MONUMENTE ALE CULTURII ȘI ARHITECTURII ITALIENE - 10

Arcul lui Constantin este situat în centrul orașului Roma, între Colosseum și Colina Palatină. Arcul e menit să îl reprezinte pe împăratul Constantin ca pe un continuator al celor mai mari împărați romani, renumiți pentru guvernarea înțeleaptă. 

A fost construit la Senatul Roman în anii 312 - 315 d.Hr. pentru a comemora victoria lui Constantin cel Mare asupra Maxentius, împărat al Romei între anii 306-312, în Bătălia de la Podul Milvian (312 d.Hr.) Deși dedicat lui Constantin, o mare parte din materialul decorativ evocă realizările militare ale lui Traian, Hadrian și Marcus Aurelius.  Această se explică prin faptul că structura, în ansamblul său, a fost construită cu materiale aduse de la alte monumente antice, inclusiv secțiuni întregi ale arcului, fiind folosite pietre de construcție și sculpturi decorative, reutilizând mai multe reliefuri majore din monumentele imperiale din secolul al II-lea. Monumentul are o înălțime de 21 m, o lățime de 25,9 m și o adâncime de 7,4 m. Are trei arcuri, cel central este de 11,5 m înălțime și 6,5 m lățime, iar arcadele laterale sunt cu înălțime de 7,4 m și lățime de 3,4 m fiecare. Secțiunea superioară este reprezentată de o mansardă secționată, la rândul ei, în trei registre, fiecare dintre acestea corespunzând câte unui arc. Deasupra arcului central se află o inscripție (pe ambele părți ale monumentului – greu de citit) ce onorează victoria lui Constantin cel Mare asupra păgânismului și glorifică contribuția sa la bunăstarea imperiului și la ascensiunea creștinismului. Secțiunea centrală a mansardei este flancată de basoreliefuri și statui de daci evocând realizările militare ale împăraților Marcus Aurelius și Traian. Pe 3 septembrie 2024, în timpul unei furtuni, arcul a fost lovit de fulger, desprinzându-se câteva fragmente ale muchiei superioare a cornișei. Acestea au fost ulterior adunate pentru a fi folosite la restaurarea monumentului. Arcul este decorat puternic cu părți ale monumentelor vechi, care își asumă un nou înțeles în contextul clădirii Constantiniană. Cu ocazia celebrării victoriei lui Constantin, noile frize "istorice" care ilustrează campania sa în Italia, exprimă înțelesul central: lauda împăratului, atât în luptă, cât și în îndatoririle sale civile. Celelalte imagini susțin acest scop: decorarea luată din "vremurile de aur" ale Imperiului sub împărații secolului al II-lea. În interiorul arcului central, pe fiecare zid există sunt panouri mari cu secvențe din războaiele purtate de Traian împotriva dacilor. 

Inscripția principală de pe mansardă (în limba latină) ar fi fost inițial scrisă cu litere din bronz. Ea poate fi citită cu ușurință (cu abrevieri completate în paranteze): “Împăratului Cezar Flavius Constantin, cel mare, virtuos și binecuvântat Augustus: pentru că el, inspirat de divinitate și de măreția minții sale, a eliberat statul de la tiran și de la toți urmașii în același timp, cu forța armată... Senatul și oamenii din Roma au dedicat acest arc, decorat cu triumfuri”

Arcul lui Traian este un monument istoric, situat în orașul italian Benevento, regiunea Campania, ridicat în anii 114 - 117 în onoarea împăratului Traian, cu ocazia inaugurării drumului Via Traiana / Via Appia Traiana, care scurta distanța dintre Benevento și Brindisi. 

Monumentul se păstrează aproape intact, el fiind cu siguranță, cel mai bine conservat dintre toate arcurile romane. În anul 545 când Benevento a fost cucerit de ostrogoți, zidurie orașului au fost distruse, dar Arcul a fost cruțat de furia învingătorilor. În perioada lombardă (Evul mediu timpuriu)  a fost încorporat în partea de nord a zidurilor orașului, ceea ce a contribuit la starea sa excepțională de conservare, și a primit numele de Porta Aurea. Monumentul a suferit mai multe restaurări ca urmare a ravagiilor timpului și a cutremurelor (anii 1661, 1713, 1792 etc). În anul 1850 în timpul unei vizite, papa Pius al IX-lea a ordonat ca monumentul să fie eliberat de toate casele care îl împresurau. Astăzi, arcul este izolat de trafic, într-un cadru bine amenajat. În 2024 arcul și vecinătățile sale au fost incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO. Monumentul este construit din blocuri de calcar acoperite cu elemente sculptate din marmură de Paros. Bolta unică are o înălțime de 15,60 m și o lungime de 8,60 m. La fiecare colț, o coloană corintică susține antablamentul, surmontat de un atic în consolă în partea centrală, deasupra bolții. Decorul reprezintă scene civile și militare. Scenele de pe cele două fațade principale ilustrează, pe fața interioară, spre oraș, pacea și bunăvoința împăratului față de cetățenii săi și, pe fața exterioară, războiul și bunăvoința împăratului provinciilor. Zona inferioară prezintă anturajul împăratului, în timp ce zona aticului arată în principal zei și eroi. Aticul poartă o inscripție dedicatorie și două panouri laterale în relief: în exterior, panoul din stânga, care nu este conservat în întregime, reprezintă omagiul adus zeităților rurale provinciale, iar în dreapta, fondarea coloniilor provinciale; în interior, în stânga, Traian este întâmpinat de Triada Capitolină, iar în dreapta, Traian prezidează, în Forumul. Friza antablamentului susținut de coloane reprezintă procesiunea triumfală a lui Traian asupra dacilor  în relief foarte pronunțat. Pe fiecare dintre piloni, între semicoloanele unghiulare, alte două panouri, așezate unul peste altul, mai înguste decât cele prezente pe atic, reprezintă alte scene și alegoriile legate de faptele mărețe ale împăratului. 

Pe atic este aplicată o inscripție, pe cinci rânduri, în limba latină care se traduce aproximativ astfel: „Împăratului Cezar, fiul divinului Nerva, Nerva Traianus Optimus Augustus Germanicus Dacicus, mare pontif, (învestit cu) puterea tribuniciană de optsprezece ori, (aclamat) Imperator de șapte ori, Consul de șase ori, Părinte al Patriei, conducător foarte puternic. Senatul și Poporul Roman (au așezat).”

Biserica Sfantului Francisc, (Basilica Papale di San Francesco) este locul unde au luat naștere Ordinele Franciscane, lăcașul sfânt aflându-se în orasul italian Assisi. 

Bazilica este una dintre cele mai importante locuri ale pelerinajului crestin din Italia, cu atat mai mult cu cat edificiul in sine suscita si interesul turistilor interesati de arhitectura secolului al XIII-lea. In anul 2000, Biserica Sfantului Francisc a fost inclusa in lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Impresionanta cladire este construita pe o parte a unui deal, fiind formata din doua biserici, precum si dintr-o cripta unde sunt păstrate rămășițele sfântului. Interiorul bisericii mari prezinta caracteristici pronuntate ale stilului arhitectonic gotic italian, iar ambele bisericii sunt decorate cu fresce de catre numerosi pictori medievali care provin din scolile romane, dar si din alte scoli. Printre acestia, ii amintim pe Simone Martini, Cimabue, Giotto, Pietro Lorenzetti. Mai mult decat atat, se prespune ca printre artistii care au contribuit la pictarea bisericilor se afla si Pietro Cavallini. In orice caz, frumusetea si maiestria picturilor si decoratiunilor raman exemplare in istoria Italia, conferindu-i bazilicii statutul de edificiu care a marcat dezvoltarea artei italiene din acea perioada importanta. Căalugarul ce a trait aici in secolul XIII-lea, si anume Sfantul Francisc din Assisi (nascut Giovanni Bernadone), a exercitat o influenta deosebita asupra bisericii medievale, acesta fiind, fara doar si poate, daca vreti, stalpul care a mentinut biserica in picioare. Hotararea sa, cumva neasteptata in acele timpuri, de a renunta la bunurile lumesti, precum si dorinta acerba de a duce o viata simpla ca predicator itinerant, dorinta pe care si-a mentinut-o toata viata, i-au adus un imens respect. Pe atunci, preotii erau vazuti ca fiind evident corupti. Mai mult, nici Biserica nu era vazuta intr-o lumina mai buna, institutia fiind acuzata in mod publica ca era mult mai interesata sa acumuleze avutii lumesti, decat sa se ocupe de bunastarea spirituala a credinciosilor sai. In sfarsit, din fericire, a aparut un om cu ale carui convingeri a reusit sa-i determine pe oameni sa creada, mai mult sau mai putin, in institutia Bisericii. Sfantul Francisc chiar avea sentimentul de inrudire si de afinitate cu cei nevoiasi si sarmani. El rezona cu ceea ce oamenii nevoiasi simteau, cu nevoile si nemultumirile lor si facea tot ce ii statea in putinta sa le aline durerea, cat si sa-i ajute material, desigur, atat cat putea. Ironic este, insa, ca Sfantul Francis a fost inmormantat intr-una din cele mai somptuase si mari deopotriva biserici din Italia, ceea ce a fost contrar dorintelor sale. De altfel, Sfantul Francisc a fost atat de popular, incat a fost canonizat la doi ani dupa moartea sa, ba chiar inainte de a i se face funeraliile oficiale. Dupa ce Sfantul Francisc s-a stins din viata, ramasitele sale lumesti au fost pastrate in Biserica San Giorgio, pana cand a putut fi inmormantat in noua ctitorie.  

Sfantul Francisc a fost cel care a consacrat biserica in ceea ce astazi vedem: un exemplu graitor al arhitecturii gotice, al evolutiei artei italiene, precum si un edificiu reprezentativ pentru Italia, ba chiar, poate una dintre cele mai frumoase biserici din Peninsula Italica.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O CUGETARE INSPIRATĂ

DIN LITERATURA RUSĂ

                          Autor: Mihai Frunză - Brăila

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________________xxx________________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.  

(O medalie emisă de statul francez în anul 1871)

Domnului Georgescu pentru participarea sa devotată 

la acțiuni de salvare răniți sau bolnavi, 

din partea Comitetului Ambulanțelor Presei din Paris

Medalia rămâne în egală măsură document şi creaţie artistică. Multe din datele ce apar pe medalii s-au pierdut şi nu se mai cunosc amănunte, uneori esenţiale, din viaţa sau activitatea celor pentru care s-au bătut. Din dorinţa de a reaminti contemporanilor nume ce au contribuit, mai mult sau mai puţin, la prestigiul ţării noastre în lume, voi prezenta câteva medalii şi decoraţii primite de cetăţeni români din partea unor ţări străine. Voi încerca să subliniez totodată importanţa personalităţii respective, atât pentru România, cât şi pentru statul care oferă medalia, refăcând, dintr-un alt unghi, legăturile ţării noastre cu ţara respectivă. Piesele prezentate aici sunt: premii şcolare, recompense pentru participarea la concursuri sportive sau de alt gen, participarea la anumite evenimente sociale, ştiinţifice sau culturale. Aici se prezintă o medalie franceză oferită de către Comitetul Ambulanţelor Presei din Paris, domnului Georgescu pentru participarea sa devotată la acțiuni de salvare răniți sau bolnavi, în anul 1871. Medalia se prezintă astfel:

• pe avers - legendă circulară întreruptă: LE COMITE DES AMBULANCES SIEGE DE PARIS 1870 - 1871. (Comitetul ambulanțelor din Paris, anii 1870 - 1871)
• central - legendă pe şase rânduri: DE LA / PRESSE / A / Mr. GEORGESCO / POUR / SON CONCOURS DEVOVE (al presei domnului Georgescu pentru participarea sa devotată)
• pe revers – scenă - ambulanţa ridicând un rănit.

Medalia este confecționată din bronz, este rotundă cu diametrul de 27 milimetri, este opera gravorului francez Guerch și poate fi admirată în colecțiile Muzeului Național de Istorie a României din municipiul București. Nu există date precise despre cine ar putea fi acest domn Georgescu căruia i s-a conferit medalia. Din anul 1999 se vehiculează ideea că ar putea fi vorba despre Georgescu / M. Obedenaru. Acest Obedenaru (recte Georgiade), Gheorghiade Mihail, medic, diplomat şi publicist a urmat studiile în ţară şi la Paris (doctorat 1866), unde a devenit intern în urma unui concurs strălucit. În ţară, între 1866 -1874 a fost medic primar la Spitalul de copii şi al Eforiei, precum şi profesor de medicină la Bucureşti. În 1874 a intrat în diplomaţie, fiind prim secretar de Legaţie la Roma, Constantinopol și ministru la Athena. Din septembrie 1871 a fost membru al Academiei Române, căreia i-a donat averea şi o colecţie de manuscrise, documente și alte bunuri materiale. A publicat şi tradus în Franţa, chiar în 1871. Comitetul de Ambulanță al Presei Franceze a fost o importantă organizație (asociație, comitet) în timpul asediului Parisului (1870 - 1871). În timpul războiului franco-prusac și al asediului Parisului, presa franceză s-a mobilizat în scop umanitar pentru a ajuta răniții. Acest comitet a finanțat și a organizat „ambulanțe zburătoare” (ajutor de campanie) și „ambulanțe fixe” (spitale de campanie înființate în locații precum Palais de l'Industrie sau Panthéon). Aceste structuri au pus primele baze ale medicinei de urgență și ale ajutorului umanitar modern înainte de extinderea Crucii Roșii.

(O medalie emisă de statul francez)

Lui Ion Mincu în cadrul Expoziției Universale

Internaționale de la Paris - anul 1900

Medalia prezentată mai sus a fost conferită de către statul francez lui Ion Mincu, în cadrul Expoziției Universale Internaționale din anul 1900, de la Paris. Medalia se prezintă astfel:

• pe avers – legenda circulară stânga - dreapta: "République Française" (Republica franceză);
• în câmp – în câmp o efigie feminină cu bonetă frigiană (simbolizând Franţa), profil spre dreapta
• sub efigie - flori şi frunze de stejar
• în stânga efigiei - un stejar având coroană bogată
• în dreapta efigie sunt marcate, case din Paris și un pod peste Sena
• pe revers - legenda circulară: "Exposition universelle internationale" (Expoziția universală internațională)
• în câmp - zeiţa Victoriei purtând în mâna dreaptă o crenguţă de măslin, iar cu mâna stângă susţine un personaj alegoric care, la rându-i, susţine cu mâna stângă o torţă .
• alte elemente: spic de grâu înconjurat de o eşarfă, anul 1900, într-un cartus – numele franțuzit al lui Ion Micu – Jean Mincou, ramură laur, panglică și Arcul de Triumf cu Champs-Elysées din Paris)

Medalia este confecționată din bronz, are forma rotundă cu diametrul de 63 milimetri, este opera gravorului francez J.C.Chaplain și poate fi admirată în colecțiile Muzeului Național de Istorie a României din municipiul București. La această expoziție România a avut o participare semnificativă, celebrând un secol de realizări și a deschizând mari speranțe pentru următorii 100 de ani. Guvernul a dorit o participare largă, căutând să exUlte mândria națională în mintea românilor, să demonstreze progresul realizat de țara noastră în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. România a fost reprezentată în 17 din 18 grupe și în 89 din 121 de clase. La această expoziție România a primit 1086 de premii – 45 de mari premii, 224 de medalii de aur, 354 de argint, 314 de bronz și 149 de mențiuni de onoare – ceea ce înseamnă că 79% dintre cei 1391 de expozanți au primit premii. Organizarea a fost ireproșabilă. Prințul George Bibesco a fost numit comisar general al expoziției; ulterior, C. Ollanesco (Ascanio), ministru plenipotențiar și vicepreședinte al Academiei Române, fiind numit în această funcție.

Ion Mincu (n. 20 decembrie 1852 la Focșani și d. 6 decembrie 1912 la București) a fost un arhitect, inginer, inovator, pedagog, profesor universitar și deputat român. Promotor al unui stil românesc în arhitectură, cunoscută și ca arhitectură neo-românească, Ion Mincu a integrat în operele sale specificul arhitecturii tradiționale din România. Exemple în acest sens sunt Bufetul din Șoseaua Kiseleff – București și Vila Robescu din Sinaia. A studiat la liceele Unirea din Focșani și Matei Basarab din București. Din 1864 este bursier la Școala Națională de Arte Frumoase - București pentru ca în anii 1871 – 1875 să studieze la Școala de Poduri, Șosele și Mine, absolvind cu diplomă de inginer. Între anii 1877 – 1884 studiază la Școala Națională de Arte Frumoase din Paris, avându-i ca profesori pe Remy de Louanges și J. Gaudet, și obține diploma de arhitect. În anul 1883 a primit premiul Societății centrale a arhitecților francezi^. Întors în țară, între 1892 – 1897, are o activitate didactică și își aduce aportul la înființarea Școlii de arhitectură a Societății Arhitecților Români. Între 1898 – 1912 este profesor la atelierul de proiecte al Școlii Naționale de Arhitectură, iar apoi la Școala Superioară de Arhitectură din București. Ion Mincu a fost deputat în Parlamentul României între anii 1895 – 1899. Între anii 1903 – 1912 fost președintele Societății Arhitecților Români. Este înmormântat la Cimitirul Bellu din București. Câteva din clădirile proiectate de el sunt:

• Catedrala Sfinții Petru și Pavel – Constanța (1895)
• Bufetul de la șosea (Restaurantul Doina de pe Șoseaua Kiseleff)
• Casa Manolescu-Vitzu din București (1888)
• Casa Ștefan Vlădoianu din București (1889)
• Casa Robescu – Galați, str M Bravu, 38
• Vila Robescu din Sinaia (1897), a aparținut generalului Alexandru Robescu, Maestrul Curții Princiare a principelui Ferdinand
• Casa Petrașcu din Piața Romană (1904)
• Școala Centrală de fete - București (1890)
• Palatul Administrativ din Galați (1905-1906)

Ca o recunoaștere a importanței sale în evoluția școlii românești de arhitectură, începând cu anul 1953, Universitatea de Arhitectură și Urbanism din București îi poartă numele. În anul 2012 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.

175 de ani de presă românească

Presa în România se referă la totalitatea elementelor de mass-media de pe teritoriul național care se ocupă de furnizarea de știri (informații). Ea a evoluat de la primele publicații din secolul al XIX-lea la un peisaj digital complex. Astăzi, mass-media românească include televiziuni, posturi de radio și site-uri de știri care informează publicul zilnic despre politică, economie și evenimente sociale. Prima publicație periodică apărută pe teritoriul României a fost Siebenburger Zeitung (Ziarul ardelean) care a văzut lumina tiparului la Sibiu, la 2 ianuarie 1784, la editura Martin Hochmeister. A doua publicație periodică, cu apariție efemeră, a fost Courier de Moldavie, care a fost editat la Iași în anul 1790.  Primele ziare propriu zise ale principatelor românești au apărut în anii 1829–1838. 

Prima publicație periodică apărută la București a fost Curierul Românesc, publicat de Ion Heliade Rădulescu, începând cu anul 1829. În perioada interbelică presa a cunoscut o mare diversitate de opinii și orientări politice, pentru ca în regimul comunist toate publicațiile să fie controlate și cenzurate de stat. După 1990 a apărut o piață liberă a presei, cu numeroase ziare și televiziuni independente. Principalele tipuri ale mass-media actuale sunt: 

• posturile de televiziune - sursa principală de informare pentru o mare parte a populației.
• presa on-line – cu actualizări rapide și investigații aprofundate
• posturile de radio - știri în timp real și emisiuni de dezbateri.

PrPrincipalele provocări ale presei actuale sunt:

• Credibilitatea - Încrederea publicului în presă este adesea afectată de interese politice sau economice.
• Finanțarea: Multe instituții media depind de publicitate sau de sprijin extern, ceea ce poate limita independența editorială.
• Dezinformarea: Știrile false și materialele manipulate de pe rețelele sociale reprezintă o problemă majoră pentru consumatorii de media.

Colanul ospitalier a șefului unei loji masonice 

Piesa medalistică de mai sus este Colanul masonic ospitalier al unui șef de lojă. El are forma ovală și este compus din doua ramuri de laur apropiate la partea superioară și legate cu o panglică la partea inferioara. În interiorul celor două ramuri sunt reprezentate două palme împreunate și partea curbată și gradata a uui raportor. El este prins la o panglică de culoare gri. Nu se cunosc dimensiunile acestei piese iar despre compoziția piesei se poate presupune că este este confecționată din două materiale: bronz aurit – cele două ramuri de laur și bronz – palmele și raportorul. Colanul poate fi admirat în colecția masonică a Muzeului național de istorie – Brukenthal, din municipiul Sibiu.    

 

Vorbind etimologic, Francmasoneria este o asociaţie a zidarilor (masoni) liberi (adjectivul ,,franc” desemna în Evul Mediu francez pe cineva scutit de dările feudale). Cuvântul franc-mason, încetăţenit la noi prin secolul al XVIII-lea de un cleric, vine prin filiera franceză; sensul termenului fiind identic şi în celelalte limbi europene: freemason în engleză, Freimaurer în germană şi liberi muratori în italiană. Situaţia privilegiată a acestei asociaţii a constructorilor medievali – căreia putem să-i spunem : breaslă - vine din faptul că membrii ei erau constructorii bisericilor şi catedralelor. Toate domurile şi catedralele artei gotice au fost ridicate de francmasoni între secolele X -XVII, aceasta fiind principala îndeletnicire a Francmasoneriei. Francmasoneria a fost, ca orice breaslă medievală, o societate secretă. Membrii ei aveau: parole, semne, vestimentaţie specială şi un alfabet secret. Exista de asemenea un ritual simbolic, un simbolism al obiectelor (mai ales al uneltelor de zidărie) şi un mit fundamental – mitul despre uciderea lui Hiram, arhitectul templului lui Solomon, care a fost ucis de trei calfe cu uneltele lor: rigla, cleştele (compasul) şi ciocanul de lemn (maiul), devenite apoi simboluri în Francmasonerie. De asemenea locurile în care a fost lovit Hiram au căpătat şi ele o valoare simbolică pentru masoni: gâtul – sediul vieţii materiale, inima – sediul sufletului şi fruntea sediul inteligenţei. În continuare voi enumera simbolurile masonice întâlnite pe insigne şi anume: ECHERUL şi COMPASUL, sunt simboluri de bază ale masoneriei, necesare pentru ridicarea unor edificii stabile şi drepte. Ele constituie alături de Biblie (simbolul Cărţii Sacre), cele trei Mari Lumini ale Masoneriei. Echerul este simbolul rectitudinii morale în conduită, ale cinstei şi onestităţii iar compasul, simbolul patimilor (lăcomie, mânie, judecată nedreaptă, intoleranţă, egoism), al cunoaşterii şi priceperii. Fără compas nu se poate alcătui un echer, iar fără un echer nu se poate construi un Templu. FIRUL CU PLUMB PENTRU NIVEL, este elementul echilibrului interior şi sugerează ideea ascensiunii stabile, liniare, trasând o linie verticală infinită care conduce la perfecţiune. Semnifică capacitatea de a construi un sistem de referinţă. CIOCANUL şi DALTA, semnifică necesitatea de a uni acţiunea cu gândul. Ciocanul reprezintă forţa voinţei iar dalta discernământul, inteligenţa şi fineţea. Combinarea celor două determină perfecţionarea treptată a operei. RIGLA, este emblema perfecţiunii şi a ordinii, este din timpuri străvechi instrumentul de comparaţie a mărimii de măsurare a armoniei proporţiilor. Este şi simbolul celor 24 de ore ale zilei, dintre care o parte trebuie dedicate gândului, una lucrului, una odihnei şi un celor care au nevoie de ajutor. MISTRIA, simbolizează binefacerea, precum şi dorinţa de al ajuta pe cel care are nevoie, exprimă bunătatea, caritatea dar şi voinţa fiinţei umane. DELTA, numită şi triunghiul lui Solomon. Are forma unui triunghi echilateral şi este reprezentarea geometrică a lui trei (principiul triplicităţii). În tradiţia creştină semnifică trinitatea iar în mai multe filozofii divinitatea ca perfecţiune. În Templu, Delta are în centru fie litera G, căreia i se dau mai multe interpretări (Dumnezeu – God, Cunoaştere – Gnosi, Geometrie, Geneza), fie tetragrama ebraică, fie schema pitagorică, fie ochiul divin – simbol al principiului creator, fie soarele – principiul luminos al vieţii. OCHIUL ATOTVĂZĂTOR, simbol al Divinităţii şi, prin analogie, al atributelor cele mai importante pentru om: iubirea, ştiinţa, dreptatea, şi mila. Una dintre cele mai importante reprezentări ale Ochiului Atotvăzător se găseşte pe bancnota de un dolar. Ea reproduce Marele Sigiliu al Statelor Unite. SOARELE şi LUNA, reprezintă alternanţa şi echilibrul între zi şi noapte între alb şi negru, între activitate şi repaos, dialectica contrariilor. Soarele simbolizează Masculinul, fiind de aceea simbolul Originii, al Începutului, al raţiunii care luminează tenebrele şi iluminează spiritele. Luna simbolizează Femininul, obscurul, intuiţia, caracterul schimbător al formelor. ZODIACUL, după etinomul grecesc, ,,cerc cu figuri animale” , era, conform definiţiei platonice, ,,imaginea cerului”. În masonerie zodiacul este folosit ca sistem simbolic şi nu are caracter divin sau astrologic, ci înfăţişează o viziune cosmologică a universului. ACACIA (SALCÂMUL), este cel mai important dintre simbolurile vegetale ale masoneriei simbolizând principiul nemuririi gradului de Maestru. Salcâmul este simbolul speranţei şi al existenţei sufletului dincolo de moartea fizică şi conservarea energiei indestructibile a vieţii. COLOANELE, simbolizează dualitatea. Prima coloană simbolizează elementul feminin, aerul, suflul ce alimentează viaţa, sensibilitate, înţelepciune iar a doua elementul masculin, focul, căldura vitală devoratoare, activitatea, suflu alchimiştilor. Din duplicitatea celor două se naşte dihotomia între vertical şi orizontal, între valorile terestre şi cele ale aerului, căutarea contrariilor şi principiilor complementare. Coloanele mai înseamnă perpendicularitate, stabilitate, echilibru, joc controlat al dinamicii între urcuş şi coborâşi. MOZAICUL, pavimentul cu dale albe şi negre este simbolul binarului, al opoziţiei între o entitate şi alta, între spirit şi materie, între adevăr şi fals, între bine şi rău, între frumos şi urât, sugerând în acelaşi timp şi dinamica compoziţiei între contrarii. LITERA ,,G”, simbol al geometriei şi unul dintre simbolurile lui Dumnezeu (God în limba engleză). Este asociat adesea cu echerul şi compasul alcătuind simbolul Masoneriei. Marea Lojă Națională din România (M.L.N.R.) a fost înființată în anul 1993 sub patronajul Marelui Orient al Italiei și la inițiativa unor cercuri masonice americane. La momentul înființări, mai exista încă o organizație masonică în România având același nume, înființată pe filieră franceză, care însă în anul 1996 a fost redenumită în Marea Lojă Națională Unită din România (MLNUR) iar în 2010 în Marea Lojă Națională Română 1880 (MLNR 1880). În anul 2001, o parte a MLNUR, s-a unit cu MLNR, dorind să unifice masoneria regulară recunoscută. Pe 24 ianuarie 2008, două mari organizații masonice, Marea Lojă Națională din România și Marea Lojă a României au fuzionat devenind MLNR, aceasta editând revista Atelierul Masonic. Temuta, admirata sau dezavuata, Francmasoneria a jucat si continua sa aiba un rol important in multiple planuri ale Romaniei. Sub semnul echerului si compasului de sub ochiul unic, s-au desfasurat evenimente majore ale neamului. Efervescenta masonica in Romania a atins o considerabila cota in perioada pasoptista, considerata de istorici o generatie de masoni. Sintagma este acoperita de adevar, daca luam in calcul ca cei vizati apartineau unor societati secrete literare si masonice de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau, Cernauti. Printre exponentii de seama, desavarsiti in lojile pariziene, ii gasim pe Balcescu, Rosetti, Kogalniceanu, Alecsandri, Cuza, Negruzzi si I.C. Bratianu. Sub regele Carol I, nu mai putin de 12 din 19 prim-ministri au fost masoni, ca si alti importanti oameni politici ai vremii. Acum, Francmasoneria romana a facut pasul catre Marea Loja Nationala. În fine, in perioada Romaniei Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, incadrat in loja "Ernest Renan", alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a. El a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale romanesti, inclusiv Basarabia. Numele altor oameni care se afla si astazi, ori s-au aflat pana nu demult, in primele randuri ale celebritatilor Masoneriei romanesti sunt: Petre Roman, Viorel Hrebenciuc, Ioan Rus, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Prunariu, Lucian Bolcas, Alexandru Ciocâlteu, Constantin Balaceanu Stolnici, Virgil Ardelean, Ioan Talpeş, Ovidiu Tender, Irinel Popescu, Alexandru Bittner, Razvan Teodorescu, Victor Babiuc, Gheorghe Zamfir, Crin Halaicu, Tudor Gheorghe, Florian Pittis si Adrian Severin. Ziaristul si muzeograful Horia Nestorescu-Balcesti, renumit pentru lucrarile sale de istorie a Masoneriei romane, afirma ca: "Romanii datoreaza Francmasoneriei faurirea Romaniei Moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran". Biserica Ortodoxa Romana este de cu totul alta parere. Prin Hotararea Sfantului Sinod din 1937, la concluziile Mitropolitului Nicolae al Ardealului, ramasa si astazi in vigoare, aceasta subliniaza in sapte puncte urmatoarea sinteza: "Este o organizatie mondiala secreta, in care evreii au un rol insemnat, avand un rit cvasi-religios, luptand impotriva conceptiei crestine, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala, laica. Este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala. Biserica osandeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta". Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele în Evul mediu. Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului ritanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate. Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“ Despre Masonerie există două puncte de vedere: primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale şi metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credinţa într-o fiinţă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecţionarea omului, este compatibilă cu orice credinţă sau convingere sinceră şi nu ar trebui să apară probleme; al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanista. Lojele masonice sunt forme de organizare ale masonilor de oriunde.

Insigna - 100 România 1918 - 2018 Sărbătorim împreună

La 1 decembrie 1918 Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 delegaţi şi sprijinită de peste 100000 de persoane adunate la eveniment din toate colţurile Ardealului şi Banatului, a adoptat o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor din Transilvania şi întreg Banatul cu România. Ziua de 1 decembrie 1918 marchează bilanţul luptei pentru întregirea statală, care vine să încununeze precedentele acţiuni ale fraţilor din Basarabia 27 martie 1918 şi Bucovina 28 noiembrie 1918. Poporul român a valorificat conjunctura internaţională creată în urma primului război mondial şi a ştiut să se afirme în contextul mişcării de eliberare a popoarelor şi al victoriei principiului naţionalităţilor în Europa. 

Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională proclama: deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare, egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională, înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic, desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti, reforma agrară radicală precum și aceleaşi drepturi şi avantaje muncitorilor români ca şi muncitorilor din statele europene dezvoltate. Legea Unirii a fost ratificată prin decretul lege nr. 3631 din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I şi votată în unanimitate de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 29 decembrie 1919.

Insigna - 081 

Piesa de mai sus este o insignă din vremea comunismului pe care este marcat numărul 081, care reprezenta numărul unic de urgență pe care îl putea folosi orice cetățean român pentru a anunța autoritățile despre existența unui incendiu. Despre stingerea organizată a incendiilor pe teritoriul de astăzi al României există dovezi încă din timpul Daciei romane, însă instituţia pompierilor este atestată la mijlocul secolului al XVIII-lea prin „steagurile de foc” din Bucureşti şi Iaşi, organizări bazate pe solidaritatea comunităţii în faţa primejdiei focului. Condiţiile concrete de la începutul veacului următor au determinat apariţia, la Bucureşti şi Iaşi, în 1845 şi, respectiv, în 1835, a primelor unităţi de pompieri militari, încadrate în armata permanentă, soldaţii urmând instrucţia de infanterie în paralel cu cea pompieristică. Istoria începuturilor a consemnat participarea efectivelor de pompieri din Bucureşti la stingerea „Focului cel mare” din data de 23 martie 1847, sinistru care a distrus atunci peste 1800 de case şi prăvălii, precum şi la Bătălia din Dealul Spirii, care a avut loc la data de 13 septembrie 1848, moment de seama al revoluţiei democratice din acel an. În memoria celor aproape o sută de ostaşi pompieri care au căzut în luptă, în Bucureşti a fost înălţat „Monumentul Pompierilor”. Ulterior, după modelul primelor două unităţi, în principalele oraşe ale României, s-au înfiinţat servicii de pompieri profesionişti cu accentuat caracter militar, subordonate primăriilor. În anul 1874 s-au pus bazele Corpului Pompierilor Militari care cuprindea 15 unităţi care aveau în dotare şi baterii de artilerie. La războiul din 1877 – 1878, pompierii - artilerişti au participat cu forţa a şase baterii în compunerea armatei române, atât pentru apărarea teritoriului, cât şi la luptele din sudul Dunării, în Bulgaria de astăzi, împotriva armatei otomane. Contactele europene, mai ales cu Regimentul de pompieri din Paris, aderarea la primul organism internaţional de profil, constituit în anul 1900, „Comitetul Tehnic Internaţional al Focului”, la care România este membru fondator, au impus începerea reorganizării pompierilor români, proces întrerupt de primul război mondial. Separarea de artilerie s-a produs la 2 august 1929, prin înfiinţarea Comandamentului Pompierilor, care făcea parte din structurile armatei române, iar, sub aspect administrativ, depindea de Ministerul de Interne. Această organizare a fost legiferată în anul 1936 când, pentru prima oară, se defineau misiunile pompierilor militari: „prevenirea şi combaterea sinistrelor pe tot cuprinsul tării”. Tot din acea perioadă datează şi investirea acestora cu atribuţii concrete în domeniul protecţiei civile, cel de-al doilea război găsindu-i organizaţi, până la nivelul subunităţilor, ca formaţiuni militare de pompieri - apărare pasivă. Anii postbelici au conservat forma de organizare tradiţional militară a instituţiei pompierilor, procesul de modernizare cuprinzând, deopotrivă, planul conceptual şi cel material, la nivelul realităţilor tehnico – economice.

____________ooOoo____________

UN DOCUMENT ISTORIC

O reclamă a ciocolatei brașovene Suchard

Detaliu grafic de pe o acțiune românească

O felicitare românească 

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 08.08.2026