În data de 22 septembrie 2025, Banca Națională a României
a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din argint cu tema 100 de ani de la nașterea lui Toma Caragiu. Aversul monedei prezintă o compoziție reprezentând arta teatrală,
inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, valoarea nominală „10 LEI”, stema României
și anul de emisiune „2025”, iar reversul monedei redă portretul, numele lui Toma Caragiu și
anii între care a trăit acesta „1925” și „1977”.
Caracteristicile monedei sunt
următoarele:
- data emiterii – 22 septembrie 2025
- emitent – Monetăria Statului la
comanda Băncii Naționale a României (B.N.R.)
- tema – 100 de ani de la nașterea lui
Toma Caragiu
- valoarea – 10 lei
- metal compoziție – argint
- titlu – 99,9%
- forma – rotundă
- diametrul - 37 milimetri
- greutatea - 31,103 grame
- cant – zimțat
- calitate – proof
- tiraj - 5000 bucăți
- preț unitar de achiziție, fără TVA,
de la magazinele B.N.R. din București, Cluj, Constanța, Craiova și Iași – 620
lei
Toma
Caragiu a
fost un mare actor român de
origine aromână cu activitate bogată în radio, teatru, televiziune și
film. El s-a născut la data de 21 august 1925 în localitatea Argos Orestiko din
Grecia și a decedat la data de 4 martie 1977 la București, în timpul marelui
cutremur. A interpretat cu precădere roluri de comedie, dar a jucat și în
drame, unul dintre filmele sale de referință fiind Actorul și sălbaticii –
1975. În anul 1944 familia Caragiu s-a stabilit la Ploiești, pe
str. Rudului 144. El a urmat clasa a opta la Liceul “Sfinții Petru și Pavel”
din Ploiești. A fost cooptat în trupa de teatru a liceului și a scris în
revista liceului Frământări. S-a înscris la Drept, dar a abandonat
cursurile iar un an mai târziu a intrat la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică București, clasa Victor
Ion Popa. În vacanțe a susținut o muncă de animator cultural și, în colaborare
cu alți artiști, a realizat spectacolul Take , Ianke și Cadîr de V. I. Popa, pe
care l-a jucat la cinematograful „Modern” din Ploiești, apoi Trandafirii
roșii de Zaharia Bârsan. Astfel s-a înființat nucleul denumit
„Brigada culturală Prahova”, care s-a transformat ulterior în Teatrul
Sindicatelor Unite (1947) și Teatrul de Stat Ploiești (1949). Debutul pe scenă
l-a făcut pe scena studioului Teatrului Național din Piața Amzei (1949), când, fiind
student în anul III, a jucat rolul unui scutier în piesa Toreadorul din
Olmado pus în scenă de regizorul Ion Șahighian. La 1 mai 1948 s-a
angajat ca membru al corpului artistic al Teatrului Național. A obținut
diploma de absolvire a IATC în 1949, la vârsta de 24 de ani. La 1 aprilie
1951 s-a angajat la Teatrul de Stat din Constnața, recent înființat, unde
a jucat, printre alte roluri, pe Rică Venturiano în piesa O
noapte furtunoasă de Ion Luca Caragiale. În 1953, la vârsta de 28 de ani, a
fost numit director al Teatrului de Stat Ploiești, funcție pe care a
deținut-o timp de 12 ani. A interpretat pe scena ploieșteană 34 de roluri. În
1955 a debutat în cinematografie în filmul lui Gheorghe Tobias, Nufărul
roșu. În 1965 a fost invitat de Liviu Ciulei și la Teatrul
Bulandra din București. A jucat alături de mari nume ale teatrului
românesc precum: Ștefan
Bănică, Octavian Cotescu, Anda Călugăreanu. Este înmormântat la Cimitirul
Bellu din București. În anul 1952 s-a căsătorit cu o colegă de teatru, Maria Bondar, de care a
divorțat după zece ani.. În timpul căsniciei ei adoptaseră o fată de 3 ani,
Maria (Doina) Caragiu; aceasta nu a urmat cariera artistică a tatălui, dar a beneficiat
de drepturi de autor după tatăl său. În 1963 s-a căsătorit cu actrița Elena Bichman,
fosta soție a a actorului și dramaturgului Paul Ioachim. După moartea marelui
actor Elena s-a stabilit în SUA. În 1964 actorul s-a mutat la București
împreună cu soția și a cumpărat o casă rustică în satul Brătulești,
comuna
Periș, aflată la circa 29 km de capitală, unde își petrecea timpul
liber. Casa a fost vândută după moartea actorului de către moștenitoarea
sa, Maria (Doina) Caragiu. Pentru meritele sale a fost distins cu: - Ordinul Muncii
clasa a III-a (28 ianuarie 1954)
- Ordinul Meritul
Cultural clasa a III-a (6 noiembrie 1967)
- Ordinul Steaua Republicii Socialiste România
clasa a IV-a (1971)
De-a
lungul carierei sale Toma Caragiu a jucat în 41 de filme dintre care amintesc
doar câteva:
- Nufărul roșu –
1955
- Poveste
sentimentală 1962
- Pădurea
spânzuraților 1965
- Haiducii 1966
- Șeful sectorului
suflete 1967
- De trei ori
București 1968
- Răpirea
fecioarelor 1968
- Răzbunarea
haiducilor 1968
- Brigada Diverse
în acțiune 1970
- Haiducii lui
Șaptecai 1971
- Zestrea domniței
Ralu 1971
- Brigada Diverse
în alertă 1971
- Brigada Diverse
la munte și la mare 1971
- Bariera 1972
- Explozia 1972
- Un august în
flăcări 1974
- Actorul și
sălbaticii 1975
- Operațiunea
Monstru 1976
- Tufă de Veneția
1977
- Buzduganul cu
trei peceți 1977
- Marele
singuratic 1977
- Gloria nu cântă
1977
În data de 6 octombrie 2025, Banca
Națională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din aur,
o monedă din argint și o monedă din tombac cuprat cu tema Centenarul Patriarhiei Române. Aversul monedelor prezintă
macheta Catedralei Naționale, inscripțiile „ROMANIA” și „CATEDRALA NATIONALA”
în arc de cerc, anul de emisiune „2025”, stema României și valoarea nominală
„500 LEI, 10 LEI sau 1 LEU”, iar reversul monedelor redă o imagine a Palatului Patriarhiei,
sediul Patriarhiei Române și inscripția „PATRIARHIA ROMANA”. Caracteristicile tehnice
ale monedelor sunt următoarele:
- Metal compoziție
- aur
- Titlu – 99,9%
- Valoarea – 500 lei
- Forma – rotundă
- Diametrul – 35 milimetri
- Greutatea – 31,103 grame
- Cant – neted
- Calitatea – proof
- Tiraj – 1000 exemplare
- Preț
unitar de vânzare, exclusiv TVA, la magazinele Băncii Naționale a României din
București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timișoara – 23000 lei
- Metal compoziție
- argint
- Titlu – 99,9%
- Valoarea – 10 lei
- Forma – rotundă
- Diametrul – 37 milimetri
- Greutatea – 31,103 grame
- Cant – zimțat
- Calitatea – proof
- Tiraj – 5000 exemplare
- Preț
unitar de vânzare, exclusiv TVA, la magazinele Băncii Naționale a României din
București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timișoara – 630 lei
- Metal compoziție
– tombac cuprat
- Valoarea – 1 leu
- Forma – rotundă
- Diametrul – 37 milimetri
- Greutatea – 23,5 grame
- Cant – zimțat
- Calitatea – proof
- Tiraj – 5000 exemplare
- Preț
unitar de vânzare, exclusiv TVA, la magazinele Băncii Naționale a României din
București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timișoara – 250 lei
Palatul Patriarhiei,
altă
dată – Palatul Marii Adunări Naţionale sau
Palatul Camerei Deputaților este
o construcție din Bucureşti, amplasată pe Dealul Mitropoliei. De-a
lungul timpului edificiul a fost sediul instituției legislative a statului
român, până la trecerea ei în proprietatea Bisercii Ortodoxe
Române. Primele date despre dealul pe care va fi construit viitorul Palat
al Camerei Deputaților sunt din jurul anului 1650. În acea perioadă Dealul
Mitropoliei, ulterior Dealul Patriarhiei, era acoperit cu viile domnului și
viile călugărilor de la Mitropolie. Ideea de a avea în mijlocul mitropoliei sediul
forului legislativ nu este pur întâmplătoare, acest aspect este rezultatul unor
cutume ale vremurilor. Conform acestor cutume Mitropolitul era de drept
președintele boierilor, singurii cetățeni cu drept de vot, reuniți în adunarea
deputaților. Necesitatea de a avea sediul legislativului în dealul mitropoliei
este și rezultatul faptului că prin tradiție Mitropolitul nu putea să-și
părăsească locuința. Prin urmare obiceiul de a organiza adunarea deputaților la
mitropolie devine o acțiune firească, în acest sens o parte din chiliile
călugărilor fiind transformate într-o construcție care să permită reuniunile
oficiale ale legislativului. În anul 1881 are loc repararea și
reamenajarea vechii construcții a Adunării Deputaților, obținute din
transformarea chiliilor și este adăugat un amfiteatru, asemănător Palatului
Deputaților Germani (Reichstag). Amfiteatrul creat era mare, cochet, spațios și
avea două rânduri de loji și o galerie. Deputații își desfășurau ședințele în
sala de ședințe, o sală cu scaune dispuse în semicerc, în partea din față a
acestuia exista o tribună, iar în dreapta tribunei era amplasată banca
miniștrilor. Clădirea era deschisă publicului pentru vizitare doar în
afara orelor de ședință, în urma acordului obținut de la unul din funcționarii
instituției. Cetățenii români puteau lua parte la lucrările camerei doar dacă
aveau semnătura unui deputat pe un tichet de intrare, cetățenii străini având
nevoie de semnătura ambasadei țării sale. În locul fostului palat al
Adunării Deputaților, în anul 1907 este ridicată actuala construcţie, după
planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu. Fațada construcției realizată
în stil neo-claisc, cu o lungime de 80 metri, are un parter impozant și este
dominată de centrul acesteia, corpul intrării, decroșat având un peristil
format din 6 coloane ionice, grupate câte două. Cupola clădirii este
asemănătoare cu cea a Ateneului Român din Bucureşti, o altă clădire
reprezentativă a capitalei. Lucrările de ridicare a clădirii au fost
conduse de inginerul George (Gogu) Constantinescu. În construcţie au fost
folosite elemente de beton armat, fiind prima clădire din beton armat din ţară.
Cu timpul a suferit diverse modificări. Cea mai importantă a fost refacerea
cupolei, care s-a prăbuşit la cutremurul din 10 noiembrie 1940. Suprafaţa
totală construită este de 7.000 de metri pătraţi. Clădirea are mai multe
niveluri, care pot fi sesizate mai bine de pe latura de răsărit a dealului. Pe
panta acestuia se ridică două subsoluri şi un extensol (subsol III parţial),
parter şi două etaje. Ultimul etaj este în mare parte mansardă. Interiorul
cuprinde mai multe săli, birouri şi anexe, grupate în patru aripi, dispuse în
jurul unei aule mari, care este de altfel piesa dominantă a întregii clădiri.
Imobilul este din zidărie masivă, iar acoperişul este în mare parte din beton
armat. Potrivit specialiştilor, arhitectura exterioară, cât şi cea interioară,
se apropie de arta neoclasicismului, cu influenţe din barocul francez. Faţada
centrală, cea mai expusă privirilor, este orientată spre catedrală şi paraclis,
şi are intrarea evidenţiată printr-un portic impunător, care se sprijină pe doi
masivi de zidărie şi şase coloane de piatră. Ele sunt aşezate pe câte un
postament de piatră înalt de un metru. Pe fronton, sub cornişe, stă scris:
Palatul Patriarhiei. Deasupra cornişei este acoperişul, o mare cupolă cu baza
circulară şi ferestre rotunde de jur-împrejur, învelită cu tablă ornamentată,
care se prelungeşte la vârf cu o boltă cu ferestre semicirculare şi un glob
metalic pe care se înalţă o acvilă. La întrarea principală, din spatele
coloanelor de piatră, sunt trei uşi masive de stejar, în două canate. Doar un
ochi format şi curios poate descoperi că pe fiecare canat există câte o plăcuţă
de alamă incrustată cu stema Principatelor Unite (acvila Ţării Româneşti şi
bourul Moldovei) şi anul 1908 (data construcţiei clădirii). O altă intrare,
secundară, se găseşte în colţul de nord-est. Privită dinspre clopotniţă, aripa
de est a clădirii este deosebită prin echilibrul volumelor, forma şi dispunerea
ferestrelor. De asemenea, impresionante sunt şi scările placate cu dale de
piatră, care coboară domol panta de sud a dealului, în parcul din spate. Aici,
o altă intrare, la fel de impunătoare ca celelalte. Parcul se întinde pe o
suprafaţă de 3000 de metri pătraţi şi este o adevărată oază de linişte şi
reculegere. Mai departe, la parterul intrării principale, este un hol de
marmură, în formă de patrulater, lung de 15 metri. Plafonul este de fapt o
boltă cu arcade sprijinite pe coloane de marmură. Arcadele bolţii sunt
ornamentate cu stucaturi. Încăperea este luminată de luminatoare mari, montate
în plafon. Pereţii sunt placaţi cu panouri de marmură albă, în formă de rame,
iar pardoseala cu plăci de marmură cu motive geometrice. Pe peretele de sud,
între coloane, tronează icoana Maicii Domnului şi stema Patriarhiei. Începând cu anul 1997, de când a revenit
Patriarhiei, în diferite spaţii ale palatului se desfăşoară şedinţele Adunării
Naţionale Bisericeşti şi ale Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureştilor,
conferinţele preoţeşti, consfătuirile profesorilor de religie, întâlniri ale
ierarhilor cu preoţi, profesori, studenţi teologi şi elevi seminarişti,
concerte de muzică bisericească şi de colinde, expoziţii de icoane, alte
activităţi bisericeşti. Tot aici sunt birourile unor sectoare ale
Administraţiei Patriarhale, redacţia periodicului „Chemarea Credinţei“, a
Biroului de Presă al Patriarhiei. În ziua de 27 octombrie 2007, cu ocazia
sărbătorii Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Preafericitul Părinte Patriarh
Daniel a sfinţit şi inaugurat studiourile posturilor de Radio şi Televiziune
Trinitas, instalate aici şi dotate cu mijloace tehnice moderne. Din data de 16
iunie 2008, în Palatul Patriarhiei funcţionează şi Agenţia de Ştiri BASILICA.
Din orice parte e privită, clădirea se înfăţişează sub o altă dimensiune, cu
excepţia aripii de vest, care a rămas din construcţie neterminată. Înaintând,
paşii urmăresc partea de sud a holului de marmură, unde se deschide un coridor,
care înconjoară aula mare de formă circulară, în jurul căreia sunt dispuse
toate celelalte încăperi şi coridoare. Câte un coridor circular, identic cu cel
de la parter, se află la etaj şi la mansardă. Aula are 900 de locuri pe scaune,
din care 400 la parter şi 500 la cele două balcoane. Accesul în sală se face
din cele trei coridoare circulare, de la parter, etaj şi mansardă, prin 12 uşi
de stejar în două canate. Mai departe, pe o platformă de lemn cu opt trepte se
află un pupitru prezidial. La dreapta şi stânga acestei platforme sunt două
pupitre semicirculare, cu scaune tapisate, ridicate cu patru trepte de la
podea. Pereţii au lambriuri de lemn sculptate cu motive geometrice. Lumina
naturală pătrunde prin plafon, unde se deschide o mare cupolă circulară,
asemănătoare cu cea a Ateneului, cu ferestre rotunde şi geamuri colorate în
armătură metalică. Mobila din lemn masiv şi fotoliile tapisate cu catifea
purpurie, precum şi acustica sunt de calitate superioară. Coridorul circular de
la parter are ornamentate şi lambriuri, este mobilat cu fotolii şi canapele.
Tot aici sunt expuse tapiserii şi tablouri în ulei ale unor ierarhi ai
Bisericii, patriarhul Miron Cristea şi mitropoliţii Dionisie Lupu, Veniamin
Costachi, Calinic Miclescu, Ghenadie Petrescu, Conon Arămescu Donici. De
asemenea, palatul adăposteşte două picturi ce reprezintă momente importante din
istoria României, respectiv a Bisericii Ortodoxe Române, proclamarea Marii
Uniri din 1 Decembrie 1918, ridicarea Mitropoliei la rangul de Patriarhie
(1925) şi încoronarea primului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (Miron
Cristea). O încăpere cu ferestrele spre paraclis închide aripa de vest a
palatului, rămasă neterminată. Această încăpere, cu pardoseala de lemn, cu trei
candelabre din cristal de Bohemia fixate în plafon, şi mobilier modern,
serveşte ca sală de şedinţe. Spaţiile aripii de est au o construcţie şi
ornamentaţie aparte. Sunt înalte şi spaţioase, cu ferestre spre curtea
exterioară, uşi de acces din coridor şi uşi de trecere din una în alta. Aici se
găsesc: Salonul „Sanctus Apostolus Andreas“, Salonul „Sanctus Dionysius
Exiguus“, Salonul „Sanctus Johannes Cassianus“, Salonul „Sanctus Niceta
Remesianae“ (Episcopus), Salonul „Sanctus Princeps Stephanus Magnus“, „Sancta
Parascheva“. Încăperile au primit de curând denumirile în latină din partea Preafericitului
Părinte Daniel. Uşile mari, de stejar masiv, în două canate, sunt sculptate în
partea de sus, ca şi tocurile de la ferestre, cu motive florale şi geometrice.
Plafoanele şi pereţii sunt încărcaţi cu panouri dreptunghiulare de zidărie, ca
nişte oglinzi înrămate şi ornamentate cu elemente baroce. Predomină liniile
curbe, frânte, care formează medalioane, rozete, făclii, ghirlande cu flori,
frunze, fructe. Culorile predominante sunt roşu, albastru, vernil şi auriu. De
plafoane sunt fixate candelabre mari de metal galben şi cristal de Bohemia, cu
mai multe braţe. Toate încăperile sunt mobilate simplu şi sumar, cu excepţia
celei din colţul de sud-est, numită Sala de întruniri Conventus (fosta „Nicolae
Iorga“), dotată cu o frumoasă masă ovală de lemn sculptat şi scaune tapisate
pentru conferinţe. În
perioada 1948 – 1989 aici a avut sediul forul legislative al statului comunist
– Marea Adunare Națională. După Revoluția din anul 1989 aici a avut sediul
Camera Deputaților, camera inferioară a Parlamentului României, pentru ca din
anul 1997 această să își desfășoare ședințele în clădirea nouă a Casei Poporului. Vechea clădire a forului legislativ
românesc a revenit la vechea destinație de Palat al Patriarhiei Române.
Catedrala
Mântuirii Neamului
semnifică biserica ridicată în semn de recunoștință pentru eliberarea (mântuirea) neamului românesc de sub stăpânirea străină
şi dobândirea independenței statale. Numele de Catedrala Mântuirii
Neamului a fost sugerat după ce românii au trecut prin experiența Războiului
pentru independență (1877), iar apoi, după experiența Primului Război Mondial
și după Unirea cea mare din 1918, acest nume fiind, de fapt, o manifestare de
recunoștință sau de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru izbăvirea neamului
românesc de asuprire și înstrăinare. Mântuirea în expresia Catedrala Mântuirii
Neamului nu se referă la mântuirea ontologică a omului în Hristos, pentru că
această mântuire nu depinde de locul unde este amplasată o biserică ortodoxă,
este explicația redată în cuvântul Părintelui Patriarh Daniel. Catedrala
Mântuirii Neamului este o promisiune adusă românilor de către Biserica Ortodoxă
și de Stat, de mai bine de 140 de ani, fiind un simbol al identității naționale. Realizarea acestui proiect reprezintă expresia fizică a Independenței
de stat și a Unirii, de aceea Catedrala Mântuirii Neamului este numită și
Catedrala Națională a României. După proclamarea României ca Regat, Regele Carol I înaintează
Camerei Legislative un proiect de lege relativ la construirea unei Catedrale
române în Capitală. În anul 1884, bugetul statului prevedea, pentru construirea
Catedralei din București, suma de 5 milioane de lei (aur), reprezentând 5% din
bugetul țării de atunci. În anul 1891 guvernul, condus de generalul Ioan Em.
Florescu hotărăște organizarea unui concurs internațional pentru proiectarea
acestui edificiu. În anul 1900 se produce o schimbare de atitudine din partea
statului român față de inițiativa construirii Catedralei. În ședința Sfântului
Sinod, din 11 mai 1900, Dr. Constantin Istrate, noul ministru al Cultelor și
Instrucțiunii Publice, propune ca Sfântul Sinod să ia sub patronajul său
facerea unei catedrale în București și să lanseze lista de subscripție publică
pentru strângerea de fonduri. Mersul subscripției a fost dificil, ea fiind
oprită odată cu izbucnirea Primului Război Mondial. După Marea Unire din 1918,
demersul pentru înălțarea unei Catedrale în Capitala țării, drept recunoștință
adusă Bunului Dumnezeu pentru înfăptuirea României întregite, a aparținut
mitropolitului primat Miron Cristea. La rugămintea sa, Regele Ferdinand
adresează Sfântului Sinod, la 10 mai 1920, un hrisov regal prin care se
vestește hotărârea de a ridica în București o biserică monumentală, în
amintirea victoriei armatelor române în războiul de întregire. La 4 februarie
1925 a luat ființă Patriarhia Română, iar la 1 noiembrie 1925 a avut loc
întronizarea în scaunul patriarhal a lui Miron Cristea. La 3-4 februarie 1926,
la prima ședință a Consiliului Național Bisericesc, s-a hotărât numirea unei
„comisii de specialitate, pentru a pregăti caietul de sarcini, cu toate
condițiile ce trebuie să îndeplinească planurile, iar, în înțelegere cu
Primăria Capitalei, să se aleagă locul potrivit unde să se așeze
clădirea”.Stabilirea locului de amplasare al viitoarei Catedrale a născut o
amplă dezbatere. Analizând propunerile, Patriarhul Miron Cristea s-a oprit
asupra locului de la poalele Dealului Mitropoliei, care nu presupunea decât
mutarea halelor de zarzavaturi, fără nicio altă expropiere. După alegerea
locului s-a procedat la sfințirea locului, în ziua de 11 mai 1929 și marcarea
lui prin punerea unei troițe. Din păcate, lucrurile s-au oprit aici din cauza
crizei economice și a celui de-Al Doilea Război Mondial. Au venit apoi
deceniile întunecate ale comunismului. La 7 februarie 1995, cu ocazia
festivităților prilejuite de aniversarea autocefaliei și a înființării
Patriarhiei Române, Patriarhul Teoctist, de vrednică pomenire, a lansat un apel
conducătorilor de stat și politici ai țării, clerului și credincioșilor, să
sprijine realizarea Catedralei Mântuirii Neamului. Apar noi discuții privind
alegerea amplasamentului pentru clădirea Catedralei. În ziua de 5 februarie 1999, în prezența membrilor Sfântului
Sinod și a Adunării Naționale Bisericești, a președintelui României, Emil
Constantinescu, a primului ministru Radu Vasile și a numeroși preoți și
credincioși, în parcul din Piața Unirii, Patriarhul Teoctist a sfințit locul și
a așezat o sfântă cruce ca piatră de temelie a viitoarei Catedrale a Mântuirii
Neamului. La baza crucii s-a depus un hrisov, semnat de Patriarhul Teoctist,
președintele României Emil Constantinescu, primul-ministru Radu Vasile,
președinții Camerelor și alți demnitari prezenți. La 16 februarie 2005, cu
adresa 105, Primăria generală a Municipiului București a propus Patriarhiei „ca
cel mai potrivit loc din cele existente ce pot fi puse la dispoziție” pentru
ridicarea construcției Catedralei „Dealul Arsenalului, considerat cel mai înalt
loc din București”. După acceptul Patriarhiei, Guvernul României a promovat
Ordonanța de urgență nr. 19 /17 martie 2005 privind realizarea Amplasamentului
Arhitectural Catedrala Mântuirii Neamului. Camera Deputaților a predat prin
Protocolul de predare-primire din 13 februarie 2006, terenul în cauză către
Patriarhia Română. La 29 noiembrie 2007 a avut loc slujba de punere a pietrei
de temelie și a sfințirii locului destinat construirii Catedralei. La acest
eveniment au participat membrii Sfântului Sinod, în frunte cu Preafericitul
Părinte Patriarh Daniel, primul-ministru, președintele Senatului, foști
președinți ai statului, miniștrii, parlamentari, personalități ale
instituțiilor centrale și locale, primarul general, dar și un număr mare de
preoți și credincioși. Se încheia, astfel, peregrinarea catedralei prin
diversele locuri și se pecetluia acest amplasament. Patriarhia Română a lansat,
în ziua de 28 decembrie 2009, licitația pentru selectarea proiectului
Catedralei Mântuirii Neamului. Oferta de proiectare trebuia să cuprindă studiul
de fezabilitate și documentația tehnică pentru emiterea Autorizației de
construcții . În perioada 30 iunie – 1 iulie, la Palatul Patriarhiei, s-a întrunit
Comisia de evaluare finală a proiectelor, sub președinția Preafericitului
Părinte Patriarh Daniel. A fost declarată câștigătoare firma SC WANEL EXIM SRL
Bacău, care a obținut premiul al 2-lea și cu care s-a încheiat contractul de
proiectare pentru clădirea Catedralei Patriarhale. La 2 septembrie 2010 a fost obținută Autorizația de
construcție nr. 314-S pentru executarea lucrărilor de construire a lăcașului de
cult, Catedrala Mântuirii Neamului. După finalizarea licitației pentru
selectarea executantului infrastructurii, la 28 iunie 2011, s-a încheiat
contractul cu firma SC Bog’Art SRL, căruia i s-a adjudecat lucrarea. Deoarece
nivelul apelor subterane se situează la adâncimi de cca -14,00 ÷ -17,00 m sub
nivelul terenului, s-a impus hidroizolarea infrastructurii cu folii din tablă
de plumb pentru eficiență și durată nelimitată în timp. Toată această lucrare
de hidroizolație a constituit o premieră în România, la o lucrare publică de o
asemenea importanță. În data de 24 octombrie 2011, Preafericitul Părinte Patriarh
Daniel a oficiat slujba de sfințire a Paraclisului de la șantierul Catedralei.
Biserica, în stil ștefanian, cu hramurile Învierea Domnului, Icoana Maicii
Domnului – Prodromița și Sfântul Ioan Gură de Aur a fost construită într-un
timp foarte scurt, pentru împlinirea rugăciunilor zilnice spre buna desfășurare
a lucrărilor de construire. În jurul slujitorilor de la Paraclisul CMN s-a
format, de-a lungul timpului, o comunitate importantă de voluntari care
organizează numeroase activități filantropice și campanii umanitare. Cu
perseverență și o bună organizare, după o iarnă grea, societatea executantă
reușește să finalizeze în iunie 2012 radierul general și o parte a elementelor
structurale ale subsolului 3, între cotele -16,05 ÷ -11,00. În aceste condiții,
în ziua de 28 iunie 2012, în ajunul Sfinților Petru și Pavel, are loc slujba de
sfințire a temeliei Catedralei Mântuirii Neamului, săvârșită de Preafericitul
Părinte Patriarh Daniel. Cu acest prilej au fost depuse, într-o casetă special
pregătită a radierului, un hrisov și crucea prin care s-a sfințit locul
catedralei în 2007, ca mesaj pentru eternitate. După o nouă licitație
organizată pentru selectarea executantului suprastructurii, societatea
câștigătoare, SC Strabag SRL, a demarat continuarea lucrărilor deasupra cotei
±0,00 m care se desfășoară și în prezent, în conformitate cu planurile tehnice.
Corpul Catedralei, în alcătuirea căruia intră zona de intrare, cele două nave
laterale, pronaosul, naosul, cele două abside și altarul, are o înălțime de aproximativ
45 m. Peste acest nivel se găsesc 6 turle mici, până la cota +68,00 m,
clopotnița până la cota +80,5 m și Turla Pantocrator până la cota +120,00 m. În
anul omagial al educației religioase a tineretului creștin ortodox, la
București a avut loc Întâlnirea Tinerilor Ortodocși din toată lumea. La
manifestare au participat tineri din eparhiile Patriarhiei României, dar și din
străinătate. Cu acest prilej, în data de 4 septembrie 2016, mii de tineri au
luat parte la prima Sfântă Liturghie de la Catedrala Națională oficiată de
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu ierarhi ai Bisericii
Ortodoxe Române. În ziua de 25 noiembrie 2018, mii de credincioși din țară și
diaspora au asistat duminică la un moment istoric pentru România: Sanctitatea Sa
Patriarhul Ecumenic Bartolomeu și Preafericitul Părinte Patriarh Daniel au
sfințit Catedrala Mântuirii Neamului. Potrivit rânduielii, au avut loc mai
multe momente liturgice în exteriorul catedralei, lăcașul de cult fiind uns cu
Sfântul și Marele Mir și stropit cu Agheasmă. După Sfânta Liturghie, Patriarhul
României a anunțat aducerea moaștelor Sfântului Andrei și Sfintei Ecaterina în
Catedrala Națională și i-a invitat pe credincioși să se închine în Sfântul
Altar nou sfințit. La 31 mai 2019, Papa Francisc, însoțit de Preafericitul
Părinte Patriarh Daniel, a vizitat Catedrala Națională. Preafericitul Părinte
Patriarh Daniel i-a mulțumit Papei Francisc în mesajul său pentru sprijinul
acordat constant credincioșilor ortodocși români din Italia și din alte țări,
unde „Biserica Romano-catolică a pus la dispoziția comunităților ortodoxe
românești 426 lăcașuri de cult, 306 în Italia și 120 în alte țări din Europa
Occidentală”. La ieșirea din Catedrala Națională, Patriarhul României și Papa
Francisc au salutat credincioșii prezenți cu salutul pascal: „Hristos a
înviat!”. Catedrala Mântuirii Neamului deține cel mai mare iconostas din lume,
cu o lungime de 23,8 m și o înălțime de 17,1 m, confirmă Academia Recordurilor
Mondiale (Academy of World Records). Catapeteasma Catedralei Naționale a fost
realizată sub conducerea pictorului Daniel Codrescu în decursul anului 2018.
Iconostasul cuprinde 45 de icoane realizate în stil bizantin și așezate pe 4
registre. De asemenea, pe absida altarului este cea mai mare reprezentare a
Maicii Domnului (Platytera) din România, având 16 metri de la bază până la
vârful aureolei. Sfințirea Catedralei este prevăzută pentru data de 26
octombrie 2026 chiar dacă nu va fi
complet finisată.
Catedrala Mântuirii Neamului,este cea mai mare biserică din România și
cea mai înaltă și mai mare clădire de biserică ortodoxă ca volum și suprafață
din lume, ce are hramul principal “Înălțarea Domnului” și hramul secundar “Sfântul Apostol Andrei”. Autoritățile române au
estimat costul noii catedrale la 500 milioane €, inclusiv terenul, iar ziarul
Le Figaro a estimat 1 miliard de euro. Pe
11 noiembrie 2016 a fost turnat la Innsbruck primul clopot al
Catedralei Mântuirii Neamului. Acesta cântărește peste 25 de tone, și are un
diametru de 3,35 metri, fiind cel mai mare clopot în mișcare din lume situat
într-un edificiu de biserică. Pentru bronzul destinat turnării
clopotului s-a folosit 78% cupru electrolitic și 22% staniu electrolitic. Pe
clopotul se regăsește basorelieful Patriarhului Daniel, cu scopul de a
evidenția binecuvântarea acestuia pentru realizarea lor. În iunie 2009 Biserica Ortodoxă Română declara
că ansamblul Catedralei se va întinde pe 11 hectare de teren, situate lângă
Palatul Parlamentului. Se anunța că acest măreț edificiu va avea o înălțime de
120 de metri, va fi asigurat împotriva cutremurelor de peste 8 grade
pe scara Richter și va avea o suprafață de 38.000 de metri pătrați.
Amplasarea Catedralei Naționale pe Dealul Arsenalului este văzută ca o
reparație morală pentru cele cinci biserici «răstignite», dintre care trei
(Alba Postăvari, Spira Veche și Izvorul Tămăduirii) au fost demolate, iar două
(Schitul Maicilor și Mihai Vodă) au fost strămutate de către regimul
comunist spre a face loc actualului Palat al Parlamentului. Din punct
de vedere arhitectural, "Catedrala Mântuirii Neamului este o sinteză între
tradiție si contemporaneitate, armonizând elemente arhitecturale din diferite
zone ale României (ocnițe moldave, pridvoare brâncovenești și turnuri
zvelte transilvane), precum și elemente de monumentalitate de la unele
catedrale occidentale, ținând seama că o mare parte a diasporei române se află
în Occident. Câteva date de construcție ar fi:
- Lungimea = 126 m
- Lățimea (la abside) = 67,70 m
- Înălţimea de la cota zero = 127 m
- Înălţimea de la fundație = 149 m
- Aria construită la sol totală = 13.668,5 mp
- Aria desfăşurată construită totală = 55.745,55 mp
- Aria utilă totală = 36.897,96 mp
- Spaţiul principal de la cota +0,00 (pronaos şi naos) permite
accesul a cca. 5.000 de persoane în picioare sau amplasarea a 3.400 de scaune
pentru participanții la slujbe.
- Suprafața totală a iconografiei din mozaic din spațiul
liturgic principal este de cca. 17.800 mp.
Construcţia Catedralei este
alcătuită din două componente principale, prima fiind partea văzută a Catedralei, formată din nivelele superioare situate
peste cota ±0,00 şi a doua partea nevăzută, formată din nivelele
inferioare situate sub cota ±0,00. Clădirea Catedralei situată peste
cota +0,00 m se desfăşoară pe o lungime de 126 de metri, o lățime de 67,70
metri şi o înălţime de 127 metri. Aici se află principalele spaţii
liturgice, dispuse succesiv, în conformitate cu cerinţele liturgice
ortodoxe: accesul principal pe latura de vest prin intermediul unui pridvor cu arcade, apoi exonartexul, pronaosul, naosul și altarul situat în partea de răsărit. Pe
laturile de nord și sud ale naosului sunt amplasate două abside laterale, iar peste naos
se înalță turla principală
(Pantocratorul). Pe latura vestică, deasupra exonartexului se
află amplasat spaţiul rezervat corului,
iar deasupra acestui spaţiu se ridică turla clopotniță. La nivelele superioare ale
pronaosului şi naosului sunt dispuse galerii (balcoane) laterale interioare, precum și un circuit interior în jurul bazei turlei
principale la cota +56,00 m şi unul exterior la cota +91,00 m în jurul cupolei turlei principale
– Belvedere spre a privi orașul (ca la multe alte catedrale
europene). Circulația verticală se va realiza pe scări și prin 8 ascensoare (lifturi) care
asigură accesul la toate nivelele inferioare şi superioare ale
Catedralei, mai ales pentru persoanele vârstnice sau cu dizabilități. La nivelele
inferioare ale Catedralei (sub cota +0,00) sunt prevăzute: un paraclis pentru program liturgic de
mănăstire în fiecare zi, Muzeul Creștinismului românesc, spaţii pentru
consiliere pastorală a pelerinilor, magazin pentru cărți şi obiecte
bisericeşti, iar în exterior, spaţii pentru parcare subterană.
În data de 27 octombrie 2025, Banca Națională a României a
lansae în circuitul numismatic mondial o monedă din tombac cuprat cu tema Lucian
Blaga – 130 de ani de la naștere. Aversul monedei prezintă
frontonul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, inscripția „ROMANIA” în
arc de cerc, valoarea nominală „1 LEU”, stema României și anul de emisiune
„2025”, iar reversul redă portretul, numele lui Lucian Blaga și anii între care
acesta a trăit „1895” și „1961”.Caracteristicile tehnice ale monedei
sunt următoarele:
- Data emiterii – 27 octombrie 2025
- Emitent – Monetăria Națională la
comanda B.N.R. (Banca Națională a României)
- Tema – Lucian Blaga – 130 de ani de
la naștere
- Valoarea – 1 leu
- Metal (compoziție) – tombac cuprat
- Forma – rotundă
- Diametrul – 37 milimetri
- Greutatea – 23,5 grame
- Cant – zimțat
- Calitate – proof
- Tiraj – 5000 piese
- Preț unitar de achiziție, fără TVA,
de la magazinele BNR din București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timișoara
– 260 lei
La 12 octombrie
1872, Francisc Iosif I, împărat al Imperiului Austro-Ungar și
rege al Ungariei, a ratificat legile XIX şi XX, care au consfinţit întemeierea
Universităţii Regale Maghiare de la Cluj. Instituția și-a
deschis porțile cu patru facultăţi: Facultatea de Drept şi Ştiinţe de Stat (12
catedre), Facultatea de Medicină (11 catedre), Facultatea de Filosofie, Litere
şi Istorie (10 catedre) şi Facultatea de Matematică şi Ştiinţe Naturale (7
catedre). Abia
la 4 ianuarie 1881 Francisc Iosif I a emis documentul
oficial de întemeiere a universității şi a acceptat ca aceasta să îi poarte
numele. Universitatea maghiară a pornit la drum cu un corp profesoral de 40 de
persoane pentru cele 40 de catedre, dar până în 1919 numărul catedrelor s-a
mărit la 61, ele fiind deservite de 150 de profesori universitari, alături de
un numeros personal didactic de grad inferior și personal auxiliar și
administrativ. Studenții înscriși aici la studii au aparținut tuturor naționalităților
ce trăiau în Transilvania (maghiari, români, germani, evrei, armeni etc.),
precum și tuturor confesiunilor religioase (protestanți, catolici, ortodocși,
greco-catolici, iudaici). Din 1895, li s-a permis și femeilor să se înscrie la
universitatea clujeană. Peste 2 600 dintre studenți au fost români, printre ei
remarcându-se următoarele personalități: Iuliu Maniu (student la Drept), Iuliu
Hațieganu (Medicină), George Coșbuc (Filosofie), Vasile Meruțiu (Ştiinţe
Naturale), şi alţii. La sfârșitul Primului
Război Mondial, după unirea Transilvaniei cu România și crearea României Mari,
prin decretul nr. 4 090 din 12 septembrie 1919, semnat de regele Ferdinand I,
s-a consfinţit „transformarea
Universității Regale Maghiare Francisc Iosif, din 1 octombrie 1919, în
universitate românească”.
Noua instituţie academică avea în componenţă patru facultăţi: Drept, Medicină,
Ştiinţe, Litere şi Filozofie. Până în 1932, principiile de funcţionare
ale corpului academic şi ale autorităţilor universitare au fost uşor diferite
de cele puse în practică la universitățile din Bucureşti şi Iaşi, Clujul
bucurându-se de o mai mare autonomie şi flexibilitate. Pe plan ştiinţific şi
didactic, perioada 1919-1932 se remarcă prin diversificarea disciplinelor
studiate, precum şi prin crearea unui număr important de institute,
laboratoare, catedre şi seminarii, care au contribuit decisiv la prestigiul
noii universităţi româneşti. In octombrie 1927,
în semn de omagiu, universitatea clujeană va adopta oficial numele primului
rege al României Mari, devenind astfel cunoscută drept „Universitatea
Regele Ferdinand I”, nume pe care îl va purta până în
1948. La 30 august 1940, partea de nord a Transilvaniei, care includea şi
oraşul Cluj, a fost cedată statului maghiar, în urma Arbitrajului-dictat de la
Viena. Impactul asupra universităţii româneşti a fost imediat. În septembrie
1940, profesorii și studenții au fost siliți să părăsească Clujul, căutându-şi
un loc de refugiu în care să-şi continue activitatea didactică şi de
cercetare.După discutarea mai multor variante, s-a hotărât scindarea
universităţii clujene: Facultăţile de Litere şi Filosofie, de Medicină şi de
Drept s-au mutat la Sibiu, iar Facultatea de Ştiinţe s-a refugiat la Timişoara.
Deschiderea cursurilor a avut loc la 10 noiembrie 1940, atât în Sibiu, cât şi
la Timişoara, universitatea refugiată funcţionând fără întrerupere pe toată
durata celui de-al Doilea Război Mondial. Cât timp Universitatea ,,Regele
Ferdinand I” s-a refugiat la Sibiu și la Timișoara, în Cluj a reînceput să funcționeze
Universitatea „Francisc Iosif”, cu predare în limba maghiară, revenită de la
Seghedin. În primăvara lui 1945, după restabilirea administraţiei românești
asupra Transilvaniei, Universitatea ,,Regele Ferdinand I” s-a reîntors la Cluj,
după perioada de refugiu de la Sibiu şi Timişoara. Anii 1946-1947 au fost
marcaţi de epurarea masivă a corpului profesoral al universităţii, motivată de
raţiuni politico-ideologice. În paralel, prin decretul
regal nr. 407 din 29 mai 1945, s-a înființat oficial „Universitatea
cu limba de predare maghiară” din Cluj. La 30 decembrie 1947,
proclamarea Republicii Populare Române a marcat instalarea definitivă a
comunismului în România. Ca urmare, începând din luna mai 1948, Universitatea
,,Regele Ferdinand I” din Cluj şi-a schimbat oficial numele în ,,Universitatea
Victor Babeş”. În urma reformei învă[ăîmântului din
august 1948, atât structura Universităţii ,,Victor Babeş”, cât şi cea a
Universităţii ,,Bolyai” au fost profund transformate. Astfel, Facultăţile de
Medicină au fost desprinse complet şi irevocabil din componenţa universităţilor,
devenind instituţii de sine stătătoare. De asemenea, din toamna lui 1948 vor fi
înfiinţate catedrele de Materialism dialectic şi istoric, Baze
ale marxism-leninismului şi Economie politică. Ca
urmare a deciziilor conducerii de stat şi de partid a României, în
perioada martie-iulie 1959 are loc procesul de creare a unei
singure universităţi de stat la Cluj, prin unificarea universităţii româneşti
cu cea maghiară. Noua instituţie, care şi-a început activitatea în septembrie
1959, va purta numele de Universitatea
„Babeş-Bolyai” și avea la momentul creării ei şase
facultăţi. În 1989, Universitatea „Babeş-Bolyai” avea un total de 5 619
studenți, corpul didactic fiind compus din 470 de profesori români, 81 de
maghiari, 6 germani, 10 de la alte minorităţi. Cu începere din anul
universitar 2006/2007, Universitatea „Babeş-Bolyai” funcționează într-un sistem
cu 21 de facultăţi. La nivelul anului 2015, din cele 21 de
facultăți ale Universității Babeș-Bolyai, 17 facultăți desfășurau activități în
limba maghiară, iar 9 facultăți în limba germană.
xxx
O PASTILĂ DE UMOR.jpg)
O CUGETARE INSPIRATĂ
DIN LITERATURA LUMII
Autor: Mihai Frunză - Brăila
UN CAREU DE DEFINI'II
REZOLVAT
O EPIGRAMĂ PROPRIE
UN DIALOG EPIGRAMATIC
___________xxx___________
O PLACHETĂ,
CÂTEVA MEDALII
ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI
Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu,
MEDALIA, poți citi în articolul “Le
Havre – Franța”.
INSIGNA
este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din
materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă,
pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri
grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o
asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club,
de identificare localitate, de identificare societate comercială, de
identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare
asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări
sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.
Conform DEX (Dicţionarului explicativ
al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară,
care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau
inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de
orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi.
Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are
originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din
metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din
latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni
(medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).
Medalie franceză - Lui N. Pătrașcu
Expoziția Universală Internațională de la Paris - 1900
Medalia
rămâne în egală măsură document şi creaţie artistică. Multe din datele ce apar
pe medalii s-au pierdut şi nu se mai cunosc amănunte, uneori esenţiale, din
viaţa sau activitatea celor pentru care s-au bătut. Din dorinţa de a reaminti
contemporanilor nume ce au contribuit, mai mult sau mai puţin, la prestigiul
ţării noastre în lume, voi prezenta câteva medalii şi decoraţii primite de
cetăţeni români din partea unor ţări străine. Voi încerca să subliniez totodată
importanţa personalităţii respective, atât pentru România, cât şi pentru statul
care oferă medalia, refăcând, dintr-un alt unghi, legăturile ţării noastre cu
ţara respectivă. Piesele prezentate aici sunt: premii şcolare, recompense
pentru participarea la concursuri sportive sau de alt gen, participarea la
anumite evenimente sociale, ştiinţifice sau culturale. Medalia prezentată mai
sus a fost conferită de către statul francez lui Nicolae Pătrașcu, în
cadrul Expoziției Universale Internaționale din anul 1900, de la Paris. Medalia se
prezintă astfel:- pe avers –
legenda circulară stânga - dreapta: "République
Française" (Republica franceză);
- în câmp – în
câmp o efigie feminină cu bonetă frigiană (simbolizând Franţa), profil spre
dreapta
- sub efigie -
flori şi frunze de stejar
- în stânga
efigiei - un stejar având coroană bogată
- în dreapta
efigie sunt marcate, case din Paris și un pod peste Sena
- pe revers -
legenda circulară: "Exposition universelle internationale" (Expoziția
universală internațională)
- în câmp - zeiţa
Victoriei purtând în mâna dreaptă o crenguţă de măslin,
iar cu mâna stângă susţine un personaj alegoric care, la rându-i, susţine cu
mâna stângă o torţă .
- alte elemente:
spic de grâu înconjurat de o eşarfă, anul 1900, într-un
cartus – numele franțuzit al lui Nicolae Pătrașcu – N. Pătrașco, ramură
laur, panglică și Arcul de Triumf cu Champs-Elysées din Paris)
Medalia
este confecționată din bronz, are forma rotundă cu diametrul de 63 milimetri,
este opera gravorului francez J. C. Chaplin și poate fi admirată în colecțiile
Muzeului Național de Istorie a României din municipiul București. La această
expoziție România a avut o participare semnificativă, celebrând un secol de
realizări și a deschizând mari speranțe pentru următorii 100 de ani. Guvernul a
dorit o participare largă, căutând să exalte mândria națională în mintea
românilor, să demonstreze progresul realizat de țara noastră în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea. România a fost reprezentată în 17 din 18 grupe și în 89
din 121 de clase. La această expoziție România a primit 1086 de premii – 45 de
mari premii, 224 de medalii de aur, 354 de argint, 314 de bronz și 149 de
mențiuni de onoare – ceea ce înseamnă că 79% dintre cei 1391 de expozanți au
primit premii. Organizarea a fost ireproșabilă. Prințul George Bibesco a fost
numit comisar general al expoziției; ulterior, C. Ollanesco (Ascanio), ministru
plenipotențiar și vicepreședinte al Academiei Române, fiind numit în această
funcție. Cu
referire la personajul recompensat cu această medalie de către Statul francez
în cadrul Expoziției Universale Internaționale de la Paris, din anul 1900
persistă oarecare dubii, e posibil să se fi greșit la inscripționarea
personajului. Consultând cu asiduitate netul am descoperit câteva personaje cu
numele N, Nicolae, Gh.... Pătrașcu sau Petrașcu sau Patrașco, dar unul singur a
trăit în această perioadă și chiar a primit un premiu la o expoziție pariziană.
- „Congresul
de Asistență Publică și Caritate Privată”,
- „Congresul
Căilor Ferate” la care a participat și A. Cottescu,
- “Congresul
Navigației”
- „Congresul
de Asistență Publică și Caritate Privată”
- “Congresul
Valorilor Mobiliare”,
- „Congresul
Alianței Cooperative Internaționale”,
- „Congresul
pentru Predarea Limbilor Moderne”,
- "Congresul
Scrimei” etc.
Școala de Belle Arte - România
Medalia Dr. Honoris Causa domnului
Nic Anghelescu pentru compoziție și culoare
Piesa
de mai sus este o Medalie Honoris Causa
conferită pictorului Nicolae I. Anghelescu
(Angelescu) pentru merite deosebite în compoziție și
culoare, de către Școala de Belle Arte din București. El era de fel
din București și a trăit între anii 1869 - 1916. A frecventat cursurile Şcolii
de arte frumoase între 1885-1889, când a primit pentru lucrările sale o medalie
de bronz și una de argint. După terminarea şcolii a vizitat cele mai importante
galerii de artă din Europa. Întors în țară în anul 1903 a organizat la
Bucureşti prima sa expoziţie care a fost bine primită de presă şi de public.
Medalia de argint i-a fost oferită în anul 1888 și ea se prezintă astfel:
- pe avers –
circular între
două cercuri liniare continui este aplicată inscripția ȘCOALA DE BELLE ARTE *
ROMÂNIA *
- în centru, la
partea inferioară – două ramuri de palmieri împreunate la partea de jos,
central – o paletă, câteva pensule și o coroană
- pe revers – în
interiorul unui cerc perlat exterior este aplicată inscripția HONORIS CAUSA –
COMPOSITE COLORE
- central pe trei
rânduri orizontale este aplicată inscripția MEDALIA D-lui NIC. ANGHELESCU
PENTRU
Medalia
este confecționată din argint și are forma rotundă cu diametrul de 52,5 milimetri.Școala de Belle Arte – denumire actuală - Universitatea
Națională de Arte este o instituție de studii
superioare din București, fondată la 5 octombrie 1864 de domnitorului Alexandru
Ioan Cuza, ca urmare a demersurilor făcute de pictorii Theodor Amman și Gheorghe Tăttărescu. De-a lungul vremii ea a purtat
diverse denumiri:- Școala Națională de Arte Frumoase
- 1864
- Academia de Belle-Arte - 1931
- Școala Superioară de Arte din
București - 1942
- Institutul de Arte Plastice
„Nicolae Grigorescu” - 1948
- Academia de Arte - 1990
- Universitatea de Arte - 1995
- Universitatea Națională de Arte
București- 2002
Școala a funcționat pentru început cu
secțiile pictură, sculptură, gravură, arhitectură, desen linear, estetică,
istorie și perspectivă, având durata de 5 ani. În 1904 s-a înființat
Școala de Arte Decorative. În 1909 Spiru Haret a aprobat Regulamentul
pentru administrarea interioară a Școlii de Arte, regulament care a instituit
examenul de admitere, a confirmat desprinderea Școlii de Arhitectură, aprobând
o metodă de selecție până la sfârșitul anului I. Durata studiilor era de 7 ani.
Prin Legea învățământului superior din 1931 școlile de Arte Frumoase din
România au fost transformate în Academii de Belle Arte. Primul rector a fost
numit Camil Ressu. Astăzi instituția are următoarele facultăți:- facultatea de arte plastice
- facultatea de arte decorative și design
- facultatea de Istoria
și Teoria Artei
30 ani 1952 - 1982 (industria românească a petrolului)
Începuturile industriei petroliere
în România au avut loc în bazinul râului Trotuș, incluzând Valea
Tazlăului și Depresiunea Dărmănești, prin procedee de extracție
primitive. Exploatarea petrolului a fost cunoscută în zonă pe durata a peste
cinci secole, fiind o prezență permanentă în peisajul industrial. Potrivit
geografei Iulia Văcărașu, oamenii fiind constrânși de condiția materială
precară, au acceptat să lucreze în condiții grele și impresionante în
activitatea de exploatare prin puțuri, ce a avut o importanță economică
mare. Ulterior, perimetrele petrolifere s-au extins considerabil în
zona paleogenului carpatic. În anul 1861 sau 1863, la Mosoare –
Bacău a fost instalată o sapă percutantă cu prăjini de lemn, ceea ce avea
se devină prima sondă cu foraj mecanic din România. Perioada de început a
prelucrării chimice a petrolului cu scop comercial este caracterizată de
importul tehnologiei, unde metoda de bază a fost distilarea, proces
preluat de la fabricarea alcoolului. Primele încercări de construcție a
unor distilerii de petrol, dar despre a căror activitate nu mai există
informații, sunt cele ale lui B. Schäffer (1840) și Haimsohn (1844), ambii
din Lucăcești – Bacău, precum și cele două distilerii de la Tețcani ale
unui galițian, înființate în 1845. Prin intermediul acestora se
obținea petrol lampant. În anul 1857 s-a înregistrat oficial pentru prima
dată producția de petrol brut a Țării Românești, aceasta fiind de 275 de
tone. Această statistică a conferit ulterior României poziția de a fi prima
țară din lume cu o producție de petrol înregistrată oficial. În privința
introducerii rafinării petrolului în spațiul românesc, este atestată o
distilerie de la Lucăcești- Bacău în anul 1840, iar ulterior în 1857 a
unei alte instalații a fraților Theodor și Marin Mehedințeanu din Ploiești.
Toate companiile petroliere au fost naționalizate la sfârșitul celui de-al
Doilea Război Mondial iar activele acestora au fost exploatate de Sovrom
Petrol, o companie deținută de statul român și Uniunea Sovietică. În 1976, a
fost atins un vârf istoric al producției de țiței, de 15 milioane de tone, după
care producția a început să scadă. După revoluția din 1989, toate activitățile
de explorare și producție din România au fost preluate de Compania Română de
Petrol, o companie de stat, care includfea toate rafinăriile românești. În
anul 1997 Compania Română de Petrol a fost împărțită, 8 dintre
rafinării funcționând pe cont propriu, restul activelor intrând în proprietatea
Societății Naționale a Petrolului (SNP) Petrom. În anul 2004 OMW, grupul lider de petrol și gaze din Europa
Centrală și de Est, a achiziționat 51% din acțiunile Petrom de la
statul român pentru suma totală de 1,53 miliarde Euro. În România există
în momentul de față 10 rafinării, care au o capacitate totală de 34 milioane
tone pe an, cu mult peste consumul intern al României. În anul 2006 în
România existau 2.140 de benzinării. După 1990 încercările companiilor
românești sau străine de a găsi noi rezerve de petrol și gaze pe
teritoriul României au costat până în 2007 aproximativ un
miliard de Euro. Iată care sunt noile descoperiri de zăcăminte:
- 2003 – Sighișoara – companiile Romgaz și
Wintersahl AG Germania
- Torcești, județul Galați – compania Petrom
- 2014 – Padina Nord, județul Buzău
Cupa P. Anghelescu - Premiul I - 1941
F.R.S.A. (Federația Română a Sporturilor Acvatice)
Natația este înotul
practicat ca sport. Natația este un sport nautic și disciplină sportivă în
care sportivii se întrec în mai multe probe care implică deplasarea în apă
prin înot. Natația cuprinde mai multe ramuri sportive: înotul sportiv
(competițional), polo pe apă, sărituri în apă, înot sincron. Pe lângă aceste
ramuri ale natației ar mai putea fi incluse și altele, cum ar fi: înotul de
fond (maratonul nautic), înotul subacvatic și înotul
masters. Probe de înot sunt incluse și în competițiile de triatlon și pentatlon
modern. Înotul sportiv sau competițional constă în parcurgerea anumitor
distanțe în timp cât mai scurt într-un procedeu sportiv de înot, în bazine
special amenajate. Activitatea competițională, este reglementată și se
desfășoară sub tutela FINA (Fédération Internationale de Natation). Înotul de
fond este înotul în ape deschise (engleză: open water swimming), în
ape neamenajate (râuri, lacuri, mări, oceane) și constă în parcurgerea prin
înot, a diferite distanțe. În România în 1912 a fost organizată prima ediție a
concursului de fond pe Dunăre între Măcin și Ghecet
(13 Km), iar în 1923 cursa s-a desfășurat între Brăila și Galați,
devenind tradițională. Înotul subacvatic sau înot cu labele se practică cu labe
de construcție specială de delfin aplicate pe picioare și cu
tub de respirație, este o ramură relativ nouă, nu este sport olimpic, dar se
organizează sistematic Campionate Europene.
De strajă României Socialiste
Produsul
de mai sus este o insignă comunistă ce se conferea militarilor în termen din
sistemul național de apărare al României (armată, securitate, grăniceri etc),
care se distingeau în executarea serviciului de pază, gardă sau frontieră.
Acordarea acestor insigne se constituia în cel mai potrivit mijloc și cale de a
îndemna pe tinerii militari în executarea ireproșabilă a misiunilor lor de luptă pe timp de
pace.
Dance Studio - 2025
Piesa
de mai sus este o medalie aparte realizată de compania privată orădeană Medals
Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților la acțiunea Dance Studio din anul 2025. Dance Studio este un festival dedicat
tinerelor talente din domeniul dansului.
_______________ooOoo_______________
UN DOCUMENT ISTORIC
O reclamă a ciocolatei brașovene SUCHARD
Detaliu grafic de pe o acțiune românească
O felicitare românească
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 13.08.2026
%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy.jpg)
Toma
Caragiu a
fost un mare actor român de
origine aromână cu activitate bogată în radio, teatru, televiziune și
film. El s-a născut la data de 21 august 1925 în localitatea Argos Orestiko din
Grecia și a decedat la data de 4 martie 1977 la București, în timpul marelui
cutremur. A interpretat cu precădere roluri de comedie, dar a jucat și în
drame, unul dintre filmele sale de referință fiind Actorul și sălbaticii –
1975. În anul 1944 familia Caragiu s-a stabilit la Ploiești, pe
str. Rudului 144. El a urmat clasa a opta la Liceul “Sfinții Petru și Pavel”
din Ploiești. A fost cooptat în trupa de teatru a liceului și a scris în
revista liceului Frământări. S-a înscris la Drept, dar a abandonat
cursurile iar un an mai târziu a intrat la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică București, clasa Victor
Ion Popa. În vacanțe a susținut o muncă de animator cultural și, în colaborare
cu alți artiști, a realizat spectacolul Take , Ianke și Cadîr de V. I. Popa, pe
care l-a jucat la cinematograful „Modern” din Ploiești, apoi Trandafirii
roșii de Zaharia Bârsan. Astfel s-a înființat nucleul denumit
„Brigada culturală Prahova”, care s-a transformat ulterior în Teatrul
Sindicatelor Unite (1947) și Teatrul de Stat Ploiești (1949). Debutul pe scenă
l-a făcut pe scena studioului Teatrului Național din Piața Amzei (1949), când, fiind
student în anul III, a jucat rolul unui scutier în piesa Toreadorul din
Olmado pus în scenă de regizorul Ion Șahighian. La 1 mai 1948 s-a
angajat ca membru al corpului artistic al Teatrului Național. A obținut
diploma de absolvire a IATC în 1949, la vârsta de 24 de ani. La 1 aprilie
1951 s-a angajat la Teatrul de Stat din Constnața, recent înființat, unde
a jucat, printre alte roluri, pe Rică Venturiano în piesa O
noapte furtunoasă de Ion Luca Caragiale. În 1953, la vârsta de 28 de ani, a
fost numit director al Teatrului de Stat Ploiești, funcție pe care a
deținut-o timp de 12 ani. A interpretat pe scena ploieșteană 34 de roluri. În
1955 a debutat în cinematografie în filmul lui Gheorghe Tobias, Nufărul
roșu. În 1965 a fost invitat de Liviu Ciulei și la Teatrul
Bulandra din București. A jucat alături de mari nume ale teatrului
românesc precum: Ștefan
Bănică, Octavian Cotescu, Anda Călugăreanu. Este înmormântat la Cimitirul
Bellu din București. În anul 1952 s-a căsătorit cu o colegă de teatru, Maria Bondar, de care a
divorțat după zece ani.. În timpul căsniciei ei adoptaseră o fată de 3 ani,
Maria (Doina) Caragiu; aceasta nu a urmat cariera artistică a tatălui, dar a beneficiat
de drepturi de autor după tatăl său. În 1963 s-a căsătorit cu actrița Elena Bichman,
fosta soție a a actorului și dramaturgului Paul Ioachim. După moartea marelui
actor Elena s-a stabilit în SUA. În 1964 actorul s-a mutat la București
împreună cu soția și a cumpărat o casă rustică în satul Brătulești, 
.jpg)
%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy.png)
%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy.jpg)
