Vulcan - ROMÂNIA
Uzina
"Vulcan" București este (mai bine
zis a fost) o companie producătoare de utilaj energetic și petrolier,
controlată de omul de afaceri Ovidiu Tender, începând din anul 2002. Uzina
Vulcan îşi are începuturile într-un mic atelier deschis de austrieci în
Bucureşti, în 1904. Autorităţile de la acea vreme voiau o Românie
industrializată, aşa că statul a investit bani în ceea ce avea să devină un
mamut industrial. Încă din primii ani, noua fabrică exportă instalaţii pentru
rafinării, locomotive cu abur şi vagoane în Serbia, Bulgaria şi Turcia.
Emblematică pentru industria interbelică, Uzina Vulcan, bombardată în raidurile
din 1944, este refăcută rapid după război. Începând cu anul 1984, Vulcan
București a produs componente pentru Centrala Nucleară de la
Cernavodă.

Revoluţia din Decembrie 1989 a găsit uzina în plină înflorire –
având 10.000 de angajaţi și fabricând 43.000 de tone de echipamente complexe pe
an. Cu
peste 100 ani de tradiție în industria românească, Uzina Vulcan din București a
livrat peste 25.000 de unități de pompare pentru extracția țițeiului, în circa
25 țări de pe 5 continente. De asemenea, Vulcan este și producătorul cazanelor
de abur industriale din marile termocentrale românești, inclusiv Turceni,
Rovinari, Craiova, Deva, Drobeta-Turnu Severin, Oradea, Iași, Brașov,
Constanța. Prin caracteristici tehnice impresionante, o unitate de pompare
produsă la Vulcan putea asigura o producție de peste 1.000 de barili de țiței
pe zi cu un consum de energie de numai 60 kWh/h, însemnând un spor de
productivitate de 30% și o creștere de eficiență energetică tot de 30% față de
vârful de gamă precedent. Noua unitate de pompare, denumită “Elefantul arab”
era proiectată să funcționeze până la 40 ani pe aproape orice amplasament
terestru de extracție a petrolului, în diverse configurații, cu costuri de
operare la nivelul minim din industrie. În anul
2008 uzina avea o cifră de afaceri de 91,3 milioane de lei, în 2013 a intrat în
insolvență iar în 2019 a falimentat. În timp uzina s-a mai numit:
Uzinele metalurgice Mao Tze Dum, Uzinele Vulcan sau SC Vulcan SA.

Ordinul "Virtutea Maritimă" în grad de mare ofițer
pentru militari la război

România nu a avut o tradiţie maritimă puternică; cele două
principate, ale Ţării Româneşti şi Moldovei, au pierdut litoralul maritim încă
din secolul al XV-lea, iar Dobrogea va reintra în graniţele ţării doar după
1878. Fără o infrastructură portuară adecvată şi fără tradiţie în domeniul
navigaţiei maritime, primele decenii când România a avut ieşire la Marea Neagră
au fost o perioadă de „pregătire” a infrastructurii şi cadrelor de care avea
nevoie, Primul Război Mondial găsind ţara fără o flotă maritimă corespunzătoare
(navele comandate în Italia şi Germania nefiind încă livrate). Pe Dunăre, după
războiul de independenţă se constituie o escadră de monitoare relativ puternică
pentru momentul respectiv, depăşită însă de mai numeroasa şi ceva mai moderna
flotă similară austro-ungară. În discuţiile purtate în cadrul Comisiilor
Speciale ale Camerei Deputaţilor din ambele legislaturi (1992-1996, 1996-2000),
optându-se pentru reinstituirea Ordinului „Virtutea Aeronautică”, dar şi a medaliei „Virtutea Maritimă”, s-a
decis ca pentru ambele categorii de forţe să existe un nivel identic de
distincţii. De aceea, pe lângă medalia tradiţională a marinarilor, s-a
instituit şi un ordin „Virtutea
Maritimă”. Ordinul Virtutea Maritimă este o distincție militară românească de
onoare, înființată prin Legea 461/2002 El se prezintă sub forma unei cruci
albastre atât pentru pace cît și pentru război, diferența e că cel de război e
prevăzut și cu douiă spade încrucișate. El se conferă prin decret al Președintelui
statului ca recompensă pentru servicii
excepționale aduse marinei, siguranței maritime sau acțiunilor de luptă.
Ordinul
Virtutea Maritimă cu însemne de pace şi de război se acordă pe viaţă. Ordinul Virtutea Maritimă cu însemn de pace
este limitat la maximum 650 de membri, împărţiţi pe grade astfel:
a)
Cavaler - 330, din care: pentru militari - 180 şi pentru civili - 150;
b)
Ofiţer - 200, din care: pentru militari - 120 şi pentru civili - 80;
c)
Comandor - 80, din care: pentru militari - 55 şi pentru civili - 25;
d)
Mare Ofiţer - 20, din care: pentru militari - 12 şi pentru civili - 8.
Voința (orientare turistică)
Produsul
medalistic de mai sus este o insignă sportivă realizată la
comanda unui club sportiv denumit Voința,
pentru a fi conferită membrilor acestui club. Nu se știe cu exactitate din ce
localitate este acest club deși cu siguranță se cunoaște că mai multe cluburi
sportive din România au purtat și poartă încă această denumire. Pe vremuri se
desfășura o competiție dedicată anume acestor cluburi și care se numea, cum altfel - VOINȚIADA?! Reprezentarea
grafică de pe insignă ne conduce le idea că acest club practică disciplina
sportivă - orientarea turistică,

Istoria orientării
turistice isi
are originile la sfarsitul secolului al XIX-lea in Suedia. Termenul original de
orienteering, corespondentul englezesc al orientarii turistice, a fost folosit
pentru prima oara in 1886 si inseamna traversarea unui teren necunoscut cu
ajutorul unei harti si a unui compas. In Suedia, orientarea s-a dezvoltat
din antrenamentele militare ale navigarii pe teren intr-un sport de competitie
adresat intai ofiterilor militari, apoi civililor. Prima competitie de
orientare sportiva destinata ofiterilor a vaut loc pe 28 mai 1893 in Stockholm.
Prima competitie deschisa publicului s-a tinut in Norvegia pe 31 octombrie
1897, langa Oslo. Primul concurs international s-a tinut in anul 1932, intre
Suedia si Norvegia, tot langa Oslo. Inca de la inceput, locatiile pentru orientare
turistica au fost alese in principal pentru frumusetea naturala sau creata de
oameni. Sportul si-a castigat popularitatea in timpul anilor ’30. Pana in 1934,
peste un sfert de milion de suedezi erau practicanti iar orientarea turistica
s-a extins si in Finlanda, Elvetia, Ungaria si Uniunea Sovietica. Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, sportul s-a
extins in intreaga Europa dar si in Asia, America de Nord si Oceania. In 1959,
in Suedia a avut loc o conferinta internationala la care au participat reprezentanti
din 12 tari ale lumii. Ca urmare a acestei conferinte, in anul 1961, 10
organizatii naționale europene de orientare fondeaza IOF (International
Orienteering Federation). Pana in 2006, 67 de organizatii nationale de
orientare sportiva erau membre ale IOF. In 1962, are loc primul Campionat
European de Orientare, organizat in Norvegia, la care participa 9 tari, iar in
1966, se desfasoara primul Campionat Mondial de Orientare eveniment la care au
participat 12 tari. In Romania, orientarea s-a desfasurat si inainte de 1989,
in mod organizat si fara ca cineva sa fie fortat sa o practice. Nu exista
o federație națională de
orientare turistică dar exista FRTA (Federatia Romana de Alpinism si Turism) in
cadrul careia erau mai multe comisii printre care si Comisia Centrala de
Orientare. Aceasta comisie se ocupa cu organizarea Campionatelor de Orientare
din Romania si urmarea desfasurarea Cupelor organizate la nivel national de
catre cluburile din tara. Data de 26 Octombrie 1947, este considerată ziua de
naştere a orientării turistice din România. La această dată, după ce luase la
cunoştinţă de orientarea turistică din Ungaria, Davidhazy Coloman Arad,
organizează sub egida Organizaţiei Sportului Popular ( OSP) şi a Societăţii de
Gimnastică din Arad, primul concurs de orientare turistică din România,
organizat pe dealurile din împrejurimile Lipovei. La prima ediţie a Cupei
Zarandului din 1947, au luat parte 15 echipe mixte compuse din câte 3 turişti,
din sindicatele şi şcolile din Arad, pe parcursul unei singure etape de
zi. Acest eveniment a reprezentat de fapt
nasterea acestei discipline sportive in tara noastra. Disciplina sportivă
Orientare turistică înseamnă deplasare (mers vioi și alergare, câțiva kilometri
buni) prin păduri, prin trasee necunoscute dar marcate, folosind doar busola și
o harta sumară a locului.

Y.R. - (parașutism)

Prima relatare despre o parașută datează din
perioada 2258–2208 Î.E.N. când, într–un manuscris chinezesc, se
relatează evadarea lui Sun, împăratul Chinei, dintr–un turn înalt,
cu ajutorul a două parașute, cu care acesta ajunge pe pământ ușor, fără să se
rănească. Așadar, împaratul Sun poate fi considerat primul parașutist din
istorie. Primele parașute clasice apărute
în România au fost de fabricație franceză. Cu aceste parașute s-au salvat
în 1917 patru aviatori români: Bădărău, Secărescu, Mihalcea și Kally.
Mulți inventatori români s-au gândit la construirea unei parașute proprii.
Primul a fost Marcel T.D. Juvara, în 1916, apoi Grigorescu și Sziklay Ioan,
în 1923. Dar aviația românească a fost dotată până la urmă cu
parașute germane. Până în 1931 istoria parașutelor este legată de
zborul avioanelor: aviatorii se salvează deseori sărind cu parașuta
din avioanele în pericol sau cad victime parașutelor vremii. Astfel se
salvează căpitanul Gheorghe Bănciulescu, care mai târziu va deveni primul
aviator ce va pilota un avion având proteze la ambele picioare. În anul 1931 parașuta începe să fie folosită în lansări cu
caracter sportiv de către Smaranda Brăescu, care devine prima persoană din
istoria parașutismului românesc care stabilește un record mondial de parașutism
(6000 metri – undeva lângă Slobozia). În 1932 (19 mai) la Sacramento - SUA ea bate și recordul mondial masculin.
sărind de la la 7233 metri. La 1 mai 1941 se înființează în România
prima companie de parașutiști, în cadrul Aeronauticii Române, subordonată
Centrului de instrucție al Aeronauticii, pe Aerodromul Popești-Leordeni.
La 10 iunie 1941 se înființează prima școală de parașutiști militari din
România, sub conducerea lui Ștefan Șoverth. În 1941 Ștefan Șoverth asistă
neputincios la prăbușirea sergentului Băjenaru, care își pierde viața
prăbușindu-se cu o parașută Irvin făcută fuior. Puternic marcat de acest
nefericit eveniment, Ștefan Șoverth devine preocupat de realizarea unei
parașute cu funcționare sigură. În 1942 reușește să facă un prototip
de parașută cu deschidere progresivă, cu care se fac multe lansări cu
manechinul, fiind apoi utilizată în salturi de încercare de parașutistul Nicolae
Pangică, unul dintre primii absolvenți ai școlii de parașutism. Parașuta a fost
omologată și timp de 22 de ani cu ea s-au făcut 120000 de salturi fără nici un
accident. Recordul național de înălțime, aflat în vigoare în anul 2011, a fost
stabilit la 20 august 1970 de Grigire Baștan (salt de la 9.600 metri, cu cădere
stabilizată 7000 metri). Până în prezent, parașutele și parașutismul sportiv au
cunoscut o ascensiune continuă, ajungându-se în zilele noastre la parașute de
înaltă performanță și siguranță la deschidere, pilotare și aterizare. Lansarea
cu parașuta nu mai constituie ceva neobișnuit, riscul fiind minim datorită
perfecționării parașutelor și a echipamentelor de salt folosite. În scop
militar parașutele au largă întrebuințare în lansarea personalului,
încărcăturilor sau pentru reducerea vitezei aeronavelor.
Micii olimpici - noiembrie 2020
Micii Olimpici este numele
unui concurs și reviste ce se adresează preşcolarilor şi elevilor din clasele
primare din învăţământul privat sau de stat. Subiectele pentru elevii de la
clasele primare sunt de tip grilă, se regăsesc în revista cu aceleaşi nume şi au
un caracter jucăuş şi distractiv. Subiectele pentru preşcolari sunt redactate
pe baza unor imagini jucăuşe şi distractive. Elevii sunt răsplătiți la fiecare
etapă pentru efortul depus cu diplome, cadouri de participare și medalii. Formarea bazelor și aptitudinilor digitale pentru
generațiile tinere se consolidează prin intermediul concursurilor online, dar
mai ales și prin restul activităților creative pe care noi le oferim în
momentul înscrierii în concurs. Se dorește ca Micii Olimpici să fie comunitatea
în care părinții, cadrele didactice, preșcolarii și elevii să aibă toate
instrumentele necesare pentru desfășurarea concursurilor și activităților
extra curriculare. Misiunea asumată de către organizatorii acestui concurs este:
- Se dorește ca Micii Olimpici să fie comunitatea
în care părinții, cadrele didactice, preșcolarii și elevii să aibă toate
instrumentele necesare pentru desfășurarea concursurilor și activităților
extra curriculare. Misiunea asumată de către organizatorii acestui concurs este:
- Dezvoltarea
aptitudinilor digitale pentru preșcolari și elevi prin joc și învățare este
principalul nostru motor de funcționare.
- Formarea unei viitoare
generație educată prin mijloace digitale, care prin testarea cunoștințelor
într-o modalitate modernă și creativă pune bazele specialiștilor de mâine.