Epaminonda's Blog.....

Cuvântul gară este folosit în vorbirea curentă pentru a desemna doua noţiuni tehnice diferite. Pe de o parte se referă la ansamblul de linii, instalaţii şi clădiri feroviare dintr-o staţie de cale ferată, dar în accepţiunea curentă a termenului desemnează clădirea de călători a unei staţii. Din punct de vedere feroviar clădirile gărilor nu au constituit niciodată prioritatea principală a constructorilor din România. Eforturile constructorilor şi banii beneficiarului s-au îndreptat cu precădere către realizarea traseului unei linii de cale ferată (terasamente, poduri, tuneluri, instalaţii etc.) adică spre ceea ce condiţiona punerea în funcţiune a unei linii feroviare. O cale ferată se putea da în exploatare și ulterior se putea construi și gara. Acesta este motivul pentru care nu se poate vorbi, decât cu rare dar notabile excepţii, despre o arhitectură feroviară deosebită.

Gările româneşti au avut o monumentalitate proprie generată de condiţiile de exploatare (spaţii tehnice, deservirea călătorilor, etc.) şi mai puţin de considerente estetice. Este adevărat că municipalităţile au cerut mereu gări cât mai frumoase şi mai impozante pentru oraşele respective, dar cum banii erau la C.F.R, rezultatele nu au fost întotdeauna pe măsura dorinţelor. Cel puţin pentru perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea gările erau principala poartă de intrare în oraşe, erau interfaţa reţelei feroviare cu oraşul. Din punct de vedere urbanistic amplasarea gărilor au fost tratată, fie ca un cap de perspectivă, la capătul unui bulevard care ducea spre centru de obicei, fie prin includerea gării în laturile unei pieţe. În ambele situaţii gara a provocat o înflorire a comerţului şi turismului în jurul ei. Au apărut hoteluri, restaurante (vestitul restaurant al gării) şi mici magazine generând o zonă de interes a oraşului. Căile ferate ajung în România la aproape o jumătate de secol de la apariţia în Anglia a primei linii de cale ferată în 1825. Este drept că încă din timpul lui Mihai Sturdza şi Barbu Ştirbei se discuta în cele două principate despre introducerea căilor ferate. Construcţia primei căi ferate româneşti începe sub domnia lui A.I.Cuza, la 1 septembrie 1865, când se concesionează companiei engleze John Trevor-Barkley linia Bucureşti-Giurgiu, care a fost terminată în 1869. Regele Carol I a inaugurat la 26 august 1869 linia, călătorind până la Giurgiu cu trenul şi mai departe cu vaporul pe Dunăre până la Viena, dar deschiderea oficială nu a avut loc decât la 19/31 octombrie a aceluiaşi an. În anul 1869 apar deci primele două gări româneşti: Bucureşti şi Giurgiu.Pentru a lega cele două linii intre ele (Bucureşti-Giurgiu şi Roman-Paşcani-Cernăuţi-Lemberg) statul român contractează în 1868 realizarea altor trei importante linii de cale ferată cu dr.Bethel Henry Strussberg: Roman-Mărăşeşti-Tecuci-Galaţi cu ramificaţia Tecuci-Bârlad, Galaţi-Brăila-Buzău-Ploieşti-Bucureşti şi Bucureşti-Piteşti-Slatina-Craiova-Vârciorova. Lucrările demarează rapid şi primele realizări sunt remarcabile : în aprilie 1870 se dă în circulaţie provizoriu linia Galaţi-Tecuci iar în decembrie acelaşi an linia de la Roman la Bucureşti. După acest început promiţător relaţiile cu concesionarul prusac se deteriorează treptat, totul culminând cu ceea ce avea sa se numească scandalul Strussberg, o afacere în care se implică cancelarul Otto von Bismarck şi care la un moment dat generează chiar problema abdicării domnitorului Carol I ! În final acţionarii firmei germane se constituie într-o societate care reuşeşte să termine toate lucrările şi la 5 ianuarie 1875 se putea circula cu trenul de la Bucureşti la Vârciorova. Gările executate de compania Strussberg au avut o arhitectură modestă, clădirile fiind concepute în principal cu scopul de a asigura deservirea călătorilor şi erau foarte asemănătoare între ele. Uneori şefii de gară erau obligaţi să rezolve problemele de deservirea călătorilor cu modestele mijloace de care dispuneau. Astfel, şeful gării Craiova raporta superiorilor în geroasa lună ianuarie a anului 1876 că a distribuit sticle cu apă fiartă călătorilor dintr-un tren pentru a-şi încălzi picioarele! După perioada de pionierat încep şi românii să construiască linii de cale ferată. Este remarcabilă activitatea inginerului Elie Radu în proiectarea construcţiilor feroviare romaneşti. Clădirile de călători din gările Cucuteni (azi Leţcani), Carasa, Vorniceni, Ungureni, Dângeni, Todireni, Truşeşti, Zlătunoaia, Rediu, Şoldana, Vlădeni şi Jijia, proiectate de Elie Radu, sunt prevăzute cu gospodărie anexă pentru şeful de gară. Ele au fost construite cu cărămidă aparentă de Ciurea (Fabrica de cărămizi a C.F.R.-ului) de Serviciul de Construcţie al Căilor Ferate, înfiinţat în 1885 şi condus de ing. Petre Ene. Gările de mai sus se află pe linia Iaşi-Dorohoi dată în exploatare între anii 1895-1896. O altă reconstrucţie de gară a avut loc la Ploieşti (Ploieşti Sud de azi) a cărei arhitectură nu este deloc specifică companiei Strussberg. Modificarea gării ar fi putut avea loc în 1879 când s-a construit linia Ploieşti-Predeal. După anul 1893 îşi face apariţia în peisajul feroviar românesc un nou stil arhitectonic, cu puternice influenţe româneşti. Acest fapt se datorează inginerului Elie Radu care avea să realizeze multe gări din România care nici azi nu şi-au pierdut farmecul şi care a intrat în istoria Căilor Ferate Române ca părintele arhitecturii feroviare româneşti . Printre gările realizate de Elie Radu se numără cele din Tg. Ocna, Podu Iloaie, Hârlău, Comăneşti, Calafat, Băileşti, Merişani, Bascov, Băiculeşti şi Curtea de Argeş.
Gara Abuș aparține satului cu același nume (în limba maghiară: Abosfalva și în

limba germană: Abtsdorf ) din comuna Mica, județul Mureș.

Gara este situată pe magistrala CFR 307 - Blaj – Târnăveni – Praid care are lungimea de 113 kilometri. Această magistrală a fost construita intre anii 1894-1896, si urmeaza firul Tirnavei Mici de la varsare pina aproape de izvoare. Are o lungime de 113 km si o diferenta de nivel de aproximativ 250 metri. Este amplasata integral in lunca Tirnavei Mici pina la Sovata, de unde incepe sa urce vizibil cei câtiva kilometrim pâna la Praid. Este o linie secundară deservita de trenuri regio. Acum stația de cale ferată se numește Mica, după numele comunei, având statut de haltă și este situată pe sectorul de cale ferată Târnăveni spre Bălăușeri și mai departe spre Praid. Halta Mica se învecinează cu halta Deaj, către Târnăveni și cu halta Bernadea, către Bălăușeri și mai departe Praid. Localitatea Abuș este situată la o depărtare de 9 kilometri de municipiul Târnăveni, pe drumul județean DJ 142 Târnăveni – Bălăușeri și pe linia de cale ferată nr 307 Blaj – Târnăveni – Praid. La recensământul din anul 1992 populația satului era de 358 locuitori, din care 193 maghiari, 138 români și 27 romi. Date mai vechi despre populația localitații arată că în anul 1910 satul Abuș avea 460 locuitori din care 236 maghiari, 207 români ș.a. Localitatea este atestată documentar pentru prima dată în anul 1361 sub numele Obusfalva. Principalele atracții turistice ale localității sunt: Castelul Gyulafiak, azi ruinat (mai există numai turnurile), Castelul Apor (modificat) și Monumentul Eroilor Români din Primul și Al Doilea Război Mondial. Monumentul este de tip obelisc și se află amplasat în centrul satului Abuș, fiind ridicat în anul 1946. Obeliscul, de formă paralelipipedică, este realizat din piatră, în timp ce împrejmuirea este asigurată cu stâlpi de beton uniți cu lanțuri. Pe fațada monumentului este fixată o placă metalică pe care sunt inscripționate numele eroilor.

Mica, în limba maghiară - Mikefalva, în limba germană –Nickelsdorf,
este o comună din județul Mureș, care include și satele: Abuș, Căpâlna de Sus, Ceuaș, Deaj, Hărănglab și Șomoștelnic. La recensământul din anul 2011 comuna număra 4539 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 4701 locuitori), dintre care: români – 17,33%, maghiari – 52,39%, romi – 26,37% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei mureșene Mica astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 25,93%, romano catolici – 3,59%, reformați – 45,89%, penticostali – 10,04%, unitarieni – 9,18% și restul – nedeclarată sau altă religie. Nominalizez mai jos atracțiile turistice ale comunei Mica: Biserica de lemn din Abuș, Castelul Apor din Abuș, Biserica unitariană din Deaj și Conacul Hilibi Gal din Mica – datat secolul al XVIII-lea.
Stația CFR Ákosfalva (denumirea în maghiară a actualei comune Acățari), pe linia îngustă Tg. Mureș - Miercurea Nirajului - Sovata - Praid), deschisă circulației în 1915 și închisă definitiv în 1997, cu excepția unui tronson de 11 km dintre Sovata și Câmpul Cetății ce este, folosit în scop turistic.

A rămas doar asta ce se vede în poză, o parte din șine au fost scoase. În anul 1915 s-a inaugurat un sistem de cai ferate inguste cu encartament de 760 mm (un sistem secundar) (CF 407-408), care sa conecteze principalele localitati din jurul Targu-Mures, pentru a realiza schimburile de marfuri si persoane intr-un mod facil. Numele companiei care a administrat acest sistem era: “Societatea Căilor Ferate de Interes Local Mureș-Turda” si a fost dezvoltata cu capital privat. Au existat trei tronsoane: Târgu Mureș – Sovata (82km), Târgu Mureș – Band (Mezőbánd) – Iuda (Kolozsnagyida) (81km) și respectiv Band – Miheșu de Câmpie (21km). Acest sistem de linii ferate a rezolvat problema transportării produselor din zăcămintele de sare de la Praid, pădurile de pe valea Nirajului, a cerealelor și animalelor din Câmpia Bandului, Miheșului și Tecii, mărfuri dorite nu numai în zona Transilvaniei, dar și la Budapesta și Viena. Acățari o comună situată pe râul Niraj și canalul Vețca, în zona de contact a dealurilor Nirajului cu Podișul Târnavelor și este formată din următoarele localități; Acățari (centrul administrativ la comunei), Corbești, Găiești, Gruișor, Murgești, Roteni, Stejeriș, Suveica și Vălenii. Conform recensământului efectuat în anul 2011, populația comunei Acățari se ridică la 4738 de locuitori, în scădere față de 2002, când se înregistraseră 4781 de locuitori. 85,83% dintre localnici sunt maghiari, 10,19% - romi, 1,92% - români și restul - etnie nedeclarată. Din punct de vedere religios structura populației este următoarea; 79,33% - reformați, 8,37% - romano-catolici, adventiști de ziua a șaptea – 3,12%, ortodocși – 2,25% și restul – alte religii.
Gara Agigea Nord este o stație de cale ferată care deservește comuna Agigea din județul Constanța.

Ea este situată pe magistrala 800 (Constanța-Mangalia) și se învecinează cu:

Post Constanța Vii – către Constanța
Agigea Ecluză – către Eforie Nord, Mangalia

Magistrala feroviară 800 asigură legătura între orașele București și Mangalia (268 kilometri). Ea a fost modernizată și în prezent pe majoritatea distanței se poate circula cu o viteză maximă de 160 kilometri/ora pentru trenurile de călători și 120 km/h pentru trenurile de marfă. De la București la Constanța linia este dublă electrificată, iar de la Constanța la Mangalia linia este simplă neelectrificată.
Gara Aiud este o stație de cale ferată care deservește, așa cum și numele ne sugerează, municipiul Aiud, din județul Alba.

Gara din Aiud este una dintre cele mai vechi și importante gări din județ. Ea este situată pe magistrala feroviară CFR 300 (București - Oradea), pe sectorul Blaj - Războieni. Calea ferată era deja construită în anul 1871, dar în schimb clădirea gării doar în anul 1912 s-a finalizat. Göllner Árpád (1866 - 1932) a lucrat ca inspector-șef în incinta MÁV (Căile Ferate Maghiare). În secolul al XX-lea gara a trecut în subordinea Căilor Ferate Române, inspector șef fiind numit Molnar Gyula (1870-1945). În anul 1971 linia ferată a fost dublată, iar în anul 1973 s-a construit un pasaj subteran pentru trecători, aceasta fiind ultima modernizare a gării. Construcția infrastructurii de cale ferată pe această magistrală s-a făcut de la vest spre este după cum urmează:

1870 – Oradea – Cluj
1872 – Teiuș - Sighișoara și București – Ploiești
1873 – Cluj – Lunca Mureșului – Teiuș - Brașov
1879 – Brașov – Ploiești

Clădirea gării a fost concepută cu parter și un etaj. Din a doua parte a secolului al XX-lea în stânga este un depozit CFR, iar în partea dreaptă se află grădina gării. Pe vremuri aceast era bine îngrijită, încântând trecătorii. Între anii 1950-1970 de îngrijirea grădinii se ocupa localnicul Máthé Mózes un localnic se ocupa de grădină. Gara se învecinează cu:

gara Teiuș - către Blaj
halta Mirăslău – către Războieni

Aiud este un municipiu din județul transilvănean Alba având, în anul 2011, o populație de 22876 locuitori, deasupra e postată primăria municipiului Aiud. În alte limbi numele orașului este; Enyed sau Nagyenyed (în limba maghiară), Strasburg am Mieresch (în germană) și Anjet, Angetn sau Strossbrich (în dialectal săsesc). Prima menționare documentară datează din anul 1293, când populația era alcătuită în majoritate de sași.
Gara Alba Iulia este stația de cale ferată care deservește municipiul Alba Iulia. Edificiul a fost construit în anul 1868 în stil romantic (istorism), odată cu linia de cale ferată Arad – Alba Iulia, prima cale ferată din Transilvania.

Ea este situată pe magistrala CFR 300 (Brașov – Arad) în sectorul (Simeria - Teius). În Alba Iulia, problema construirii unei căi ferate s-a pus abia în anul 1832, când, în cadrul sesiunilor Parlamentului de la Budapesta, Guvernul a prezentat „Legea Căilor Ferate”, prin care se stabilea ordinea în care vor fi construite primele 13 linii ferate din Ungaria. Calea ferată Szolnok-Arad-Sibiu, primul traseu ce urma să pătrundă în Transilvania, pe valea Mureșului, o zonă bogată în lemn, aur, sare și cărbune, „numai bună de exploatat”, apărea menționată la punctul 7. În ianuarie 1849, în Parlamentul ungar, Istvan Szechenyi, Ministrul Comunicațiilor din acea vreme, a dat citire raportului privitor la „Construcția de căi ferate din Ungaria”, prin care se indica realizarea a 4 linii principale, printre care se afla și calea ferată Budapesta-Arad-Alba Iulia, cu ramura sa secundară Simeria-Petroșani. Tot în același raport se mai cerea și construcția a 8 linii secundare, printre care și Arad-Alba Iulia. Câțiva ani mai târziu, între 1850 și 1854, apar primele studii ale traseului CFR (ce urma să aibă și o ramură spre Alba Iulia), prin care inginerii au început să studieze variantele de traseu ale căilor ferate. Totul s-a discutat în cadrul Programului Imperial al Guvernului de la Viena, iar construcția viitoarei linii a fost încredințată firmei austriece Rotschild, care ulterior a abandonat proiectul. Doi ani mai târziu, în 1856, întregul proiect a fost preluat de Guvernul de la Budapesta, unde s-a constituit „Societatea Căilor Ferate din jurul Tisei” (SCF), ce cuprindea o rețea compusă din 6 linii, pe o lungime de 573 km. În 1862, SCF, prin aprobarea Guvernului, face primele sondaje pe teren, în vederea construirii primei bucăți de cale ferată, de aproximativ 21 km, de la Curtici la Arad. După doi ani, în 1864, Guvernul de la Viena a aprobat construcția liniei Arad- Vințu de Jos -Sibiu, lucrările fiind încredințate companiei britanice „Edward Pickering”. Lucrările la linia căii ferate Arad-Simeria-Alba Iulia au fost demarate în august 1866, prin antrepriza fraților Klein, condusă de directorul Seppel.

Autoritățile locale din Deva au refuzat amplasarea coloniei muncitorești și a atelierelor de reparații pentru locomotive și vagoane în oraș, constructorii liniei fiind astfel forțați să le ridice pe un teren viran, de la marginea comunei Simeria Veche. La 21 august 1868, circulația feroviară pe tronsonul Arad-Deva, 149 km, a fost deschisă, iar primul tren, remorcat de locomotiva 17-MAROS PORTA, a pornit din Arad la ora 9.00 și a ajuns la Deva la ora 13.00. În același an a avut loc și festivitatea de inaugurare oficială a căii ferate Arad - Alba Iulia, 211 km. Ulterior, liniile ferate Arad-Alba Iulia și Simeria-Petroșani au fost naționalizate de statul Austro-Ungar și au trecut în administrația Societăților Căilor Ferate Maghiare de Stat (M.A.V.), în timp ce Societatea Primei Căi Ferate din Transilvania (E.E.V.) își înceta existența.

Abia în 1919, la un an de la Marea Unire de la Alba Iulia, calea ferată Arad-Alba Iulia a intrat în exploatarea Direcției Generale C.F.R și a devenit proprietate a Statului Român, alături de alți 5000 de km de cale ferată, care au trebuit integrați. În perioada interbelică nu s-au înregistrat evenimente majore în ceea ce privește gara din Alba Iulia. Și totuși tronsonul de cale ferată Arad – Alba Iulia a devenit „coloana vertebrală” a căilor ferate transilvane. După anii 1950 nu s-au mai folosit locomotivele cu aburi, ci cele Diesel. În anii 1970 a fost dată în funcțiune prima porțiune electrificată a căii ferate Arad-Alba Iulia, iar în 1985, procesul de electrificare a luat sfârșit, trenurile ajungând la stadiul la care se află și astăzi. Gara din Alba Iulia a fost de-a lungul vremurilor „martoră” la evenimente deosebite, care au marcat istoria acestei zone.

Câteva dintre acestea se referă la Marea Unire din 1918 și la încoronarea Regilor Ferdinand și Maria, care i-au conferit o importanță aparte și a făcut ca Alba Iulia să rămână în sufletele românilor de pretutindeni.

xxx

_________xxx_________

Muzeul Unirii din Alba Iulia este situat în clădirea „Babilon”, faţă în faţă cu Sala Unirii, adresa de corespondență fiind: Strada Mihai Viteazu, nr. 12 - 14. Edificiul a fost construit în spiritul arhitecturii romantice între anii 1851 şi 1853, cu destinaţie militară. Cele două etaje cu peste 100 de încăperi ale clădirii au fost folosite ca pavilion de locuinţe pentru ofiţeri, apoi reamenajate ca spaţiu muzeal în perioada 1967-1968. Sala Unirii se află în incita fostei Case a Armatei, ridicată între anii 1898 şi 1900, şi reprezintă încăperea în care la 1 Decembrie 1918 s-au întrunit cei 1228 de delegaţi care au votat unireaTransilvaniei, Banatului, Maramureşului şi părţilor ungureşti cu România. Colecţiile muzeului numără circa 200.000 de obiecte de patrimoniu, iar biblioteca sa deţine în jur de 70.000 de volume. Muzeul editează anual publicaţia „Apvlvm. Acta Musei Apulensis”, iar din 1994 a început publicarea seriei de specialitate „Bibliotecha Musei Apulensis”. În 1887, la iniţiativa profesorului Sigismund Reiner, a fost înfiinţată „Societatea de istorie, arheologie şi ştiinţe naturale din comitatul Alba”, care avea drept scop adunarea şi expunerea vestigiilor istorice ale zonei într-un viitor muzeu. Inaugurarea acestuia a avut loc în 1888, în clădirea actuală a Şcolii generale nr. 3, unde în două încăperi erau adăpostite 662 de piese arheologice şi circa 1000 numismatice, laolaltă cu sute de cărţi donate de Sigismund Reiner. Primul custode şi mai apoi director al muzeului a fost arheologul şi profesorul ceh Adalbert Cserny (1842-1916), care a contribuit la sporirea colecţiei şi la editarea primelor ediţii ale publicaţiei muzeului. Încă din 1889 a început săpăturile arheologice în oraş, la thermele romane, în paralel cu o susţinută acţiune de strângere a pieselor de interes istoric de la diferiţi locuitori din Alba Iulia şi din comitat. În 1897 Cserny a descoperit un fragment din zidul castrului Legiunii a XIII-a Gemina în interiorul cazărmii pionierilor din cetate, iar în anii următori şi alte vestigii antice pe Dealul Furcilor şi în cartierul Partoş. Rezultatele cercetărilor sale au fost expuse în mai multe studii care au apărut în cele 18 fascicule ale publicaţiei muzeului editate între 1888 şi 1916. În 1901 Adalbert Cserny a publicat o amplă sinteză referitoare la cetatea romană Apulum şi la celelalte fortificaţii antice ale comitatului Alba. La moartea sa, în 1916, a lăsat muzeul mult îmbogăţit cu rezultatele muncii sale: 5865 piese preistorice, 6544 romane, 679 medievale, 3937 monede, 7267 obiecte de ştiinţe naturale şi 4634 volume de carte. În timpul Primului Război Mondial o parte a colecţiei muzeului a fost furată sau risipită. După Unirea Transilvaniei cu Româniadin 1918, datorită dificultăţilor de funcţionare şi administrare pe care le avea Societatea, muzeul a intrat sub egida asociaţieiAstra, fiind mutat în aripa nord-estică a complexului Catedralei Reîntregirii Neamului. Inaugurarea a avut loc la 20 mai 1929 sub numele de Muzeul Unirii, colecţia sporind cu numeroase piese legate de revoluţia din 1848 şi de actul Marii Uniri din 1918. Dintre cele mai importante sunt de menţionat obiectele personale şi scrisorile lui Avram Iancu, adresele colective de aderenţă la mişcarea memorandistă din 1894, cele 6 volume în piele tricoloră conţinând Documentele Unirii de la 1 Decembrie 1918, manuscrisul original al cuvântării susţinute de Vasile Goldiş în Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia precum şi drapelele şi eşarfele tricolore purtate de către delegaţi şi participanţi la adunarea populară de pe Platoul Romanilor. În anii 1921-1922 a fost reamenajată şi Sala Unirii. La intrare a fost construit un portal în formă de arc de triumf deasupra căruia se află dăltuită în marmură inscripţia „În anul Domnului 1918, la 1 Decembrie, în acest loc s-a proclamat pentru totdeauna şi în mod irevocabil, prin votul solemn şi unanim al poporului, Unirea Transilvaniei întregi cu Daco-Romania. Eternă fie aducerea aminte a acestui act”. Pe latura de est a Sălii a fost construită o terasă, iar în interior s-au realizat prefaceri majore prin adăugarea unui vestibul şi a unor nişe laterale în extremităţile de nord şi de sud. Încăperea a mai fost prevăzută cu o boltă semicirculară susţinută de pilaştri şi a fost îmbogăţită cu o serie de coloane şi console decorate cu motive vegetale. Arcadele din laterale şi lunetele nişelor au fost prevăzute cu picturi pe pânză ale francezului Pierre Bellet reprezentând portrete ale domnitorilor şi personalităţilor culturale româneşti. După inaugurarea noului muzeu, acesta a intrat treptat în declin, din cauza lipsei fondurilor necesare întreţinerii. Instituţia a supravieţuit totuşi prin efortul voluntar al unor intelectuali locali, care au lucrat în cadrul muzeului cu toate că nu erau remuneraţi. În 1938, la intervenţia lui Nicolae Iorga, preşedintele Comisiei Monumentelor Istorice din România, la conducerea muzeului a ajuns profesorul Ion Berciu. Acesta a avut la dispoziţie sprijinul ştiinţific al Institutului de Studii Clasice din Cluj, precum şi pe cel material, prin includerea muzeului în bugetul ţinutului Mureş. Instituţia a fost redenumită „Muzeul Regional Alba Iulia”, iar din 22 august 1939 a început editarea primului număr al buletinului „Apvlvm. Acta Musei Apulensis”. În 1939 şi mai apoi în 1942 au fost realizate săpături sistematice la cetatea dacică de la Căpâlna, iar între anii 1942 şi 1944 la aşezarea neolitică din cartierul „Lumea Nouă”, la cele preistorice din Ţelna, Ighiel, Cetea şi Petreşti, a vestigiilor daco-romane de la Ighiu şi a celor romane din Alba Iulia. În paralel au avut loc acţiuni de îmbogăţire a colecţiilor prin intermediul achiziţiilor şi al donaţiilor, în această perioadă intrând în patrimoniul muzeului două tezaure monetare romane şi mai multe mărturii documentare privind pregătirea şi realizarea Marii Uniri din 1918. După preluarea puterii de către comunişti, muzeul a fost naţionalizat şi finanţat în totalitate de către statul român. În 1958, muzeului i-a fost atribuită vechea Casă a Armatei, în care se afla şi Sala Unirii, iar în 1967 aripa principală a muzeului a fost mutată în clădirea „Babilon”. În Casa Armatei au fost mutate laboratorul de restaurare, cel fotografic, biblioteca şi o parte din patrimoniul muzeal. Ambele corpuri ale muzeului au fost restaurate şi amenajate în 1968. În Sala Unirii podeaua a fost placată cu marmură albă de Aluni, iar pereţii şi coloanele cu marmură roşie de Moneasa. Au fost eliminate toate detaliile care aminteau de Regatul Român, iar picturile pe pânză din extremităţile laterale au fost înlocuite cu fresce realizate de Constantin Piliuţă, Marius Cilievici şi Pavel Codiţă. Inaugurarea noilor corpuri s-a realizat la 28 noiembrie 1968 în prezenţa preşedintelui Consiliului de Stat al RSR, Nicolae Ceauşescu. În aceeaşi zi, în vecinătatea muzeului a fost dezvelită statuia ecvestră a voievodului Mihai Viteazul, realizată de sculptorul Oscar Han. În 1975 muzeul a fost reorganizat într-o formă asemănătoare celei de astăzi, exponatele fiind prezentate cronologic pe parcursul a 64 de săli ale clădirii „Babilon” şi în Sala Unirii din fosta Casă a Armatei. Cercetările arheologice postbelice au fost reluate în 1957. Cele mai importante acţiuni de acest fel au avut loc la fortificaţia traco-getică de la Teleac (1959-1960 şi 1978-după 1985), la aşezarea neolitică „Lumea Nouă” (1960 şi 1976), la cetatea dacică Apulon şi castrul feudal de pe înălţimea Piatra Craivii (1961), la cetăţile feudale de la Tăuţi şi Vurpăr şi la urmele mitropoliei ortodoxe înfiinţată de Mihai Viteazul la Alba Iulia (anii 60), la şantierul arheologic de la Ghirbom în Turdaş şi Petreşti (1967-1976), la necropolele de la Sânmiclăuş (1973-1979), Berghin (1977-1979), staţia de salvare din Alba Iulia (1979), Ampoiţa(1980) şi Blandiana (1981-1982). Au mai fost cercetate fortificaţiile dacice de la Cetatea de Baltă (1972-1973), Căpâlna (1967, din 1983), şi cele romane de pe Dealul Furcilor (1970), de la Cetatea de Baltă (1972-1973), din Abrud (1977-1978), cartierul „Carolina” din Alba Iulia (1982) şi din castrul Legiunii a XIII-a Gemina. În paralel cu activităţile arheologice, muzeul a realizat activităţi susţinute de achiziţionare de materiale arheologice şi etnografice. Secţia etnografică a muzeului a luat fiinţă în anii 1959-1960, când specialiştii instituţiei au început colecţionarea şi cercetarea pieselor etnografice. Colecţiile muzeului au sporit de la 29.945 piese în 1949 la 39.405 în 1965 şi la 117.817 în 1983, exceptând cărţile. Acestea din urmă numărau 10.794 volume în 1949, 18.275 în 1965 şi 42.183 în 1983. Publicaţia muzeului şi-a continuat apariţia cu volumul al II-lea (1946), al III-lea (1949), al IV-lea (1961), al V-lea (1964) şi al VI-lea (1967). Din 1975 „Apvlvm” a devenit anuar. În 1983 acesta ajunsese să fie difuzat pe plan extern în peste 40 de ţări şi 406 instituţii de specialitate. În 1993-1994 Sala Unirii a fost supusă din nou restaurării, încercându-se readucerea interiorului la o formă cât mai apropiată de cea pe care a avut-o la inaugurarea din 1922. Muzeul prezintă publicului exponate de arheologie: preistorică dacică ce provine de la cetăţile dacice Craiva, Cugir şi Căpâlna, romană ce provine din marele centru urban Apulum, medievală, periodice, colecţii de etnografie şi artă populară, numismatică şi o bibliotecă ce conţine 55.000 volume.

Una dintre cele mai frumoase piese din perioada antichității romane, aflate în colecțiile Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia, este o statuetă reprezentându-l pe Liber Pater, însoțit de Pan și de o panteră. Potrivit reprezentanților Muzeului Național al Unirii, grupul statuar a fost descoperit în anii 1989 şi 1990 de către arheologul Alexandru Diaconescu, în partea de nord-vest a coloniei Aurelia Apulensis (actualmente cartierul Partoş), în cursul unor săpături sistematice, care au dus la dezvelirea a unui complex de cult dedicat zeului vegetaţiei şi viţei de vie. În antichitate statueta fusese spartă în 34 de bucăţi. Specialiștii muzeului spun că alături de ea mai zăceau alte trei statuete ale aceluiaşi Liber Pater, două reliefuri, precum şi o placă cu o inscripţie pentru acelaşi zeu, toate sparte. În următorii doi ani laboratorul zonal din Cluj a efectuat restaurarea pro bono a grupului statuar. Fragmentele au fost treptat curăţite de depunerile calcaroase, care afectaseră cam jumătate din suprafaţa sculpturală. În urma tratamentului de specialitate s-a constatat că unele zone fuseseră lăsate intenţionat uşor rugoase, pe când altele (cum ar fi chipul şi corpul lui Liber Pater) au fost atent lustruite. În plus, la microscop s-au descoperit urme de vopsea pe buze, la păr şi la frunzele bastonului. Obiceiul lustruirii şi vopsirii este bine documentat şi în epoca romană. De altfel grupul a fost realizat ex uno lapide, dintr-un singur bloc de piatră, ceea ce era o dovadă de maximă virtuozitate din partea sculptorului, mai ales dată fiind complexitatea pozei. Zeul vegetaţiei este aproape nud, purtând doar o piele de ţap, nebris, înnodată pe umărul drept. Pe cap el are o cunună de iederă cu fructele sale (korymboi), care completează o coafură cu coc la spate, de unde se preling pe umeri două meşe răsucite şi ondulate. El se sprijină cu mâna stângă de toiagul învelit în iederă, thyrsos, iar în dreapta ţine vasul specific cu două toarte pentru băut vin, kantharos. Poziţia sa este deosebit de elegantă, având greutatea pe piciorul drept, iar membrul inferior stâng, fiind neangajat, este flexat, astfel încât călcâiul piciorului este ridicat de pe sol, ca şi cum personajul ar fi pe cale de a păşi înainte. În consecinţă linia şoldurilor este oblică, iar cea a umerilor urmează o înclinaţie inversă. Poziţia membrelor se contrabalansează reciproc, celui inferior drept, tensionat pentru a susţine greutatea corporală, i se opune în cruce membrul superior stâng folosit pentu a se sprijini de thyrsos. Invers, membrul inferior stâng, elegant flexat, este contabalansat de dreapta îndoită din cot. Compoziţia este închisă de capul întors spre dreapta şi uşor înclinat în faţă. În consecinţă, linia imaginară care uneşte fruntea cu piciorul stâng are un traicet în formă de „S”. De asemenea chipul zeului este delicat, de o mare seninătate, cu o privire visătoare (vultor umidus). În mod firesc, urmând privirea zeului, atenţia ţi se mută la dreapta grupului, unde descoperi că Liber Pater se amuză tachinând o panteră, căreia îi toarnă vin din kantharos. Acest joc al unor zei uşor plictisiţi de nemurirea lor este iarăşi o trăsătură specifică sculpturii clasice târzii de inspiraţie praxiteliană. În fine, atenţia privitorului se mută în cealaltă parte, unde el descoperă un alt aspect anecdotic. Zeul vinului este flancat de „generalul” său, Pan, cel care stârneşte „panica” printre duşmani şi care conducea alaiul triumfal, thyassos. Acest grup statuar, de o mare valoare artistică, a fost realizat într-un atelier micro-asiatic (probabil Dokimon, din Phrigia) în prima jumătate a sec. II p. Chr., unde tradiţia sculpturală greacă era încă vie. După unele reparaţii el a ajuns să fie dedicat câteva decenii mai târziu în sanctuarul de sec. III din colonia Aurelia Apulensis.

Mihai Viteazul 1550 - 1601

400 ani de la unirea celor trei țări române

Biblioteca publică - Alba Iulia

Mihai Viteazul, primul domnitor care a reuşit să unească cele trei provincii româneşti, a trăit între 1558 şi 1601. Domnitorul a avut un caracter dârz şi şi-a folosit de toate mijloacele, inclusiv de cuceririle amoroase, pentru a-şi duce la îndeplinire năzuinţele. Mihai Viteazul a rămas în istorie ca primul domnitor care a reuşit să unească cele trei provincii româneşti: Moldova, Ardealul şi Ţara Românescă. Pentru a-şi realiza scopurile, Mihai Viteazul s-a folosit de oricine, chiar şi de ibovnicele sale. Istoricii sunt de părere că s-a căsătorit cu Doamna Stanca pentru a reuşi să acceadă la putere.

Nu se cunoaşte cu exactitate locul naşterii. Mihai Viteazul s-a născut, după unele surse, în Oraşul de Floci sau Târgul de Floci (n.r. - denumire care vine de la târgul de lână care funcţiona aici) situat la vărsarea Ialomiţei în Dunăre, localitate azi dispărută. Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum şi specificaţiile din Condica episcopiei Rîmnicului, atestă că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoeşti, localitate aflată pe partea stîngă a Oltului, judeţul Vâlcea.
Mihai Viteazul a crescut fără tată. Potrivit unor istorici, Mihai Viteazu este fiul nelegitim al lui Pătraşcu cel Bun, domnitor al Ţării Româneşti. Argumentul principal împotriva acestei variante este acela că Mihai Viteazu s-a născut în anul 1558, la un an după moartea lui Pătraşcu cel Bun. Astfel, este greu de crezut că acesta a avut relaţii extraconjugale în anul morţii sale, având în vedere faptul că a murit în urma unei lungi boli.
Mama lui Mihai Viteazul, de viţă nobilă sau comerciantă de rachiu. Există două versiuni care circulă cu privire la mama lui Mihai Viteazul, Teodora Cantacuzino. Potrivit celor mai mulţi istorici, ea este de neam grecesc şi se trage din vechea familie bizantină a Cantacuzinilor, fiind soră cu Iane Epirotul, care a ajuns ban al Olteniei şi reprezentantul domnului Munteniei la Constantinopol, o persoană foarte influentă. „Un personaj extraordinar, Mihail Cantacuzino, poreclit Şaitanoglu sau Şeitanoglu, adică, în turceşte, „fiul Satanei”. Se zice că mama lui Mihai Viteazul ar fi fost sora lui Şeitanoglu. În orice caz, e aproape sigur acum, după documente recent descoperite, că a fost o Cantacuzină venită să facă mare negoţ în Ţara Românească, iar cu banii şi insistenţele rudelor ei pe lângă marele vizir a fost ales Mihai Viteazul domnitor“, notează istoricul Neagu Djuvara în lucrarea „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri“. Conform altor surse, Teodora era vânzătoare de rachiu, originară din Târgul de Floci, iar tatăl lui Mihai era grec. Cert este că s-a călugărit spre sfârşitul domniei fiului ei, luând numele monahal de Teofana, şi a murit în anul 1605 sau 1606, fiind înmormântată în biserica mănăstirii Cozia.
Ce caracter avea Mihai Viteazul. Domnitorul era un om dintr-o bucată şi foarte hotărât în toate deciziile pe care le lua. De asemenea, se folosea de toate mijloacele pentru a-şi duce la îndeplinire scopurile, de multe ori parafând alianţe cu parteneri pe care nu-i agrea.
Mihai Viteazul a fost comerciant de vite. La început, domnitorul a făcut comerţ cu vite şi, apoi, cu giuvaieruri. A cunoscut, astfel, lumea comerţului şi a avut multe de învăţat. A deprins limbile greacă şi turcă, dar a intrat în contact cu marea boierime munteană. Ajunsese să deţină o avere imensă. Cumpărase din 44 de sate, în timp ce un boier obişnuit avea 8-9 sate.
S-a căsătorit din interes cu Doamna Stanca? Mihai Viteazu s-a căsătorit la vârsta de 27 de ani cu doamna Stanca, descendenta unei mari familii de boieri. Ea era nepoata banului Dobromir al Craiovei şi a logofătului Gheorghe din Corbi. Provenea din puternicul neam al boierilor din Izvorani, zona Muscelului sau, conform altor surse, dintr-o familie înruditã cu fraţii Buzeşti. Căsătoria cu Doamna Stanca i-a deschis tânărului Mihai drumul spre putere. Astfel, unii istorici contemporani au suspectat o căsătorie din interes.
Domnitorul şi Doamna Stanca au avut doi copii, Florica şi Nicolae, cel care avea să ocupe, o perioadă, cât marele voievod era în Ardeal, tronul Ţării Româneşti. Florica avea un farmec special, care a ajuns să-l copleşească chiar şi împăratul Rudolf al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. Cei doi ajunseseră chiar în pragul căsătoriei. Numai intervenţia energică a mamei acestuia, Maria de Spania, a oprit căsătoria dintre cei doi.
Marula, fiica nelegitimă. Mihai Viteazul a mai avut o fiica, Marula, care s-a născut în anul 1599, dintr-o relaţie a domnitorului cu o ţiitoare cunoscută drept „Tudora din Târgşor“. Mihai nu îşi ascundea relaţiile extraconjugale şi chiar se afişa cu amantele. Astfel, nu a făcut nici un secret din naşterea fiicei sale nelegitime. Domnitorul şi-a vizitat iubita şi fiica în vârstă de doar un an şi i-a oferit un hrisov prin care-i lăsa moştenire, după moartea mamei sale mai multe sate.
Povestea de iubire cu fiicele dregătorului muntean Ivan Norocea. Relaţia dintre Mihai Viteazul şi soţia, Doamna Stanca, se degradează, astfel că domnitorul îşi îndreaptă afecţiunea în altă direcţie. Surorile Zamfira şi Velica, fiicele lui Ivan Norocea, i-au atras atenţai lui Mihai Viteazul atunci când a ajuns la Alba Iulia. Acestea deveniseră sfătuitoarele apropiate ale domnitorului şi apăreau mereu în preajma lor. Dacă despre, Zamfira istoricii susţin că nu există informaţii certe cu privire la o legătură amoroasă cu Mihai Viteazul, în privinţa Valicăi lucrurile sunt certe. Domnitorul se afişa cu aceasta, iar femeia nutrea speranţa că va deveni Doamnă.
Apropierea de soţia lui Sigismund Bathory. Mihai Viteazul apare într-o pictură realizată la Praga de Frans Franken alături de Maria Christierna, Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. Unii istorici sugerează că între cei doi a avut loc o poveste amoroasă. A divorţat de acesta, iar succesorul la tronul Transilvaniei, Andrei Báthory, vărul lui Sigismund, îi face avansuri din ce în ce mai agresive. Astfel, Maria Christierna se refugiază la curtea regală de la Pragă. Aceasta i-ar fi pus o vorbă bună lui Mihai la regele Rudolf, pentru a-l spijini să lupte împotriva lui Andrei Báthory. SURSA – NET Adevărul.ro Târgu Jiu

Biblioteca publică Alba Iulia (azi Biblioteca Județeană “Lucian Blaga” – adresa de corespondență fiind: Strada Trandafirilor, nr.22) a fost inaugurată în 1943 ca bibliotecă publică, la iniţiativa Consiliului de conducere al Muzeului Regional şi cu sprijinul Casei Şcoalelor, fapt atestat documentar prin adresa nr.2857/1943 a Ministerului Educaţiei Naţionale – Comisia Monumentelor Istorice. Pentru început a fost deservită de un singur bibliotecar, clădirea, lemnele şi lumina fiind asigurate de municipalitate. Fondul de început de 4884 de volume, existent la deschidere, provenea de la biblioteca muzeului, plus o donaţie de 350 de volume din partea lui Nicolae Iorga, plus 400000 lei pentru achiziţii de publicaţii. Ca urmare a demersurilor primului bibliotecar prof. Dumitraşcu, zestre bibliotecii s-a îmbunătăţit prin donaţii sosite din toată ţara. Din data de 26 noiembrie 1991 biblioteca poartă numele filozofului, poetului şi dramaturgului Lucian Blaga. În bibliotecă există 211766 cărți și periodice și 850 CD și DVD. În funcție de atribuțiile importante ale instituției și de criteriile politicii de dezvoltare a colecțiilor s-au constituit trei tipuri de colecții (fonduri) importante:

Un bogat fond de referință poate fi consultat la Sala de lectură a bibliotecii
Colecția uzuală (fondul de circulație) – documente destinate împrumutului la domiciliu. Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba urmărește satisfacerea celor mai diverse cereri de informare, lectură și documentare ale utilizatorilor săi.
Colecția de bază (fondul de bază) – documente destinate comunicării în sala de lectură. Tot aici există o valoroasă bibliotecă de artă (albume, enciclopedii, lucrări de specialitate). Fondul de bază reprezentând toate domeniile cunoașterii este organizat sistematico-alfabetic, atât în secțiile de împrumut, cât și la sala de lectură. Completarea și dezvoltarea colecțiilor este orientată spre nevoile de lectură și informare ale publicului larg.

Loja română Alba Carolina nr.193

1918 - Oraș Alba Iulia - 2018

Respectabila Lojă Masonică „Alba Carolina” (cu numărul de înregistrare 193) este o lojă masonică regulară care își desfășoară activitatea în orașul Alba Iulia, județul Alba. Aceasta funcționează sub obediența Marii Loji Naționale din România (M.L.N.R.), care reunește numeroase alte loji din regiunea Transilvaniei.

Vorbind etimologic, Francmasoneria este o asociaţie a zidarilor (masoni) liberi (adjectivul ,,franc” desemna în Evul Mediu francez pe cineva scutit de dările feudale). Cuvântul franc-mason, încetăţenit la noi prin secolul al XVIII-lea de un cleric, vine prin filiera franceză; sensul termenului fiind identic şi în celelalte limbi europene: freemason în engleză, Freimaurer în germană şi liberi muratori în italiană. Situaţia privilegiată a acestei asociaţii a constructorilor medievali – căreia putem să-i spunem : breaslă - vine din faptul că membrii ei erau constructorii bisericilor şi catedralelor. Toate domurile şi catedralele artei gotice au fost ridicate de francmasoni între secolele X -XVII, aceasta fiind principala îndeletnicire a Francmasoneriei. Francmasoneria a fost, ca orice breaslă medievală, o societate secretă. Membrii ei aveau: parole, semne, vestimentaţie specială şi un alfabet secret. Exista de asemenea un ritual simbolic, un simbolism al obiectelor (mai ales al uneltelor de zidărie) şi un mit fundamental – mitul despre uciderea lui Hiram, arhitectul templului lui Solomon, care a fost ucis de trei calfe cu uneltele lor: rigla, cleştele (compasul) şi ciocanul de lemn (maiul), devenite apoi simboluri în Francmasonerie. De asemenea locurile în care a fost lovit Hiram au căpătat şi ele o valoare simbolică pentru masoni: gâtul – sediul vieţii materiale, inima – sediul sufletului şi fruntea sediul inteligenţei. În continuare voi enumera simbolurile masonice întâlnite pe insigne şi anume: ECHERUL şi COMPASUL, sunt simboluri de bază ale masoneriei, necesare pentru ridicarea unor edificii stabile şi drepte. Ele constituie alături de Biblie (simbolul Cărţii Sacre), cele trei Mari Lumini ale Masoneriei. Echerul este simbolul rectitudinii morale în conduită, ale cinstei şi onestităţii iar compasul, simbolul patimilor (lăcomie, mânie, judecată nedreaptă, intoleranţă, egoism), al cunoaşterii şi priceperii. Fără compas nu se poate alcătui un echer, iar fără un echer nu se poate construi un Templu. FIRUL CU PLUMB PENTRU NIVEL, este elementul echilibrului interior şi sugerează ideea ascensiunii stabile, liniare, trasând o linie verticală infinită care conduce la perfecţiune. Semnifică capacitatea de a construi un sistem de referinţă. CIOCANUL şi DALTA, semnifică necesitatea de a uni acţiunea cu gândul. Ciocanul reprezintă forţa voinţei iar dalta discernământul, inteligenţa şi fineţea. Combinarea celor două determină perfecţionarea treptată a operei. RIGLA, este emblema perfecţiunii şi a ordinii, este din timpuri străvechi instrumentul de comparaţie a mărimii de măsurare a armoniei proporţiilor. Este şi simbolul celor 24 de ore ale zilei, dintre care o parte trebuie dedicate gândului, una lucrului, una odihnei şi un celor care au nevoie de ajutor. MISTRIA, simbolizează binefacerea, precum şi dorinţa de al ajuta pe cel care are nevoie, exprimă bunătatea, caritatea dar şi voinţa fiinţei umane. DELTA, numită şi triunghiul lui Solomon. Are forma unui triunghi echilateral şi este reprezentarea geometrică a lui trei (principiul triplicităţii). În tradiţia creştină semnifică trinitatea iar în mai multe filozofii divinitatea ca perfecţiune. În Templu, Delta are în centru fie litera G, căreia i se dau mai multe interpretări (Dumnezeu – God, Cunoaştere – Gnosi, Geometrie, Geneza), fie tetragrama ebraică, fie schema pitagorică, fie ochiul divin – simbol al principiului creator, fie soarele – principiul luminos al vieţii. OCHIUL ATOTVĂZĂTOR, simbol al Divinităţii şi, prin analogie, al atributelor cele mai importante pentru om: iubirea, ştiinţa, dreptatea, şi mila. Una dintre cele mai importante reprezentări ale Ochiului Atotvăzător se găseşte pe bancnota de un dolar. Ea reproduce Marele Sigiliu al Statelor Unite. SOARELE şi LUNA, reprezintă alternanţa şi echilibrul între zi şi noapte între alb şi negru, între activitate şi repaos, dialectica contrariilor. Soarele simbolizează Masculinul, fiind de aceea simbolul Originii, al Începutului, al raţiunii care luminează tenebrele şi iluminează spiritele. Luna simbolizează Femininul, obscurul, intuiţia, caracterul schimbător al formelor. ZODIACUL, după etinomul grecesc, ,,cerc cu figuri animale” , era, conform definiţiei platonice, ,,imaginea cerului”. În masonerie zodiacul este folosit ca sistem simbolic şi nu are caracter divin sau astrologic, ci înfăţişează o viziune cosmologică a universului. ACACIA (SALCÂMUL), este cel mai important dintre simbolurile vegetale ale masoneriei simbolizând principiul nemuririi gradului de Maestru. Salcâmul este simbolul speranţei şi al existenţei sufletului dincolo de moartea fizică şi conservarea energiei indestructibile a vieţii. COLOANELE, simbolizează dualitatea. Prima coloană simbolizează elementul feminin, aerul, suflul ce alimentează viaţa, sensibilitate, înţelepciune iar a doua elementul masculin, focul, căldura vitală devoratoare, activitatea, suflu alchimiştilor. Din duplicitatea celor două se naşte dihotomia între vertical şi orizontal, între valorile terestre şi cele ale aerului, căutarea contrariilor şi principiilor complementare. Coloanele mai înseamnă perpendicularitate, stabilitate, echilibru, joc controlat al dinamicii între urcuş şi coborâşi. MOZAICUL, pavimentul cu dale albe şi negre este simbolul binarului, al opoziţiei între o entitate şi alta, între spirit şi materie, între adevăr şi fals, între bine şi rău, între frumos şi urât, sugerând în acelaşi timp şi dinamica compoziţiei între contrarii. LITERA ,,G”, simbol al geometriei şi unul dintre simbolurile lui Dumnezeu (God în limba engleză). Este asociat adesea cu echerul şi compasul alcătuind simbolul Masoneriei. Marea Lojă Națională din România (M.L.N.R.) a fost înființată în anul 1993 sub patronajul Marelui Orient al Italiei și la inițiativa unor cercuri masonice americane. La momentul înființări, mai exista încă o organizație masonică în România având același nume, înființată pe filieră franceză, care însă în anul 1996 a fost redenumită în Marea Lojă Națională Unită din România (MLNUR) iar în 2010 în Marea Lojă Națională Română 1880 (MLNR 1880). În anul 2001, o parte a MLNUR, s-a unit cu MLNR, dorind să unifice masoneria regulară recunoscută. Pe 24 ianuarie 2008, două mari organizații masonice, Marea Lojă Națională din România și Marea Lojă a României au fuzionat devenind MLNR, aceasta editând revista Atelierul Masonic.

Temuta, admirata sau dezavuata, Francmasoneria a jucat si continua sa aiba un rol important in multiple planuri ale Romaniei. Sub semnul echerului si compasului de sub ochiul unic, s-au desfasurat evenimente majore ale neamului. Efervescenta masonica in Romania a atins o considerabila cota in perioada pasoptista, considerata de istorici o generatie de masoni. Sintagma este acoperita de adevar, daca luam in calcul ca cei vizati apartineau unor societati secrete literare si masonice de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau, Cernauti. Printre exponentii de seama, desavarsiti in lojile pariziene, ii gasim pe Balcescu, Rosetti, Kogalniceanu, Alecsandri, Cuza, Negruzzi si I.C. Bratianu. Sub regele Carol I, nu mai putin de 12 din 19 prim-ministri au fost masoni, ca si alti importanti oameni politici ai vremii. Acum, Francmasoneria romana a facut pasul catre Marea Loja Nationala. În fine, in perioada Romaniei Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, incadrat in loja "Ernest Renan", alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a. El a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale romanesti, inclusiv Basarabia. Numele altor oameni care se afla si astazi, ori s-au aflat pana nu demult, in primele randuri ale celebritatilor Masoneriei romanesti sunt: Petre Roman, Viorel Hrebenciuc, Ioan Rus, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Prunariu, Lucian Bolcas, Alexandru Ciocâlteu, Constantin Balaceanu Stolnici, Virgil Ardelean, Ioan Talpeş, Ovidiu Tender, Irinel Popescu, Alexandru Bittner, Razvan Teodorescu, Victor Babiuc, Gheorghe Zamfir, Crin Halaicu, Tudor Gheorghe, Florian Pittis si Adrian Severin. Ziaristul si muzeograful Horia Nestorescu-Balcesti, renumit pentru lucrarile sale de istorie a Masoneriei romane, afirma ca: "Romanii datoreaza Francmasoneriei faurirea Romaniei Moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran". Biserica Ortodoxa Romana este de cu totul alta parere. Prin Hotararea Sfantului Sinod din 1937, la concluziile Mitropolitului Nicolae al Ardealului, ramasa si astazi in vigoare, aceasta subliniaza in sapte puncte urmatoarea sinteza: "Este o organizatie mondiala secreta, in care evreii au un rol insemnat, avand un rit cvasi-religios, luptand impotriva conceptiei crestine, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala, laica. Este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala. Biserica osandeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta". Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele în Evul mediu. Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului ritanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate. Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“ Despre Masonerie există două puncte de vedere: primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale şi metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credinţa într-o fiinţă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecţionarea omului, este compatibilă cu orice credinţă sau convingere sinceră şi nu ar trebui să apară probleme; al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanista. Lojele masonice sunt forme de organizare ale masonilor de oriunde.

Alba Iulia - 75 * 1 Decembrie 1918 - 1993

La 1 decembrie 1918 Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 delegaţi şi sprijinită de peste 100000 de persoane adunate la eveniment din toate colţurile Ardealului şi Banatului, a adoptat o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor din Transilvania şi întreg Banatul cu România. Ziua de 1 decembrie 1918 marchează bilanţul luptei pentru întregirea statală, care vine să încununeze precedentele acţiuni ale fraţilor din Basarabia 27 martie 1918 şi Bucovina 28 noiembrie 1918. Poporul român a valorificat conjunctura internaţională creată în urma primului război mondial şi a ştiut să se afirme în contextul mişcării de eliberare a popoarelor şi al victoriei principiului naţionalităţilor în Europa.

Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională proclama: deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare, egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională, înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic, desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti, reforma agrară radicală precum și aceleaşi drepturi şi avantaje muncitorilor români ca şi muncitorilor din statele europene dezvoltate. Legea Unirii a fost ratificată prin decretul lege nr. 3631 din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I şi votată în unanimitate de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 29 decembrie 1919.

Blaj a Live

Piesa de mai sus este un jeton din plastic de culoare albastră folosit probabil pentru accesul într-o locație din municipiul Blaj, județul Alba, unde s-a desfășurat probabil un concert de muzică live. Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată.

Blaj (în germană - Blasendorf, în maghiară - Balázsfalva) este un municipiu din județul Alba, care include și satele: Flitești, Izvoarele, Deleni-Obârșie, Petrisat, Tiur, Veza, Mănărade și Spătac, fiind situat la confluiența celor două Târnave. La Blaj își are sediul Arhiepiscopia de Făgăraș și Alba Iulia precum și întâistătătorul Bisericii Române Unite cu Roma. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea orașul a fost centrul cultural al românilor transilvăneni. Orașul a jucat un rol important în procesul de formare a limbii române moderne și a conștiinței naționale românești. Aici a apărut Biblia de la Blaj și tot aici a publicat Timotei Cipariu prima gramatică românească. Catedrala Sfânta Treime a fost edificată între anii 1741 – 1749 în stil baroc, după planurile arhitecților vienezi de origine italiană Anton și Johann Martinelli. Aici sunt înmormântați episcopul Inocenții Micu-Klein și cardinalul Alexandru Todea. Prima atestare documentară referitoare la Blaj datează din anul 1252, an în care contele Herbord a cumpărat domeniul "de la întâlnirea Târnavelor", domeniu denumit în continuare "villa Herbordi". Până la Unirea Transilvaniei cu România, Blajul a fost printre puținele orășele din Ardeal, alături de Năsăud, cu o populație majoritar românească. La 19 mai 1737 Blajului i-a fost conferit statutul de oraș, fiind totodată centrul religios și cultural al românilor „uniți” și al Școlii Ardelene. Mulți dintre cei mai de seamă cărturari români al secolelor XVIII - XIX din Transilvania, ca Samuil Micu, George Șincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu, George Barițiu, simion bîrnuție, etc și-au făcut studiile la Blaj.
Ca centru ideologic al burgheziei românești din Transilvania, Blajul a avut un rol important în formarea conștiinței naționale a românilor. La Blaj au avut loc, în 1848, mai multe adunări ale românilor din Transilvania. La 15-17 mai 1848 pe câmpul de lângă Blaj numit „Râtul Grecilor”, care de atunci poartă numele de Câmpia Libertății, a avut loc Marea Adunare de la Blaj (30.000-40.000 de oameni, majoritatea țărani). Adunarea a adoptat programul de revendicări cu caracter
democratic, abolirea dijmei, clăcii și a iobăgiei, desființarea breslelor
și a vămilor, libertatea cuvîntului și a tiparului, formarea gărzii naționale, școli de stat în limba română etc. Tot la această adunare s-a protestat împotriva „uniunii” forțate a Transilvaniei cu Ungaria. Interzicerea Bisericii Române Unite cu Roma de către autoritățile comuniste în octombrie 1948 a însemnat o grea lovitură pentru Biserica Blajului, deoarece întreaga elită intelectuală concentrată în Blaj, și nu numai, a fost arestată și/sau dispersată. Academia Teologică Greco-Catolică a fost închisă, iar Biblioteca Centrală din Blaj a fost distrusă. O mare parte a cărților a fost aruncată în apele râului Târnava. Capelele institutelor de învățământ din Blaj au fost transformate în săli de sport. Bisericile au fost confiscate de stat și date spre folosință cultului ortodox. Corpul profesoral greco-catolic a fost împrăștiat prin închisorile comuniste sau cu domiciliu forțat prin locuri îndepărtate din țară. La recensământul din anul 2011 orașul număra 20630 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 20765 locuitori) dintre care: români – 78,26%, romi – 8,27%, maghiari – 6,32% și restul – necunoscută sau altă etnie. Din punct de vedere confesional majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (69,27%), dar există și minorități de greco catolici (13,24%), reformați (4,14%), romano catolici (2,81%), baptiști (1,59%), penticostali (1,11%) și restul – nedeclarată su altă religie. Orașul Blaj este conectat cu țara prin:

DN14B – București, Cluj și Oradea
DN7 – Arad și Timișoara
DJ142 – cu Tîrgu Mureș
CFR – București, Cluj, Târgu Mureș

Principalele atracții turistice ale orașului sunt:

Castelul Blaj - fosta reședință nobiliară din secolele XVI-XVIII, ulterior reședință episcopală
Catedrala Sfânta Treime
Prima școală publică cu predare în limba română
Mănăstirea Buna Vestire
Bisericuța Grecilor
Biserica reformată, inițial romano-catolică, monument din secolul al XIII-lea
Biserica romano-catolică
Câmpia Libertății
Teiul lui Eminescu
Stejarul lui Avram Iancu
Crucea lui Avram Iancu
Lupa capitolina
Monumentul Eroilor Români din Al Doilea Război Mondial - Strada Eroilor nr. 2, dezvelit în anul 1944.

Set 3 medalii câștigători

Cupa regelui 2022 - Alba Iulia

Piesa de mai sus este o medalie specială realizată de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită sportivilor câștigători ai competiției de polo Cupa Regelui ce a avut în bazinul olimpic Alba Iulia în zilele de 7 – 9 octombrie 2022. La competiție au participat și echipe din: Republica Moldova, Bulgaria și Slovacia. Câștigătorii competiției au fost:

feminin

locul 1 – echipa slovacă Cervena Hviezda Košice
locul 2 – echipa CSM Unirea Alba Iulia
locul 3 – echipa slovacă PVK Vrutky

masculin

locul 1 – echipa slovacă PVK Vrutky
locul 2 – echipa bulgară Arena Burgas
locul 3 – echipa CSM Unirea Alba Iulia

Polo pe apă este un sport nautic pe echipe. Se dispută între două echipe alcătuite din 7 jucători fiecare: 6 jucători de teren și un portar, pe banca de rezerve fiind încă maximum 6 jucători. Portarul este singurul jucător căruia i se permite să atingă mingea cu două mâini, să lovească mingea cu pumnul închis și să atingă fundul piscinei, dar nu i se permite să depășească mijlocul piscinei. Teoretic polo pe apă se aseamănă handbalului. Jocul de polo pe apă are durata a 4 reprize a câte 8 minute fiecare. Lungimea bazinului este de 30 m pentru bărbați și 25 m pentru femei, iar lățimea de 20 m. Adâncimea apei este de cel puțin 1,8 m. Este cel mai vechi sport de echipă jucat la toate edițiile Olimpiadelor sportive de varǎ, din anul 1900, de când a fost introdus ca sport olimpic.Britanicii sunt considerați părinții polo-ului pe apă, primul joc la ei având loc la 14 iulie 1876. În România, primele echipe de polo au apărut la Cluj, Timișoara și Târgu Mureș. În anul 1952, la Jocurile olimpice de la Helsinki, România este prezentă pentru prima dată cu o echipă de polo.

Alba Iulia, mai demult Bălgrad este un municipiu situat pe malul râului Mureş și reşedinţa judeţului Alba din România. Între anii 1541 şi 1711 oraşul a fost, cu unele întreruperi, reşedinţa şi astfel capitala politică a Transilvaniei. Pentru o scurtă perioadă de timp, începând cu recunoaşterea principelui Sigismund Bathory drept suveran al Moldovei şi al Ţării Romîneşti – 1595 - a fost şi capitală a acestor state, proiectul politic find continuat de Mihia Viteazu. La Alba Iulia a avut loc Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie 1918, care a stat la baza înfăptuirii unirii Transilvaniei şi a Banatului cu Regatul României. În anul 1922 a avut loc la Alba Iulia ceremonia oficială de încoronare a regilor României Mari, Ferdinand I şi Maria, moment care a consfinţit importanţa istorică a oraşului şi rolul de capitală istorică. Numeroase izvoare atestă, înainte de a ne fi fost transmis numele sau prin documente istorice scrise, existența pe acest teritoriu și în împrejurimile lui imediate, a unor așezări preistorice datând din mileniul al V-lea ÎEN, în partea de nord a orașului s-a descoperit o importantă așezare neolitică (5000-1900 Î.E.N.), care a fost locuită de triburi de păstori și agricultori. Înainte de cucerireea romană în apropierea marelui oraș exista localitatea dacică Apulon, important centru fortificat menţionat pe hărţile vremii. După cucerirea Daciei de către Traian, oraşul s-a numit Apulum, iar fortificaţia dacică preexistentă a fost extinsă prin efortul soldaţilor Legiunii a XIII-a Gemina staţionate aici. Ruinele zidului roman şi ale porţii sunt foarte bine conservate şi pot fi vizitate în „Traseul celor trei fortificaţii” din cartierul Cetate. După retragerea administraţiei romane sub Aurelian, în anul 271 viaţa urbană s-a stins treptat. În evul mediu oraşul apare din nou atestat în anul 1199, de această dată sub numele de Alba Iulia (Cetatea Albă a lui Gyula), centru al administraţiei Regatului Ungariei din Transilvania, colonizat cu saşi şi devenit reşedinţă a Episcopiei Catolice a Transilvaniei, iar mai apoi drept capitală a Principatului Transilvaniei. Denumirea latină a oraşului a fost tradusă în documentele medievale redactate în limba slavonă drept Bălgrad (Cetatea Albă). Mihai Viteazu şi-a făcut intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599, primind cheile fortăreţei de la episcopul Napragy, stabilind aici prima capitală vremelnică a tuturor romanilor. Sus am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului Alba Iulia, pozele câtorva monumente de arhitectură și cultură, din vremuri diferite, ale orașului, precum și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Biserica romano-catolică

Biserica de încoronare

Monumentul Custozza

Liceul militar

Hotel Ungaria

Una din porțile cetății

Alba este un județ al României situat în provincia Transilvania. Reședința acestui județ este municipiul Alba Iulia. Județul are o suprafață de 6242 kilometri pătrați și o populație de aproximativ 383000 de locuitori. Ca subdiviziuni administrative județul se compune din; 4 municipii - Alba Iulia, Aiud, Blaj, Sebeș, 7 orașe - Abrud, Baia de Arieș, Câmpeni, Cugir, Ocna Mureș, Teiuș, Zlatna și 67 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură, din vremuri diferite, din județul Alba, alte locuri de vizitat pe aceste meleaguri, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.