Epaminonda's Blog.....

Mai jos admiri și alte poze reprezentând monumente de

cultură și arhitectură din localitatea spaniolă ADEMUZ,

comarca RINCON DE ADEMUZ, provincia VALENCIA,

comunitatea autonomă VALENCIA,dar și câteva

trimiteri poștale și vederi generale.

Biserica Maica Domnului (sec.14)

Ruine castel

Trimiteri poștale ilustrate

Vederi generale

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN AFORISM

autor: Vasile Ghica - Tecuci

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_____________xxx____________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL PRAHOVA

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Liceul Industrial de Chimie - Ploiești - Absolvent 1950

Liceul Industrial de Chimie din municipiul Ploiești - denumire actuală - Colegiul Tehnic “Lazăr Edeleanu” este o instituţie şcolară caracterizată prin deschiderea faţă de nou şi o mare capacitate de adaptare şi integrare. Recent, instituţia a aniversat 100 de ani în peisajul sistemului educaţional românesc. In buna tradiţie a şcolii, interesul pentru toate dimensiunile educaţionalului şi culturalului a constituit nota de maximă responsabilitate ce a caracterizat permanent întregul colectiv didactic. Seriozitatea demersului didactic şi pedagogic a fost catalizatorul cel mai important al eficienţei instituţiei noastre în plan educaţional, ceea ce a impus elevilor noştrii un înalt standard de conştiinţă şi pregătire. Fiind o unitate şcolară cu tradiţie şi reprezentativă în judeţ, colectivul managerial al şcolii a depus eforturi în direcţia corelării ofertei educaţionale cu caracteristicile specifice zonei din punct de vedere al evoluţiei economice. Astfel, planul de şcolarizare este elaborat în concordanţă cu prognozele privind evoluţia pieţei muncii în următorii ani în oraşul Ploieşti, precum şi în întregul judeţ Prahova, dar şi cu Planul de actiune al scolii, precum si cu PRAI si PLAI (domenii şcolarizate: industrie alimentară, construcţii şi lucrări publice, materiale de construcţii, chimie industrială, electric, mecanică). Adresa de corespondență a acestei instituții de învățământ este: Bulevardul Petrolului, nr 14. Liceul pregătește elevi în următoarele specilizări:

Profil: Real - Stiinte ale Naturii și Matematica-Informatica
Profil: Tehnic - Domeniul: Chimie Industriala (Tehnician Chimist de Laborator și Tehnician in Chimie Industriala)
Profil: Resurse Naturale și Protectia Mediului - Domeniul: Industrie Alimentara (Tehnician Analize Produse Alimentare) și Domeniul: Industrie Alimentara (Tehnician in Industria Alimentara) IX G Domeniul: Protectia Mediului (Tehnician Ecolog si Protectia Calitatii Mediului)
Profil: Tehnic - Domeniul: Mecanica (Tehnician Mecatronist) IX I Domeniul: Electric (Tehnician Electrotenist); Domeniul: Constructii, Instalatii si Lucrari Publice (Tehnician in Constructii si Lucrari Publice)

Școala medie nr. 2 "A.Toma" Ploiești - Jubileu 50 - 1961 - 2011

Colegiul național Mihai Viteazu

Școala medie nr. 2 "A.Toma" - Jubileu 50 ani * 1961 - 2011

În data de 8/20 noiembrie 1874 la Ploiești s-a inaugurat un liceu de fete cu denumirea oficială „Școala secundară de fete Ploiești”. Doisprezece ani mai târziu, pe 1/13 septembrie 1886 școala a fost preluată de stat, iar în 1891 prima serie de absolvente a ieșit de pe băncile școlii. Anul 1895 a adus schimbarea numelui în „Despina Doamna”. Cum regimul comunist a retras vechile denumiri, instituția de învățământ a primit denumiri propagandistice (Școala A. Toma) sau fără însemnătate (Liceu nr. 2). Până în anul 1926 aceasta a căpătat un nou corp de clădire. În anul 1944 clădirea originală a fost distrusă de bombardamentele americane asupra rafinăriilor ploieștene. Această clădire era situată un teren între străzile Mihai Bravu şi Buna Vestire (botezată mai târziu Karl Marx). Pe acest loc, după război, s-a amenajat un parc ce ţinea de „Casa Pionierilor” şi apoi s-a construit (după 1990) o nouă clădire pentru Parchete (procuratură). După cincisprezece ani, școala a fost alipită locației actuale, care a aparținut liceului Sfinții Petru și Pavel, și acesta afectat serios de distrugerile războiului. După terminarea războiului aripa nordică a clădirii s-a reconstruit, iar liceul a reintrat în ritmul academic normal, separat de liceul Sfinții Petru și Pavel. În anul 1970 liceul s-a integrat împreună cu alte cinci școli din țară în sistemul școlilor asociate UNESCO, iar peste patru ani a căpătat numele „Mihai Viteazul”. În anul 1997, numele școlii este schimbat din nou devenind Colegiu Național ”Mihai Viteazu” – Ploiești, având adresa de corespondență: Bulevardul Independenței, nr. 8.

Castelul Peleș - 10 denar Dacia

Castelul Peleș din Sinaia a fost construit la iniţiativa Regelui Carol I, pentru a-i servi drept reşedinţă de vară, investită cu funcţii politice, culturale şi simbolice. După 1914, castelul Peleş şi-a exersat în continuare funcţia de reprezentare şi de muzeu, fără a mai fi însă locuit timp 6 luni pe an, aşa cum obişnuia suveranul fondator. Până în 1947, devine spaţiu aulic pentru vizitele oficiale sau găzduieşte ceremonii cu caracter militar. Cel mai important eveniment organizat la Sinaia şi găzduit de castelul Peleş până la abdicarea Regelui Mihai, în decembrie 1947, a fost legat de sărbătorirea semicentenarului castelului în anul 1933 de către Regele Carol al II-lea (1930-1940). În perioada ianuarie – martie 1948, castelul este închis din ordinul autorităţilor comuniste, iar bunurile de patrimoniu sunt inventariate. Cea mai mare parte a colecţiilor de pictură, mobilier, textile, piese de artă decorativă şi cărţi au fost transferate la Muzeul de Artă din capitală. Din luna mai a aceluiaşi an, alte piese au intrat în custodia diferitor instituţii de cultură din marile oraşe ale României, Bucureşti, Braşov, Sibiu etc. Din anul 1953, castelul devine Muzeu Naţional, deschis publicului larg, în timp ce celelalte imobile situate pe domeniul Peleş, precum castelele Pelişor, reşedinţa particulară a celui de-al doilea cuplu regal, Ferdinand I, Maria şi Foişor, fosta Casă de vânătoare a primului Rege al României şi reşedinţă a regilor Carol al II-lea şi Mihai I vor deveni case de creaţie şi odihnă pentru scriitorii, muzicologii şi artiştii plastici agreaţi de regimul comunist. Două decenii mai târziu, în anul 1975, starea de conservare tot mai critică a imobilului determină măsura închiderii acestuia şi evacuarea unei părţi importante a patrimoniului muzeal în depozitele amenajate într-un vechi conac boieresc al familiei Bibescu din Posada, localitate situată la cca 20 de km sud de Sinaia. Între anii 1966 şi 1982, într-o fostă dependinţă a castelului regal, situată în apropierea acestuia, a fost amenajat Muzeul de Artă Decorativă (Ceramica), ce valorifica piese reprezentative din vechile colecţii regale. Concomitent cu lucrările masive de restaurare, castelul găzduieşte până în 1989, anul înlăturării regimului comunist în România, o serie de vizite de şefi de stat. Din 1990, respectiv 1993 şi până azi, castelele Peleş şi Pelişor sunt redeschise spre vizitare. În anul 2007, după cinci ani de negocieri între Statul român şi Casa regală, se ajunge la un acord, prin care castelul Peleş, castelul Pelişor, precum şi întregul domeniu Peleş alcătuit din fostele dependinţe regale, au reintrat în proprietatea Regelui Mihai I (1927-1930, 1940-1947), dar continuă să fie administrate de statul român. Excepţie face castelul Foişor, clădire inaugurată în anul 1881. Acordul cu Casa regală, expirat în anul 2009, în cazul castelului Pelişor şi în 2010, în cazul castelului Peleş, a fost din nou prelungit. În 1932, Foişorul a căzut pradă unui incendiu devastator. A fost reconstruit un an mai târziu în perioada Regelui Carol al II-lea (1930-1940). În anii 1970, clădirii iniţiale i s-a adăugat o aripă nouă şi interioarele au suferit modificări semnificative. După 1989, clădirea a devenit vilă de protocol a preşedinţiei României, statut pe care continuă să îl păstreze. Elaborarea planurilor iniţiale ale castelului Peleş i-au fost încredinţate arhitectului Wilhelm von Doderer (1825-1900), profesor la Technische Hochschule din Viena. Doderer a înaintat suveranului trei propuneri de proiecte arhitectonice, inspirate din arhitectura castelelor renascentiste franceze de pe valea Loirei, ca şi din stilul edificiilor vieneze de pe Ringstrasse. Proiectele sunt respinse de către Carol I în 1876, iar conducerea lucrărilor este încredinţată arhitectului german, Johannes Schultz, care elaborează planurile castelului în prima sa fază de construcţie (1879 – 1883). Clădirea cu aspect de chalet elveţian, compusă din două etaje propusă de Schultz, era decorată la exterior în stil german, Fachwerk. La 1890, este construită pe locul terasei acoperite de pe aripa de sud, Sala Maură, după proiecte atribuite arhitectului francez, Émile André Lecomte du Noüy, discipolul celebrului arhitect francez, Violet Le Duc. În anul 1894, la conducerea lucrărilor este numit arhitectul ceh, Karel Liman (1860 ? – 1928). Sub coordonarea sa, între 1895-1897 sunt amenajate Capela reginei Elisabeta de la etaj, Apartamentele principeselor de Wied şi Hohenzollern de pe latura de nord şi Mezaninul. În anul 1884 este instalată reţeaua electrică, castelul dispunând de un grup electrogen propriu, iar la 1897 este construită centrala electrică. Între anii 1903 – 1906, Liman proiectează Galeria de marmură, Sala de concerte, Sala mică de muzică şi Baia reginei şi amenajează încăperi la nivelul al II-lea, corespondentul primei Mansarde: camera doamnei Mavrogheni, marea doamnă a Palatului şi apartamentele oaspeţilor din aripa de nord a castelului. Între 1906-1914, se întreprind lucrările de amenajare a teraselor exterioare. La 1906 este înălţat turnul central al castelului, unde un an mai târziu a fost montat ceasul cu trei cadrane, creaţie a Fabricii de ceasuri de turn a Curţii regale din Bavaria, Johann Mannhardt.Totodată, sunt amenajate Sala veche de muzică, Sala Florentină şi Sala Coloanelor, pe locul primei Camere de şah, iar Sufrageria regală este extinsă. La etaj, pe aripa de nord, este construit Apartamentul primului ministru. Între anii 1905 – 1906, sunt concepute vastul Apartament imperial, compus din Salon mare, Salon mic, Dormitor, Budoir, Baie şi Camera valetului şi Apartamentul principilor moştenitori, Ferdinand – Maria. În anul 1906, au loc modificări ale Sălii de teatru de la Parter. Tot acum, sala este adaptată proiecţiilor cinematografice, prin amenajarea cabinei de proiecţie. Aparatura cinematografică a fost modernizată în 1939, de Societatea Concordia din Bucureşti, la cererea expresă a regelui Carol al II-lea. Între anii 1908 – 1911, este definitivată construcţia Sălilor de arme, ca şi decoraţia Sălii Florentine, după planurile arhitecţilor Karel Liman şi Ferdinand de Tiersch, acesta din urmă, consilier al regelui Ludovic al II-lea al Bavariei. Între anii 1907 şi 1911, este amenajat Holul de onoare pe locul celei de-a doua curţi interioare, principala sală de recepţie a castelului. Holul este decorat în stilul Renaşterii germane, cu subtile accente baroce, de către Bernhard Ludwig din Viena, care colaborează strâns cu arhitectul Liman. Modelul de inspiraţie al sălii îl constituie Sala Fredenhagen a Palatului Camerei de Comerţ din Lübeck. În paralel, sunt construite la Parter, Sala de şah şi Sala de biliard, în continuarea Sălii maure. În sfârşit, între anii 1911-1914 este amenajată terasa cu busturi de împăraţi romani, iar pe aripa de sud-est, este proiectată Sala consiliilor de către arhitectul Liman şi decoratorul vienez, Bernhard Ludwig. Moartea regelui Carol I la 27 septembrie 1914, marchează finalul vastului proiect arhitectonic coordonat de suveran. Dintre furnizorii principali, pentru prima etapă de construcţie, amintim casa Heymann din Hamburg şi atelierul condus de August Bembé din Köln-Mainz. Dintre cei care au lucrat constant la decorarea şi furnizarea de piese de artă decorativă pentru castel, din 1883 până în 1914, îi menţionăm pe Joseph Dollitschek, arhitect şi decorator din Viena, Anton Pössenbacher din München, creator de decoraţiuni şi de piese de mobilier şi L. Bernheimer, din acelaşi oraş, furnizor de decoraţiuni interioare, mobilier, covoare orientale, Habie&Polako, din Viena, furnizori de covoare gen Smyrna, atelierele Zettler din München, 1882, creatorii de vitralii. Acestea au fost lucrate de patruzeci de artişti şi tehnicieni timp de trei ani după schiţele color executate de profesorii E. Widmann si Julius Juers. F. X. Barth. Celălalt autor de vitralii al castelului Peleş a fost A. Zwölfer, titularul unui celebru atelier vienez, cu filiala la Bucureşti. Colecţiile de artă decorativă s-au constituit prin cooptarea unor celebre firme occidentale din epocă: Odiot, din Paris, Eduard Wollenweber, München şi Paul Telge, din Berlin, creatori şi furnizori de produse de orfevrărie. Lor li s-au alăturat Josef Resch, celebru magazin de bijuterii din Paris şi J.A Eysser, fabricant faimos de mobilier din Nürenberg. Castelul Peleș este un simbol al României care pare scos dintr-un basm. Daniela Voitescu, șeful Secției Relații publice din cadrul Muzeului Național Peleș, precizează că Peleșul, care are 160 de camere, dintre care 80 de dormitoare și 30 de săli de baie foarte moderne, a fost un „factor civilizator”, prin construcția sa fiind marcate mai multe premiere. „Peleșul a fost prima locuință privată din România care a beneficiat de curent electric și primul castel electrificat integral din Europa. Regele a construit o micro-hidrocentrală pe pârâul Peleș, chiar din 1883, care asigura iluminatul casnic, dar și al becurilor din parc. Ea funcționează și acum și alimentează cu energie electrică Complexul Economat. De asemenea, a avut încălzire centrală cu calorifere de la 1883, ele funcționând și acum. La 1883, a fost instalat la Castelul Peleș, pentru prima dată în lume, sistemul de încălzire cu aer cald prin inducție prin pereți și prin podele. De asemenea, era dotat cu lift electric pentru două persoane, băi moderne și apă curentă caldă și rece la sălile de baie”, explică Voitescu. La scurt timp după finalizarea lucrărilor de construcție a castelului, foarte multe familii bogate și-au construit în cartierul Furnica din Sinaia locuințe care au împrumutat facilitățile tehnice, dar și din arhitectura exterioară a castelului, susține reprezentantul muzeului. La Peleș, timpul pare să fi înghețat în așteptarea vechilor proprietari. Sentimentul este dat de faptul că și acum se păstrează amenajarea camerelor de pe vremea Regelui, acesta fiind un alt aspect care deosebește castelul de altele din categoria sa. „Camerele sunt amenajate ca pe vremea foștilor proprietari. Reamenajarea s-a făcut pe principiile muzeotehnicii, dar după fotografiile și schițele pe care le avem în arhivă din epoca respectivă. Sunt puține castele în Europa în care găsești obiectele în locul pentru care au fost făcute sau comandate. Un castel atât de bine decorat încât poți spune că poate fi mâine locuit fără nicio problemă nu cred că mai găsim în Europa în categoria castelelor care au o sută de ani, cum are Peleșul”, a afirmat Voitescu. Castelul Peleș adăpostește 60.000 de obiecte de artă, care fac parte din patrimoniul cultural național românesc, ele nefăcând obiectul negocierilor cu Casa Regală. Acestea se constituie în mai multe colecții, Peleșul fiind unul dintre muzeele cu cele mai diverse colecții din țară. Astfel, aici există colecția de arme, cea mai valoroasă din țară, ca număr și ca valoare intrinsecă a obiectelor, colecția de mobilier, cea de artă decorativă, colecția de artă plastică, de vitralii, de textile și decorațiile exterioare din piatră, marmură și ceramică (statuile și basoreliefurile de pe terase). Potrivit Danielei Voitescu, cea mai mare bogăție a acestui muzeu este reprezentată de decorația din lemn sculptat manual care se prezintă într-o stare foarte bună. Aceasta a fost lucrată în ateliere celebre din străinătate, respectiv din Austria și Germania, și nu se cunoaște secretul prelucrării lemnului care îl face ca, după o sută de ani, să fie într-o stare atât de bună. Castelul a fost naționalizat în 1948 și a funcționat ca muzeu din 1953 până în 1975 când a fost închis pentru lucrări de restaurare. El a fost redeschis publicului în 1990, iar de atunci și până în prezent peste 7.000.000 de turiști l-au vizitat. Vizitarea se face numai cu ghid însoțitor, ceea ce limitează numărul membrilor unui grup și implicit pe cel al vizitatorilor dintr-o zi de lucru. Reprezentantul muzeului arată că 25% dintre turiștii care vizitează anual acest obiectiv sunt străini. În circuitul turistic se află expoziția de bază, care include parterul castelului, unde se află spațiile oficiale, și turul opțional care înseamnă vizitarea parterului și a etajului întâi unde se află spațiile private (dormitoare, băi, camere pentru oaspeți). Turul opțional II (parter plus etajele I și II) este indisponibil până la data de 31 decembrie 2014 din motive de conservare, după cum se arată pe site-ul oficial al Muzeului Național Peleș. În fiecare lună, la castel au loc concerte susținute de tineri artiști, dar și de interpreți consacrați, fiind continuată astfel tradiția instituită de Regina Elisabeta. Împlinirea unui secol de la finalizarea construcției Castelului Peleș este marcată printr-o expoziție temporară dedicată celui mai important arhitect al Casei Regale a României, cehul Karel Líman, autorul planurilor de modernizare a acestuia și al planurilor de construcție a Castelului Pelișor. Expoziția conține, printre altele, planuri de construcție originale realizate de acest arhitect, dar și planuri de decorații interioare și exterioare, alăturat lor fiind plasate fotografiile cu ceea ce există în prezent. Spectaculos este și Castelul Pelișor, construit între anii 1899 și 1902 de arhitectul Karel Líman, el reprezentând singurul monument în stil Art Nouveau coerent din țară în ceea ce privește amenajarea spațiilor interioare și arta decorativă, a explicat Daniela Voitescu. Ea spune că decorația exterioară preia elementele Renașterii germane și anume stilul Fachwerk, caracterizat prin grinzile decorative evidente. Pelișorul a fost locuit, din 1903, de perechea princiară Ferdinand și Maria, aceasta din urmă fiind cea care și-a impus stilul personal în decorarea castelului. Se remarcă, printre altele, camera de aur, al cărei interior are valoare de unicat, ornamentația, care cuprinde o decorație parietală în stuc aurit, un plafon în boltă, mobilier aurit și vitralii policrome ce difuzează lumina, fiind concepută de Regina Maria în stilul său personal. De asemenea, dormitorul de aur are mobilier lucrat în lemn de tei aurit și decorat în stilul personal al Reginei Maria care îmbină elemente celtice și bizantine, în viziune Art Nouveau. De altfel, Castelul Pelișor deține o valoroasă colecție de artă decorativă aparținând stilului Art Nouveau. (Sursa: Net - Agerpres)

Expo Fotbal Ploiești 1991

Manifestarea numismatică culturală și sportivă “EXPO FOTBAL” s-a permanentizat la Ploiești prin inițiativa și strădania inimosului localnic Manu Nicolae. Acesta era un mare pasionat de sport, în special fotbal, și medalistică, în special insignografie. Și astfel din 26 iunie 1982, în orașul aurului negru românesc – Ploiești, au loc anual întâlniri și expoziții ale iubitorilor de fotbal și de insigne sub genericul EXPO FOTBAL PLOIEȘTI.

Istoria fotbalului românesc începe cu o menţiune ambiguă. Se spune că la Arad, în anul 1888, “un grup de tineri bătea mingea”. Sunt informații că pe teritoriile românești s-a jucat fotbal chiar și mai demult. Marinarii englezi jucau fotbal în zona Dunării în anul 1865, cu 23 de ani înainte ca tinerii arădeni să înceapă “să bată mingea”! Acest amănunt reiese dintr-un document din arhivele marinei militare britanice. Este vorba despre un raport al comandantului navei militare HMS “Cockatrice”, locotenentul de marină Gillson, adresat amiralului Lord Paget, comandantul Flotei mediteraneene din cadrul “Royal Navy”. Actul de naştere al fotbalului românesc este datat 1888, fapt menţionat în toate cărţile de istorie şi statistică din ţara noastră. În presa vremii s-a notat că în împrejurimile Aradului, în zonele Ceala şi Pădurice, “se bătea mingea”. Peste doi ani, tot la Arad, doctorul Iuliu Weiner (a studiat stomatologia la Londra) a adus în ţară o minge şi regulile scrise pe o hârtie. La Arad, pe 15 august 1899, pe terenul viran de lângă Uzina de Vagoane s-a desfăşurat primul meci susţinut de jucătorii înscrişi la “Societatea de fotbal din Arad”. Tot la Arad, pe 25 octombrie a avut loc primul meci internaţional, între o formaţie locală şi echipa Politehnicii din Budapesta, întâlnire câştigată de maghiari cu scorul de 10-0. ?! Sunt informații că pe teritoriile românești s-a jucat fotbal chiar și mai demult. Marinarii englezi jucau fotbal în zona Dunării în anul 1865, cu 23 de ani înainte ca tinerii arădeni să înceapă “să bată mingea”! Acest amănunt reiese dintr-un document din arhivele marinei militare britanice. Este vorba despre un raport al comandantului navei militare HMS “Cockatrice”, locotenentul de marină Gillson, adresat amiralului Lord Paget, comandantul Flotei mediteraneene din cadrul “Royal Navy”. Actul de naştere al fotbalului românesc este datat 1888, fapt menţionat în toate cărţile de istorie şi statistică din ţara noastră. În presa vremii s-a notat că în împrejurimile Aradului, în zonele Ceala şi Pădurice, “se bătea mingea”. Peste doi ani, tot la Arad, doctorul Iuliu Weiner (a studiat stomatologia la Londra) a adus în ţară o minge şi regulile scrise pe o hârtie. La Arad, pe 15 august 1899, pe terenul viran de lângă Uzina de Vagoane s-a desfăşurat primul meci susţinut de jucătorii înscrişi la “Societatea de fotbal din Arad”. Tot la Arad, pe 25 octombrie a avut loc primul meci internaţional, între o formaţie locală şi echipa Politehnicii din Budapesta, întâlnire câştigată de maghiari cu scorul de 10-0. ?!

Jeton Cooperativa Unirea - Slănic - 100 lei

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. Piesa de mai sus a fost executată la comanda Cooperativei Unirea din Slănic-Prahova și are înscrisă valoarea de 100 de lei. Probabil că această cooperativă aparținea Minei de sare Unirea, din stațiune prahoveană și o parte din salariul lucrătorilor din salină consta în astfel de jetoane. Se cunosc jetoane și cu alte valori. Deci aceste jetoane țineau loc de bani. Oricând lucrătorii salinei putea cumpăra produsele de strictă necesitate de la Cooperativa salinei plătind cu bani dar și cu astfel de jetoane. Astfel se încerca fidelizarea personalului salinei pentru a cumpăra doar de la Cooperativa proprie.

Slănic, cunoscut ca și Slănic-Prahova, pentru a nu se confunda cu Slănic-Moldova din județul Bacău, este un oraș situat în județul Prahova, Muntenia, România. Conform recensământului din anul 2011, Slănic are o populație de 6034 de locuitori, fiind al treisprezecelea centru urban al județului Prahova din punct de vedere demografic. Deși incorectă, denumirea de Slănic -Prahova este folosită uneori, îndeosebi în alte regiuni ale României, din dorința de a evita confuzia cu Slănic Moldova, oraș situat în județul Bacău. Prima atestare documentară a localității este din anul 1532, însă ea a devenit și mai cunoscută datorită zăcământului de sare care se exploatează aici de mai bine de trei secole. În secolul al XVII-lea, zona era locuită de moșneni, care și-au vândut un teren spătarului Mihai Cantacuzino, în schimbul a 700 de taleri, în 1685. Acesta a deschis o ocnă de sare pe Valea Verde în 1688. În 1713, spătarul a donat moșia sa Mănăstirii Colțea. Localitatea primește statutul de stațiune în anul 1886, iar în anul 1892 este declarată oraș. La recensământul din anul 2021 orașul număra 4669 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011 – 6034 locuitori) dintre care:

românii – 92,91%
alte etnii sau necunoscută – restul

Astăzi componența confesională a orașului Slănic se prezintă aproximativa astfel:

ortodocși – 91,37%
alte religii sau nedeclarată – restul

Câteva dintre atracțiile turistice ale stațiune sunt:

Monumentul eroilor din orașul Slănic, căzuți pe câmpul de onoare, în timpul războiului pentru întregirea neamului 1916 – 1919 a fost ridicat sub domnia MS regelui Mihai I, din inițiativa unui comitet și contribuția cetățenilor slăniceni.
Muzeu sării din orașul Slănic este situat în clădirea fostei Case a Cămărășiei ocnei Slănic. Aceasta a fost construită la sfârșitul secolului al XVIII-lea. În decursul vremurilor ea a servit ca locuință a cămărașului, iar în perioada 1880 – 1890 a adăpostit sediul Cămărășiei Slănic. Clădirea este construită pe două nivele, cel inferior cu rol de clădire propriu-zisă, cel superior cu rol de foișor observare. Casa Cămărășiei se plasează pe firul evolutiv al tipologiei volumetrice, între arhitectura sătească și arhitectura de târg a epocii, fiind mai aproape de aceasta din urmă. Cămărașul era cea mai importantă persoană din administrația ocnei, fiind numit de către domnitorul țării. El angaja muncitori, se îngrijea de buna funcționare a ocnei și era responsabil cu extragerea și vânzarea sării. Primul și cel mai de seamă cămăraș al ocnei Slănic a fost boierul Ion Hagi Moscu, numit de către domnitorul Mihai Șuțu în anul anul 1791. În mandatul său, care durat până în anul 1814, acesta a ctitorit Biserica Sfinții Trei Ierarhi, care se află chiar în imediata vecinătate a Cămărășiei. În extragerea sării metodele folosite au evoluat de-a lungul vremii. Odată cu introducerea iluminatului electric (1912) munca manuală în extragerea sării a fost înlocuită cu utilaje perfecționate și de mare randament. Galeriile se executau prin frezare și apoi detonarea cu explozibil a peretului de sare. Sarea rezultată era transportată cu vagoneți spre punctele de evacuare din ocnă (lifturi.) În urma acestui mod de excavare rezultau galerii în secțiune trapezoidală. Din anul 1970 s-a introdus metoda de exploatare tip “camere mici și pilieri pătrați” care se face prin galerie de coastă și un drum în spirală pentru transporturile auto. Cu ajutorul unor freze (haveze) se execută camere în peretele de sare, apoi se practică niște găuri în pereții camerelor ce sunt umplute ulterior cu exploziv și apoi detonate. Sarea rezultată este depusă pe benzi transportoare și condusă spre punctul de încărcare pe camioane.
Biserica “Sfinții Trei Ierarhi” din Slănic este un monument de artă bisericească de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Ea este o ctitorie a biv vel clucerului Ioan Hagi Moscu, concesionar al minelor de sare din localitate. Obosiți și satisfăcuți de cele văzute în decursul primei zile ne retragem la cameră și după o nouă cură de lichide ne culcăm. Ziua a doua ne rezerva plăcerea vizitării Grotei miresei, Băii baciului și mai ales intrarea în mina de sare.
Casa cu prăvălie Elena Mosor (sfârșitul secolului al XIX-lea)
Muntele de sare de la Slănic Prahova se găsește în intravilanul orașului Slănic, cu intrarea pe strada Baia Baciului. Declarată rezervație naturală geologică și geomorfologică prin 1954, suprafața zonei protejate este de 2 ha.
Baia Baciului este un monument al naturii dotat cu ștranduri cu apă sărată, piscine și locuri de joacă pentru copii, restaurant tradițional românesc (140 locuri) deschis tot timpul anului, o parcare de 100 de locuri. Lacul Baia Baciului, cel mai mare din stațiune, prezintă diferențieri ale gradului de mineralizare a apei de la suprafață către adâncime, astfel încât de la 2 m către profunzime, lacul având 15 metri adâncime, se ajunge la o mineralizare totală de 108,938 g săruri per litru. Totodată lacul Baia Baciului are un strat de nămol cu o grosime maximă de 1,3 metri. Compoziția chimică a nămolului cuprinde substanțe minerale (sulfați, nitrați, sodiu, magneziu, potasiu, calciu, fier etc.), precum și reduse cantități de substanțe organice. De menționat că Baia Baciului are o suprafață de 6100 metri pătrați. Punctul culminant al excursiei se apropia, eram dornic să vad o salină și din interior, după ce cu mulți ani în urmă am intrat în mina de minereuri cuprifere de la Bălan, județul Harghita, unde a lucrat un frate de-al meu.
Salina - Plimbarea prin întortocheatele galerii ale salinei îți oferă prilejul să admiri frumoase basoreliefuri în pereții de piatră, realizate de către artiști amatori sau profesioniști. Lucrările de deschidere a minei au început în anul 1938 iar extragerea propriu-zisă a sării din această salină s-a realizat între anii 1943 – 1970. Exploatarea s-a făcut descendent de la tavan către vatră în straturi succesive de 2,2 metri grosime cu tăiere orizontală la vatră și cu tăiere verticală la pereți, derocare prin împușcare. Transportul sării rezultate s-a făcut cu vagoneții până la puț și, mai departe cu colivia, până la suprafață, către instalația de preparare și expediție. Mina este alcătuită din 14 camere cu profil trapezoidal având 10 metri deschidere la tavan și 32 de metri la talpă și o înălțime de 54 de metri. Diferența de înălțime între suprafață și vatra minei este de 208 metri și este parcursă de lift în 90 de secunde. Spațiul excavat ocupă un volum de 2,9 milioane de metri cubi și se întinde pe o suprafață de 7,8 hectare. După anul 1970 mina devine obiectiv turistic oferind condiții naturale de excepție prin microclimatul său bogat în aerosoli cu eficiență binecunoscută în tratamentul maladiilor respiratorii. Salina Slănic este și un veritabil muzeu de istorie și cultură românească. În sala Geneză sunt reprezentați Marii și Inegalabilii Traian, Decebal și Eminescu prin mari statui iluminate discret.Statuile lui Traian și Decebal sunt încadrate de sugestive desene de oșteni aplicate pe peretele de pe fundal.

Bucuria alergării cu invictus - Ediția I

I AM INVICTUS

Produsul de mai sus este o medalie aparte realizată de către compania privată orădeană Mesals Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților la acțiunea Bucuria alergării cu Invictus, ediția I. Istoria Invictus România începe în anul 2014, atunci când un grup de voluntari militari și civili, inspirați de organizarea la Londra a primelor jocuri Invictus sub patronajul prințului Harry şi-au propus să sensibilizeze societatea civilă asupra recunoştinţei care se cuvine luptătorilor răniţi în acţiuni militare. Ideea ca România să participe la Invictus Games a prins astfel contur. Prin eforturile unui grup de oameni capabili să facă diferența, să schimbe, să motiveze și să inspire, Invictus a devenit un proiect de voluntariat care unește mediul militar cu cel civil. Evenimentele noastre demonstrează că suntem în primul rând un proiect de educație, o luptă împotriva ignoranței și o punte între militari și civili ca oameni. Crosul Bucuria alergării cu Invictis, editia I, a avut la Ploiești, Parcul municipal Vest, în data de 22 iunie 2024. La eveniment au fost prezenți și Invictușii, militarii răniți sau care s-au îmbolnăvit în urma participării la acțiuni militare, misiuni și operații și care, cu ajutorul sportului, au reușit să meargă mai departe. Militarii răniți din echipa Invictus sunt dovada vie că pentru a alerga, a participa la curse cu obstacole, a merge la sală, a practica diverse sporturi sau a urca pe un munte, e nevoie de autodisciplină, autocunoaștere, dăruire și efort, dar nu e nevoie de un corp perfect! Evenimentul a fost organizat de Primăria Municipiului Ploiești, Fundația Județeană pentru Tineret Prahova, Asociația EUROSpirit, Asociatia Cultural Educativă pentru Protejarea și Promovarea Patrimoniului Tehnic, Științific și Istoric („Suntem România!”), Asociația „START NOW”, Casa de Cultură „I.L. Caragiale” a Municipiului Ploiești și Invictus România. Competiția a constat în curse de 5 și 10 km, pentru persoane grupate pe categorii de varsta, începând de la 7 ani și, separat, Invictușii.

Atletismul apare in Romania la sfarsitul secolului XIX, la initiativa studentilor care studiau in tarile occidentale. In timpul vacantelor, acestia promovau atletismul organizand competitii de alergari, sarituri si aruncari. Primul concurs organizat de atletism are loc in 1882 la Bucuresti, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava si Matei Basarab. Treptat, creste interesul pentru activitatea sportiva, in general, si atletism, in particular. Se organizeaza curse care atrag un numar mare de concurenti, se contureaza o literatura de specialitate si sunt organizate competitii pe criterii de varsta. Mai mult, cu prilejul serbarilor scolare sunt introduse intreceri la alergari si sarituri la mai multe licee din diverse orase. In 1912, se infiinteaza Comisia de atletism, alergari pe jos si concursuri, parte din Federatia Romana a Societatilor Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federatiei Romane de Atletism (FRA), a 19-a federatie pe lista mondiala, care in 1923 se afiliaza la IAAF. Primele Campionate Nationale ale Romaniei sunt organizate in 1914, la 16 probe, si se adreseaza doar barbatilor. Un an mai tarziu, in 1915, se inaugureaza la Bucuresti primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. Abia din 1922, femeile vor avea propriile competitii, iar trei ani mai tarziu vor fi organizate primele Campionate Nationale feminine, precum si primele Campionate pentru juniori. In 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, o delegatie a Romaniei formata din 10 atleti si 2 atlete participa pentru prima data la o astfel de competitie, iar in acelasi an debuteaza Campionatele Universitare din Romania. In 1930, la Atena, atletii romani se claseaza pe locul al doilea, la prima editie oficiala a Jocurilor Balcanice, iar in 1934, la editia inaugurala a Campionatelor Europene, participa 4 atleti romani. In 1937, FRA organizeaza, pentru prima data in Romania, Jocurile Balcanice, iar in 1948 debuteaza seria Campionatelor Internationale ale Romaniei, nelipsite din Calendarele Anuale ale FRA. Incepand cu anul 1952, atletii romani participa cu regularitate la toate marile competitii mondiale si europene si scriu, cu fiecare medalie, istoria atletismului romanesc.

Municipiul Ploiești este unul dintre marile orașe ale României și reședință a județului Prahova, fiind situat la 60 de kilometri depărtare de București. Municipiul Ploiești se găsește în apropierea regiunii viticole Dealul Mare-Valea Călugărească și are acces direct la Valea Prahovei, cea mai importantă zonă de turism alpin din România. Ploieștiul este un important nod de transport, situându-se pe drumurile care leagă capitala București de provinciile istorice Transilvania și Moldova. este supranumit „capitala aurului negru”, orașul fiind vechi centru al industriei petroliere, având patru rafinării și alte industrii legate de această ramură (construcții de mașini, echipamente electrice, întreținere). Prezența unor ploieșteni pe piețele unor orașe din Ardeal denotă faptul că localitatea avea un nume și o bază economică ce-i permiteau să intre în relații comerciale cu centre de peste munți. Numele mai apare într-un hrisov din anul 1567, semnat de către domnitorul Țării Românești, Petru cel Tânăr, prin care se întărea o vânzare a "cinci răzoare" de vie între un anume Avruț din Ploiești și logofătul Coresi din Bărcănești. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului Ploieșți precum și fotografiile câtorva clădiri reprezentative pentru arhitectura ploieșteană.

Statuia Libertății

Banca Creditul Prahovei

Monumentul vânătorilor

Palatul Culturii

Biserica Sfânta Vineri

Baia municipală

Liceul Petru și Pavel

Gara de Sud

Hotel Europa

Prahova este un județ aflat în regiunea istorică Muntenia din România.Este cel mai populat județ din România (cu excepția capitalei București, oraș aflat în vecinătatea sa, la sud) deși este doar al 33-lea din țară ca suprafață. Județul se întinde pe o suprafață de 4716 kilometri pătrați, numără aproximativ 830000 de locuitori și își are reședința în municipiul Ploiești. Ca subunități administrative județul este compus din 2 municipii - Ploiești și Câmpina, 12 orașe - Azuga, Băicoi, Boldești - Scăieni, Breaza, Bușteni, Comarnic, Mizil, Plopeni, Sinaia, Slănic, Urlași, Văleni de Munte și 90 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Prahova precum, iar mai jos fotografiile câtorva clădiri reprezentative pentru arhitectura prahoveană și câteva splendide locuri de vizitat în acest județ, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.