Epaminonda's Blog.....

Cuvântul gară este folosit în vorbirea curentă pentru a desemna doua noţiuni tehnice diferite. Pe de o parte se referă la ansamblul de linii, instalaţii şi clădiri feroviare dintr-o staţie de cale ferată, dar în accepţiunea curentă a termenului desemnează clădirea de călători a unei staţii. Din punct de vedere feroviar clădirile gărilor nu au constituit niciodată prioritatea principală a constructorilor din România. Eforturile constructorilor şi banii beneficiarului s-au îndreptat cu precădere către realizarea traseului unei linii de cale ferată (terasamente, poduri, tuneluri, instalaţii etc.) adică spre ceea ce condiţiona punerea în funcţiune a unei linii feroviare. O cale ferată se putea da în exploatare și ulterior se putea construi și gara. Acesta este motivul pentru care nu se poate vorbi, decât cu rare dar notabile excepţii, despre o arhitectură feroviară deosebită.

Gările româneşti au avut o monumentalitate proprie generată de condiţiile de exploatare (spaţii tehnice, deservirea călătorilor, etc.) şi mai puţin de considerente estetice. Este adevărat că municipalităţile au cerut mereu gări cât mai frumoase şi mai impozante pentru oraşele respective, dar cum banii erau la C.F.R, rezultatele nu au fost întotdeauna pe măsura dorinţelor. Cel puţin pentru perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea gările erau principala poartă de intrare în oraşe, erau interfaţa reţelei feroviare cu oraşul. Din punct de vedere urbanistic amplasarea gărilor au fost tratată, fie ca un cap de perspectivă, la capătul unui bulevard care ducea spre centru de obicei, fie prin includerea gării în laturile unei pieţe. În ambele situaţii gara a provocat o înflorire a comerţului şi turismului în jurul ei. Au apărut hoteluri, restaurante (vestitul restaurant al gării) şi mici magazine generând o zonă de interes a oraşului. Căile ferate ajung în România la aproape o jumătate de secol de la apariţia în Anglia a primei linii de cale ferată în 1825. Este drept că încă din timpul lui Mihai Sturdza şi Barbu Ştirbei se discuta în cele două principate despre introducerea căilor ferate. Construcţia primei căi ferate româneşti începe sub domnia lui A.I.Cuza, la 1 septembrie 1865, când se concesionează companiei engleze John Trevor-Barkley linia Bucureşti-Giurgiu, care a fost terminată în 1869. Regele Carol I a inaugurat la 26 august 1869 linia, călătorind până la Giurgiu cu trenul şi mai departe cu vaporul pe Dunăre până la Viena, dar deschiderea oficială nu a avut loc decât la 19/31 octombrie a aceluiaşi an. În anul 1869 apar deci primele două gări româneşti: Bucureşti şi Giurgiu.Pentru a lega cele două linii intre ele (Bucureşti-Giurgiu şi Roman-Paşcani-Cernăuţi-Lemberg) statul român contractează în 1868 realizarea altor trei importante linii de cale ferată cu dr.Bethel Henry Strussberg: Roman-Mărăşeşti-Tecuci-Galaţi cu ramificaţia Tecuci-Bârlad, Galaţi-Brăila-Buzău-Ploieşti-Bucureşti şi Bucureşti-Piteşti-Slatina-Craiova-Vârciorova. Lucrările demarează rapid şi primele realizări sunt remarcabile : în aprilie 1870 se dă în circulaţie provizoriu linia Galaţi-Tecuci iar în decembrie acelaşi an linia de la Roman la Bucureşti. După acest început promiţător relaţiile cu concesionarul prusac se deteriorează treptat, totul culminând cu ceea ce avea sa se numească scandalul Strussberg, o afacere în care se implică cancelarul Otto von Bismarck şi care la un moment dat generează chiar problema abdicării domnitorului Carol I ! În final acţionarii firmei germane se constituie într-o societate care reuşeşte să termine toate lucrările şi la 5 ianuarie 1875 se putea circula cu trenul de la Bucureşti la Vârciorova. Gările executate de compania Strussberg au avut o arhitectură modestă, clădirile fiind concepute în principal cu scopul de a asigura deservirea călătorilor şi erau foarte asemănătoare între ele. Uneori şefii de gară erau obligaţi să rezolve problemele de deservirea călătorilor cu modestele mijloace de care dispuneau. Astfel, şeful gării Craiova raporta superiorilor în geroasa lună ianuarie a anului 1876 că a distribuit sticle cu apă fiartă călătorilor dintr-un tren pentru a-şi încălzi picioarele! După perioada de pionierat încep şi românii să construiască linii de cale ferată. Este remarcabilă activitatea inginerului Elie Radu în proiectarea construcţiilor feroviare romaneşti. Clădirile de călători din gările Cucuteni (azi Leţcani), Carasa, Vorniceni, Ungureni, Dângeni, Todireni, Truşeşti, Zlătunoaia, Rediu, Şoldana, Vlădeni şi Jijia, proiectate de Elie Radu, sunt prevăzute cu gospodărie anexă pentru şeful de gară. Ele au fost construite cu cărămidă aparentă de Ciurea (Fabrica de cărămizi a C.F.R.-ului) de Serviciul de Construcţie al Căilor Ferate, înfiinţat în 1885 şi condus de ing. Petre Ene. Gările de mai sus se află pe linia Iaşi-Dorohoi dată în exploatare între anii 1895-1896. O altă reconstrucţie de gară a avut loc la Ploieşti (Ploieşti Sud de azi) a cărei arhitectură nu este deloc specifică companiei Strussberg. Modificarea gării ar fi putut avea loc în 1879 când s-a construit linia Ploieşti-Predeal. După anul 1893 îşi face apariţia în peisajul feroviar românesc un nou stil arhitectonic, cu puternice influenţe româneşti. Acest fapt se datorează inginerului Elie Radu care avea să realizeze multe gări din România care nici azi nu şi-au pierdut farmecul şi care a intrat în istoria Căilor Ferate Române ca părintele arhitecturii feroviare româneşti . Printre gările realizate de Elie Radu se numără cele din Tg. Ocna, Podu Iloaie, Hârlău, Comăneşti, Calafat, Băileşti, Merişani, Bascov, Băiculeşti şi Curtea de Argeş.
Gara Abrud a deservit și încă deservește orașul Abrud din inima Munților Apuseni, județul Alba.

Această gară a fost cap de linie ferată îngustă Turda (județul Cluj) – Abrud (93 kilometri). Astăzi Abrud numără aproximativ 4360 locuitori și este atestat documentar din anul 1215 sub numele Herdeud.

Localitatea era renumită în timpul romanilor pentru bogatele zăcăminte aurifere. Magistrala feroviară CFR 309 a fost construită în perioada 1891-1912, fiind inaugurată oficial pe 20 iunie 1912 și avea ecartament îngust – 760 milimetri.

Principalele localități deservite erau Turda, Baia de Arieș, Câmpeni, Roșia Montană și Abrud. Linia a fost folosită atât pentru transportul călătorilor cât și pentru transportul de marfă, cum ar fi lemnul exploatat în Munții Apuseni.

Traficul pe acest tronson a fost închis în anul 1997 din cauza nerentabilității iar o parte din calea ferată a fost dezafectată. În prezent se mai organizează curse ocazionale între Abrud și Câmpeni, pe o lungime de 11 km, cu trenuri de tip Mocaniță.

Din 2014 acest scurt traseu de cale ferată și gările aferente, deci și Abrud, au fost declarate monument istoric.
Gara Aciuța (concret - haltă) deservește un sat micuț, de doar 199 locuitori, atestat documentar din anul 1366, care este chiar Aciuța, sat din compunerea comunei Pleșcuța, județul Arad.

Satul este situat pe defileu râului Crișul Alb între localitățile Gurahonț si Vârfurile. Într-o vreme satul a aparținut domeniului Cetății Șiria, aflată nu departe. Aici poate fi admirat un interesant castel din secolul al XVIII-lea, construit în stil neoclasic. Această haltă este situată pe magistrala feroviară 317 (Sântana - Brad), ce măsoară 144 kilometri fiind situată între haltele Romanița (spre Sântana) și Tălagiu (spre Brad.)

Acest tronson al CF a fost construit între anii 1876 – 1896 și inaugurat pe 6 decembrie 1896.
Gara Adânca (concret - haltă) deservește satul Adânca din comuna Gura Ocniței, județul Dâmbovița.

Acest sat numără aproximativ 1685 locuitori și este atestat documentar din anul 1619. Această comună este situată pe cursul inferior al râului Slănic și este străbătută de șoseaua națională DN72 (Târgoviște – Ploiești). Halta este situată pe magistrala feroviară CFR 302 (Târgoviște – Ploiești), parțial simplă, parțial dublă, neelectrificată, lungime - 52,4 kilometri, ecartament - 1435 milimetri. parte componentă a Regionalei CFR București, fiind încadrată de haltele Săcuieni (spre Târgoviște) și Bucșani (spre Ploiești).

Linia a fost inaugurată în data de 29 iunie 1946, pentru ca în data de 14 ianuarie 2012 traficul de călători să fie închis din cauza nerentabilității.Și totuși începând cu 15 octombrie 2015 linia a fost redeschisă și operată de compania privată Transferoviar Călători.

Gara Aghireș este o stație de cale ferată care deservește comuna Aghireșu din județul Cluj ce numără aproximativ 5691 locuitori și este atestată din anul 1263.

Aghireșu (în maghiară Egeres, în germană Erldorf) este o comună din județul Cluj care include și satele: Aghireșu-Fabrici, Arghișu, Băgara, Dâncu, Dorolțu, Inucu, Leghia, Măcău, Ticu și Ticu-Colonie. Satul Aghireșu-Fabrici are stație de cale ferată, iar în satele Aghireșu, Dorolțu, Leghia și Măcău există halte. În această comună se pot vedea ruinele Castelului Bocskai de la 1572 și Rezervația naturală "Gipsurile de la Leghia" (1 ha). Gara este situată pe magistrala feroviară CFR 300 (București – Oradea), tronsonul Cluj Napoca – Huedin (aproximativ 53 kilometri) fiind încadrată între haltele Dorolțu (spre Cluj Napoca) și Aghireș-haltă (spre Huedin). Construcția infrastructurii de cale ferată s-a făcut de la vest la est. Tronsonul Oradea – Cluj s-a dat în folosință în anul 1870 pentru ca în 1873 să se ajungă până la Teiuș, Sighișoara și apoi Brașov. În anul 1879 s-a dat în folosință tronsonul Ploiești – Brașov.

Joncțiunea celor două linii a dus la interconectarea rețelei feroviare a Regatului Român cu Căile Ferate de Stat din Austro-Ungaria.
Halta Aghireș este o stație de cale ferată care deservește localitatea Aghireșu-Fabrici ce aparține comunei Aghireșu, județul Cluj.

Halta, firesc, este situată tot pe magistrala feroviară 300 (București - Oradea), fiind vecina cu gara Aghireș.

Ea este încadrată deci de gara Aghireș (spre Cluj Napoca) și halta Gălășeni, prima din județul Sălaj (spre Huedin).

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN AFORISM APARȚINÂND

LUI VALERIU BUTULESCU

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL PRAHOVA

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

(Dimitrie Cantemir)

Colegiul militar liceal Dimitrie Cantemir

Semper fidelis (Întotdeauna credincioși)

1.II.2007 * 1972 - BREAZA - 2007

Colegiul Naţional Militar „Dimitrie Cantemir” a fost înfiinţat la data de 4 iunie 1912 la Mănăstirea Dealu (Târgovişte). Din 1929 s-a numit Liceul Militar „Nicolae Filipescu”. În noiembrie 1940 a fost transferat la Predeal unde funcţionează până în 1948. A dat ţării în cei 36 de ani de existenţă 33 de promoţii însumând 1282 de absolvenţi. După război, în anul 1949, liceul a fost reînfiinţat la Roman. În 1950 a fost redislocat la Predeal, unde a funcţionat încă 4 ani. În 1953 a absolvit prima promoţie după război. Din 1954 este dislocat în oraşul Breaza, pe Bulevardul Republicii la nr.75. La 4 iunie 2007, la aniversarea a 95 de ani de existenţă, şeful Statului Major al Forţelor Terestre conferea colegiului „Emblema de Onoare a Forţelor Terestre”. Cu acelaşi prilej, instituţiei i-a fost înmânat Steagul de identificare. Pe 4 iunie 2012, la împlinirea a 100 de ani de nobilă şi demnă existenţă, Drapelul de luptă al colegiului a fost decorat cu Ordinul “Virtutea Militară în grad de Cavaler”, cu însemn pentru militari, de pace. Încadrat armonios în învăţământul preuniversitar românesc, Colegiul Militar Liceal “Dimitrie Cantemir” s-a transformat, începând cu anul şcolar 2014-2015, în Colegiul Naţional Militar “Dimitrie Cantemir”, conform ordinului nr. 3280/10.04.2014, emis de ministrul Educaţiei Naţionale. De-a lungul a peste un secol de existenţă, Colegiul Naţional Militar „Dimitrie Cantemir” a dat ţării peste 13000 de absolvenţi, cuprinşi în 92 de promoţii, a căror reuşită confirmă şi consolidează valoarea acestui lăcaş militar de învăţământ, cultură şi educaţie. Cei mai mulţi au îmbrăţişat şi s-au remarcat în cariera militară, peste 200 fiind avansaţi la gradul de general. Alţi absolvenţi au devenit academicieni de renume, medici militari şi civili excepţionali, miniştri, ambasadori, profesori universitari, cercetători ştiinţifici. Colegiul Naţional Militar „Dimitrie Cantemir” se prezintă ca o instituţie de învăţământ preuniversitar performantă a Armatei României, care asigură însuşirea temeinică a cunoştinţelor ştiinţifice, de cultură generală şi militară necesare elevilor pentru a putea continua studiile în instituţiile militare de învăţământ superior şi postliceal.

Dimitrie Cantemir a fost un mare cărturar al umanismului românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. În două rânduri a fost și domn al Moldovei (lunile martie – aprilie 1639 și perioada anilor 1710 - 1711). Dimitrie Cantemir s-a născut în localitatea Silișteni, azi Dimitrie Cantemir, județul Vaslui în data de 26 octombrie 1676 și a decedat la Harkov, azi Ucraina, în data de 21 august/1 septembrie 1723. A fost fiul domnului moldovean Constantin Cantemir, după moartea acestuia fiind proclamat domn al Moldovei, dar neconfirmat de către Poartă. Următorii ani și i-a petrecut la Constantinopol, unde a fost capuchehaie (trimis la Poartă ca garant al fidelității). A însoțit armata otomană în expediția eșuată din Ungaria, fiind martor al înfrângerii oștilor otomane ale sultanului Mustafa al II-lea de către austrieci în luptele de la Petrovaradin și Zenta. Cât a stat la Constantinopol a studiat la Academia Patriarhiei Ecumenice, filială spirituală a universității de la Padova. Aici erau profesori care predau geografia, anatomia și deschideau elevilor cunoașterea tezaurelor literaturii clasice, elină și latină. A învățat aici limbile orientale: turca, persana și araba, literatură muzică și religia islamică. Cât a locuit în Constantinopol și-a construit un palat pe malul Bosforului, unde a locuit împreună cu familia sa (1700). În anul 1699 s-a căsătorit cu fiica voievodului Șerban Cantacuzino, Casandra. Nunta a avut loc la Iași în data de 9/19 mai 1699. Cu soția Casandra a avut șase copii (patru băieți: Matei, Constantin, Șerban, Antioh ;i două fete: Maria și Smaranda). După moartea Casandrei s-a căsătorit cu Anastasia Ivanovna Trubețkaia, care i-a mai dăruit încă o fiica, pe Ecaterina-Smaragda. În anul 1710 a fost numit pe tronul Moldovei, având misiunea de a-l supraveghea pe Brâncoveanu, bănuit de neloialitate față de Imperiul Otoman, în schimb a încheiat el însuși un tratat cu Imperiul Rus condus de Petru cel Mare. Prin tratatul încheiat la Luțk (13/24 aprilie 1711), țarul Rusiei se angaja să ajute la eliberării Moldovei de sub dominația turcă și să garanteze integritatea granițelor. Tratatul conținea 17 articole. Prin Tratat se stipula că domnia sa va rămâne pe viață, iar Scaunul Moldovei va fi transmis pe cale ereditară, în familia Cantemir, afară de cazul în care unul dintre domni s-ar lepăda de Rusia și de ortodoxie. Articolul al XI-lea prevedea retrocedarea la Moldova a Tighinei și Buceagului, cu cetățile de la Dunăre, Chilia și Cetatea Albă, pierdute în vremea lui Ștefan cel Mare și a lui Petru Rareș. Cantemir a fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi fiind împotriva transformării țăranilor liberi în șerbi. În monografia închinată marelui cărturar moldovean, P.P. Panaitescu consideră că încă din tinerețe, D. Cantemir ar fi urmărit realizarea unui scop bine determinat, și anume instaurarea monarhiei absolute și ereditare în Moldova, împotriva anarhiei feudale a boierilor. Armata rusă ajutată de moldoveni a suferit o înfrângere categorică din partea turcilor în Bătălia de la Stănilești. În consecință, Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia, unde și-a petrecut restul vieții în mijlocul preocupărilor intelectuale. În Encyclopedia Britannica, ediția a IX-a, se menționează că Petru cel Mare a refuzat să-l predea pe aliatul său către turcii victorioși la Stănilești și l-a luat cu el în Rusia. Dimitrie Cantemir a stat în Rusia doisprezece ani, până la moarte, în 1723. Primii ani i-a petrecut în Ucraina, pe moșiile dăruite de țar, care cuprindeau domenii vaste în provinciile Kursk, Seva, Moscova, fiind înconjurat de oștenii moldoveni, țăranii liberi și mazilii care l-au urmat pe domn în exil. A devenit consilier secret al lui Petru I pentru problemele Orientului și membru al senatului (după ce a fost ajutat de ambasadorii Olandei și Franței la Înalta Poartă) și a desfășurat o activitate științifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un domeniu feudal, satul Dmitrovska, ce va fi rebotezat Dmitrovsk sub țarina Ecaterina a II-a. A fost investit cu titlul de" Principe Serenissim al Rusiei" prin ucazul lui Petru cel Mare de la 1 august 1711. A contribuit la cartografierea Rusiei și a lucrat în sistem Mercator. Colecția sa de hărți, scrise în latină, se află în Arhiva Cabinetului lui Petru cel Mare de la Petersburg. În anul 1714, Dimitrie Cantemir devine membru în Societas Scientiarrum Brandenburgica, ulterior cunoscută sub numele de Academia din Berlin. La 11 iulie 1714, Academia îl acceptă în rândurile sale și îi acordă diploma de membru, semnată de vicepreședintele Johann Carol Schott, în absența președintelui Academiei. Ca membru al Academiei din Berlin a corespondat cu Leibniz, încercând să stabilească principiile fondării unei Academii Ruse. Subiect al documentării biografice este și afilierea sa formală la un ordin inițiatic tradițional, susținută atât prin elemente ezoterice prezente în opera sa, cât și de surse indirecte. A murit în Rusia în urma unui diabet avansat, și a fost înmormântat într-o criptă din biserica Sf. Nicolae din Moscova, construită după planurile sale. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, repatriate graţie lui Nicolae Iorga, în 1935. Pe lespedea raclei sale este scris următorul text: „Aici, întors din lunga și pre greaua pribegie înfruntată pentru libertatea țării sale, odihnește Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei” În scurta sa domnie, Dimitrie Cantemir a făcut unele reforme, pentru anumite pături sociale mai puțin bogate:

Scăderea “birului steagului”, adică darea ce se lua la domnie nouă, ca să plătească cheltuielile steagului de domnie de la turci.
Desființarea deseatinei (deseatină = dijmă, a zecea parte din produse, în special din stupi), care privea în special boierimea mică, crescători de albine.
Privilegiul pentru breasla mișeilor calici din Roman
Privilegiul pentru breasla cioclilor din Iași,
Privilegiu "jupânesele sărace" văduve etc
Reluarea pentru țară a unor mănăstiri închinate patriarhiei din Ierusalim.
A constituit câteva unități militare din rândul păturii mijlocii (boiernași și slujitori) care mai înainte luptase ca mercenari în armate străine.

Din opera lui Cantemir amintesc doar câteva lucrări:

Divanul sau Gâlceva înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul – scrisă în română și greacă și tipărită la Iași în anul 1698 – considerată ca o primă lucrare românească originală de gândire religioasă.
Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Iamgo - Icoana de nezugrăvit a științei sacrosante) - lucrare filosofică, un fel de împăcare între știință și religie, între determinismul științific și metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie și științele oculte. Cantemir cunoaște și pune în discuție principalele probleme ale filozofiei din vremea lui: teoria cunoașterii, teoria atomilor și a originii materiei, etc.
Istoria ieroglifică - considerată prima încercare de roman politico-social, alegoric și autobiografic. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe și versuri care reflectă influența poeziei populare.
Istoria Creșterii și Descreșterii Imperiului Otoman, redactată în latină – o istorie a imperiului otoman, tradusă și în limbile engleză , franceză și germană. În această lucrare Dimitrie Cantemir se referă la o serie de fapte privind viața cotidiană, obiceiurile și tradițiile turcilor, ca de exemplu ceremoniile primirii ambasadorilor la Înalta Poartă, sărbătorirea bairamului, ritualul circumciziunii etc. În cursul expunerii Dimitrie Cantemir citează o serie de proverbe și zicători turcești. Deosebit de interesante sunt detaliile asupra instituțiilor statale și publice otomane, asupra armatei, vieții din palatul imperial, monedelor turcești, instituțiilor de învățământ, despre viața ecleziastică, muzică, literatura populară etc.
Hronicul vechimei româno-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină, dar tradus apoi de autor și în română – o istorie a românilor de la Traian până în pragul celei de a doua "descălecări" sau întemeierea principatelor.
Descrierea Moldovei, scrisă în latină, la cererea Academiei din Berlin. Lucrarea se constituie în prima prezentare interdisciplinară (geografie, demografie, etnografie, cartografie, psihologie colectivă) a Moldovei și locuitorilor ei. Opera are trei părți: prima este consacrata descrierii geografice, partea a doua se ocupă de politică iar partea a treia este dedicată religiei și culturii moldovenești.

Personalitatea lui Dimitrie Cantemir în viziunea altor personalități ale lumii:

Cronicarul Ion Neculce: “că așa arăta de bun și de blând încât tuturor le era ușa deschisă și era nemăreț de vorovea cu toți copii”.
George Călinescu: „un erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru.”
Encyclopædia Britannica, ediția a 11-a, vol. 5, articolul Dimitrie Cantemir se menționează: „Demetrius or Demeter Cantemir was known as one of the greatest linguists of his time, speaking and writing eleven languages, and being well versed in Oriental scholarship.” (Dimitrie Cantemir a fost unul dintre cei mai mari lingviști ai vremii sale, vorbind și scriind curent în unsprezece limbi și fiind bun cunoscător al bursei).
Ioan Verdeș: „cea mai strălucitoare şi mai uimitoare personalitate a culturii române medievale”
Nicolae Iorga: “ primul mare intelectual român de tip european specialist în probleme orientale”

Dimitrie Cantemir a fost un cărturar de mare erudiţie, istoric, filozof, geograf, etnolog, muzicolog, personalitate enciclopedică - ale cărui educaţie, cultură şi recunoaştere europeană au marcat destinul culturii româneşti. Numele său a fost atribuit multor străzi din localități ale României (București, Constanța, Timișoara, Oradea, Baia Mare, Craiova, Suceava, Vaslui dar și Buzău) și Republicii Moldova (Chișinău). În sudul Republicii Moldova există orașul și raionul Cantemir. Numeroase instituții de educație și cultură din ambele țări îi poartă de asemenea numele (licee – București, Iași, Dărăbani, liceu militar – Breaza, Universitatea independentă creștină din București, Universitatea ecologică din Iași, etc). Biblioteca din Ungheni (Republica Moldova) poartă numele marelui savant.

Societatea "Caritatea" a doamnelor din Ploiești 1880 - 1930

Piesa de mai sus este o veche și frumoasă medalie realizată din alamă aurită, în anul 1930, de către gravorul Varniol fiul pentru a celbera jubileul de 50 de ani a Societatii Caritatea a Doamnelor din Ploiesti. Această societate a fost fondată in anul 1880, cu scopul de a înfiinţa un atelier de ţesături şi lucru de mână precum şi de a acorda ajutoare celor doamnelor fără mijloace de existenţă. În anul 1890 societatea a trecut sub preşedinţia lui Zoe Scorţeanu, secondată de un comitet din care făceau parte Felicia Homoriceanu, Ecaterina Sfetescu, Atina Istrati Negulescu, Ana Ghiţă Ionescu, Eliza Garoflid, Zoe Romanescu, Ecaterina Cropellianu, Eufrosina Eliade etc. Zoe Scorţeanu a condus destinele acestei societăţi timp de 23 de ani şi în timpul mandatului ei va dona în 1911 terenul pe care se va construi azilul de bătrâni pe strada Poştei care va purta numele donatoarei, Zoe Scorţeanu. Alte doamne care au condus apoi această societate sunt: Lelia General Cantacuzino „suflet superior de femeie care şi-a jertfit întreaga viaţă pentru binele nevoiaşilor şi care cu un devotament neîntrecut curmat numai de o moarte prematură, a condus societatea în vremurile spinoase ale anilor 1913 şi 1916 până în septembrie 1919”, Victoria Agraru și Dora I. Dimitrescu, etc Adevărata activitate a unităţii va debuta însă începând cu anul 1890, când va fi reorganizată sub denumirea de Societatea Caritatea a Doamnelor din Ploieşti şi i se va modifica şi statutul, anunânţându-se ca obiective principale: ajutorarea persoanelor lipsite de mijloace de existenţă, înfiinţarea unui azil pentru femeile bătrâne sau infirme. Cel de al doilea obiectiv avea să fie atins în 8 mai 1911 când se inaugurează sediul destinat azilului de bătrâni (pentru 19 persoane), pe strada Poştei nr. 17, în asistenţa I.P.S.S. Pimen, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei. Numărul membrilor societăţii a diferit în timp – de la 52 membrii în 1922 la 182 membri în 1945.Ajutorarea celor nevoiaşi se făcea prin împărţirea de mijloace băneşti/materiale în special de marile sărbători (Crăciun, Paşti), dar şi prin acordarea de haine şi rechizite copiilor şcolari nevoiaşi, de lemne de foc pentru văduve, sau prin acordarea de ajutoare băneşti cu ocazia nunţilor ori înmormântorilor. În anul 1924 se va adopta un nou statut al societăţii, prin care se accentuează latura activităţii legată de asistenţa socială. Astfel, conform statutul scopul societăţii era acela de a înfăptui sau coopera la înfăptuirea operelor de asistenţă socială, prin acordarea de ajutoare persoanelor lipsite de mijloace de existenţă care au o recomandare făcută de Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale sau de o persoană notabilă a oraşului. Membrii activi ai societăţii puteau fi numei femei, bărbaţii putând fi acceptaţi numai ca membrii onorifici. Numai membrii activi puteau delibera/lua decizii/administra societatea; cei onorifici putând doar consilia şi da un secretar în consiliul de administraţie şi în cel de cenzori. Un membru se putea considera înscris în societate prin plata cotizaţiei şi prin înscrierea sa în registrul de partizi (cotizaţia anuală fiind de minim 20 lei). Societatea nu putea funcţiona cu mai puţin de 30 de mebrii activi. Pierderea calităţii de membru se făcea prin demisie fie prin excludere (în cazul neplăţii cotizaţiei, condamnării în justiţie, aducerii atingere la interesele societăţii). Fondurile unităţii se obţineau din cotizaţii, donaţii, legate, subvenţii de la diferite instituţii ori autorităţi, oraganizarea de serbări / chete / colecte / loterii / tombole / baluri /conferinţe, dobânzile capitalului depus spre fructificare, alte venituri întâmplătoare. Organele de conducere ale societăţii erau comitetul de administraţie, cenzorii, adunarea generală. Comitetul de administraţie se compunea din 16 membrii aleşi de adunarea generală pe o perioadă de 3 ani, condus de preşedinte, înlocuit la nevoie de 4 vicepreşedinţi, casier şi secretar. Se întrunea o dată pe lună şi lua decizii cu hotărîrea majorităţii de membrii, în caz de paritate preşedintele fiind cel ce lua decizia finală. Nimeni nu primeau retribuţii pentru activitatea desfăşurată. Comisia de cenzori era alcătuită din 3 cenzori şi 3 cenzori supleanţi ce aveau obligativitatea verificării actelor contabile, a bugetului, bilanţului şi contului de venituri şi cheltuieli. Adunarea generală a membrilor se întrunea o dată pe an sau ori de câte ori era nevoie, rolul acestuia fiind de aprobare a veniturilor şi cheltuielilor şi de coordonare a activităţii generale de asistenţă. La jubileul de 50 de ani al Societăţii „Caritatea”au ţinut să participe prof. I. A. Bassarabescu împreună cu fiica sa Cireşica, Gh. Fernic, ziariştii Dragomirescu, Vermont, autorităţile locale şi judeţene şi invitaţi din Bucureşti. După serviciul divin, părintele protoiereu Vicenţiu Pop preot al bisericii „a rostit o frumoasă cuvântare, slăvind opera societăţii „Caritatea”. După serviciul religios, asistenţa a trecut în localul Azilului de Bătrâne, unde s-a semnat un act comemorativ „care va fi păstrat ca pioasă amintire şi a primit o prea frumoasă medalie de bronz care are pe faţă cuprins într-o coroană de frunze de dafin şi stejar, textul: Societatea Caritatea a Doamnelor din Ploieşti, iar pe verso clădirea Azilului şi datele – sus 1880 şi jos 1930” (medalia de mai sus). De remarcat că la această aniversare jubiliară „s-a petrecut un fapt neobişnuit: asistenţei nu i s-a servit tradiţionalele sandwich-uri cu icre negre şi nu au pocnit dopurile sticlelor de champagne”. Economiile făcute au fost plasate pentru ajutorarea celor sărmani. Astfel, cu preţul unui sandwich se putea cumpăra două pâini iar cu preţul unei sticle de champagne se pot cumpăra cel puţin 5 kg. de carne. După 1944 Societatea „Caritatea” a colaborat bine cu Fundaţia „Regele Mihai I” şi căminul cultural orăşenesc „Voevodul Mihai”. Societatea a funcţionat până în anul 1948, când s-a auto desfiinţat după o lungă activitate.

Set 2 insigne - Fotbal club Petrolul Ploiești

F C (Fotbal Club) Petrolul Ploiești este un club de fotbal din orașul Ploiești care evoluează în Liga I. Ei sunt alintați de către fani cu apelativele Lupii galbeni sau Găzarii. Alte denumiri ale clubului au fost: Partizanul, Flacăra, Energia și FC Ploiești. Clubul a fost înființat în data de 31 decembrie 1924 cu numele Juventus București (prin fuziunea cluburilor Triumf și Romcomit). Juventus București a fost un club roman de fotbal, creat în anul 1924, prin fuziunea a două cluburi bucureștene, „Triumf” și „Romcomit”, sub conducerea lui Etore Brunelli. Juventus a câștigat un titlu de campioană, în anul 1930 și a jucat la nivelul înalt în prima divizie până în anul 1952. De altfel a fost prima echipa care și-a construit stadion propriu cu nocturnă, și a dat naționalei jucători la primele trei Campionate Mondiale din istorie. Juventus a fost un pionier al fotbalului interbelic, iar la începutul anilor '50 s-a mutat la Ploiești, devenind Petrolul. Juventus a fost una dintre echipele cele mai iubite de publicul românesc, datorită jocului său elegant, spectaculos, modului corect de a-și apăra șansele și a respecta adversarii. Jucătorii juventiști aveau o educație sportivă și civică aleasă. Ținuta lor dincolo de teren era ireproșabilă, ca de altfel și cea a conducătorilor, care erau întotdeauna un exemplu demn de urmat. În anii de după cel de-al doilea război mondial, echipa a purtat diverse nume, care au reflectat trecerea țării regimul communist, respectiv: Distribuția, Competrol, Partizanul, Energia și Flacăra. În ultima sa participare în prima divizie, în anul 1951 a obținut locul 5. Echipa Juventus a fost preluată de către compania de stat de petrol, aceasta i-a schimbat numele de mai multe ori. Vechiul club Juventus Bucureștia fost mutat la Ploiești în anul 1952 pentru ca cinci ani mai târziu să ia numele Petrolul. De-a lungul vremii echipa a avut evoluții fluctuante pendulând între prime două divizii alae campionatului național. Sfârșitul anilor 1990 a fost marcat de rivalitatea acerbă cu Astra Ploiești, o echipă care a promovat în prima ligă în 1998. Echipa este foarte iubită de ploieșteni dar și de către prahoveni, în general. Fanii Petrolului Ploiești au stabilit un record greu de egalat în România, cel mai mare număr de suporteri a unui meci în deplasare, în jur de 35000 de fani s-au deplasat la București, pentru finala Cupei României din 2013, câștigată cu scorul de 1-0 în fața echipei CFR Cluj. Culorile tradiționale ale echipamentului de joc ale clubului sunt galben-albastru.

Acest club a câștigat de 4 ori Campionatul Național și de 3 ori Cupa României. Acest club își dispută meciurile de acasă meciurile de acasă pe stadionul Ilie Oană, cu o capacitate de 15500 de locuri, inaugurat în anul 2011.

Evoluția echipei pe plan extern se prezintă astfel:

Cupa Campionilor Europeni / UEFA Champions League: 3 participări, 8 meciuri, 2 victorii, 1 egal, 5 înfrângeri, golaveraj 8 – 15
Cupa Orașelor Târguri / Cupa UEFA / UEFA Europa League: 6 participări, 27 meciuri, 16 victorii, 2 egaluri, 9 înfrângeri, golaveraj 39 – 31
Cupa Cupelor UEFA: 2 participări, 6 meciuri, 2 victorii, 2 egaluri, 2 înfrângeri, golaveraj 4 – 7
Cupa UEFA Inter toto: 1 participare, 6 meciuri, 1 victorie, 1 egaluri, 4 înfrângeri, golaveraj 6 – 14

C.G.P - România 1993 - 2003

Corpul gardienilor publici Prahova

Cnsiliul județean Prahova

Înființat în anul 1994, conform Legii 26/1993 și a Hotărârii de Guvern nr. 518/1993, Corpul Gardienilor Publici este o instituție publică prestatoare de servicii de pază și ordine publică, precum și de transport de valori. Aceste servicii se realizează doar în urma unor contracte încheiate cu cei interesați, contra cost, Corpul Gardienilor Publici fiind o instituție care se autofinanțează. Atribuțiile gardienilor publici variază în funcție de contractul încheiat și cu cerințele celui care încheie contractul. Competențele gardienilor publici sunt: să oprească și să legitimeze persoane despre care au date sau indicii că au comis o abatere, contravenție sau infracțiune; să rețină persoane despre care au date sau indicii că au comis o abatere, contravenție sau infracțiune; să constate contravenții (cei care încalcă prevederile Hotărârilor de Consiliu Local și a Legii 2/2001); să facă uz de armă, conform legii. Din Corpul Gardienilor Publici fac parte atât bărbați cât și femei, condițiile de angajare fiind următoarele: limita de vârstă 40 de ani, stagiul militar satisfăcut, test psihologic (eliminatoriu), certificat care să ateste starea bună de sănătate, comportament civilizat, minim 10 clase. Odată îndeplinite aceste condiții, aspiranții vor urma un curs de perfecționare de 30 de zile care se finalizează cu un examen. De asemenea, este nevoie și de avizul de port armă eliberat de Poliție.

L.M.F. Prahova (Liga mini fotbal)

Liga B - Sezonul 2021 - 2022

Piesa de mai sus este o medalie aparte realizată de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits ce a fost conferită participanților la competiția de minifotbal Liga B - L.M.F. Prahova sezonul 2021 – 2022 ce s-a desfășurat în munIcipiul Ploiesti.

“Una dintre cele mai bune ligi de minifotbal din România este cea din judeţul Prahova” – titrează site-ul oficial al Federaţiei Europene de Minifotbal despre întrecerea care marchează un deceniu de la debut. Liga Mini Fotbal a fost înființată în octombrie 2008, când 28 de echipe au început să joace în primul campionat de minifotbal de la nivelul județului Prahova. La numai un an de la înființare, LMF s-a alăturat Asociației Române de Minifotbal, care în 2013 a devenit Federația de Minifotbal din România (FMR). LMF are, în acest moment, un număr de 1.325 de jucători înregistrați, inclusiv jucători care fac parte din echipa națională și un staff de 26 de persoane, cei 10 ani de existenţă fiind marcaţi şi printr-un nou logo al competiţiei. LMF reunește jucători care împărtășesc aceeași pasiune pentru sport în spiritul fairplay, respect și prietenie. Promovarea sportului și a minifotbalului ca instrument de dezvoltare socială este principalul obiectiv pentru LMF. Campionatul Județean Prahova, Cupa LMF, Senior Cup, Cupa Loteriei şi Cupa Munteniei sunt întreceri organizate de către LMF Prahova – Attila Tackas – secretar general al Federațiilor de Minifotbal din România și Europa fiind printre cei care au felicitat forul prahovean.

Minifotbalul are o istorie îndelungată în România cât și în întreaga Europă. Cele mai vechi campionate de minifotbal din România datează încă din anii ’70. Minifotbalul a început să se joace în curțile școlilor, în stradă, în parcările dintre blocuri, reprezentând pentru cei mai mulți dintre noi amintiri frumoase fie din copilărie, fie din tinerețe. Din 2007, minifotbalul românesc intră într-o altă dimensiune de organizare administrativă, făcând un pas important în ceea ce privește dezvoltarea la nivel național, prin organizarea primei ediții a Campionatului Național. Un an mai târziu, în 2008, asistăm la înființarea Asociației Române de Minifotbal. Din 2007 până în prezent, minifotbalul românesc s-a dezvoltat de la an la an, printr-o creștere rapidă a numărului campionatelor locale, a echipelor de minifotbal, dar și a competițiilor organizate la nivel național. Minifotbalul s-a dezvoltat în toată această perioadă ca un sport separat, cu propriile reguli și propriul regulament de joc. Minifotbalul se joacă în țara noastră în format 6 la 6, fiecare echipă având câte 5 jucători de câmp și un portar, iar suprafața de joc reprezentată de un gazon artificial, specific jocului de minifotbal, dimensiunile minime fiind de 40 metri lungime și 20 metri lățime. Minifotbalul devine, prin dezvoltarea sa, mai mult decât un sport care oferă valori educaţionale, beneficii de sănătate, oportunităţi de socializare şi valoare sportivă. Jocul de minifotbal devine treptat o stare de spirit, fiind un sport al nostru, al tuturor, deschis oricui, indiferent de greutate, culoare, vârstă sau credință. Scopul minifotbalului este de a asigura inclusiv o integrare prin sport. În 2011, ia naștere Federația de Minifotbal din România (F.M.R), asociație sportivă non-guvernamentală, care duce minifotbalul românesc la nivelul următor. În 2015 minifotbalul este recunoscut oficial ca ramură sportivă de către Ministerul Tineretului și Sportului. În iulie 2021 asistăm la momentul istoric al înființării Federației Române de Minifotbal (F.R.M.), sub egida Ministerului Sportului.

Mărțișorul flotei

Comitetul ofițerilor în rezervă - Ploiești 1913

Piesa medalistică de mai sus este o insignă cea fost purtată de către cetățeni ploieșteni, care în anul 1913, distribuiau mărțișoarele flotei naționale române. Ziarul “Universul” din 18 februarie 1913 consemna: ”Comitetul de inițiativă al mărțișoarelor naționale a comandat la Viena 200 000 de mărțișoare pentru că în țară nu se pot fabrica un număr îndestulător față de numeroasele cereri ale publicului din Capitală și din provincie. Comitetul a hotărât ca să confecționeze și mărțișoare de aur marcat pentru prețul de 50 de lei bucata cum și de argint marcat cu 5 lei bucata. Aceste mărțișoare se vor comanda de amatori, cu plata anticipată caselor autorizate și anume: “Bujuteriei Resch” din Calea Victoriei, “Au Petit Parisien” din Calea Victoriei, “Au Bob Gofit” din strada Lipscani și magazinului “La Ruleta” din Piața Sfântu Gheorghe, (toate din București) precum și comitetului din Ploiești. În curând și magazinele din provincie vor primi asemenea autorizări. Direcțiunile școlilor de fete, externatele, internatele cum și toate instituțiile sint rugate să comunice comitetului felul și numărul mărțișoarelor solicitate”. Dezvoltarea Marinei Române a început să se contureze odată cu Unirea Principatelor Române, în 1859, care a atras după sine unificarea flotilelor celor două țări surori, la 22 octombrie 1860, sub denumirea de Corpul Flotilei, comanda acestei structuri, care a constituit nucleul viitoarei conduceri a Marinei Militare, fiind încredințata colonelului Nicolae Steriade. Până la primul Război Mondial, potențialul combativ al României a crescut semnificativ. După ce la 3 octombrie 1912 a intrat în vigoare Regulamentul de aplicare a Legii de organizare a Marinei Militare, din 1898, s-a trecut la reorganizarea acestei arme în tentativa de a o aduce la nivelul flotelor de război din Europa. S-au făcut primii pași în constituirea unei Flotile de război, dar și a unui Comandament al acesteia, care să satisfacă necesitățile de apărare ale României. Inexistența unor șantiere navale în țară, precum și politica Marilor Puteri de a nu permite României să-și organizeze o forță navală la Dunăre au îngreunat procesul de constituire și dezvoltare a Marinei Militare. Carol I a fost unul dintre promotorii ideii de fortificare a unor obiective strategice: Bucureștii, linia Focșani Galați, capul de pod Cernavoda, etc

Set 2 mărțișoare

Regele a găsit o metodă excepțională de a strânge bani pentru flota României. In decembrie 1912 s-a deschis Subscripția Publică pentru mărirea marinei militare naționale. S-a ținut și o conferință la Ateneu, care să arate cetățenilor de ce este nevoie de aceasta flotă, iar presa vremii s-a implicat și ea în stimularea simțământului patriotic. Să mărim și să întărim flota militară a țării! titra ziarul „Universul”. Din subscripția publică, până la 1 martie, se adunaseră aproape 150.000 de lei (strângerea de fonduri avea să continue însă și după mărțișor), iar primii 1.000 de sub scriptori, care contribuiseră cu cel puțin 10 lei aveau dreptul de a boteza vasele ce urmau să fie achiziționate.Așadar, în 1913, doamnele purtau la rever, legat cu fir roșu și alb, un mărțișor mai neobișnuit. Aurite sau argintate, mărțișoarele aveau gravate pe față un torpilor, iar pe verso inscripția: „Mărțișorul Flotei Naționale Române – Vocea poporului, vocea lui Dumnezeu”, încrustată în marca țârii, cu coroana de fier a Regelui Carol I ca simbol central. Nu mai puțin de 100.000 de mărțișoare au fost vândute în cursul lunii februarie, făcând o concurență serioasă celorlalți comercianți tradiționali de mărțișoare fine. Și aceasta pentru că, doar cu 50 de bani (pentru mărțișoarele argintate) și cu un leu (pentru cele aurite), românul făcea un gest de mare patriotism, fondurile astfel strânse fiind menite măririi Flotei militare a Regatului. în plin conflict militar în Balcani – România era încă neutră, dar diferendul româno-bulgar avea să atragă până la urmă și țara noastră în război. Regele Carol I îi chemase pe cetățenii țării să contribuie la constituirea unui fond destinat înzestrării marinei militare. Conferința ambasadorilor de la Londra, care căuta să soluționeze criza din Balcani, nu promitea să aducă decât un armistițiu, cel mult o pace fragilă, iar România nu știa dacă își va putea permite neutralitatea până la sfârșit. In epocă, mesajul Tronului a fost unul hotărât, cerând camerelor legiuitoare, să ia în calcul bugetul necesar pentru întărirea armatei. Cu această ocazie, s-au organizat și concerte, spectacole de teatru și chiar spectacole de circ, în beneficiul Flotei Militare Naționale. Funcționarii publici, cadrele didactice și alte categorii profesionale au donat salariul lor pe o zi pentru lărgirea acestui fond. însă una dintre cele mai de efect inițiative a fost cea a Asociației ofițerilor în rezervă din Ploiești, care a avut ideea mărțișorului pentru flota națională. S-a și intervenit la Ministerul de Război și la Ministerul de Interne pentru ca aceste mărțișoare să fie distribuite în toată țara, cu începere de la 5 februarie. Comitetul pentru distribuirea acestui mărțișor a fost format din deputații I. lonescu Quintus și Gh. Nicolaescu, apoi de Barbu Fotescu, George Nasopol, Gh. T. Dănescu, proprietari și Gh. Dănescu agricultor, toți ofițeri în rezervă prahoveni. Aceștia au constituit Comitetul flotei naționale al ofițerilor de rezervă și au continuat să lucreze, în lunile următoare, în folosul înzestrării marinei militare române. Războiul din 1913 a demonstrat din plin nevoia de urgentare a modernizării armatei române, proces care, deși început, era departe de a fi terminat la 10 octombrie 1914, când regele Carol I a trecut în nemurire.

Municipiul Ploiești este unul dintre marile orașe ale României și reședință a județului Prahova, fiind situat la 60 de kilometri depărtare de București. Municipiul Ploiești se găsește în apropierea regiunii viticole Dealul Mare-Valea Călugărească și are acces direct la Valea Prahovei, cea mai importantă zonă de turism alpin din România. Ploieștiul este un important nod de transport, situându-se pe drumurile care leagă capitala București de provinciile istorice Transilvania și Moldova. este supranumit „capitala aurului negru”, orașul fiind vechi centru al industriei petroliere, având patru rafinării și alte industrii legate de această ramură (construcții de mașini, echipamente electrice, întreținere). Prezența unor ploieșteni pe piețele unor orașe din Ardeal denotă faptul că localitatea avea un nume și o bază economică ce-i permiteau să intre în relații comerciale cu centre de peste munți. Numele mai apare într-un hrisov din anul 1567, semnat de către domnitorul Țării Românești, Petru cel Tânăr, prin care se întărea o vânzare a "cinci răzoare" de vie între un anume Avruț din Ploiești și logofătul Coresi din Bărcănești. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului Ploieșți precum și fotografiile câtorva clădiri reprezentative pentru arhitectura ploieșteană.

Palatul administrativ (Prefectura și Primăria)

Halele centrale

Muzeul de Artă

Rafinăria Vega

Biserica Sfinții Împărați

Muzeul de Istorie

Biserica Sfânta Vineri

Monumentul vânătorilor

Catedrala Sfântu Ioan Botezătorul

Banca Creditul Prahovei

Prahova este un județ aflat în regiunea istorică Muntenia din România. Este cel mai populat județ din România (cu excepția capitalei București, oraș aflat în vecinătatea sa, la sud) deși este doar al 33-lea din țară ca suprafață. Județul se întinde pe o suprafață de 4716 kilometri pătrați, numără aproximativ 830000 de locuitori și își are reședința în municipiul Ploiești. Ca subunități administrative județul este compus din 2 municipii - Ploiești și Câmpina, 12 orașe - Azuga, Băicoi, Boldești - Scăieni, Breaza, Bușteni, Comarnic, Mizil, Plopeni, Sinaia, Slănic, Urlași, Văleni de Munte și 90 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Prahova precum, iar mai jos fotografiile câtorva clădiri reprezentative pentru arhitectura prahoveană și câteva splendide locuri de vizitat în acest județ, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.