%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy.jpg)
1. În data de 24 iulie 2023 Banca
Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă
din argint cu tema 100 de ani de la nașterea Reginei Ana.
Aversul
monedei prezintă castelul Săvârșin, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, stema
României, valoarea nominală „10 LEI” și anul de emisiune „2023”, iar reversul
monedei prezintă portretul și monograma Reginei Ana și inscripțiile
,,REGINA ANA” și ,,100 DE ANI DE LA NASTERE”. Moneda are următoarele caracteristici tehnice:
- data emiterii – 24 iulie 2023
- emitent – Monetăria statului la comanda Băncii Naționale a României
- tema – 100 de ani de la nașterea Reginei Ana
- valoarea – 10 lei
- metal compoziție – argint
- titlu – 99,9%
- forma – rotundă
- diametru – 37 milimetri
- greutate – 31,103 grame
- cant – zimțat
- calitate – proof
- tiraj – 5000 exemplare
- prețul unitar de vânzare de la magazinele BNR din București și din țară, fără TVA – 490 lei
Deasupra admiri nomograma Reginei Ana. Ofer
mai jos câteva repere biografice din viața acesteia:
- Regina Ana s-a nascut la 18 septembrie 1923 la Paris, in al XVI-lea Arondisment, ca Principesa de Bourbon-Parma.
- Parintii Reginei Ana au fost Principele René de Bourbon Parma si Principesa Margareta a Danemarcei, iar bunicii ei au fost Principele Valdemar al Danemarcei, Principesa Marie de Orléans, Ducele Robert I de Parma si Infanta Maria Antonia a Portugaliei.
- Regina a primit sase prenume la botez, pentru a fi multumite toate matusile regale: Anne, Antoinette, Francoise, Charlotte, Zita, Marguerite.
- Numele de alint al Principesei Ana, folosit in familie, a fost, de-a lungul intregii vieti, Nane (in engleza Nan).
- Inca din frageda copilarie, Regina Ana a iubit mersul pe bicicleta si pescuitul.
- La varsta de doisprezece ani, Principesa Ana a urmat la Paris, cu mare placere, cursuri de scrima.
- De la 16 la 18 ani (1939-1941), Regina Ana a urmat o scoala de Arte Frumoase la New York si, în paralel, a lucrat la magazinul universal Macy’s, pentru a-si castiga existenta.
- Regina a urmat la New York in anii 1941 si 1942 cursurile Parson Schol of Art, unde a studiat stiinta promovarii comerciale. A terminat cursurile (care aveau durata de trei ani) in mai putin de doi ani.
- La 19 ani, Principesa Ana a cerut permisiunea mamei sale sa se inroleze in razboiul antinazist. Mama si-a dat acordul. Tatal Anei, Principele René, si fratii ei, Principii Jacques, Michel si André, erau deja inrolati si luptau in diverse unitati militare franceze. Ana a mers pe frontul african, apoi european si in fine german, in cadrul Armatei Franceze.
- In 1943, Principesa Ana s-a inrolat in Fortele Franceze Libere, a traversat Atlanticul in luna septembrie si a facut studii de infirmiera la Casablanca, apoi la Rabat, in Maroc.
- Regele Mihai s-a indragostit de Principesa Ana cu mult inainte de a o cunoaste personal. In timpul razboiului, in Romania cinematografele prezentau, inainte de film, scurte reportaje de stiri, cea mai mare parte de pe front. Regele Mihai, in sala de cinema a Palatului Regal, a vazut intr-un reportaj de razboi din Maroc (1943), cateva secunde cu chipul Principesei Ana de Bourbon Parma, care lucra ca infirmiera pe front. A cerut operatorului sa decupeze fotogramele filmului si sa le transforme in mici fotografii, pe care le-a pastrat apoi, in mare discretie.
- Reginei Ana i-au placut intotdeauna Jeep-urile, pe care le-a cunoscut indeaproape ca ofiter de legatura al Armatei Franceze Libere. Ulterior, Regele Mihai i-a daruit doua asemenea vehicule, cu care Regina a participat la numeroase competitii, raliuri si expeditii automobilistice.
- La 22 de ani, in vara anului 1945, Regina Ana s-a intors la viata civila, decorata cu Crucea de Razboi a Republicii Franceze si avansata la gradul de locotenent in Armata Frantei.
- Indiferenta Reginei Ana la adresa modei si tinutelor vestimentare a fost mostenită de la mama sa, care obisnuia sa spuna “Eu nu ma imbrac, eu ma acopar”.
- Principesa Ana l-a cunoscut pe Regele Mihai la nunta Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii cu Ducele de Edinburgh, care a avut loc la 20 noiembrie 1947, la Londra.
- Principesa Ana avea numai 24 de ani când viitorul ei soț, Regele Mihai I, a fost forţat să abdice. Împreună, ei au ales să înfrunte greutăţile unui exil care a durat cinci decenii.
- Nunta Principesei Ana de Bourbon-Parma cu Regele Mihai I al României a avut loc în exil, la Atena, în ziua de 10 iunie 1948. la căsătorie.
- Regina Ana a fost căsătorită cu Regele Mihai I al României timp de 68 de ani.
- Regina Ana are împreună cu Regele Mihai cinci fiice, pe Margareta, Elena, Irina, Sofia şi Maria. Patru dintre acestea sunt Principese ale României.
- Prima locuinţă stabilă a cuplului regal a fost o căsuţă în suburbia “La Conversion” a oraşului Lausanne, din Elveţia.
- Cuplul Regal s-a mutat în Anglia între 1950 şi 1956, doi ani în satul Bramshill, comitatul Berkshire, iar restul perioadei în satul Ayot Saint Lawrence, comitatul Hertfordshire.
- Începând cu anul 1956, şi până în 1976, Regele şi Regina au locuit în satul Versoix, pe malul lacului Leman, în Elveţia, în “Vila Fantasia”.
- Între 1976 şi 2004, Regele şi Regina au locuit în Vila Serena din satul Versoix, actualmente dispărută. Aceasta este adresa cunoscută de majoritatea românilor veniţi în vizită la Rege, şi locul înregistrării celor mai importante interviuri acordate televiziunii după 1989.
- Regina a fost o fire sportivă. Între sporturile practicate s-au numărat scrima, echitaţia, ciclismul, gimnastica şi înotul.
- Regina Ana a fost pasionată de vânătoare și a mers, cot la cot cu verii săi la vânătorile regale din Luxemburg, Germania ori Belgia, obținând trofee personale remarcabile.
- Regina era cea care înregistra mesajele Regelui pentru ţară, transmise prin intermediul Radio Europa Liberă. Era mereu un moment de mister şi fascinaţie pentru Principese.
- În 1960, Regele şi Regina au scris împreună o piesă de teatru numită Alegerea (The Choice, în original), despre lupta dintre sistemele capitalist şi comunist şi rolul credinţei în salvarea omului. Până în prezent, piesa nu s-a jucat niciodată în România. Ea a fost însă publicată în mai multe volume, în românește.
- Regele şi Regina şi-au reînnoit jurămintele conjugale la Monaco, în anul 1966, în cadrul unei ceremonii religioase catolice. Acela a fost momentul în care Regina Ana a fost reprimită în sânul Bisericii Catolice, căreia i-a aparținut întreaga viață.
- Regina Ana nu şi-a putut vedea ţara decât după 42 de ani de exil.
- În 1992, la 44 de ani după ultimul Paşte petrecut în România, Regele, însoţit de Regină, a reînnodat această tradiţie a Coroanei Române, la Mânăstirea Putna.
- Între anii1992-1997, Regina a vizitat (fără Rege) aproape toate marile oraşe ale României, fabrici, instituţii culturale şi de binefacere. Însă cel mai bine s-a simţit în sate, unde a considerat că găseşte spiritul autentic românesc.
- Începând cu anul 1996 şi până la sfârşitul vieţii, Regina și Regele au avut alături, în Elveția, măicuţe trimise de Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, de Mitropolitul Banatului și de Mitropolitul român ortodox al Europei Occidentale, ca ajutor şi sprijin spiritual.
- Există în limba română două cărți despre Regina Ana, ambele scrise de Alteța Sa Regală Principele Radu: Un război, un exil, o viaţă, apărută la Editura Humanitas în mai multe ediții, începând din anul 2000, și “Ana. Portretul Reginei”, apărută la Curtea Veche în anul 2013.
- La 50 de ani de când s-au cunoscut, la Londra, Regele şi Regina au participat împreună la Nunta de Aur a Reginei Elisabeta a II-a, în noiembrie 1997. Atunci, Majestățile Lor au locuit la Palatul Buckingham.
- Regina Ana, ca și Regele Mihai, a mâncat mereu la prânz un singur fel, iar masa a durat 20-30 de minute. Cina Majestăților Lor a început mereu la ora 18.30, a cuprins 2 feluri și a durat 30 de minute.
- Regina Ana a fost un foarte talentat pictor. La Palatul Elisabeta sunt expuse, în apartamentul regal, două din lucrările Reginei.
- Şaizeci de ani a durat absenţa Familiei Regale de la Peleş, până la repunerea oficială în posesie a Castelului, în vara anului 2008. La prima vizită a Regelui şi Reginei, aceştia au confirmat că porţile Peleşului vor rămâne mereu deschise românilor.
- Paisprezece familii regale europene au fost prezente cu ocazia Nunţii de Diamant a Regelui şi Reginei, ce a fost sărbătorit la 10 iunie 2008.
- La 25 octombrie 2011, Regina Ana a asistat la discursul istoric al Regelui Mihai în faţa Camerelor Reunite ale Parlamentului României.
- În 2013, Majestăţile Lor şi-au sărbătorit în cadru privat Nunta de Safir, adică 65 de ani de la căsătorie.
- În anul 2015, s-au aniversat 70 de ani de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi de la decorarea Reginei Ana cu Crucea de Război a Franţei.
- De-a lungul vieții, Regina Ana a primit Crucea de Război a Franței, Marea Cruce a Ordinului Carol I, Marea Cruce a Ordinului Sfânta Olga și Sfânta Sofia din Grecia, Marea Cruce a Ordinului de Malta și Marea Cruce a Ordinului Coroana României.
- Începând cu anul 1992, Regina Ana a vizitat zeci de sate, comune, mânăstiri, mici orașe și municipii din țară, trecând prin fiecare colț al României și întâlnind zeci de mii de oameni.
- Regina Ana a dat primul interviu televizat în România la vârsta de 86 de ani, în anul 2009.
- Părul Reginei Ana și-a păstrat culoarea în mod natural, fără să albească vreodată.
- Statul român nu a oferit nicio distincție Reginei Ana, în 92 de ani de viață.
- Regina Ana a fost cea mai longevivă soţie de rege sau domnitor din întreaga istorie a României.
- S-a stins
din viață la ora 13:45, la Spitalul din Morges – Elveția, la
data de 1 august 2016 și a fost înmormântată în noua catedrală
arhiepiscopală și regală din Curtea de Argeș,la data de 13 august 2016.
Aversul monedei prezintă
un disc și brațul unui pickup, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, valoarea
nominală „10 LEI”, stema României și anul de emisiune „2023”, iar reversul monedei îl prezintă pe
Ion Voicu cântând la vioară, numele violonistului și anii între care a trăit
acesta „1923” și „1997”. Caracteristicile tehnice ale monedei
sunt următoarele:
Ion Voicu a fost un vilonist român care s-a născut la data
de 8 octombrie 1923 și a decedat la data de 24 februarie 1997. S-a născut
într-o familie de muzicieni de etnie romă: bunicul său, Nicolae Voicu, fusese
violoncelist, iar tatăl său, Ștefan Voicu, a cântat la vioară și contrabas. Nu
doar Ion Voicu, ci și frații săi au îmbrățișat cariere artistice, Marian și
Mircea Voicu alegând pianul, iar Gheorghe Voicu, contrabasul. Ion Voicu a fost
vărul primar al violonistului și dirijorului de muzică populară Ionel Budișteanu. Pe la vârsta de 4-5 ani, după cum avea să povestească mai
târziu, Ion își dorea să primească o vioară mică, iar de Paște chiar avea să
capete un asemenea cadou. Încântat peste măsură micuțul nu s-a desprins toată
ziua de vioară, iar până seara deja reprodusese toate melodiile pe care le
cunoștea. Impresionată de talentul lui, dar mai ales văzându-i perspectivele de
bun muzician, mama lui Ion Voicu i-a luat profesor de vioară un student de la
Conservator. La șase ani, Ion Voicu a început studiul viorii. Cu studentul de
la Conservator, micul Ion a studiat câțiva ani, până când tânărul profesor s-a
declarat depășit de micul său elev și le-a recomandat părinților să-i găsească
un profesor mai bun. Printre cei care l-au inițiat pe Ion Voicu în studiul
viorii s-au aflat Garabet Avakian și Vasile Filip, pentru ca la 14 ani să dea
examenul de admitere la "Academia Regală de Muzică", unde a intrat
direct în anul V. Fiind admis la Academia Regală de Muzică din
București, a reușit să absolve cursurile, care durau șapte ani, în doar trei
ani, în anul 1940. Primul său loc de munca a fost cel de violonist în
Orchestra Națională Radio, dirijată de celebrul dirijor olandez Willem Mengelberg.
Mengelberg nu a fost mulțumit la început de el și i-a cerut lui Ion Voicu să-și
părăsească locul din orchestră și să poftească afară: violonistul cunoștea
foarte bine lucrarea pe care o repetau, se plictisea și se foia pe scaun.
Directorul de pe atunci al Orchestrei Radio era renumitul
Theodor Rogalski, care a intuit uriașul pontențial al tânărului Ion Voicu și
l-a sprijinit, rugându-l pe Mengelberg să accepte să-l audă cântând o piesă.
După ce Voicu a interpretat căteva partituri de Bach, Beethoven și Mendelson
Bartholdy, Mengelberg a spus: „Acum înțeleg, el nu e făcut să fie
component al unei orchestre. Este făcut pentru o carieră solistică.”A devenit solistul acestui ansamblu, uimind criticii acelei
vremi. La unul din concertele sale a atras atenția lui George Enescu, care i-a
oferit lecții gratuite. În anul 1946 Yehudi Menuhin a organizat la
București un concurs muzical, iar Ion Voicu a obținut primul loc.
Din 1954, Ion Voicu a studiat la Conservatorul Ceaikovski cu
violoniști celebri ca George Enescu și David Oistrakh. În cei 50 de ani de carieră, Ion
Voicu a susținut sute de concerte în întrega lume. Cele peste 100 de LP-uri și
CD-uri cu înregistrări ale concertelor sale i-au adus faima peste tot. De la
opere uitate și readuse în actualitate, până la lucrări noi, scrise special
pentru el de compozitori români și străini, din repertoriul lui Voicu nu a
lipsit nimic. A cântat alături de Yehudi Menuhin, David Oistrakh, Leonid Kogan
sau Igor Oistrah. Prin Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului
de Stat al Republicii Populare Romîne, solistului concertist Ion Voicu i
s-a acordat titlul de Artist al Poporului „pentru merite deosebite în
activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice.
Statul român i-a dat maestrului în folosință o vioară „Stradivarius”, fabricată
în anul 1702, care a aparținut lui Joseph Joachim. Vioara
Stradivarius a fost achiziționată de statul român, în 29 august 1956, de
la firma Henry Werro, la prețul de 80.000 de franci elvețieni. În
anul 1986 vioara a fost restituită Filarmonicii "George Enescu".
Ion Voicu a fost directorul Filarmonicii “George
Enescu” din București timp de zece ani. A
contribuit la crearea "Orchestrei de Cameră" în anul
1969 cunoscută în întreaga Europă și prezentă la cele mai importante
festivaluri muzicale internaționale. “Pentru merite deosebite în opera de
construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la
constituirea Partidului Comunist Român”, Ion Voicu a fost distins cu Ordinul 23
August, clasa a III-a.
3. În data de 4 septembrie 2023 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din argint cu tema 150 de ani de la nașterea lui Petre Antonescu.
- data emiterii – 21 august 2023
- tema – 100 de ani de la nașterea lui Ion Voicu
- emitent – Monetăria Statului la comanda Băncii Naționale a României
- valoarea – 10 alei
- metal – argint
- titlu – 99,9%
- forma – rotundă
- diametru – 37 milimetri
- greutate – 31,103 grame
- cant – zimțat
- calitate – proof
- tiraj – 5000 exemplare
- preț unitar de achiziție de la magazinele bucureștene ale BNR, cu TVA inclus – 470 lei
3. În data de 4 septembrie 2023 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din argint cu tema 150 de ani de la nașterea lui Petre Antonescu.
Aversul monedei prezintă Arcul de
Triumf din București, creație a arhitectului Petre Antonescu, inscripția
„ROMANIA” în arc de cerc, anul de emisiune „2023”, stema României și valoarea
nominală „10 LEI”, iar reversul monedei prezintă portretul, numele lui
Petre Antonescu și anii între care a trăit acesta „1873” și „1965”. Caracteristicile
tehnice ale monedei sunt următoarele:
- data emiterii – 4 septembrie 2023
- tema – 150 de ani de la nașterea Petre Antonescu
- emitent – Monetăria Statului la comanda Băncii Naționale a României
- valoare – 10 lei
- metal compoziție - argint
- titlu – 99,9%
- forma – rotundă
- diametru – 37 milimetri
- greutate – 31,103 grame
- cant – zimțat
- calitate – proof
- tiraj – 5000 exemplare
- preț unitar de vânzare, cu TVA inclus, la magazinele BNR din București și din țară – 490 lei
Petre Antonescu a fost un arhitect,
pedagog, planificator urban, restaurator de monumente istorice și academician
român, care s-a impus printre personalitățile de frunte ale școlii de
arhitectură românească, marcând activitatea arhitecturală din prima jumătate
a secolului al XX-lea prin promovarea unui stil arhitectural
neo-românesc.
El s-a născut la data de 29 iunie 1873 în municipiul Râmnicu Sărat, județul
Buzău și a decedat la data de 22 aprilie 1965 la București. După școala
elementară din localitatea natală și liceul la București, începând cu 1893 a studiat
arhitectura la Paris. Întors în țară, a început o rodnică activitate în
învățământ, în domeniul conservării și restaurării monumentelor de arhitectură
(fiind membru în Comisia monumentelor istorice, a planificării urbane a
Capitalei României și, respectiv, a realizării unor lucrări de arhitectură. Petre
Antonescu este autorul unor clădiri publice monumentale (palate administrative,
banci, ministere) și a unor locuințe, toate fiind clădiri la a căror arhitectură a
elaborat, aplicat și dezvoltat forme plastice arhitecturale viguroase,
originale, dând o interpretare inedită formelor și elementelor arhitecturii
românești vechi. Printre lucrările sale cele mai reprezentative se numără:
Arcul de Triumf este un monument
reprezentativ al capitalei, situat pe Şoseaua Kiseleff, în sectorul 1, la
intersecția cu bulevardele Constantin Prezan, Alexandru Averescu și Alexandru
Constantinescu. A fost construit în amintirea Marii Uniri, în anul 1922.
Restaurarea monumentului a avut loc în perioada anilor 1935–1936, sub
conducerea arhitectului buzoian Petre Antonescu și încă odată în anul
2014. El comemorează
victoria României în primul război
mondial. Monumentul este de formă paralelipipedică, are o singură deschidere,
înălțmea de 27 de metri, pe o temelie cu dimensiunile de 25 x 11,5 metri. În
anul 1922, în contextul încoronării regelui Ferdinand
I și a reginei Maria ca
suverani ai României Mari, comisia pentru organizarea serbărilor încoronării a
apelat la serviciile arhitectului Petre Antonescu pentru ridicarea unui impunător
Arc de Triumf în zona nordică a capitalei, pe șoseaua Kiseleff. Din cauza
timpului scurt însă, doar scheletul construcției a fost turnat în beton armat,
minunatele basoreliefuri exterioare
fiind realizate din ipsos, ceea
ce a determinat – odată încheiate serbările încoronării (în 16 octombrie 1922,
când s-a organizat un spectacol, evocând lupta poporului român pentru unitate
statală, la festivități participând reprezentanți din peste 20 de state
europene, din Statele Unite ale Americii și Japonia, fapt ce a semnificat o
largă recunoaștere internațională a noii realități naționale statale) – o
degradare progresivă, cauzată de intemperii, a aspectului exterior al Arcului
de Triumf, acesta ajungând la începutul anilor 1930 un „monument incomod”
pentru imaginea „Micului Paris” interbelic. De-abia în 1932, în urma unui
articol al lui Mihai Mora intitulat sugestiv „O datorie imperioasă”, situația
deplorabilă a Arcului de Triumf revine în atenția opiniei publice, decizându-se
nu demolarea monumentului construit în 1922, așa cum ceruseră unele personalități,
ci înlocuirea basoreliefurilor din stuc de
pe acesta cu unele definitive, din piatră sau marmură de Rușchița. De data aceasta, autorul,
același Petre Antonescu, a dat edificiului o notă mult mai sobră în ceea ce
privește finisajul exterior, cerând artiștilor pe care i-a cooptat la lucrări
să se încadreze în această nouă manieră de lucru. Printre artiștii care au
lucrat la finisaj se numără Constantin Baraschi, Alexandru Călinescu, Mac
Constantinescu, Ion Jalea, Dimitrie Paciurea și Costin Petrescu, toți nume
cunoscute în perioada interbelică. Pe fațada sudică, sculptorii Mac
Constantinescu și Constantin Baraschi au dăltuit fiecare câte o reprezentare
simbolică a Victoriei.
Amplasate identic pe fațada de nord se găsesc alegoriile Bărbăție de Ion Jalea și Credință de Constantin Baraschi, precum și
alte două Victorii create de Cornel Medrea și Dimitrie
Onofrei. Pe
corpul monumentului sunt aplicate şi unele înscrisuri interesante pentru
istoria naţională, precum și chipurile chipurile regelui Ferdinand si reginei Maria.Populația, și cu precădere numeroasele asociații și
societăți ale foștilor combatanți din primul război mondial, a contribuit cu
peste 7 milioane de lei la edificarea Arcului de Triumf, răspunzând cu
promptitudine subscripțiilor lansate în cursul anului 1935 de Ministerul
Apărării Naționale. Odată adunate sumele necesare, anul 1936 a fost consacrat
integral definitivării monumentului, care a fost construit din granit de Deva,
în stil clasic, după modelul marelui Arc de Triumf de la Paris. Arhitectul Victor G.Stănescu a fost însărcinat cu controlul tehnic
și administrativ al lucrărilor, care au început în aprilie 1935 și au durat un
an și jumătate. Ceremonia inaugurării a avut loc la 1 decembrie 1936, când se
împlineau 18 ani de la Unirea Transilvaniei cu România. Momentul a fost marcat
de participarea regelui Carol al II-lea, a mamei sale, regina Maria, a prințului moștenitor Mihai, a membrilor guvernului României și a
numeroși invitați de onoare din țară și din străinătate.După venirea la putere
a comuniștilor în România,
Arcul de Triumf a fost „mutilat” prin scoaterea de pe părțile laterale a celor
două texte ale proclamațiilor regelui Ferdinand către țară, cu ocazia intrării
României în războiul de întregire și cu prilejul încoronării de la Alba Iulia
din 1922. De asemenea, au fost scoase de pe frontispiciul de pe fațada sudică
monumentului efigiile regelui Ferdinand Întregitorul, și ale reginei Maria,
realizate de sculptorul Alexandru Călinescu, și au fost distruse, fiind
substituite de două mari flori de piatră. După 1989, florile de piatră au fost
date jos, și au fost montate două medalioane din bronz, ce înfățișează
chipurile regelui Ferdinand și al reginei Maria, înlocuindu-le pe cele
originale, și inscripțiile de pe panourile laterale nefiind refăcute. Astăzi,
Arcul de Triumf reprezintă unul din simbolurile binecunoscute ale capitalei
României. Cu toate acestea, fostul primar al Bucureștiului, Sorin Oprescu a declarat că
Primăria nu deține actul de proprietate pentru Arcul de Triumf. Arcul de Triumf
adăpostește un mic muzeu, care poate fi vizitat doar cu anumite ocazii
speciale. Vizitatorii pot vedea patru expoziții: Marele Război al Reîntregirii
Neamului (fotografie și
film), Heraldica Marilor
Familii Boierești (efigii din
bronz, fotografii), Arcul de
Triumf în Imagini (fotografii,
machete), Marea Unire de la
1918 ( unde se găsesc și
coroanele și sceptrul regal reproduse 1:1, fotografii) și pot urca pe terasa
superioară.Conform unei expertize tehnice, încă din 1980 erau înregistrate grave
degradări ale construcției care impuneau executarea unor lucrări de reparații
capitale. Degradările structurale se referă la macerarea unor zone de zidărie,
din cauza umezelii excesive provocate de infiltrațiile de apă și favorizate de
lipsa totală de ventilație, precum și la fisurarea rampelor de scară și a unor
zidării, consecințe ale cutremurelor din 1940 și 1977.În perioada ianuarie 2014
- 28 noiembrie 2016 s-au executat lucrări de consolidare și renovare a arcului
de triumf. Cu această ocazie, pe
părțile laterale au fost refăcute cele două texte ale proclamațiilor regelui
Ferdinand către țară, cu ocazia intrării României în războiul de întregire și
cu prilejul încoronării de la Alba Iulia din 1922.
- Clădirea Primăriei Municipiului București, ridicată între anii 1906-1910 și completată în anii de după 1945,
- Clădirea Palatului administrativ din Craiova (1912- 1913)
- Banca de Investiții - București (1915- 1923)
- Arcul de Triumf - București
- Palatul navigației – Galați
- Palatul Facultății de Drept – București
- Palatul Krețulescu – București
- Cazinoul – Sinaia
- Hotel Palace – Sinaia
- Palatul de Justiție – Buzău
- Palatul comunal - Buzău
- Palatul Prefecturii – Botoșani
- Cazinoul – Constanța
- Palatul Arhivelor naționale – București
- Școala română - Roma
xxx
O PASTILĂ DE UMOR
%20-%20Copy.jpg)
O EPIGRAMĂ PROPRIE
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
UN DIALOG EPIGRAMATIC
__________xxx_________
O MEDALIE ȘI CÂTEVA
INSIGNE ROMÂNEȘTI
Informaţii generale despre medalistică şi subiectul
ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul
"Le Havre - Franţa".
INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi
culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept,
la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau
simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc.
Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare
localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup,
organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel
de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale,
artistice şi de altă natură, etc.
Produsul medalistic prezentat aici s-a realizat în anul 2023 la Monetăria Statului pentru a marca cei „100 de ani de la nașterea lui Ion Popescu-Gopo”. Medalia s-a realizat în două variante de metal compoziției și are următoarele caracteristici tehnice:
Ion Popescu-Gopo a fost un artist plastic român, creatorul a nenumărate filme de desen animat în care personajul principal era „omulețul lui Gopo”, o creație proprie care l-a făcut celebru și i-a câștigat câteva premii naționale și internaționale, acTor, editor de film, scenarist și regizor de film, care s-a născut la data de 1 mai 1923 București și a decedat la data de 29 noiembrie 1989 tot la București. Gopo s-a impus, prin creațiile sale artistice, ca o mare personalitate a cinematografiei românești, câștigând, în 1957 premiul "Palme d'or" la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, Franța, cu filmul de scurt metraj “Scurtă istorie”. În anul 1962 a fost distins cu titlul de Artist Emerit. Pseudonimul său de Gopo provine de la numele de familie ale părinților săi, numele de fată al mamei sale, Gorenco, și numele tatălui, Popescu. Iată ce a spus despre el poetul Tudor Arghezi: “Diavolul binefăcător al acestui nobil univers delicat și tonic, intercalat în forfota timpului și a existenței agitate, se cheamă cu numele pământesc de GOPO, celebru și căutat împrejurul planetei. Filmele acestui român, cu nume derivat din Popescu, a ridicat Popeștii noștri, luați până mai deunăzi în răspăr, până la prestigiul mondial”. Cu Ion Popescu-Gopo intrăm într-o împărăţie așezată sub semnul feericului, al basmului. Între aceste coordonate a operat artistul cu acronim transformat în corespondentul românesc al Oscarului. A rămas fidel opțiunilor sale în cursul întregii cariere, abaterile de la direcție fiind numai aparente. Sub ele vom recunoaște mereu aceeași înclinație spre fabulos, spre miracolul confecționat pe celuloid. Filmele de desene animate au fost, însă, producţiile care i-au adus faima naţională şi recunoaşterea internaţională, fiind remarcabilă meditaţia asupra condiţiei umane exprimată prin împletirea unor idei originale, lirism şi umor. Toate aceastea au fost prezentate prin intermediul „Omuleţului lui Gopo”, personajul definitoriu al creaţiei artistului, un umanoid nud cu o geometrie simplă – un oval cu un nas micuţ, iar ochişorii, două puncte negre, cu trei fire de păr pe vârful ovalului şi o perpetuă impresie că este neterminat – , care interpreta, însă, complet problemele lumii contemporane. Omuleţul său emblematic, eroul primei pelicule româneşti premiate cu un Palme d'or - Scurtă istorie -, l-a făcut pe criticul italian Giannalberto Bendazzi să vobescă despre revoluţia gopiană. Protagonistul acestui film a învins nu numai în competiţia de la Cannes, ci şi în lupta de a scoate animaţia din zodia zoomorfismului duios. Prin el se impunea, pe tărâmul artei, un nou protagonist: Omul.
El asigurat regia următoarelor filme:
- anul emiterii – 2023
- emitent – Monetăria statului
- tema – 100 de ani de la naștera lui Ion Popescu – Gopo
- metal compoziție – argint cu puritatea de 99,9% sau aliaj cupru nichel
- forma – rotundă
- diametrul – 60 milimetri
- greutatea – 125 grame cea de argint și necunoscută cea din aliaj
- calitatea – patinată
- tirajul – 60 bucăți cea de argint și 40 bucăți cea din aliaj
- prețuri unitare de achiziție cu TVA inclus, de la magazinele bucureștene ale Monetăriei – 1043 lei cea din argint și 374 lei cea din aliaj
El asigurat regia următoarelor filme:
- 1951 – Albina și porumbelul
- 1953 – Marinică
- 1955 – Ariciul răutăcios
- 1957 – Scurtă istorie
- 1959 – O poveste obișnuită... o poveste ca în basme
- 1962 – S-a furat o bombă
- 1964 – Pași spre lună
- 1966 – Faust XX
- 1968 – De trei ori București (segemntul trei)
- 1969 - Sărutări etc
- 1956 - Șurubul lui Mitică
- 1965 – De-aș fi... Harap Alb
- 1975 – Comedie fantastică
- 1977 – Povestea dragostei
- 1981 – Maria Mirabela
- 1984 – Galax
- 1989 – Maria Mirabela în Tranzistoria etc
- 1939 – O noapte de pomină
- 1966 – Faust XX
- 1975 – Cantemir (Petru cel Mare)
- 1975 – Mușchetarul român (Petru cel Mare)
- 1977 – Povestea dragostei – (străjer)
- 1981 – Maria Mirable - (Moș Timp)
- 1984 – Galax - (tatăl Marianei)
- 1987 – O zi la București – (scenaristul)
Daciada
Frontul Salvării Naționale
Frontul Salvării
Naționale (FSN)
a fost principala formațiune politică formată în timpul Revoluției din 22
decembrie 1989, sub conducerea lui Ion Iliescu și a lui Petre Roman, a cărui
conducere, Consiliul FSN a devenit puterea legislativă și executivă temporară,
însărcinată cu pregătirea primelor alegeri libere și corecte din România
postcomunistă. Împotriva promisiunilor făcute că nu va participa în alegeri,
organul provizoriu al puterii s-a transformat în partid politic, înregistrată în
registrul partidelor politice în 6 februarie 1990, ceea ce a condus la primul
mare manifestație de protest a partidelor istorice din regimul postcomunist. Doar
o parte din membrii Consiliilor Frontului Salvării Naționale care se formaseră
atât la nivel central, cât și în fiecare județ și localitate, au devenit membri
ai partidului FSN. Frontul
Salvării Naționale a fost o formațiune politică,
înregistrată în registrul partidelor politice în 6 februarie 1990, urmare a
transformării în partid politic a Consiliului Frontului Salvării
Naţionale, organ provizoriu al puterii de stat rezultat
după Revoluţia Română din Decembrie 1989, al cărui președinte a fost Ion
Iliescu. Doar o parte din membrii Consililiilor Frontului Salvării Naționale
care se formaseră atât la nivel central cât și în fiecare județ și localitate,
au devenit membri ai partidului FSN. În luna mai a anului 1993 FSN si alte formatiuni
politice s-au reunit sub numele si sigla unui nou partid - PD. Sus am postat
logo-ul FSN. După
convenția FSN din martie 1992, Petre Roman a fost ales președinte al partidului
iar opozanții acestuia au părăsit partidul, formând o nouă formațiune politică
numită Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN), actualul Partid
Social Democrat (PSD). La alaegerile
legislative din 1992 FSN s-a situat pe poziția a III-a,
obținând 10,19% din voturile pentru Camera Deputaților.Frontul Salvării Naționale (FSN) a avut un impact major
asupra politicii
românești de după 1989. Cele două partide care au apărut
din Frontul Salvării Naționale (FSN), mai precis Partidul Social
Democart (PSD) și Partidul
Democrat Liberal (PDL), acesta din urmă a fuzionat
cu Partidul
Național Liberal (PNL) în 2014, au guvernat sau
a participat la coaliții guvernamentale din 1990 până astăzi. Fostul președinte Traian Băsescu a intrat în politică ca membru FSN și a fost ministru al
Transporturilor în mai multe guverne FSN. Este de remarcat ce a remarcat
retoric Băsescu, candidat la președinție din partea Partidului Democrat (PD),
în cadrul Alianței
Dreptate și Adevăr (DA), într-o dezbatere TV în
direct cu Adrian
Năstase, provenit din Partidul Social
Democrat (PSD), înainte de scrutinul prezidențial din 2004: „Știți care este cel mai mare blestem al
României acum? Este că românii trebuie să aleagă între doi foști membri
ai Partidului
Comunist Român (PCR)”.
Bucovina
Bucovina – „Țara Fagilor” este numele dat Ţării de Sus a Moldovei lui Ştefan cel
Mare şi Sfânt de austrieci în 1775 după ce regiunea a devenit provincie a
Imperiului Habsburgic. La data de 28 Noiembrie 1918, la Cernăuți s-a desfășurat
– în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan – Congresul general al Bucovinei.
Cu majoritate zdrobitoare de voturi, Congresul a votat „Unirea
necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la
Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. Era al doilea mare moment
al Marii Uniri, după ce Basarabia se unise cu Patria-Mamă. După Cernăuţi, toate
privirile românilor se îndreptau către Alba Iulia, unde urma să aibă loc
ultimul act din procesul de desăvârşire al României Mari.În Anul Centenarului,
ne aducem aminte de cuvintele emoționante ale poetului bucovinean Vasile
Posteucă: „Dacă ne luăm răgazul să poposim un pic pe pragul cernit al Ţării
Fagilor, ziua de 28 Noiembrie 1918 este o carte deschisă a durerii şi măririi
neamului nostru. Şi primele cuvinte ale acestei cărţi ne spun că fără Bucovina
n-avem ţară. Bucovina, cu Putnele, Suceviţele, Voroneţurile şi Cosminele ei,
este însăşi inima istoriei noastre. Căci Bucovina nu este graniţă, ci vatră,
inima unui neam. Leagănul unei istorii. Şi vatra, inima, nu poate fi dată
nimănui, niciodată. (…) Credem prea mult în viitorul de aur al neamului, ca să
nu profeţim învierea bisericilor lui Ştefan cel Mare şi împlinirea din nou a
geografiei româneşti. Avem nevoie de această integritate geografică pentru a ne
de măsura în istorie, pentru a crea o cultură şi a dărui lumii, înnebunite de
materie şi de dominaţie lumească, o spiritualitate nouă, în sens profund
creştin şi omenesc (…). Să ne oprim o clipă în loc şi să ascultăm chemarea
pământului cu mânăstiri şi fagi. Să răzvidim glasul criptei de la Putna la 28
Noiembrie”.Contextul european în care Bucovina se unește cu România este
dominat de mari prefaceri. Puterile Centrale ies înfrânte din Primul Război
Mondial și capitulează rând pe rând, spre sfârșitul anului 1918: Bulgaria în 29
septembrie, Turcia în 30 octombrie, Austro-Ungaria în 3 noiembrie. Austro-Ungaria
intră într-un proces de dezintegrare, iar o serie de state, componente ale
imperiului, își proclamă independența în a doua jumătate a anului 1918:
Cehoslovacia în 28 octombrie, Ungaria în 2 noiembrie, Austria în 12 noiembrie,
Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor în 24 noiembrie. În 3 octombrie/16
octombrie împăratul Carol I lansează un manifest, Către popoarele mele
credincioase, prin care anunța federalizarea imperiului Austro-Ungar.
Această decizie era ultima încercare de a salva de la pierire un imperiu aflat
în agonie. Profitând de slăbiciunea imperiului, Consiliul Național Ucrainean a
convocat Adunarea Națională Constituantă, la Liov, în 19 octombrie 1918.
Adunarea a proclamat independența teritoriului ucrainean din Austria-Ungaria, inclusiv
nord-vestul Bucovinei. Reacția românilor din Bucovina a fost imediată. În 14
oct/27 oct 1918, Iancu Flondor și Sextil Pușcariu au organizat Adunarea
Națională la Cernăuți la care au participat reprezentanți ai românilor, primari
și foștii deputați ai dietei bucovinene. Adunarea a adoptat o moțiune prin care
era proclamată unirea Bucovinei integrale cu celelalte provincii românești,
într-un stat național independent. A fost înființat și un Consiliu Național,
alcătuit din 50 de persoane, aflat sub președenția lui Iancu Flondor, care să
se ocupe de înfăptuirea unirii. Câteva zile mai târziu, pe 3 noiembrie,
ucrainienii bucovineni au organizat o adunare, ca răspuns celei românești, în
care au proclamat alipirea unei mari părți din Bucovina noului stat ucrainean.
În susținerea acestora, Rada de la Liov a mobilizat militari, care au luat
poziții de apărare în pozițiile cheie ale Bucovinei.
Luând act de acțiunile părții
ucrainiene, Consiliul Național Român a cerut sprijin militar Guvernului
României și a convocat, pentru 15/28 noi 1918, Congresul general al Bucovinei.
La Congres au participat 74 de delegați ai Consiliului Național Român, 13
delegați ai ucrainienilor, 7 ai germanilor, 6 ai polonezilor. Dionisie Bejan a
citit în plen o Moțiune care prezenta caracterul românesc al Bucovinei și cerea
“unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până
la Ceremuș, Colacin și Nistru, regatul României”. Moțiunea a fost adoptata cu
entuziasm, singurii care au votat împotriva unirii cu România fiind
reprezentații ucrainieni. Congresul a stabilit ca o delegație, formată din
Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Ion Nistor și Eudoxiu Hurmuzachi, să-i prezinte,
la Iași, Regelui Ferdinand actul prin care Unirea Bucovinei cu România era
pecetluită.
Insigna surorilor de caritate 1879 - 1929
Activitatea instituției
surorilor de caritate din țara noastră s-a desfășurat prin Societatea
națională de Cruce roșie. Între anii 1888 și 1892, societatea și-a extins
activitatea prin organizarea de cursuri speciale pentru pregătirea surorilor de
caritate. În anul 1891, s-a înființat școala permanentă pentru infirmiere, iar
un an mai târziu s-a înființat un spital școala cu 10 paturi. Profitând de o
perioadă de pace, Crucea Roșie Română a continuat să se organizeze și să se
pregătească, atât din punct de vedere material, cât și din punctul de vedere al
personalului, pentru a putea fi în măsură să acționeze cât mai eficient în
cazuri de necesitate. Prin Statulul Crucii Roșii, adoptat în anul 1876, femeile
nu puteau face parte din conducerea Societății. De aceea, în anul 1906, s-au
pus bazele “Societății de Cruce Roșie a doamnelor din România”, prima
președintă aleasă fiind Irina Câmpineanu. Societatea activa în paralel cu cea
înființată în anul 1876 și se ocupa cu strângerea de fonduri pentru ajutorarea
în caz de război și calamități, pregătea personal voluntar, coopta doamne
devotate din aproape toate orașele țării. În anul 1915, Adunarea Generală a
Societății Naționale de Cruce Roșie a aprobat fuziunea celor doua entități. Cu
acest prilej, Regina Maria, sub al cărei patronaj se afla Crucea Roșie la acea
vreme, a adresat românilor următorul mesaj: „Crucea Roșie, nădejdea tuturor în
timp de pace, ca și în război, nu trebuie să piară. Cu toții, de la mic la
mare, să o sprijinim cu evlavie, cu însuflețire, cu nesfârșita dragoste”. Cu sprijinul unui număr
impresionant de voluntari, Crucea Roșie Română a trecut proba de foc a primului
război mondial. Misiunea sa era aceea de a completa serviciul militar al
armatei prin organizarea a 58 de spitale în București și în țară. La chemarea
Societății Naționale de Cruce Roșie, femei aparținând celor mai diverse
categorii sociale s-au oferit voluntar să activeze în spitalele și în cantinele
administrate de organizație.
Însăși Regina Maria s-a
implicat în operațiunile desfășurate în sprijinul răniților. În acei ani grei
pentru țară, Crucea Roșie Română a asistat în spitalele proprii peste 150000 de
răniți, a asigurat hrana pentru militari, refugiați și populația afectată de
conflict, a facilitat schimbul de corespondența între prizonierii de război și
familiile acestora, a sprijinit cu hrană și îmbrăcăminte prizonierii romani din
lagărele inamice. Fondurile pentru aceste operațiuni au fost mobilizate de
Crucea Roșie din donații publice, provenite de la populație și de la surse
externe. În poza aplicată este Regina Maria a României în mijlocul surorilor de
caritate.
IAK 52 - 1500
Yakovlev Yak-52 este un avion ușor proiectat în Rusia de
birourile OKB Yakovlev din Moscova, în anul 1976 și
produs în România în perioada 1977 - 1998 de Întreprinderea de
Avioane Bacău (actual Aerostar) sub numele de Iak-52,
ce a obținut dreptul de producție conform acordului în cadrul organizației
economice socialiste CAER. Avionul a fost conceput pentru a servi pentru
antrenamentul piloților militari începători și de aceea deține o serie de
caracteristici care se găsesc la avioanele de atac aerian, în special aspectul
cabinei (două posturi de pilotaj independente, panoul de bord, scaunele,
sistemul de deschidere al cabinei), structura monoplană integral metalic de tip
semi-monococ, flapsurile interioare, poziții de comandă, panouri de acces pe
părțile laterale ale fuselajului, locația antenei radio și dimensiunile
avionului. În cadrul aeronavei sistemele de alimentare cu combustibil și ulei
permit zborul invers timp de două minute. Motorul acționează o elice laminată
cu două brațe fabricate din lemn și fibră de sticlă, cu sens contrar acelor de
ceasornic și pas variabil. Are o greutate de 998 kilograme, fiind capabil de
misiuni acrobatice, ușor de manevrat la decolare și aterizare. Ca majoritatea
aeronavelor militare sovietice, a fost proiectat să funcționeze în medii dure,
cu o întreținere minimă. Una dintre trăsăturile sale principale, neobișnuite la
aeronavele occidentale, este sistemul pneumatic extins. Punerea în funcțiune a
motorului, trenul de aterizare, flapsurile și frânele roților sunt acționate
pneumatic. Rezervoarele sferice de stocare a aerului împreună cu
compresorul sunt situate în spatele cabinei. Trenul de aterizare, de
tip triciclu, este retractabil, dar rămâne parțial expus în poziția retrasă,
oferind atât un nivel util de tracțiune în manevre în poziție normală, cât și o
măsură de protecție în cazul în care aeronava este forțată să aterizeze. Primul
prototip al avionului Yak a fost realizat în anul 1977 în România, iar un an
mai târziu se produce primul avion, producția de serie începând în anul 1978. În 1986 se produce avionul cu numărul 1000
iar, în 1990 se atinge numărul 1500 ocazie cu care s-a emis și această insignă.
Transliterarea denumirii din YAK 52, în IAK 52 se produce chiar în momentul
realizării primului prototip în 1977.
_____________ooOoo____________
O DIPLOMĂ ROMÂNEASCĂ
DE RECUNOȘTINȚĂ (MERIT)
Societatea științifică literară
TINERIMEA ROMÂNĂ
Detaliu vignetă de pe o felicitare franceză
Detaliu vignetă de pe o reclamă românească
%20-py%20-%20Copy.png)
con_dorul@yahoo.com
%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy%20-%20Copy.jpg)
MOUSAIOS - 11.09.2023
