5 locuitori pe kilometru pătrat.

Catedrala Saint Pierre din orașul Beauvais este un monument istoric și de arhitectură, edificiu reprezentativ pentru arhitectura gotică, aparținând religiei catolice. Corul catedralei are înălțimea de 48,50 metri, fiind astfel cel mai înalt cor gotic din lume, depășindu-l pe cel al Catedralei din Amiens cu o înălțimea sa de 42,30 metri. Construcția ei a început în anul 1225 după planurile arhitectului francez Martin Chambiges. Catedrala este formată dintr-un cor din secolul al XIII-lea , cu o absidă și șapte capele absidale poligonale, accesibile printr-un deambulatoriu, unite de un transept în secolul al XVI-lea. Victimă a două prăbușiri, una în secolul al XIII-lea, cealaltă în secolul al XVI-lea, rămâne neterminată astăzi; au fost construite doar corul și transeptul, iar nava planificată nu a fost niciodată construită. Catedrala a suferit daune grave în timpul Revoluției franceze, sans culoții decapitând statuile ușilor și jefuind interiorul. Cu toate acestea, structura exterioară a fost lăsată în mare parte intactă, iar clădirea a fost apoi transformată într-un Templu al Rațiunii până în secolul al XIX-lea. În timpul celui de-al doilea război mondial, catedrala a fost cruțată de daune grave, în ciuda faptului că orașul a fost aproape complet distrus de bombardamente. 75 dintre vitraliile originale au fost mutate în siguranță în afara orașului, însă marea orgă a fost distrusă; o nouă orgă a fost reconstruită și instalată pe peretele de vest și inaugurată în 1979. Interiorul catedralei prezintă o boltă cu nervuri înalte, similară ca stil cu alte catedrale gotice franceze construite în aceeași perioadă. Nava este puțin mai înaltă decât cea a bazilicii Sf Petru din Roma, având 46,2 metri. Mai multe dintre capelele din interior conțin vitralii realizate din secolele al XIII-lea până în al XV-lea. Într-o capelă din apropierea intrării nordice, există un ceas medieval (secolele al XIV-lea - al XV-lea), posibil cel mai vechi ceas mecanic complet conservat și funcțional din Europa. În vecinătatea sa, ceasul astronomic Beauvais, cu figuri mobile și extrem de complicat, a fost instalat în 1866. Corul atedralei a fost întotdeauna admirat de toată lumea. Fațadele sale, în special cea din sud, prezintă toată bogăția stilului gotic târziu. Ușile sculptate din lemn ale portalului nordic și sudic sunt capodopere, respectiv, ale măiestriei gotice și renascentiste. Biserica posedă tapiserii din secolele al XV-lea și al XVII-lea, dar principalele sale comori artistice sunt vitraliile din secolele al XIII-lea, al XIV-lea și al XVI-lea, cele mai frumoase dintre ele fiind realizate de artistul renascentist Engrand Le Prince, originar din Beauvais. Catedrala are următoarele dimensiuni de exterior: lungime – 72,5 metri, lățime – 67,2 metri, lățime navă – 16 metri și înălțime maximă – 47,5 metri

Castelul Pierrefonds este un castel medieval situat în localitatea Pierrefond, în departamentul Oise, regiunea Hauts de France, undeva în nordul Franței. Castelul include majoritatea caracteristicilor arhitecturii militare defensive din Evul Mediu francez, deși a suferit o restaurare majoră în secolul al XIX-lea. În secolul al XII-lea, pe acest loc a fost construit un castel. Două secole mai târziu, în 1392, regele Carol al VI-lea a transformat comitatul Valois (din care făcea parte Pierrefonds) într-un ducat și l-a donat fratelui său, Ludovic I, duce de Orleans. Din 1393 până la moartea sa, în 1407, acesta din urmă a reconstruit castelul de către arhitectul curții – Jean le Noir. În martie 1617 castelul a fost asediat și cucerit de trupele cardinalului Richelieu, care a ordonat demolarea castelului. Castelul a rămas o ruină timp de mai bine de două secole. Napoleon I l-a cumpărat în 1810 pentru mai puțin de 3000 de franci căpătând statut de “ruină romantică”. În 1850 castelul a fost cumpărat de Napoleon al III-lea al Franței, iar arhitecții Maurice Ouadou și apoi Juste Lisch au desemnați să-l refacă, operațiune care a durat până în anul 1885. Nu se punea problema unei simple reparații a părților locuibile (donjonul și anexele): ruinele „pitorești” din față urmau să fie păstrate pentru decor. În 1861, proiectul a luat amploare: suveranul dorea să creeze o reședință imperială, așa că castelul urma să fie reconstruit în întregime. Lucrările, care ar costa 5 milioane de franci, dintre care 4 milioane urmau să provină din lista civilă, au fost oprite în 1885. Astăzi castelul are statut de monument istoric încă din anul 1862 și este administrat de Centrul Francez al Monumentelor Naționale.

Parcul Marquenterre este o adevărată bijuterie pentru iubitorii de natură, o oază de seninătate unde uscatul și marea se întâlnesc în armonie. Acest sanctuar natural se întinde pe 260 de hectare, adăpostind dune, păduri de pini, zone umede și mlaștini, dedicat în întregime conservării și observării a sute de păsări migratoare. Zona este dotată cu traseu amenajat de 6 kilometri lungime, 13 observatoare, parcare gratuită, restaurnat și magazin librărie. Situl Marquenterre, situat în perimetrul Rezervației Naturale Naționale Baie de Somme, este o rezervație ornitologică de renume european, ce se întinde pe 483 de hectare și atrage în medie 170000 de vizitatori în fiecare an. Teren recuperat de la mare în anii 1950 și folosit cândva pentru cultivarea lalelelor și a zambilelor, este acum alcătuit din mlaștini, dune, pajiști și stufărișuri. Odată cu accelerarea efectelor schimbărilor climatice, situl este în prezent vulnerabil la creșterea nivelului apei, uscarea zonelor umede și ruperea digurilor în timpul furtunilor. Acest sit aparține Conservatorului litoral încă din anii 1980 este gestionat de Syndicatul Mixt Baie de Somme-Grand Littoral Picard; face parte din rețeaua europeană Natura 2000.
2. Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează regiunea franceză Poitou – Charentes. În câmpul aversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, sunt reprezentate trei hexagoane suprapuse dar poziționate diferit, iar în centrul acestora este marcată valoarea monedei “EURO 10”. Sub valoare este reprezentată o ramură de stejar cu vârful spre dreapta, iar deasupra se prezintă o ramură de laur având vârful orientat tot spre dreapta. Cele două ramuri sunt înconjurate de inscripția circulară: ”LIBERTE – EGALITE – FRATERNITE” – (Libertate, Egalitate, Fraternitate – deviza națională unanim acceptată a statului francez) și “2011” (anul emiterii monedei). Anul este încadrat de două ornamente decorative abia vizibile ce reprezintă nomogramele gravorului care a proiectat moneda și ale monetăriei franceze unde s-a realizat această monedă. Pe revers, în interiorul unui cerc liniar continuu, se prezintă conturul regiunii Poitou-Charentes, aria protejată Marais Poitevin și Portul La Rochelle. Peste conturul regiunii sunt aplicate literele majuscule RF ce reprezintă inițialele numelui statului – Republique Francaise, iar dedesubt pe centru este aplicată inscripția POITOU-CHARENTES. În dreapta conturului regiunii și puțin mai susu este redat un ornament decorativ ce reprezintă nomograma gravorului reversului acestei monede.

Principalele caracteristici tehnice ale monedei sunt următoarele:

seria – regiuni franceze
data emiterii – 19.09. 2011
valoarea – 10 euro
forma – rotundă
diametrul – 29 milimetri
greutatea – 10 grame
material compoziție – argint
titlul – 90%
cant - neted
calitatea – UNC
tiraj – 160 000 exemplare
gravor – Joaquim Jimenez

Poitou-Charentes a fost una dintre cele 27 regiuni ale Franței de până la reforma administrativ-teritorială din 2014. Capitala regiunii era orașul Poitiers, iar regiunea cuprindea 4 departamente. La 1 ianuarie 2016 a fuzionat cu regiunile Aquitania și Limousin, formând împreună regiunea Noua Achitanie. Regiunea a fost locuită de către pictoni, un trib galic, cucerită de romani și încorporată în provincia Aquitania. Regiunea tradițională Poitou, în limba franceză, se numește Pictonia în forma latină. A fost cucerită de către vizigoți în secolul al V-lea și de către franci în secolul al VI-lea. În anul 732 aici a avut loc o bătălie între armatele ducelui franc Charles Martel și ale emirului arab Abdul Rahman Al Ghafiqi Abd al Rahman, ce a avut ca și consecință oprirea invaziei musulmane în vestul Europei. În secolul al XII-lea regiunea intră împreună cu Aquitania sub controlul regilor Angliei, fiind recucerită de către Franța în 1416 ș rămânând provincie până în 1789. Actuala regiune este formată din teritoriile vechii provincii Poitou plus două departamente de pe râul Charente, unde au existat provinciile Aunis, Angoumois și Saintonge. Regiunea a fost creată pentru a crea o entitate care să contrabalanseze vidul de influență din zona dintre Tours și Bordeaux. Regiunea se află într-o depresiune dintre Masivul Armorican la nord și Masivul Central la sud-vest, astfel că relieful este valonat, dar fără diferențe foarte mari de nivel. În partea vestică, la malul Golfului Biscaia, relieful este plat cu înălțimi de maximum 350 m, iar aici se află câteva estuare ale diferitelor râuri, cele mai importante fiind Gironde și Charente. La Rochelle este un important port și o stațiune turistică des vizitată, iar Poitiers este un oraș dezvoltat din punct de vedere industrial.

Marais Poitevin este o arie protejată (sit de importanță comunitară - SCI) din Franța, întinsă pe o suprafață de 47745 hectare din care 24 % marine. A fost declarat arie specială de conservare în baza directivei 92/43 din 1992 referitoare la conservarea habitatelor naturale și a faunei și florei sălbatice pentru a proteja o specie de plante și 26 de specii de animale. Situată în eco regiunea atlantică, aria protejată conține 26 de habitate naturale: Bancuri de nisip acoperite în permanență slab de apă marină, Terase mlăștinoase și terase nisipoase neacoperite de apă la reflux, Lagune de coastă, Vegetație anuală la limita mareei, Salicornia și alte specii anuale care populează regiunile mlăștinoase și nisipoase, Pășuni atlantice udate de apa mării, Pășuni mediteraneene udate de apa mării, Tufărișuri halofile mediteraneene și termo-atlantice, Dune mobile de-a lungul țărmului cu Ammophila arenaria, Dune de coastă fixe cu vegetație erbacee, Dune îmPădurite cu Pinus pinea și/sau Pinus pinaster, Ape puternic oligomezotrofe cu vegetație bentonică, Pajiști uscate seminaturale și facies de acoperire cu tufișuri pe substraturi calcaroase, Liziere de ierburi înalte hidrofile de câmpie și de nivel montan până la alpin, Lacuri eutrofice naturale cu vegetație de tip Magnopotamion sau Hydrocharition, Fânețe de joasă altitudine, Păduri aluvionare, Păduri mixte riverane de Quercus robur, Ulmus laevis și Ulmus minor, Fraxinus excelsior sau Fraxinus angustifolia, de-a lungul marilor râuri, Mlaștini calcaroase, Mlaștini alcaline, Dune împădurite din regiunile atlantică, continentală și boreală, Estuare, Pajiștile Spartina, Depresiuni intradunale umede, Dune mobile cu vegetație embrionară, Cursuri de apă de la nivel de câmpie la nivel montan. La baza desemnării sitului se află mai multe specii protejate: din genurile: plante, amfibieni, mamifere, nevertebrate, pești și reptile.

La Rochéle este un oraș de pe coasta central-vestică a Franței și un port maritim din Golful Biscaya, pe partea Oceanului Atlantic. Este capitala departamentului Charente-Maritime. Cu 75735 de locuitori în 2017, La Rochelle este cea mai populată comună din departament și ocupă locul cinci în regiunea Noua Aquitaine după Bordeaux, capitala regională, Limoges, Poitiers și Pau. Locuitorii săi sunt numiți „les Rochelaises” și „les Rochelais”. Situat la marginea Oceanului Atlantic, orașul este legat de Île de Ré printr-un pod de 2,9 kilometri (1,8 mile) finalizat la 19 mai 1988. În Evul Mediu, portul s-a deschis pe o strâmtoare protejată, Pertuis d'Antioche și este considerat o „Door océane” sau o poartă către ocean datorită prezenței celor trei porturi ale sale (pescuit, comerț și yachting).

3. Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează regiunea franceză Reunion. În câmpul aversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, sunt reprezentate trei hexagoane suprapuse dar poziționate diferit, iar în centrul acestora este marcată valoarea monedei “EURO 10”. Sub valoare este reprezentată o ramură de stejar cu vârful spre dreapta, iar deasupra se prezintă o ramură de laur având vârful orientat tot spre dreapta. Cele două ramuri sunt înconjurate de inscripția circulară: ”LIBERTE – EGALITE – FRATERNITE” – (Libertate, Egalitate, Fraternitate – deviza națională unanim acceptată a statului francez) și “2011” (anul emiterii monedei). Anul este încadrat de două ornamente decorative abia vizibile ce reprezintă nomogramele gravorului care a proiectat moneda și ale monetăriei franceze unde s-a realizat această monedă. Pe revers, în interiorul unui cerc liniar continuu, se prezintă conturul regiunii Reunion, primăria din Saint-Denis, Pitonul de la Fournaise și o balenă cu cocoașă. Peste conturul regiunii sunt aplicate literele majuscule RF ce reprezintă inițialele numelui statului – Republique Francaise, iar dedesubt pe centru este aplicată inscripția NORD – PAS DE CALAIS. În dreapta conturului regiunii și puțin mai sus este redat un ornament decorativ ce reprezintă nomograma gravorului reversului acestei monede.

Principalele caracteristici tehnice ale monedei sunt următoarele:

seria – regiuni franceze
data emiterii – 19.09. 2011
valoarea – 10 euro
forma – rotundă
diametrul – 29 milimetri
greutatea – 10 grame
material compoziție – argint
titlul – 90%
cant - neted
calitatea – UNC
tiraj – 70 000 exemplare
gravor – Joaquim Jimenez

Réunion este o insulă vulcanică în Oceanul Indian, la Sud de Africa. conform legislației franceze regiunea este un departament de peste mări, parte integrantă a Republicii Franceze și Uniunii Europene. Insula are o formă alungită, cu o lungime de 63 km și o lățime maximă de 45 km, cu o suprafață totală de 2512 km². Insula s-a format în jurul unui vulcan, Piton de Neiges, ce s-a ridicat deasupra nivelului mării acum 3 milioane de ani. Acesta este cel mai înalt munte de pe insulă și este inactiv de acum 12000 de ani, dar interiorul lui este cald, cu o temperatură de 200 °C la o adâncime de 2000 de metri. În perioada în care insula a ieșit de sub nivelul mării, un al doilea vulcan și-a început activitatea pe insulă, Piton de Fournaise, vulcan aflat încă în activitate, și unul dintre cei mai activi. Spre interiorul insulei, relieful este foarte accidentat, insula fiind supusă unei eroziuni puternice. Litoralul este foarte accidentat, doar în partea de vest a insulei găsindu-se o lagună cu plaje de nisip alb. Insula Réunion este unul intre puținele teritorii în care primii locuitori au fost europenii. La descoperirea acesteia de către navigatorii europeni în drum spre India, insula era complet nelocuită. Data descoperirii este considerată ca fiind anul 1500, dar se pare că navigatorii arabi aveau cunoștință despre existența acesteia. Primul european ce a debarcat pe insulă a fost în 1500 portughezul Diogo Dias. Francezii au debarcat în secolul al XVII-lea pe insulă și au luat-o în posesie în numele Regelui Franței, fiind botezată insula Burbon după numele dinastiei familiei regale. În urma acestei decizii, pe insulă au început să sosească coloniști, ce au adus cu ei sclavi pentru a lucra noile plantații de pe insulă, unul dintre guvernatorii ce au contribuit în mod important la dezvoltarea ei fiind Bertrand-François Mahé de La Bourdonnais, ce a ocupat postul de guvernator între 1735 – 1745. În urma revoluției franceze sclavagismul a fost abolit pe insulă iar insula a fost numită Réunion pentru a comemora reunirea revoluționarilor din Marsilia cu cei din Paris. Reprezentantul guvernului francez este prefectul, domicialiat în reședința insulei Réunion, Saint-Denis. Réunion este subdivizată administrativ în: 4 arondismente, 37 de cantoane și 24 comune. Împreună cu celelalte departamente de peste mări, sunt singurele departamente franceze cu un număr mai mare de cantoane decât de comune. În anul 2009 regiunea număra 816364 locuitori având o densitate de 282 locuitori pe kilometrul pătrat.

Hôtel de Ville (primăria) orașului Saint Denis, Reunion este clădirea municipală, situată pe Rue de Paris, fiind declarată monument istoric încă din anul 1975. La începutul anilor 1840, consiliul orășenesc a decis să construiască o primărie dedicată. Locul ales a fost pe partea de vest a străzii Rue de Paris. Deși piatra de temelie a fost pusă în 1846, progresul a fost lent din cauza constrângerilor financiare. Clădirea a fost proiectată de Pierre Georges Grenard în stil neoclasic, construită din cărămidă cu un finisaj din tencuială și ciment și a fost inaugurată oficial de guvernatorul regiunii Réunion, Émile Darricau, la 21 aprilie 1860. Designul a inclus o fațadă principală simetrică, formată din 11 travei, cu vedere spre Rue de Paris. Secțiunea centrală, formată din cinci travei, ușor proiectată înainte, prezenta o scară scurtă care ducea la cinci deschideri rotunde, separate de coloane de ordin doric care susțineau un antablament, la primul etaj existau cinci ferestre înalte cu batante și cornișe, separate de coloane de ordin ionic care susțineau o cornișă, o friză, o cornișă cu modilion și un parapet balustrat. Secțiunile exterioare, formate din câte trei travei, erau fenestrate cu ferestre rotunde la parter și cu ferestre înalte cu batante și cornișe la primul etaj: acestea erau separate de pilaștri de ordin doric la parter și de pilaștri de ordin ionic la primul etaj. La nivelul acoperișului, se afla un turn pătrat cu un ceas în primul etaj și o clopotniță octogonală, surmontată de o cupolă deasupra. În interior, camera principală era Grand Salle des Fêtes (sala de bal), care se întindea pe toată fațada clădirii la primul etaj. Pe 2 decembrie 1868, în urma unor dispute aprige între grupurile anticlericale și cele pro-iezuite, o mulțime numeroasă s-a adunat în fața primăriei pentru a demonstra în favoarea separării bisericii de stat, a votului universal pentru alegerea consilierilor și a eliberării prizonierilor. Primarul, Gibert des Molières, a încercat să calmeze tensiunile, dar când mulțimea nu a reușit să se disperseze, trupele franceze au început să tragă și să folosească baionetele: cinci persoane au fost ucise și 22 au fost rănite (dintre care alte trei au murit din cauza rănilor). A doua zi, guvernatorul a declarat stare de urgență. Un monument de război, sub forma unei coloane surmontate de o figură care o înfățișează pe Victoria înaripată , menit să comemoreze viețile militarilor locali care muriseră în primul război mondial a fost proiectat de Auguste Benard și ridicat la colțul străzii, chiar la nord-est de primărie. A fost dezvelit de guvernatorul Réunionului, Maurice Lapalud, pe 23 decembrie 1923. După eliberarea orașului Saint-Denis de către 80 de soldați ai Franței Libere de pe distrugătorul Leopold, pe 28 noiembrie 1942, în timpul celui de-al doilea război mondial, politicianul și sindicalistul Leon de Lepervanche a preluat controlul primăriei.

Balena cu cocoașă (Megaptera novaeangliae) este un mamifer marin din familia Balaenopteridae, fiind unicul reprezentant actual al genului Megaptera. Denumirea acestei specii provine fie de la înotătoarea dorsală care amintește de un gheb, fie de la deprinderea animalului de a-și încovoia puternic spatele în timpul înotului. Balena cu cocoașă este un animal de dimensiuni foarte mari, cu gabaritele unui autobuz școlar. Lungimea medie a corpului unui adult variază între 13,5 m la masculi și 14,5 m la femele, greutatea lor medie fiind de 30 tone. Înotătoarele pectorale (sau laterale) sunt foarte lungi (28,3–34,1 % din lungimea corpului), particularitate reflectată în denumirea genului, Megaptera. Înotătoarea dorsală este destul de mică, atingând 30-35 cm în înălțime, în schimb este groasă și musculoasă; se situează în jumătatea posterioară a corpului. Marginea ei anterioară coboară lin spre corp, uneori fiind umflată, iar cea posterioară este abruptă, de regulă în formă de seceră.Înotătoarea codală (sau, mai simplu, coada) este foarte mare, cu marginea posterioară neregulată și zimțată, situată orizontal, ca la toate balenele. Ea își duce viața în tot oceanul planetar cu excepția Arcticii și Antarctidei, deplasându-se cu viteza de maxim 27 km/oră. Balenele cu cocoașă sunt cunoscute datorită repertoriului lor vocal neobișnuit care, probabil, joacă un rol primordial în perioada reproducerii. Ele cântă solo și în grup, cântecele fiind compuse din niște sunete scoase într-un registru jos, care variază în amplitudine și frecvență și durează cca. 10-20 de minute. Cântecele se pot repeta timp de câteva ore sau chiar zile. Masculii care însoțesc femelele cu pui cântă mai des și mai îndelungat decât ceilalți. În grup, cântecele au un diapazon între 50 și 10.000 Hz și pot apărea din motive de conflict. În prezent, specia balenelor cu cocoașă este inclusă în Lista roșie a IUCN cu statutul vulnerabil și în Anexa I a convenției CITES.

Piton de la Fournaise este un vulcan dintre cei mai activi, situat în partea de est a insulei Reunion, din Oceanul Indian. Vulcanul este situat în Parcul Național Reunion – sit al Patrimoniului Mondila UNESCO. Flancul estic al vulcanului este instabil și se află în stadiile inițiale de prăbușire. În cele din urmă, se va prăbuși în Oceanul Indian, provocând posibil un maretsunami în cazul unui flux cataclismic de resturi. Unele plaje din apropierea vulcanului au o culoare verzuie, datorită nisipului olivin derivat din lavele de bazalt picrit. Acest vulcan are o vechime de peste 530 000 de ani și, în cea mai mare parte a istoriei sale, fluxurile sale s-au amestecat cu cele ale Pitonului des Neiges, un vulcan inactiv mai mare, mai vechi și puternic erodat, care formează cele două treimi din nord-vestul insulei Reunion. Ocazional, au loc erupții freatice (erupții generate de abur de apă subterană). Zona vulcanului este nelocuită aici existând puțină infrastructură, în afară de autostradă. Deși fluxurile de lavă sunt în general limitate, se știe că unele traversează autostrada. Activitatea vulcanică este monitorizată constant de senzori geofizici ( înclinometre, extensometre, receptoare GPS diferențiale, etc Datele de la acești diverși senzori sunt trimise către observatorul din bourg-Murat, la nord-vest de vulcan. Observatorul, fondat în 1978 în urma fluxului Piton-Sainte-Rose, este operat de Institutul de Geofizică Globală din Paris). Procedurile specifică mai multe niveluri de alertă, care sunt decise de prefectrul din Réunion pe baza unor rapoarte științifice. Înălțimea maximă a vulcanului este de 2621 metri iar proeminența propriu-zisă măsoară 1027 metri. Locația exactă a vulcanului este dată prin coordonatele: 21°14′33″- S și 55°42′32″ - E. Prima ascensiune pe vulcan a fost în data de 21 septembrie 1751 iar ultima erupție s-a produs în luna ianuarie 2026.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O CUGETARE INSPIRATĂ

DE LITERATURA LUMII

Autor: Mihai Frunză - Brăila

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_____________xxx___________

CÂTEVA

INSIGNE ȘI MEDALII

DIN JUDEȚUL TIMIȘ

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Formația de cântări germane Liedertafel - Fabric

Ȋn perioada 1920-1930 aveam o creştere a activităţilor culturale de masă, înfiinţându-se multe societăţi mai ales în Timişoara anului 1929. Cercul de cântăreţi germani se constituie la 16 iunie 1929 în cartierul Fabric cu sediul în str. Ştefan cel Mare nr.2 sub denumirea de Fabriker Deutsche Lidertafel Temesvar, iar cu această ocazie se votează statutul şi se alege conducerea, astfel avem: preşedinte de onoare pe dl. Dr. Adalbert Engels (medic), preşedinte executiv dl. Wilhelm Spahl (director de bancă). Vicepreşedinţi sunt aleşi domnii: Iosif Kleist (preot), Mihai Philips (învăţător) şi Ioan Baum Winkler (comerciant). Ȋn celelalte functii au fost aleşi: casier Dl. Anton Rupek (funcţionar privat), secretar dl. Gerhardt Friedel (comerciant), arhivar dl. Mihai Baurtesch (comerciant), cenzori dl. Filip Siebald (fabricant de mobile), dl. Adalbert Fucs (colonel în pensie) şi dl. Gheorghe Landstaedter (fabricant de pălării), jurist consult – avocat Ioan Probst care a prezentat statutul şi unele propuneri. Totodată se alege şi un comitet cu 56 membri însărcinaţi cu administrarea cercului şi anume: dr. Francisc Scmeltzer (avocat), dr. Gaspar Muth (avocat), dl. Gheorghe Gutjahr (vopsitor) în Fabric (am avut ocazia să mă întâlnesc cu fiul lui la cea mai mare şi modernă curăţătorie-vopsitorie din Timişoara, în care avea calitatea de conducător până în 1989, după care a emigrat în Germania unită). Statutul este înregistrat la Tribunalul Timiş -Torontal în 27 noiembrie 1929 sub nr. 11.110/3. Ministerul Instrucţiunii, Casa Şcoalelor şi a Culturii Poporului, sub nr. 54.705 din 13 februrie 1930, eliberează avizul favorabil pentru Societatea Cântăreţilor Germani din Timişoara Fabric. Tribunalul Timiş -Torontal recunoaşte personalitatea juridică şi onorabilă în 2 mai 1930. Ȋn Monitorul Oficial nr. 43 - partea a II-a, din 21 februarie 1931, este publicată personalitatea juridică a societăţii, iar în 3 decembrie 1937 este trecută în registrul persoanelor juridice a Tribunalului Timiş - Torontal sub nr.271, ca urmare a modificării componenţei conducerii societăţii. Societatea Cercul Cântăreţilor Germani din Timişoara Fabric a avut ca principale activităţi: a) grupa de cântăreţi-cor, b) grupa de muzică, c) grupa de teatru. INSIGNELE 1. Insigna de membru al Cercului de Cântăreţi Germani din Timişoara Fabric 1929 are forma rotundă cu diametrul de 17 mm, având greutatea de 4,55 gr. metal alamă. Avers; insigna are două planuri, prim-planul este o harpă ştanţată având înălţimea de 9 mm şi lăţimea de 7 mm, aplicată prin sudură în două puncte pe câmpul central, metalic galben, cu diametrul de 11 mm. Planul doi are un cerc exterior de 17 mm şi un cerc interior de 11 mm, spaţiul dintre cele două cercuri este colorat cu email translucid roşu. Din partea stângă a medianei de sus, mergând spre dreapta până la mediană, cu litere excizate, apare textul „DEUTSCHE LIEDRETAFEL”, iar în partea de jos, de la mediana stânga jos, în sus până la mediana dreaptă avem excizat textul „TEMESVAR FABRIK 1929”. Reversul (spatele ) insignei este anepigraf fără firma producătoare, are o talpă rotundă în formă de potcoavă, cu acelaşi diametru ca şi corpul insignei 17 mm., sudată de corpul insignei. Insigna se purta pe partea stângă a reverului hainei, în butonieră. 2. Insigna de protocol a societăţii, este mai elaborată având o înălţime (lungime) de 98 mm. lăţimea panglicii bicolore este de 25 mm, iar greutatea totală a piesei este de 7,83 gr.Sistemul de prindere este din alamă de tip broşă, are o placă (corp) având în cimier un arabesc simplu cu înălţimea de 6,5 mm şi lăţimea de 32,5 mm; ambele câmpuri sunt colorate cu email alb. Pe trei rânduri avem cifre şi litere care în cimier reprezintă anul înfiinţării 1929, iar pe rândul al doilea şi al treilea avem textele: „DEUTSCHE LIEDRETAFEL”, respectiv „TEMESVAR - FABRIK”. 20 Reversul sistemului de prindere a insignei este anepigrafic, necunoscându-se firma producătoare, iar acul tip broşă este sudat şi alămit, sub el avem o bară lungă de 27 mm şi groasă de 1 mm pentru trecerea panglicii. Ȋn continuarea aversului avem o panglică înaltă (lungă) de 64 mm şi lată de 25 mm, bicoloră; pe verticală avem în partea stângă (stânga privitorului) culoarea roşie şi în dreapta galben auriu moarat, prinsă de bara sistemului prin coasere. Partea centrală a panglicii este ocupată de o harpă stilizată din alamă ștanţată, groasă de 1 mm, având înălţimea de 27,5 mm şi lăţimea de 16,5 mm. Ȋn câmpul central pe cele cinci coarde avem un scut aproape pătrat cu înălţime de 6 mm şi lăţimea de 5 mm, despicat în două cu diagonala de 45 grade, colţ stânga jos-colţ dreapta sus, având în câmpul stâng email roşu translucid, iar în câmpul drept metal galben – alamă; scutul aplicat prin sudură de corpul harpei. Reversul harpei, amepigraf, având două lamele de prindere pentru fixarea harpei pe panglică prin pătrundere şi îndoire a lamelelor. Continuitatea panglicii cu franjuri metalici galbeni răsuciţi cu za mică la capătul de jos având lungimea de 22 mm şi lăţimea de 25 mm, prinsă de panglică prin coasere. Insignele s-au confecţionat probabil în 250 de bucăţi pentru membri şi mai puţin pentru protocol, deoarece sunt rare, frumos concepute şi realizate. Insignele ne oferă ocazia de a cunoaşte mai bine trecutul, cu scopul ridicării nivelului cultural şi al umanismului. Fotografiile au fost realizate de dl. dr. Raoul Şeptilici.

Set 2 insigne - Întreprinderea 6 Martie

Întreprinderea “6 Martie” a fost o redutabilă unitate economică timișoreană, azi falimentată și demolată, care a avut sediul pe Strada Circumvoluțiunii la nr. 812. Fabrica a livrat în toată lumea pe bază de comenzi radianți industriali cu raze infraroșii utilizabili la încălzitul halelor, atelierelor, al tunelurilor de uscare a minereurilor precum și a altor obiective care necesitau încălzire de la distanță pe spații determinate fără posibilități de instalare a altor surse sau mijloace de căldură. Radianții erau livrați în baterii de “N” elemente, după comandă.

Set 2 insigne - Asociația sportivă A.E.M. Timișoara

Asociația Sportivă A.E.M. (A.S. A.E.M. Timișoara) a fost o entitate sportivă cu o lungă tradiție înființată pe lângă celebra fabrică de contoare A.E.M. din Timișoara. De-a lungul timpului, asociația a susținut o echipă de fotbal care a activat în ligile județene, dar și alte discipline, funcționând ca o componentă importantă a comunității locale. Fosta bază a clubului, situată pe Bulevardul Liviu Rebreanu nr. 157 din Timișoara, a trecut prin schimbări majore. După ce compania A.E.M. SA a intrat în faliment, baza sportivă a fost achiziționată în urma unei licitații publice.

S.C. A.E.M. S.A. Timisoara a fost infiinţată în 1970 sub denumirea F.A.E.M. (Fabrica de Aparate Electrice de Măsurat) Timişoara. Societatea era specializata in producerea de echipamente de masura pentru piata autohtona si inca 30 de state ale lumii, de pe toate continentele fiind situata pe Calea Buziasului, la nr. 26. Au trecut patru decenii de cand traditia a intalnit inovatia, patru decenii de cand primul contor a iesit din linia de productie, ceea ce atesta maturitatea companie. AEM, amplasata in partea de vest a Romaniei, a fost fondata in anul 1970 si reprezinta un simbol important al orasului Timisoara. De la momentul fondarii si pana in ziua de azi, AEM a fost recunoscuta atat pe teritoriul Romaniei, cat si peste granite ca fiind unul dintre cei mai importanti producatori si un furnizori globali de contoare pentru electricitate si gaz. Cu o prezenta globala si de incredere in Europa, Asia, America de sud sau Africa, AEM era o companie flexibila, care intelegea diferentele din fiecare tara si livra produse la standarde ridicate, potrivite pentru orice piata. Flexibilitatea şi implementarea rapidă a soluţiilor moderne în procesul tehnologic de fabricaţie al companie a condus la o creștere a rolului AEM în producţia şi furnizarea de soluţii de “contorizare inteligentă” în toata lumea. În martie 1986, la AEM Timișoara lucrau nu mai puțin de 5000 de persoane, după cum anunța cu fală și mândrie ziarul local ”Drapelul Roșu”. Făcând un salt peste decenii, în martie 2025, la AEM Timișoara nu mai lucrează nimeni. Fabrica a exportat înainte de 1989 contoare de energie electrica în toată lumea. Era o munca de migala și finețe, contoare și alte aparate electrice care pe standurile de eșalonare, bucata cu bucata primeau certificatul de calitate. Majoritatea aparatelor erau exportate prin firma de comerț exterior Dunărea.Contoarele au ajuns și în Columbia. Salariile erau foarte mari, o fata care lucra la eșalonare și regla din 2 mișcări, primea 5-6 mii de lei. După revoluție fabrica a ajuns pe mana mafiotilor de la Luxten București! In anul 2000 a venit Iliescu sa viziteze AEM, era in campanie electorala, fabrica numai ce fusese cumpărată de o firmă canadiană. Fabrica a mers bine o perioadă după care acționarii români au răscumpărat majoritatea acțiunilor devenind din nou o companie românească...si apoi ai noștri români iubitori de patrie au falimentat-o...

Loja masonică PAX TM 100 ani Honeste Vivere

Vorbind etimologic, Francmasoneria este o asociaţie a zidarilor (masoni) liberi (adjectivul ,,franc” desemna în Evul Mediu francez pe cineva scutit de dările feudale). Cuvântul franc-mason, încetăţenit la noi prin secolul al XVIII-lea de un cleric, vine prin filiera franceză; sensul termenului fiind identic şi în celelalte limbi europene: freemason în engleză, Freimaurer în germană şi liberi muratori în italiană. Situaţia privilegiată a acestei asociaţii a constructorilor medievali – căreia putem să-i spunem : breaslă - vine din faptul că membrii ei erau constructorii bisericilor şi catedralelor. Toate domurile şi catedralele artei gotice au fost ridicate de francmasoni între secolele X -XVII, aceasta fiind principala îndeletnicire a Francmasoneriei. Francmasoneria a fost, ca orice breaslă medievală, o societate secretă. Membrii ei aveau: parole, semne, vestimentaţie specială şi un alfabet secret. Exista de asemenea un ritual simbolic, un simbolism al obiectelor (mai ales al uneltelor de zidărie) şi un mit fundamental – mitul despre uciderea lui Hiram, arhitectul templului lui Solomon, care a fost ucis de trei calfe cu uneltele lor: rigla, cleştele (compasul) şi ciocanul de lemn (maiul), devenite apoi simboluri în Francmasonerie. De asemenea locurile în care a fost lovit Hiram au căpătat şi ele o valoare simbolică pentru masoni: gâtul – sediul vieţii materiale, inima – sediul sufletului şi fruntea sediul inteligenţei. În continuare voi enumera simbolurile masonice întâlnite pe insigne şi anume: ECHERUL şi COMPASUL, sunt simboluri de bază ale masoneriei, necesare pentru ridicarea unor edificii stabile şi drepte. Ele constituie alături de Biblie (simbolul Cărţii Sacre), cele trei Mari Lumini ale Masoneriei. Echerul este simbolul rectitudinii morale în conduită, ale cinstei şi onestităţii iar compasul, simbolul patimilor (lăcomie, mânie, judecată nedreaptă, intoleranţă, egoism), al cunoaşterii şi priceperii. Fără compas nu se poate alcătui un echer, iar fără un echer nu se poate construi un Templu. FIRUL CU PLUMB PENTRU NIVEL, este elementul echilibrului interior şi sugerează ideea ascensiunii stabile, liniare, trasând o linie verticală infinită care conduce la perfecţiune. Semnifică capacitatea de a construi un sistem de referinţă. CIOCANUL şi DALTA, semnifică necesitatea de a uni acţiunea cu gândul. Ciocanul reprezintă forţa voinţei iar dalta discernământul, inteligenţa şi fineţea. Combinarea celor două determină perfecţionarea treptată a operei. RIGLA, este emblema perfecţiunii şi a ordinii, este din timpuri străvechi instrumentul de comparaţie a mărimii de măsurare a armoniei proporţiilor. Este şi simbolul celor 24 de ore ale zilei, dintre care o parte trebuie dedicate gândului, una lucrului, una odihnei şi un celor care au nevoie de ajutor. MISTRIA, simbolizează binefacerea, precum şi dorinţa de al ajuta pe cel care are nevoie, exprimă bunătatea, caritatea dar şi voinţa fiinţei umane. DELTA, numită şi triunghiul lui Solomon. Are forma unui triunghi echilateral şi este reprezentarea geometrică a lui trei (principiul triplicităţii). În tradiţia creştină semnifică trinitatea iar în mai multe filozofii divinitatea ca perfecţiune. În Templu, Delta are în centru fie litera G, căreia i se dau mai multe interpretări (Dumnezeu – God, Cunoaştere – Gnosi, Geometrie, Geneza), fie tetragrama ebraică, fie schema pitagorică, fie ochiul divin – simbol al principiului creator, fie soarele – principiul luminos al vieţii. OCHIUL ATOTVĂZĂTOR, simbol al Divinităţii şi, prin analogie, al atributelor cele mai importante pentru om: iubirea, ştiinţa, dreptatea, şi mila. Una dintre cele mai importante reprezentări ale Ochiului Atotvăzător se găseşte pe bancnota de un dolar. Ea reproduce Marele Sigiliu al Statelor Unite. SOARELE şi LUNA, reprezintă alternanţa şi echilibrul între zi şi noapte între alb şi negru, între activitate şi repaos, dialectica contrariilor. Soarele simbolizează Masculinul, fiind de aceea simbolul Originii, al Începutului, al raţiunii care luminează tenebrele şi iluminează spiritele. Luna simbolizează Femininul, obscurul, intuiţia, caracterul schimbător al formelor. ZODIACUL, după etinomul grecesc, ,,cerc cu figuri animale” , era, conform definiţiei platonice, ,,imaginea cerului”. În masonerie zodiacul este folosit ca sistem simbolic şi nu are caracter divin sau astrologic, ci înfăţişează o viziune cosmologică a universului. ACACIA (SALCÂMUL), este cel mai important dintre simbolurile vegetale ale masoneriei simbolizând principiul nemuririi gradului de Maestru. Salcâmul este simbolul speranţei şi al existenţei sufletului dincolo de moartea fizică şi conservarea energiei indestructibile a vieţii. COLOANELE, simbolizează dualitatea. Prima coloană simbolizează elementul feminin, aerul, suflul ce alimentează viaţa, sensibilitate, înţelepciune iar a doua elementul masculin, focul, căldura vitală devoratoare, activitatea, suflu alchimiştilor. Din duplicitatea celor două se naşte dihotomia între vertical şi orizontal, între valorile terestre şi cele ale aerului, căutarea contrariilor şi principiilor complementare. Coloanele mai înseamnă perpendicularitate, stabilitate, echilibru, joc controlat al dinamicii între urcuş şi coborâşi. MOZAICUL, pavimentul cu dale albe şi negre este simbolul binarului, al opoziţiei între o entitate şi alta, între spirit şi materie, între adevăr şi fals, între bine şi rău, între frumos şi urât, sugerând în acelaşi timp şi dinamica compoziţiei între contrarii. LITERA ,,G”, simbol al geometriei şi unul dintre simbolurile lui Dumnezeu (God în limba engleză). Este asociat adesea cu echerul şi compasul alcătuind simbolul Masoneriei. Marea Lojă Națională din România (M.L.N.R.) a fost înființată în anul 1993 sub patronajul Marelui Orient al Italiei și la inițiativa unor cercuri masonice americane. La momentul înființări, mai exista încă o organizație masonică în România având același nume, înființată pe filieră franceză, care însă în anul 1996 a fost redenumită în Marea Lojă Națională Unită din România (MLNUR) iar în 2010 în Marea Lojă Națională Română 1880 (MLNR 1880). În anul 2001, o parte a MLNUR, s-a unit cu MLNR, dorind să unifice masoneria regulară recunoscută. Pe 24 ianuarie 2008, două mari organizații masonice, Marea Lojă Națională din România și Marea Lojă a României au fuzionat devenind MLNR, aceasta editând revista Atelierul Masonic.

Temuta, admirata sau dezavuata, Francmasoneria a jucat si continua sa aiba un rol important in multiple planuri ale Romaniei. Sub semnul echerului si compasului de sub ochiul unic, s-au desfasurat evenimente majore ale neamului. Efervescenta masonica in Romania a atins o considerabila cota in perioada pasoptista, considerata de istorici o generatie de masoni. Sintagma este acoperita de adevar, daca luam in calcul ca cei vizati apartineau unor societati secrete literare si masonice de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau, Cernauti. Printre exponentii de seama, desavarsiti in lojile pariziene, ii gasim pe Balcescu, Rosetti, Kogalniceanu, Alecsandri, Cuza, Negruzzi si I.C. Bratianu. Sub regele Carol I, nu mai putin de 12 din 19 prim-ministri au fost masoni, ca si alti importanti oameni politici ai vremii. Acum, Francmasoneria romana a facut pasul catre Marea Loja Nationala. În fine, in perioada Romaniei Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, incadrat in loja "Ernest Renan", alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a. El a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale romanesti, inclusiv Basarabia. Numele altor oameni care se afla si astazi, ori s-au aflat pana nu demult, in primele randuri ale celebritatilor Masoneriei romanesti sunt: Petre Roman, Viorel Hrebenciuc, Ioan Rus, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Prunariu, Lucian Bolcas, Alexandru Ciocâlteu, Constantin Balaceanu Stolnici, Virgil Ardelean, Ioan Talpeş, Ovidiu Tender, Irinel Popescu, Alexandru Bittner, Razvan Teodorescu, Victor Babiuc, Gheorghe Zamfir, Crin Halaicu, Tudor Gheorghe, Florian Pittis si Adrian Severin. Ziaristul si muzeograful Horia Nestorescu-Balcesti, renumit pentru lucrarile sale de istorie a Masoneriei romane, afirma ca: "Romanii datoreaza Francmasoneriei faurirea Romaniei Moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran". Biserica Ortodoxa Romana este de cu totul alta parere. Prin Hotararea Sfantului Sinod din 1937, la concluziile Mitropolitului Nicolae al Ardealului, ramasa si astazi in vigoare, aceasta subliniaza in sapte puncte urmatoarea sinteza: "Este o organizatie mondiala secreta, in care evreii au un rol insemnat, avand un rit cvasi-religios, luptand impotriva conceptiei crestine, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala, laica. Este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala. Biserica osandeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta". Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele în Evul mediu. Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului ritanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate. Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“ Despre Masonerie există două puncte de vedere: primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale şi metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credinţa într-o fiinţă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecţionarea omului, este compatibilă cu orice credinţă sau convingere sinceră şi nu ar trebui să apară probleme; al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanista. Lojele masonice sunt forme de organizare ale masonilor de oriunde. Loja masonică „Pax” din Timișoara a fost constituită în anul 1899 sub obediența Marii Loji Simbolice din Ungaria. Se pare că la începuturi ea se numea Loja Losonczy și era compusă din 79 membri din Timișoara și 17 membri din localități învecinate, cu profesii diferite: avocați. doctori, profesori, funcționari dar și muncitori de rând: zețar, strungar, mecamic locomotivă sau maistru constructor. Loja a fost puternic implicată în acțiuni de caritate adică sprijinirea familiilor nevoiașe. La data de 18 decembrie 1918 s-a propus preluarea numeleui de Loja Banat dar fără succes. În periaoda 1919 – 1923 activitatea lojii a stagnat. După reluarea activității, loja este redenumită Loja PAX – Timișoara (27 ianuarie 1927). Între timp, sediul temporar al lojii a fost mutat într-un birou al Societăţii Lloyd din Timişoara. În aceşti ani, Loja Pax din Timişoara a întreţinut contacte strânse cu alte loje precum: Concordia din Arad, Dél din Lugoj, Unió din Cluj, Aurora şi Zu den 3 Säulen din Braşov, Lessing zu den 3 Ringen din Praga şi Aurora din Vârşeţ. În anul 1929 Loja Pax număra deja 84 de membri.

I.G.M.A.A.U. - Marea Lojă Națională din România

100 de ani de la constituirea Lojei Pax - Timișoara

Centenarul fondării Lojii masonice timișorene Pax (denumire vecehe - Losonczy) a fost marcat prin organizarea unor manifestări specifice și emiterea unei medalii comemorative (însemn de lojă), atestate în literatura de specialitate. Expresia latinească „Honeste vivere” înseamnă „Să trăiești cinstit” și își are originea în dreptul roman, în lucrarea Liber singularis regularum, formularea aparținându-i jurisconsultului Ulpian, consilier al împăratului Alexandru Severus.
Conceptul de Honeste vivere ne invită să trăim o viață caracterizată de onestitate și integritate morală. Textul complet este: „Iuris praecepta sunt haec: honeste vivere, alteram non laedere, suum cuique tribuere” (Preceptele dreptului sunt acestea: să trăiești cinstit, să nu dăunezi altuia, să dai fiecăruia ceea ce i se cuvine), fiecare dintre aceste principii devenind expresii care se pot cita în contexte adecvate adevărurilor pe care le exprimă. Adoptarea principiilor Honeste vivere ne poate ghida spre o existență mai împlinită și mai echilibrată. În cultura română, geniul comic al lui Caragiale a „adaptat” maxima latinească Honeste vivere, într-o replică a personajului Nae Caţavencu, din piesa „O scrisoare pierdută”, transformând-o într-un joc de cuvinte ironic, la adresa incultilor și a politicienilor necinstiți, calambur devenit, la noi, la fel de celebru: „Honeste bibere” („Să bei cinstit!”).

Expoziția locală Jamu Mare - 1909

Medalia de mai sus ascunde un secol de istorie bănățeană. Ea a fost realizată în stilul Art Nouveau, în anul 1909 de către comunitatea șvabilor bănățeni, cu ocazia inaugurării Expoziției locale din locaitatea timișoreană Jamu Mare, ce a marcat centenarul (1809-1909) strămutării coloniștilor germani de la Freudenthal (landul Bavaria – Germania de azi) la Gross-Scham (denumirea germană a localității Jamu Mare de astăzi) – al treilea val al colonizării șvăbești din Banat. Piesa este confecționată la atelierul lui Otto Oertel din Berlin, este din argint cu titlul de 90%, diametrul de 45 milimetri și greutatea de 49,8 grame. Piesa prezintă o compoziție figurativă bogată, de inspirație clasicistă filtrată prin estetica Jugendstil-ului vienezo-berlinez de la începutul secolului al XX-lea, în prim-plan, două figuri feminine drapate în veșminte lungi, à l'antique:

Figura din stânga, așezată pe un bloc de piatră (altar sau soclu), cu părul lung și bogat căzut pe spate, depune cu mâna dreaptă o cunună de lauri (atribut al victoriei, al meritului și al recunoașterii) pe o placă sau un altar aflat la stânga cadrului. Pe acel altar se disting urme de inscripție fragmentară — probabil o dedicație sau un cartuș aniversar
Figura din dreapta, în picioare, zveltă, cu o bentiță în păr, îmbrăcată într-o rochie strânsă sub bust în manieră neoclasică (linie "Empire"), își întinde mâna dreaptă într-un gest protector spre figura așezată, iar mâna stângă se sprijină pe un al doilea postament situat la dreapta cadrului.

Compoziția reprezintă, cu mare probabilitate, o alegorie a Memoriei care depune coroana recunoștinței pe altarul strămoșilor, în timp ce Patria sau Comunitatea (Heimat / Gemeinde) veghează alături. Este o formulă iconografică tipică medaliilor comemorative ale jubileelor de colonizare și întemeiere din Imperiul Austro-Ungar târziu, strâns legată de tradiția alegoriei civice germane a perioadei wilhelmine. Pe revers este prezentată o cunună deschisă de frunze de stejar (simbol al puterii, statorniciei și fidelității — emblemă recurentă a identității germane și a comunităților șvăbești) legată la bază printr-o panglică. În centrul cununei, legenda pe trei rânduri, în limba maghiară (limba oficială a administrației regatului ungar la acea dată, conform politicii de maghiarizare impuse după Ausgleich-ul din 1867): NAGYZSÁMI HELYI KIÁLLÍTÁS • 1909 • Traducere: "Expoziția Locală de la Nagyzsám (Jamu Mare), 1909"

Jamu Mare (în limba maghiară – Nagy Zsam) este o comună din județul Timiș, care include și satele: Clopodia, Ferendia, Gherman și Lățunaș, ce este situată în extremitatea sudică a județului Timiș, la frontiera cu Serbia. Acum Jamu Mare este capăt de linie ferată, însă până în anii 1920 a existat o linie funcțională până în Vrsac, în Iugoslavia. Prima atestare documentară a localității este din 1370, sub numele de "Suma". Inițial comuna a fost amplasată la distanță de 4 km de actuala amplasare a localității ce a fost denumită Fraidental până în anul 1809, începând din această dată populația a început să migreze spre actuala așezare, astfel că în anul 1909 se aniversează 100 de ani de existență localității Jamu Mare. În perioada anilor 1919 – 1924 comuna a făcut parte din statul iugoslav. La recensământul din anul 2021 comuna număra 2748 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011 – 2971 locuitori), dintre care: români - 84,57%, romi – 4,08%, maghiari – 2,15% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei timișene Jamu Mare astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 73,8%, romano catolici – 8,33%, greco catolici – 5,09%, baptiști – 2,07% și restul – nedeclarată sau altă religie.

Activ sport (natație)

Piesa de mai sus este o medalie aparte realizată de către compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită membrilor clubului sportiv de natație – Activ Sport din municipiul Timișoara. Aici se inițiază copii și adolescenți în disciplina sportivă – natație. Sediul central al acestui club sportiv timișorean este situat pe Calea Stan Vidrgihjin, la nr.11 A.

Natația este înotul practicat ca sport. Natația este un sport nautic și disciplină sportivă în care sportivii se întrec în mai multe probe care implică deplasarea în apă prin înot. Natația cuprinde mai multe ramuri sportive: înotul sportiv (competițional), polo pe apă, sărituri în apă, înot sincron. Pe lângă aceste ramuri ale natației ar mai putea fi incluse și altele, cum ar fi: înotul de fond (maratonul nautic), înotul subacvatic și înotul masters. Probe de înot sunt incluse și în competițiile de triatlon și pentatlon modern. Înotul sportiv sau competițional constă în parcurgerea anumitor distanțe în timp cât mai scurt într-un procedeu sportiv de înot, în bazine special amenajate. Activitatea competițională, este reglementată și se desfășoară sub tutela FINA (Fédération Internationale de Natation). Înotul de fond este înotul în ape deschise (engleză: open water swimming), în ape neamenajate (râuri, lacuri, mări, oceane) și constă în parcurgerea prin înot, a diferite distanțe. În România în 1912 a fost organizată prima ediție a concursului de fond pe Dunăre între Măcin și Ghecet (13 Km), iar în 1923 cursa s-a desfășurat între Brăila și Galați, devenind tradițională. Înotul subacvatic sau înot cu labele se practică cu labe de construcție specială de delfin aplicate pe picioare și cu tub de respirație, este o ramură relativ nouă, nu este sport olimpic, dar se organizează sistematic Campionate Europene.

Municipiul Timișoara (în graiul bănățean Cimișoara, în germană Temeschwar, alternativ Temeschburg sau Temeswar, în maghiară Temesvár, în sârbă Темишвар/Temišvar, în limba bulgarilor bănățeni Timišvár; în traducere (lb. maghiară): „Cetatea de pe Timiș”) este reședința și cel mai mare oraș al județului Timiș din regiunea istorică Banat, vestul României. În anul 2010, având 303708 locuitori, era al treilea oraș, ca număr de locuitori, din România. Numele localității vine de la râul Timiș (trecând actualmente la sud de municipiu), numit de romani în antichitate Tibisis sau Tibiscus. Începând din anul 553 teritoriul actual al Timișoarei a fost timp de două secole sub dominație avara. Aceștia au construit pe ruinele fostei fortărețe romane Zambara o nouă așezare cu numele de Beguey, poziționată strategic intre râurile Timiș si Bega (Tisa). După avari teritoriul a fost invadat de pecenegi, cumani, bulgari, valahi și apoi maghiari. Fortăreața Timișoara a fost foarte probabil construita în sec. X, în stil avar, înconjurată de un canal cu apă, fiind situata pe locul actual al Operei. După invaziile tătare și distrugerea completă din 1241, regele maghiar Bèla al IV-lea a colonizat zona cu germani, care au reclădit cetatea. Prima atestare documentară a localității Timișoara este destul de controversată, aceasta fiind plasată de specialiști în anii 1212 sau 1266. În anul 1175 este menționat comitatul Timiș, dar sursele nu menționează care este centrul economic și administrativ al acestuia. Deasupra am postat stemele veche, interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Timișoara, iar dedesubt pozele câtorva inconfundabile monumente de arhitectură din frumosul oraș de pe Bega.

Biserica romano catolică Fabric

Prefectura

Fabrica de bere Timișoreana

Palatul Loefler

Cazinoul Delvideki

Primăria

Casa Huniade

Biserica sârbă - Piața Traian

Cazarma Transilvania

Casa maghiară

Județul Timiș este situat în vestul țării, în regiunea istorică Banat, România. Numele său provine de la râul Timiș care îl traversează. Județul se întinde pe o suprafață de 8697 kilometri pătrați, fiind cel mai mare din țară, numără aproximativ 660000 de locuitori și are reședința în municipiul Timișoara.Din punct de vedere administrativ județul se compune din 2 municipii - Timișoara și Lugoj, 8 orașe - Sânnicolau Mare, Jimbolia, Buziaș, Făget, Deta, Gătaia, Recaș, Ceacova și 89 de comune. Deasupra am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Timiș, iar dedesubt pozele câtorva monumente arhitectonice reprezentative ale județului.