Epaminonda's Blog.....

1. Podul Rialto (în limba italiană - Ponte di Rialto) este unul dintre cele patru poduri care traversează Canal Grande din orașul italian Venezia.

El este cel mai vechi pod peste canal și reprezintă linia de demarcație între sestierele (sectoarele orașului) San Marco și San Polo. Prima cale de trecere peste Canal Grande a fost un pod de vase construit în 1181 de către Nicolo Barattieri, El a fost numit Ponte della Moneta, probabil datorită monetăriei care se afla aproape de intrarea dinspre est. Dezvoltarea și importanța pieței Rialto de pe malul estic a crescut traficul pe podul plutitor, așa că acesta a fost înlocuit în 1255 cu un pod de lemn. Această structură avea două rampe înclinate unite de o secțiune centrală mobilă, care putea fi ridicată pentru a permite trecerea navelor înalte. Legătura cu piața a condus în cele din urmă la o schimbare a numelui podului. În prima jumătate a secolului al XV-lea, au fost construite două rânduri de magazine pe ambele părți ale podului. Chiriile au adus un venit la Trezoreria Statului, care a contribuit la menținerea podului. Întreținerea a fost vitală pentru podul de lemn. El a fost parțial ars în revolta condusă de Bajamonte Tiepolo în 1310. În 1444, s-a prăbușit sub greutatea mulțimii care venise să privească o paradă de bărci și s-a prăbușit din nou în 1524. Ideea de a reconstrui podul din piatră a fost propusă pentru prima dată în 1503. Mai multe proiecte au fost analizate în următoarele decenii. În 1551, autoritățile au solicitat propuneri pentru reînnoirea Podului Rialto. Planurile au fost oferite de arhitecți celebri, cum ar fi Jacopo Sansovino, Andrea Palladio și Vignola, dar toți au propus o abordare clasică cu mai multe arcade, care a fost considerată nepotrivită. Michelangelo, de asemenea, a fost solicitat ca proiectant al podului. Podul de piatră actual, pietonal, proiectat de Antonio da Ponte cu o singură deschidere, a fost construit în perioada 1588 - 1591. El este similar cu podul de lemn anterior.

Câteva dintre datele sale tehnice sunt:

deschiderea principală – 28,8 metri
lățime – 22,9 metri
înălțime - 7,32 metri

Două rampe înclinate duc până la un portic central.central. Pe fiecare parte a porticului, rampe acoperite adăpostesc rânduri de magazine. Ingineria podului a fost considerat atât de îndrăzneață încât arhitectul Vincenzo Scamozzi a prezis prăbușirea sa în viitor. Podul și-a sfidat criticii și a devenit una dintre emblemele arhitecturale ale Veneției

2. Palatul Ducal (în limba italiană - Palazzo Ducale), denumit ulterior Palatul Dogilor pentru că acolo era sediul dogilor, simbol al orașului Veneția și capodoperă a goticului venețian, este o clădire monumentală care se află în Piața San Marco.

Caracterizat printr-un stil inspirat de arhitectura sa bizantină și de cea orientală ca urmare a intenselor relații comerciale și culturale dintre Republica Venețiană și alte țări europene, el este de o frumusețe bazată pe un paradox estetic inteligent și fizic, legat de faptul că masa grea a corpului principal este susținut de coloane zvelte încrustate. Interiorul, acum parțial privat de operele care-l decorau odată, păstrează încă o galerie de artă, ce cuprinde lucrări realizate de cei mai renumiți maeștri venețieni. Vechi sediu al dogilor și al magistraturii venețiene, fondat după 812, avariat de mai multe ori de incendii și reconstruit, a urmat istoria Veneției de la început și până la final. După anexarea Veneției la Regatul Italiei clădirea a trecut sub jurisdicția statului și a devenit muzeu, păstrându-și această ultimă funcție până astăzi; ea găzduiește sediul Muzeului civic al Palatului Ducal. Prima renovare majoră în stil bizantin, coordonată probabil de Nicolo Barattiero are loc în timpul dogelui Sebastiano Ziani, fiind însoțită de o reorganizare generală a zonei monumentale a Pieței San Marco în perioada 1173-1177 cu scopul de a construi un sediu pentru difertele procurații. Următoarea renovare s-a făcut până prin anul 1301 și a constat în realizarea unei capele dedicată Sfântului Nicolae, pietruirea pieței și refacerea digului de protecție al acesteia.ei. În 1332 s-a construit fântânile din curte inferioară, în 1340 s-a dispus finalizarea celui de-al doilea etaj al aripii de sud. După 1404 a fost construit balconul care are vedere la lagună și s-a renovat fațada dinspre piațeta San Marco. În 1483 un incendiu a avariat edificiu dar apoi lent și în timp s-a renovat arîtând și mai bine. În 1566 au fost amplasate statuile Marte și Neptun realizate de Jacopo Sansovino. În anii 1574 și 1577 edificiul a suferit alte incendii cu distrugerea unor opere de artă. Au urmat renovări iar în secolul al XVI-lea toate șantierele s-au oprit.

La sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului următor au avut loc alte două lucrări de renovare; s-a reamenajat parterul și s-au construit închisorile noi. După căderea Republicii Venețiene palatul a devenit un sediu administrativ și a fost privat de multe opere de artă: Din 1811 edificiul a găzduit sediu al Bibliotecii Marciana, iar după 1918 a devenit muzeu, în subordinea municipalității.

3. Castelul Sforzesco din Milano este construit din cărămidă roșie și are turnuri înalte și ziduri de apărare, construcția sa fiind începută de Visconti în secolul al XIV-lea.

Castelul – fostă reședință a ducilor de Milano a dost distrus aproape în totalitate în anul 1447. Castelul a fost refăcut de familia Sforza, ca reședința regală, ceea ce înseamnă că de-a lungul secolelor au fost implicați mulți arhitecți și designeri, inclusiv Leonardo da Vinci. Torre del Filarete, cel mai înalt turn al Castelului, care măsoară 70 de metri, reprezintă intrarea principală, iar în dreptul acestuia se află o superbă fântână. Turnul cu Ceas este decorat cu o sculptură care îl reprezintă pe Regele Umberto și cu statuia Sfântului Ambrozie. În interiorul castelului se află Piaza d’Armi, o curte imensă în care forfotesc turiști de toate națiile, ca de altfel, în întregul oraș. De aici, se ajunge la Cortile della Rocchetta, o curte mai micuță, dar spectaculoasă cu arcadele sale și apoi spre Corte Ducale, despărțite de un pasaj din care se intră dinspre Piața Armelor. Castelul a fost prevăzut cu două șanțuri de apărare: unul care împărțea Curtea de Arme între Curtea Ducală și Rocchetta, denumit acum șanțul mort; și șanțul original care a apărat zidurile cetății când Castelul era în construcție în perioadă Visconti. Șanțul din față fortăreței a fost completat în secolul al XVII-lea. Fortificațiile de protecție care au fost construite în fața porților au fost realizate în timpul restaurării castelului de către Francesco Sforza. Acesta a fost lider militar, politician și fondatorul dinastiei Sforza în Milano, orașul pe care l-a condus ca duce între anii 1450 – 1466. Imediat ce a ajuns la putere Francesco Sforza s-a ocupat îndeaproape de reconstruirea Castelului. Mai mult decât atât, acesta a modernizat întreg orașul, iar curtea sa a devenit un centru al învățării și culturii renascentiste. Explicația pentru care nu o data milanezii au fost tentați să distrugă Castelul este aceea pentru că îl considerau o emblemă a tiraniei și a dominației străine.

Castelul a devenit un simbol al orașului abia după unificarea Italiei și transformarea sa într-un centru cultural. Arhitectul Luca Beltrami s-a luptat pentru că acesta să nu fie dărâmat și a venit cu propunerea de a găzdui aici diferite colecții de artă ale orașului Milano. Castelul a fost deschis publicului larg la începutul secolului al XX-lea. Astăzi, în Castelul Sforzesco se regăsesc mai multe muzee, printre care Muzeul de Artă, Muzeul Intrumentelor Muzicale, Muzeul Egiptean și Muzeul Mobilei. Cel mai valoros muzeu al castelului este Pinacoteca, în cadrul căreia sunt expuse manuscrisul de la Codex Trivulzianus al lui da Vinci, dar și Rondanini Pietà a lui Michelangelo.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN AFORISM APARȚINÂND

LUI JANET NICĂ -

DIN OSTROVENI - DOLJ

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

________xxx________

O MEDALIE,

O PLACHETĂ ȘI CÂTEVA

INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Regele dac Decebal

Decebal a fost regele Daciei în perioada anilor 87 - 106. Fiu al lui Scorillo si succesor al lui Duras-Diurpaneus, Decebal ocupa tronul Daciei intr-un moment in care tendintele expansioniste ale Imperiului Roman, care-si stabilise durabil frontiera pe linia Dunarii, se accentuau rapid. La inceputul secolului 3, la aproape 150 de ani de la afirmarea lui Decebal, istoricul Dio Cassius ii facea urmatorul portret leogios: “Era foarte priceput in ale razboiului si iscusit la fapta, stiind sa aleaga prilejul pentru a-l ataca pe dusman si a se retrage la timp. Abil in a intinde curse, era viteaz in lupta, stiind a se folosi cu dibacie de o victorie si de a scapa cu bine dintr-o infrangere, pentru care lucruri el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor”. Din primul an de domnie Decebal este confruntat cu o situatie dificila. In urma expeditiei dace din iarna anului 85/86 in sudul Dunarii, in timpul careia insusi C. Oppius Sabinus, guvernatorul Mosesiei, isi gasise moartea, Roma organizeaza prima campanie in inima Daciei. In vara anului 87 o armata de 5-6 legiuni, secondata de numeroase unitati auxiliare si comandata de prefectul pretoriului Cornelius Fuscus, traverseaza Dunarea inaintand probabil pe Valea Oltului. Intr-un defileu (poate la Turnu Rosu) Decebal suprinde intr-o capcana fortele romane, in lupta cazand insusi comandantul roman: prizonieri, trofee si stindardul legiunii a V-a Alaude sunt duse de Decebal in Muntii Orastie. Stralucita victorie ii ofera lui Decebal un ragaz de un an, timp in care neobositul rege incheie aliante cu popoarele de la hotarele Daciei, cu sarmantii, iazigi si roxolani, cu marcomanii si quazii germanici. La un an de la infrangerea lui Fuscus, Decebal trebuie sa faca fata unei noi ofensive romane. Imparatul Domitian, venit in Moseia, in vecinatatea teatrului de operatiuni, numeste un fruntea legiunilor pe incercatul guvernator Tettius Iulianus (fost consul in anul 83, apoi guvernator al provinciei Moesia). Patrunzand in Dacia prin Banat, tettius Iulianus este intampinat de Decebal in defileul de la Tapae; confruntarea indarjita se incheie cu victoria romana. Dificultatile intampinate de armatele imperiale in Pannonia in lupta cu quazii si marcomanii, care-l sprijinisera pe regele dac, il determina pe Domitian sa accepte ofertele de pace facute de Decebal . Se incheie astfel in anul 89 o pace de compromis intre Imperiul Roman si Regatul Dac; in schimbul unor subsidii in bani si ingineri, instructori militari, Decebal se recunoaste rege clientelar, continuand in urmatorii 12 ani de pace sa-si consolideze puterea si statul. Procesul de centralizare a statului dac este accelerat, armata este echipata si instruita, se initiaza un vast program de constructii civile si militare, indeosebi in regiunea Muntilor Orastie, soli incearca sa stabileasca relatii cu popoarele si statele inamice Romei. Dupa aproape 3 ani de pregatiri la hotarele meridionale ale Daciei, incepute imdeiat dupa urcarea pe tron, imparatul Traian (in timpul caruia Imperiul Roman atinge apogeul puterii si expansiunii sale teritoriale) concentreaza la inceputul anului 101 in Moesia Superior 13-14 legiuni si numeroase unitati auxiliare (in total circa 150.000 de soldati), in vederea ingenuncherii regatului lui Decebal. La 25 martie 101 imparatul paraseste Roma, traverseaza Dunarea pe poduri de vase la Laederata (Ramna) si Dierna (Orsova) patrunzand prin Banat in Dacia. La Tapae, in vara anului 101, Decebal incearca sa opreasca inaintarea romana. Crancena si indelungata batalie se incheie insa cu victoria romana. Spre sfarsitul anului 101 importante forte dace, aliate cu sarmati si bastarni, traverseaza Dunarea si patrund in Moesia, obligandu-l pe imparatul Traian sa se deplaseze spre noul teatru de razboi deschis de Decebal. Ingeniosul plan strategic, care-l face pe Traian sa nu poata exploata succesul de la Tapae, se prabuseste insa dupa infrangerea fortelor lui Decebal in iarna si primavara anului 102 (la Nicopolis ad Istrum si in Dobrogea la Adamclisi), initiativa militara trecand definitiv in tabara adversa. In toamna anului 102, indarjita rezistenta a lui Decebal il obliga pe Traian sa incheie pacea cu regele dac, pace inteleasa insa de ambele tabere doar ca un simplu armistitiu. Din ordinul lui Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, inalta, intre Dobreta si Pontes, in ani 103-105, un durabil pod peste Dunare, pe care legiunile romane il trec in vara anului 105, initiind cel de-al doilea Razboi dacic. Abandonat de aliati, atacat prin Banat, Valea Oltului si Moldova, constrans continuu la defensiva, Decebal se retrage in citadela din Muntii Orastie. Dupa cucerirea puternicelor cetati care pazeau accesul spre capitala (Blidaru, Costesti, Piatra Rosie, Banita, Capalna, Tilisca), legiunile romane incep asediul Sarmiszegetusei. In ciuda eroicei rezistente dace, cetatea este cucerita si distrusa din temelii. O parte dintre aparatori, printre care si Decebal, reusesc sa paraseasca cetatea incercand sa continue rezistenta impotriva romanilor in interiorul tarii. Urmarit de cavaleria romana, pentru a nu cadea viu in mainile romanilor, Decebal se sinucide. Cea mai mare parte a regatului dac este transformata in vara anului 106 in provincie romana.

Ministerul Justiției

Administrația Națională a Penitenciarelor din România

Administrația Națională a Penitenciarelor din România își desfășoară activitatea în baza Ordinului Nr.160/C/2018 din 8 ianuarie 2018 emis de Ministrul Justiției și publicat în Monitorul Oficial nr.217 bis data de 9 februarie 2018. Administraţia Naţională a Penitenciarelor este instituţie publică de interes naţional, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Justiţiei şi face parte din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională ale statului. Activitatea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se desfăşoară în conformitate cu prevederile Constituţiei României, republicată, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale, cu recomandările Consiliului Europei cu privire la tratamentul deţinuţilor, cu dispoziţiile Legii nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, republicată, cu modificările ulterioare, Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată, cu completările ulterioare, Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, Hotărârii Guvernului nr. 756/2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţie. Administraţia Naţională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti. Administraţia Naţională a Penitenciarelor contribuie la asigurarea apărării, ordinii publice şi a securităţii naţionale prin organizarea pazei, escortării, însoţirii, supravegherii şi aplicării regimului de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate care se execută în centrele de arestare preventivă şi în secţiile speciale de arestare preventivă, prin organizarea activităţilor de reintegrare socială a deţinuţilor, persoanelor internate şi arestate preventiv, precum şi prin activităţi de prevenire a criminalităţii şi terorismului în mediul penitenciar, desfăşurate potrivit legii. Activitatea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi a unităţilor din subordine este coordonată de către ministrul justiţiei. Sediul central al acestei instituții este situat în municipiul București, Sectorul 2, Strada Maria Ghiculeasa, nr. 47.

Insigna - C.T.A. tir sportiv (Cerc Tehnico Aplicativ)

Cercurile tehnico aplicative (C.T.A.) erau forme de pregătire specială în cadrul formațiunilor de pregătire militară a tineretului pentru apărarea patriei (P.T.A.P.). Pentru a înțelege contextul apariției formațiunilor PTAP să nu uităm că, urmare a creării NATO (1949), la 14 mai 1955, din inițiativa Uniunii Sovietice, apare al doilea bloc militar (Pactul de la Varșovia, semnat de toate statele comuniste) în scopul apărării colective împotriva unei agresiuni externe. Cu toate acestea, la data de 20 august 1968 o forță militară a Pactului de la Varșovia (formată din 23 divizii sovietice și 6 din partea altor țări comuniste) invadează Cehoslovacia pentru a înăbuși mișcarea reformatoare de acolo, împotriva URSS. E de reținut că România nu a participat la această acțiune, supărând rău de tot “prietenul de la răsărit”. O invazie asemănătoare celei din Cehoslovacia era iminentă și în România. La data de 15 noiembrie 1968 în România s-a adoptat Legea nr. 33 care a instituit pregătirea tineretului pentru apărarea patriei. Conducerea acestei pregătiri a fost încredințată UTC-ului, sprijinit de mai multe structuri administrative, militare și civile. Toți băieții și fetele cu vârste incluse între 18 – 20 ani erau incluși în formațiunile de PTAP. Pregătirea consta în pregătire militară generală, cunoașterea armelor de nimicire în masă și a modului de protecție împotriva lor, apărare locală antiaeriană, pregătire sanitară și de prim ajutor precum și pregătire de specialitate, în cadrul cercurilor tehnico-aplicative de pe lângă unitățile militare. Tinerii purtau pe timpul pregătirii o uniformă albastră asemănătoare cu cea a gărzilor patriotice (dar care era kaki) iar manualele după care se pregăteau erau asigurate de către Ministerul Apărării Naționale. Adeseori se organizau tabere și concursuri pe tematici specifice. Pentru stimularea tinerilor participanți la pregătire se acordau diplome, medalii, insigne și alte stimulente.

După descoperirea utilizării prafului de pușcă la armele de foc, începând cu secolul al XII- lea, perfecționarea tehnicilor de mânuire a armelor a fost o preocupare primordială în rândul militarilor și, implicit, a aristocrației momentului. Armele de foc nu au fost folosite doar pe plan militar ci și în activitățile de agrement și vânătoare. În acest fel, apare o preocupare permanentă pentru îmbunătățirea calităților tehnice și de manevrabilitate ale armelor, fapt ce a dus la crearea unor structuri organizatorice ce aveau ca rol formarea deprinderilor specifice utilizării eficiente a acestora. La jumătatea secolului al XVII- lea, în anul 1640, la Lucerna în Elveția, se înființează prima Societate de Tir din lume. Ulterior, numărul societăților, organizațiilor și al cluburilor de gen, în care își desfășurau activitatea de pregătire majoritatea trăgătorilor, începe să crească considerabil în toate regiunile din Europa. În anul 1741 sunt organizate primele concursuri de tir organizate de către Regimentul Regal de Infanterie în câmpia de nord a Aradului, pentru ofițerii regimentului. În anul 1831 s-a constituit Asociația Cetățenescă de Tir din Municipiul Arad. În ceea ce privește dezvoltarea sportivă a tirului, în afară de contribuția laturii militare, un deosebit aport la această dezvoltarea a venit din partea unor societăți de vânătoare, în cadrul cărora erau organizate cursuri de pregătire a vânătorilor și care își desfășurau activitatea pe mai multe domenii de vânătoare de la Arad, Săvârșin, Șiria, Șiman, Chișinău-Criș și Pecica. Pe data de 5 mai 1862, ia ființă prima societate de tir, la nivel național, denumită : "Societatea Română de arme și dare la semn" având sediul stabilit la București, iar la numai un an de la înființarea ei, "Societatea Română de arme și dare la semn" avea un număr de 120 de membri și 5 membri de onoare. Pe data de 9 septembrie 1865, prin înaltul Decret Domnesc nr.1147, publicat în Monitorul Oficial nr.200 din 11/23 septembrie, sunt aprobate și recunoscute oficial statutele Societății Române de arme și dare la semn. În urma acestui decret, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza donează societății din terenul Mânăstirii Radu – Vodă – teren trecut în patrimoniul statului – o suprafață de 47514 mp , pentru a-l folosi drept poligon de tir cu condiția ca acest teren să nu fie înstrăinat. Terenul donat s-a adăugat la cel pe care societatea îl avea deja în folosință și care era poziționat în zona Clubului Progresul. Prima participare a unor trăgători români la un concurs internațional a fost în anul 1919 la Le Mans – Franța, unde românii au cucerit locul doi. La acest concurs au participat trăgători de elită din toate țările aliate în primul război mondial. În anul 1924, România participă la Jocurile Olimpice de la Paris cu un lot de trăgători, unde Constantin Tomescu ocupă locul 18.

B.T.T. - Școala de schi (Biroul de Turism pentru Tineret)

Până la instaurarea comunismului, turismul românesc organizat se desfăşura prin intermediul asociaţiilor şi cluburile de turism existente. Primul Club Alpin a luat fiinţă în Braşov la 10 mai 1873. Cea mai veche asociaţie este S.K.V.– Siebenbürgischer Karpaten Verein, înfiinţată la Sibiu la 28 noiembrie 1880 şi dizolvată în 1944. Această asociaţie a avut cei mai mulţi membri (germani, români, maghiari şi alte naţionalităţi) şi cele mai multe secţii, a construit cele mai multe drumuri şi cabane (59), a editat 56 de Anuare, a înfiinţat un corp de călăuze brevetate şi primele echipe de salvare în munţi. La 2 aprilie 1926 a luat fiinţă Turing-Clubul României, având mai multe secţii în ţară. A construit cabane, a efectuat marcaje turistice şi a publicat Calendar săptămânal, transformat în Enciclopedia Turistică Românească. Sub egida T.C.R. au apărut şi alte publicaţii. Grupul Alpin Brav, transformat în 1937 în Clubul Carpatin Român, a fost înfiinţat de câţiva elevi de la liceul Mihail Viteazul, căpătând personalitate juridică la 18 martie 1936. Acesta a construit cabana Brav, devenită Caraiman. Asociaţia turistică România Pitorească a luat fiinţă în Bucureşti la 21 mai 1930. A construit cabana Ciucaş, a tipărit un an revista România Pitorească şi apoi Buletinul România Pitorească. Clubul Alpin Român s-a construit la 18 martie 1934. A construit Căminul Alpin – Buşteni, un refugiu la intrarea în Valea Coştilei şi şi-a cumpărat un sediu în Bucureşti. A tipărit Buletinul Alpin şi apoi Buletinul Clubului Alpin Român. A practicat alpinismul şi căţărarea, înfiinţând în 1938 prima şcoală de căţărare modernă în România, fiind organizat pe trei secţii. Asociaţia Piatra Craiului a fost creaţia unui pensionar militar. A închiriat de la călugări cabanele „Decebal” şi „Bucegi”, din apropierea Peşterii Ialomiţei. Activitatea acestor asociaţii a fost în general alpinismul. Ele au fondat în 1934 Federaţia Societăţilor de Turism şi Alpinism, iar din februarie 1936, data înfiinţării O.N.T. (Oficiul Naţional de Turism), în parte au fost patronate şi de acesta. În cadrul O.N.T. au existat Birouri județene și Birou național de turism pentru tineret (B.T.T.).

Schiul colectează diferite discipline de iarnă unite prin utilizarea

schiurilor ca instrument pentru deplasarea distanțelor pe suprafețe înzăpezite. În România primele știri despre schi ca sport au apărut în "Revista Automobilă" în anul 1920, unde este menționată Societatea de schi "Karpathia" din Brașov, înființată în anul 1880.Tot în 1880 se înființează "Societatea Carpatină Ardeleană a Turiștilor" SKV (Siebenburgische Karpathenverein"), cu sediul la Sibiu, care avea secții regionale în diferite zone ale țării. Una dintre realizările SKV a fost tipărirea unui "Anuar al SKV", apărut între anii 1881-1944, în care erau tratate și problemele specifice muntelui pe timp de iarnă, inclusiv amenajarea unor pârtii de schi, case de adăpost etc. În anul 1893, ia ființă prima societate turistică românească cu activitate efectivă cunoscută: "Societatea Carpatină Sinaia". În statutul său, alături de obiectivele turistice, științifice și culturale, întâlnim și preocuparea pentru activități sportive ca tirul, vânătoarea și sporturile de iarna (schi, bob - sanie). În 1892, se semnalează un grup de schiori condus de Carol Ganzer, care parcurge Clăbucetele Predealului. Un an mai târziu, revista "Hercules" își informa cititorii că "săniușul pe picioare" se practica în multe localități ardelene, mai ales în zona Clujului și Bihorului. În anul 1905 se înființează "Societatea de Schi Brașoveană" aparținând locuitorilor de naționalitate germană - Kronstadter Ski Vereinigung"), iar în 1909 se organizează primul concurs de schi din România. Doi ani mai târziu s-a disputat și prima cursă de coborâre din Postăvar până în Poiana Brașovului, învingător fiind W. Janesch. Au participat 11 concurenți. Tot în acești ani încep să fie organizate și întreceri feminine pe distanțe scurte. Anul 1913 consemnează construirea primei trambuline de sărituri cu schiurile în Poiana Postăvarului de către KSV. Primul Campionat Național este disputat la Sinaia în 1927. Primul campionat interuniversitar are loc la Predeal în 1930. În 1931, ia ființă FRSB (Federația Română de Schi Biatlon). Astăzi se practică diverse discipline sportive de schi: schi alpin, schi nordic, schi alpinism, schi freestyle și schifreeride.

Placheta - Armata României (Forțele Armate ale României)

Forțele Armate Române (generic spus – Armata României) sunt formate din trei categorii de arme:

Forțele Terestre - cea mai numeroasă componentă a forţelor armatei destinate realizării diferitelor acţiuni militare, cu caracter terestru sau aeromobil, în orice zonă sau direcţie. Această categorie de forțe este compusă din: unități de infanterie, artilerie, tancuri, rachete și artilerie antiaeriană, vânători de munte, parașutiști, geniu, apărare N.B.C., structuri de comunicații și informatică, poliție militară, administrație / intendență și forțe pentru operații speciale (F.O.S.).
Forțele Aeriene (generic spus – Aviația militară) numără astăzi 10800 de persoane și 164 aeronave. Misiunile principale ale Aviației Militare Române includ apărarea și securitatea spațiului aerian național, sprijinirea forțelor terestre și navale, precum și participarea la misiuni N.A.T.O., asigurând survolul și protecția integrității teritoriale. Acestea implică interceptări, antrenamente și operațiuni de supraveghere aeriană.
Forțele Navale (generic spus – Marina militară) reprezintă o categorie de arme ce efectuează operațiuni îndeosebi în Marea Neagră și pe fluviul Dunărea numărând aproximativ 7150 de persoane și diverse categorii de nave. Forțele Navale Române cuprind :

Flota militară maritimă, cu aproximativ 45 de unități (nu toate simultan în serviciu) care operează mai ales în Marea Neagră, dar și pe mările și oceanele lumii în cadrul operațiunilor N.A.T.O.
Flota militară fluvială, cu aproximativ 15 unități care operează pe Dunăre.
La aceste 60 de unități trebuie adăugate vedetele și șalupele grănicerești (ale Poliției de Frontieră).

Aceste categorii de forțe acționează sub comanda Statului Major al Apărării, direct subordonat Ministerului Apărării Naționale. Pe timp de război, Președintele României este comandatul suprem al Forțelor Armate. Ministerul Apărării Naționale avea prevăzute, potrivit proiectului pe 2009, cheltuieli în valoare de 7,65 miliarde de lei, respectiv 1,3% din PIB. Modernizarea armatei române necesită, în următorii 10 ani, 13 miliarde euro, doar pentru programele mari de înzestrare, planificate atât pentru forțele aeriene, cât și pentru cele terestre și navale. În prezent, Armata Românie desfășoară acțiuni militare și pe teatre internaționale de operațiuni militare. Din 2007 serviciul militar obligatoriu în România a fost suspendat. În anul 2025 armata națională număra 90000 de militari activi fiind a 52 țară din lume, și un număr de 55000 de militari în rezervă.

România - Barcelona 1992 (jocuri olimpice)

În orașul spaniol Barcelona a avut loc a XXV-a ediție a Jocurilor Olimpice de vară între 25 iulie și 9 august 1992. La această ediție a JO au participat 9956 sportivi din 169 de state ale lumii, în cadrul a 32 sporturi olimpice (în total 286 probe sportive). Clasamentul final pe medalii se prezintă astfel:

locul 1 - Echipa unificată a statelor membre CSI (foste republici din compunerea URSS) – 112 medalii (45 de aur, 38 de argint și 29 de bronz)
locul 2 - SUA – 108 medalii (37 de aur, 34 argint și 37 de bronz)
locul 3 - Germania – 82 de medalii (33 de aur, 21 de argint și 28 de bronz)
locul 14 - România - 18 medalii (4 de aur, 6 de argint și 8 de bronz)

_________ooOoo__________

O MARCĂ POȘTALĂ

DOCUMENT ISTORIC