Epaminonda's Blog.....

În data de 19 decembrie 2025 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic mondial o medalie comemorativă cu tema Moldova în Zona Unică de Plăți în Euro. Pe aversul monedei se prezintă: stema Republicii Moldova, anul de emisiune „2025” și inscripțiile „REPUBLICA MOLDOVA” în arc de cerc, „Ag 999”, valoarea nominală „50 LEI” și „16,5 g” în exergă, iar pe revers se prezintă: în plan central harta contur a Republicii Moldova, imaginea stilizată color a logoului „SEPA” și în plan secund un ansamblu de circuite electronice.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice:

data emiterii – 19 decembrie 2025
emitent – Monetăria Statului Român la comanda B.N.M. (Banca Națională a Moldovei)
seria – Moldova europeană
tema – Moldova în Zona Unică de Plăți în Euro
valoarea nominală – 100 lei
metal compoziție – argint
titlu – 99,9%
forma – dodecagon
diametru (cerc circumscris) – 35 milimetri
greutatea – 22 grame
calitatea - proof
cant – zimțat
tiraj – 2500 bucăți
gravor avers – Monetăria Statului Român
gravor revers – Eugeniu Boico

Începând cu data de 6 octombrie 2025 Republica Moldova este parte a Zonei unice de plăți în euro (SEPA), un sistem ce include 41 de țări europene și oferă cetățenilor și companiilor transferuri rapide în euro, sigure și la costuri reduse sau chiar cu comision zero – așa cum se întâmplă în Uniunea Europeană (UE). Aderarea țării la acest sistem aduce beneficii imediate cetățenilor, inclusiv celor din diaspora, companiilor și economiei, în general, susține Banca Națională a Moldovei (BNM). Dacă anterior un transfer internațional putea costa între 20 și 200 de euro, acum acesta va fi procesat la aceleași standarde și tarife ca în UE, cu doar câțiva euro sau chiar gratuit. BNM susține că remiterile vor ajunge în Moldova mai repede și cu mai puține costuri, „ceea ce înseamnă mai mulți bani direct în bugetul fiecărui consumator”. Dacă până la aderarea la SEPA, un cetățean care primea un transfer de 500 sau 1.000 de euro trebuia să achite un comision de 20-25 de euro, acum costul coboară la 1 euro sau chiar 50 de cenți. La sume mai mari, pentru un transfer de peste 70.000 de euro, comisionul era de 210 euro, acum însă, după aderarea la SEPA, ar putea fi de numai 2 euro. Cât privește mediul de afaceri, SEPA elimină barierele și aduce companiile moldovenești pe picior de egalitate cu cele europene. Potrivit băncii centrale de la Chișinău, anul trecut, au fost realizate aproximativ 830.000 de tranzacții în euro între Moldova și țările SEPA, cu o valoare totală de 11,8 miliarde de euro, ceea ce înseamnă peste 3.200 de plăți pe zi, în valoare de circa 45 de milioane de euro. BNM spune că odată cu aderarea la SEPA aceste fluxuri financiare vor fi gestionate mult mai eficient, la costuri reduse. Moldova va economisi imediat, după aderarea la SEPA, circa 12 milioane de euro anual, iar pe termen mediu - până la 20 de milioane de euro. Acești bani vor rămâne în economie pentru investiții, dezvoltarea afacerilor și crearea noilor locuri de muncă. Aderarea la SEPA transmite un semnal puternic de stabilitate și credibilitate partenerilor internaționali și investitorilor, potrivit BNM.
În data de 26 decembrie 2025 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic mondial o medalie comemorativă cu tema 75 de ani de la nașterea lui Petre Teodorovici. Pe aversul monedei se prezintă: stema Republicii Moldova, anul de emisiune „2025” și inscripțiile „REPUBLICA MOLDOVA” în arc de cerc, „Ag 999”, valoarea nominală „50 LEI” și „16,5 g” în exergă, iar pe revers se prezintă: portretul lui Petre Teodorovici, imaginea cheii sol și
inscripțiile cu majuscule „75 DE ANI DE LA NAȘTERE” și „PETRE TEODOROVICI” în arc de cerc.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice:

data emiterii – 26 decembrie 2025
emitent – Monetăria Statului Român la comanda B.N.M. (Bănca Națională a Moldovei)
seria – personalități
tema – 75 de ani de la nașterea lui Petre Teodorovici
valoarea nominală – 50 lei
metal compoziție – argint
titlu – 99,9%
a – rotundă
diametrul – 30 milimetri
greutatea – 16,5 grame
calitatea - proof
cant – zimțat
tiraj – 500 bucăți
gravor avers - Monetăria Statului Român
gravor revers – Eugeniu Boico

Petre Teodorovici a fost un compozitor și interpret de muzică ușoară din Republica Moldova, fratele mai mare al lui Ion Aldea Teodorovici. El s-a născut la data de 18 mai 1950 în orașul Leova și a decedat la data de 5 iulie 1997 la Chișinău. Tatăl său, Cristofor, a fost preot și profesor de muzică. A absolvit școala medie (muzicală) din localitate, unde a studiat vioara (1968), apoi a studiat la Colegiul de muzică Ștefan Neaga, secția teoria muzicii (și facultativ, compoziția, cu Eugen Doga, și la Facultatea de dirijat coral a Institutului de Arte "Gavriil Musicescu" din Chișinău (1968-1973). Inițial a fost angajat ca educator-metodist la Leova (1971-1972), apoi – cadru didactic la Institutul Pedagogic “Alecu Russo” din Bălți (1972-1973). Mai târziu a devenit regizor la Centrul tineretului "Iuri Gagarin" din Chișinău (1974-1975). A activat ca director artistic al ansamblurilor "Bucuria" al Filarmonicii Naționale (1975-1982), "Ceremoș" (cu participarea surorilor Rotaru Aurica și Lidia) al Filarmonicii din Cernăuți (1983-1984) și "Ecou" al Centrului tineretului din Chișinău (1984-1989). Încă din tinerețe Petre Teodorovici s-a afirmat ca luptător pentru cauza națională, manifestându-se pe latura culturală. În 1994 a candidat la alegerile parlamentare pe listele Frontuilui Popular Creștin Democrat, iar din 1996 l-a susținut pe candidatul forțelor democratice Mircea Snegur. La greva studențească din 1995 (pentru limba română și istoria românilor) i-a susținut pe protestatari cu un concert în Piața Marii Adunări Naționale (împreună cu ansamblul său). Pe parcursul anilor a semnat o serie de cântece care au devenit rapid șlagăre, printre care sunt „Santa Maria Maggiore”, „Scrisul nostru”, „Veniți acasă”, „Romantică”, „Ultima oră”, „Vara la Soroca”, „Amicii mei”, „Seniorita Grația”, „Seară albastră”, „Vin din munții Latiniei”, „Te iubesc, popor român”, „Basarabia”, „Dați-le voie flăcăilor basarabeni peste Prut”, „De ce?”, „Trandafir”, „Adio”, „Veșnic dragostea”, „Clipa mirilor”, „Irena” ș.a. A fost deschis colaborărilor, multe din cântecele sale fiind scrise pe versuri de: Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Ion Hadârcă, Simion Ghimpu și alții și interpretate de: Gheorghe Țopa, Nina Crulicovschi, Ion Suruceanu, Anastasia Lazariuc, Nadejada Cepraga, Sofia Rotaru, Gabriel Dorobanțu și alții. Cântecele sale au răsunat în cadrul festivalurilor muzicale din: Slovacia, Finlanda, Cuba, Argentina, Italia, Rusia și România. Petre Teodorovici a scris și muzică de filme și spectacole, ca de exemplu pentru comedia muzicală „Liola”, după piesa lui Pirandello. Personal a interpretat doar câteva piese: „Mă-ntorc cu drag în satul meu”, „Santa Maria Maggiore” și „Maria” (pentru Maria s-a acordat Marele Premiu al Festivalul de la Mamaia). A fost conducătorul artistic al formațiilor: Bucuria, Ecou, Teo-Dor. În 1989, lui Petre Teodorovici i-a fost conferit titlul de "Maestru emerit al Artei", iar în 1996 a devenit cavaler al ordinului Gloria Muncii (1996). S-a stins din viață la vârsta de 47 de ani, fiind răpus de diabetul zaharat. Este înmormântat în Cimitirul Ortodox Central din Chișinău. A lăsat în urma sa o fiică, Laurenția, care este economistă și lucrează la o bancă din Chișinău.
În data de 26 decembrie 2025 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic mondial o medalie comemorativă cu tema „Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie “Nicolae Testemițanu” din Republica Moldova. Pe aversul monedei se prezintă: stema Republicii Moldova, anul de emisiune „2025” și inscripțiile „REPUBLICA MOLDOVA” în arc de cerc, „Ag 999”, valoarea nominală „50 LEI” și „16,5 g” în exergă, iar pe revers se prezintă: imaginea blocului didactic central al Universității de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu” din Republica Moldova, imaginea logoului instituției și inscripțiile cu majuscule „UNIVERSITATEA DE STAT DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE”, „NICOLAE TESTEMIȚANU” DIN REPUBLICA MOLDOVA” în arc de cerc și anul „1945” în exergă.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice:

data emiterii – 26 decembrie 2025
emitent – Monetăria Statului Român la comanda B.N.M. (Bănca Națională a Moldovei)
seria – altele
tema – Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie “Nicolae Testemițanu” din Republica Moldova
valoarea nominală – 50 lei
metal compoziție – argint
titlu – 99,9%
forma – rotundă
diametrul – 35 milimetri
greutatea – 22 grame
calitatea - proof
cant – zimțat
tiraj – 1000 bucăți
gravor avers – Monetăria Statului Român
gravor revers – Svetlana Mânăscurtă

Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu" din Republica Moldova (U.S.M.F.) este o instituție de învățământ superior de stat situată în municipiul Chișinău, pe Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt la nr.165. Universitatea a fost fondată în baza Institutului de Medicină nr. 2 din Leningrad, evacuat în timpul celui de al II-lea război mondial în Kislovodsk, care ulterior a fost transferat la Chișinău împreună cu studenții și întregul corp profesoral sub numele de Institutul de Stat de Medicină. Institutul și-a început activitatea la 20 octombrie 1945, având o singură facultate, cea de Medicină Generală, care cuprindea 32 catedre în cadrul cărora își făceau studiile 1000 de studenți. Procesul instructiv-didactic era realizat de 130 de profesori, inclusiv 20 doctori habilitați și 23 doctori în științe medicale. În decursul timpului, au fost înființate și alte facultăți în cadrul Institutului și anume: Facultatea de Pediatrie (1954), Facultatea de Stomatologie (1959), Facultatea de Medicină Preventivă (1963) și Facultatea de Farmacie (1964). Din anul 1990 Institutul poartă numele lui Nicolae Testemițanu. La data de 25 iulie 1991 Institutul de Stat de Medicină „Nicolae Testemițanu" din Chișinău a fost reorganizat ca Universitate. În anul 1995, instituției i s-a dat un nou nume - Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemițanu". Aici îți desfîșoară activitatea 1200 cadre didactice și personal auxiliar și 7000 de studenți. Universitatea este astfel structurată:

Facultatea de Medicină nr. 1
Facultatea de Medicină nr. 2
Facultatea de Farmacie
Facultatea de Stomatologie
Departamentul Didactic și Management Academic
Școala de Management în Sănătate Publică
Școala doctorală în domeniul Științe medicale
Biblioteca Științifică Medicală ce conține 182028 titluri, într-un total de 898004 exemplare.

Nicolae Testemiţanu s-a născut la 1 august 1927 în satul Ochiul Alb, județul Bălţi. Finalizează studiile gimnaziale în satul Baraboi, apoi la Școala Medie nr. 1 din orașul Bălţi, iar în anul 1951 absolvă Institutul de Stat de Medicină din Chişinău (ISMC). În același an este admis în clinică la Catedra de chirurgie generală a ISMC, în paralel, activând ca medic în Secția de chirurgie a Spitalului Raional din Rîşcani. Din 1954 este angajat ca asistent, ulterior conferențiar, profesor, iar mai târziu - şef al acestei catedre. Exercită și funcția de medic-şef al Spitalului Clinic Republican și fondează revista „Ocrotirea sănătăţii”. În 1958 susţine teza de doctor în științe medicale, iar un an mai târziu, la vârsta de doar 32 de ani, este numit rector al Institutului de Stat de Medicină din Chişinău. Tânărul manager reușește să deschidă facultăţile de Stomatologie (1959), de Perfecţionare a Medicilor (1962), de Medicină Preventivă (1963) și de Farmacie (1964). Datorită acestui fapt, numărul studenților se dublează, soluționând problema insuficienței cadrelor medicale din țară. A consolidat efectivul didactic și baza tehnico-materială, a asigurat procesul de instruire cu utilaj și materiale didactice, a îmbunătăţit condiţiile de trai ale angajaților şi studenţilor. În anul 1963 Nicolae Testemițanu este numit în funcţia de ministru al sănătăţii, continuând să activeze la Catedra de traumatologie, ortopedie şi chirurgie de campanie. Fiind ministru a elaborat strategii orientate spre consolidarea patrimoniului sistemului de sănătate, asigurarea cu cadre medicale, perfecţionarea formelor şi metodelor de organizare a asistenţei medicale acordate populaţiei. A pledat pentru asigurarea sistemului de sănătate cu cadre medicale, preponderent autohtone, și introducerea limbii române în procesul de instruire, inițiativă pentru care, în anul 1968, a fost destituit din postul de ministru. Mai târziu este numit conferențiar la Catedra de medicină socială și organizare a ocrotirii sănătății. În anul 1973 susţine teza de doctor habilitat în științe medicale. După conferirea titlului științifico-didactic de profesor este numit şef al Catedrei de medicină socială, pe care o conduce până la ultima suflare. Nicolae Testemițanu a fost un pedagog experimentat, devotat cauzei şi idealurilor tinerelor generaţii. A publicat peste 220 de lucrări ştiinţifice, inclusiv 15 monografii, lucrări metodice consacrate managementului în sănătate publică și istoriei medicinei. Sub conducerea sa a fost elaborat conceptul de asigurare a populației rurale cu asistență medicală specializată și apreciat cu Premiul de Stat în domeniul științei și tehnicii. Totodată, catedra condusă de profesorul Testemiţanu a fost recunoscută în URSS ca centru știinţific coordonator în probleme de organizare a ocrotirii sănătăţii populației din mediul rural. Profesorul Testemiţanu este o somitate a comunității medicale din Republica Moldova, ilustru savant și Om de stat, care a contribuit substanțial la reformarea și dezvoltarea învățământului superior medical și a sistemului național de sănătate. Lui i se datorează crearea sistemului modern de medicină primară, integrat funcţional cu medicina specializată. Nicolae Testemiţanu s-a stins din viață la 20 septembrie 1986. Postmortem, i-a fost conferit titlul de academician al AȘM. Începând cu anul 1990, Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie din Republica Moldova poartă numele distinsului savant.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O CUGETARE INSPIRATĂ

DIN LITERATURA ROMÂNĂ

Autor: Mihai Frunză - Brăila

UN CAREU TEMATIC

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

____________xxx____________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL VASLUI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Nicolae Tonitza 140 de ani de la naștere 1886 - 2026

Asociația Pronumismatica - filiala Bârlad

Nicolae Tonitza a fost un pictor, caricaturist, litograf, gravor, ceramist, grafician și cronicar de artă român care s-a n[scut la data de 13 aprilie 1886 la Bârlad și a decedat la data de 27 februarie 1940 la București, fiind înmormântat la cimitirul militar Ghencea din București. A studiat la Școala primară de băieți nr. 2 și apoi gimnaziul real „Manolache K. Epureanu” amble din Bârlad. În 1902 se înscrie la Școala națională de Belle-Arte din Iași, dar nu își primi diplomă de absolvire deoarece în ultimul an a participat la o grevă a studenților. În 1903 vizitează Italia, în cadrul unei excursii a studenților de arheologie din București, condusă de profesorul Grigore Tocilescu. În vacanța următoare, împreună cu alți colegi, zugrăvește biserica din satul Grozești. În 1908 pleacă în Germania, la Munchen, admis la Academia Regală Bavareză de Arte Frumoase (Königlich Bayerischen Akademie der Bildenden Künste, la clasa profesorului Hugo von Haberman. Expune la Kunstverein, trimite caricaturi la revista „Furnica” și articolul „Importanța criticii de artă” la revista „Arta română” din Iași, care reprezintă debutul său în publicistică. Părăsește Germania fără să-și fi terminat studiile și, călătorește în vara anului 1909 în Italia și în toamnă în Franța, unde rămâne doi ani la Paris, frecventând atelierul lui Pierre Laprade și făcând studii după pictori celebri. Influența de epocă își pune amprenta de originalitate în opera tânărului artist, cu calități de colorist. Pictează peisaje, portrete și compoziții, pe care le expune în atelierul său din Montparnasse. În 1911se reîntoarce în țară, mai întâi la Bârlad și mai târziu la Iași (unde predă un timp ca suplinitor la desen la Liceul militar). Participă la expoziția Tinerimii artistice. În 1912 termină cursurile Școlii naționale de Belle-Arte și obține prin concurs certificatul de „Pictor bisericesc”. Va zugrăvi bisericile din Scorțeni, Siliște, Poeni, Văleni și altele. Se căsătorește în 1913 cu Ecaterina Climescu cu care va avea doi copii, Catrina și Petru. Din cauze economice renunță pentru câțiva ani la pictură și lucrează ca redactor la ziarul Iașul. În 1916 expune la București 94 de picturi și desene, împreună cu Ștefan Dimitrescu. Mobilizat și trimis pe front, cade prizonier în luptele de la Turtucaia, de unde va fi trimis în lagărul de prizonieri din Kirjali – Bulgaria. În anul 1919 a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazu, clasa a III-a pentru modul cum și-a condus compania din Regimentul 1 Grăniceri în Bătălia de la Turtucaia. După război se stabilește la București unde, alături de participările la expoziții și ilustrări de cărți, colaborează la publicații de orientare socialistă cu desene și cronici artistice. În perioada 1921 – 1924 a locuit la Vălenii de Munte, realizând tablouri care, prin armonia și farmecul coloritului, prin grația liniară, prin căldura și delicatețea sentimentului, se înscriu în patrimoniul celor mai alese opere ale picturii românești moderne. Oprindu-se asupra chipurilor de copii, asupra florilor, asupra modestelor scene de interior, mai rar asupra câte unei priveliști evocatoare, Tonitza creează în acești ani și până spre sfârșitul deceniului al treilea, mai toate lucrările cu a căror frumusețe și glorie numele lui se împletește. Tonitza, între timp considerat „Cel mai de seamă pictor român în viață”. Alte repere din biografia sunt:

1929 – expune la Barcelona
1930 – expune la Amsterdam
1933 - ocupă catedra de pictură la Academia de Belle-Arte din Iași, rămasă vacantă în urma decesului lui Ștefan Dimitrescu
1935 - expune la Bruxelles
1937- devine rector al Academiei ieșene
1938 – s-a îmbolnăvit

A avut oroare să copieze stilul marilor pictori, era cinstit în artă ca și în viață. A simțit față de furt, fie el material sau moral, cea mai aprigă repulsie. El spunea: „Copilașul care fură păpușa cu sfoară de la zmeul vecinului de joacă; elevul de liceu care, strigat la lecție, trage cu urechea la cele ce i se suflă din bancă, sau acela care copiază la teză fără să roșească, sunt cu toții niște răsaduri de viitori mari hoți ai societăți”. Opera lui Tonitza ne revelează, în prima perioadă, o pictură academistă purtând pecetea școlii müncheneze și, drept corolar, un interes major pentru desen, în detrimentul picturii. Ca grafician a colaborat la numeroase reviste culturale și sociale ale vremii: „Rampa”, „Flacăra”, „Clopotul”, „Hiena” etc. În semn de prețuire, în data de 31 mai 1970 Liceul de Arte Plastice din București a primit numele pictorului Nicolae Tonitza. În anul 2011 pictura sa „În iatac” a fost adjudecată la o licitație cu peste 290.000 de euro.

Asociația Pronumismatica este o organizație non-guvernamentală fondată

în anul 2023, cu sediul central la Arad, strada Gheorghe Lazăr, nr.23, ap. 28, care are la ora actuală în jur de 500 de membri din toată România și din străinătate. Scopul asociației îl constituie:

promovarea numismaticii românești pe plan intern și internațional
sprijinul pentru elaborarea de materiale și literatură de specialitate în domeniul numismatici
încurajarea și inițierea tinerilor în numismatică
apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, cu precădere ale colecționarului
promovarea și protecția pieselor numismatice de patrimoniu național
susținerea drepturilor și intereselor numismaților români și străini în relațiile cu autoritățile publice din România și alte state
dezvoltarea și implementarea unor proiecte de interes general în domeniul numismaticii.

Obiectivele Asociației Pronumismatica sunt orientate spre promovarea, conservarea și valorificarea patrimoniului numismatic și cultural, precum și spre educarea publicului cu privire la importanța numismaticii. Acestea includ:

Promovarea numismaticii ca parte a patrimoniului cultural:

Evidențierea importanței monedelor, medalisticii și altor artefacte numismatice în contextul istoriei și culturii naționale.
Organizarea de expoziții și evenimente tematice pentru a aduce în prim-plan frumusețea și semnificația pieselor numismatice.

Educația și creșterea interesului publicului:

Dezvoltarea de programe educative și materiale informative pentru pasionați, colecționari și publicul larg.
Încurajarea implicării tinerilor în descoperirea numismaticii ca domeniu de studiu și pasiune.

Colaborarea cu instituții de prestigiu:

Parteneriate cu organizații precum Monetăria Statului, Filarmonica "George Enescu" și alte instituții culturale.
Dezvoltarea de proiecte comune pentru crearea de medalii, publicații sau evenimente speciale care să pună în valoare istoria națională.

Conservarea și valorificarea patrimoniului numismatic:

Contribuirea la păstrarea și restaurarea colecțiilor numismatice de importanță istorică și artistică.
Promovarea utilizării tehnologiilor moderne pentru documentarea și reproducerea artefactelor valoroase.

Omagierea personalităților și evenimentelor istorice:

Realizarea de medalii și alte obiecte comemorative pentru a celebra personalitățile și momentele marcante din istoria României.
Crearea unor repere culturale care să perpetueze memoria și valorile naționale.

Dezvoltarea comunității numismatice:

Sprijinirea colecționarilor prin organizarea de întâlniri, schimburi și evenimente dedicate.
Încurajarea cercetării și publicării de studii despre numismatică.

Prin toate aceste obiective, Asociația Pronumismatica își dorește să contribuie la conservarea identității culturale și la educarea generațiilor viitoare.

110 ani de la proclamarea independenței de stat a României

Expoziția numismatică - Bârlad 9 mai 1987

În primii ani de existență a Secției Bârlad a Societății Numismatice Române, formată dintr-un grup redus de colecționari, aceasta și-a croit un drum al afirmării şi al primelor realizări: expoziţii, atragerea de noi membri, emiterea de medalii şi insigne. În acest timp secția a trecut la o activitate susţinută, extinsă ca arie, prilej cu care am organizat expoziţii locale anuale, expoziţii în alte localităţi ca de exemplu: Tecuci, Brăila sau Vaslui, dar şi la aniversarea unor momente istorice locale sau naţonale, ocazii în care au fost realizate primele medalii şi insigne. Atunci (anul 1987) s-au realizat opt insigne într-un avânt juvenil şi fără a avea vreo experienţă. Toate poartă pecetea începuturilor și a mijloacelor existente atunci. Insigna de mai sus face parte dintr-un grup de cinci, care marchează aniversarea a 110 ani de la câştigarea independenţei de stat a României. Ea a fost realizată la o întreprindere ieșeană, pe suport de aluminiu. Această insignă reprezintă stilizat una dintre importantele opere ale pictorului Nicolae Grigorescu – “Atacul de la Smârdan”. În chenarul periferic al insignei este marcată inscripția; ”110 ANI DE LA PROCLAMAREA INDEPENDENŢEI DE STAT” pe partea stângă, superioară și dreaptă și “EXPOZIŢIA NUMISMATICĂ BÂRLAD 9 MAI 1987” pe partea inferioară, pe două rânduri.

Atacul de la Smârdan este o pictură de mari dimensiuni, realizată de pictorul român Nicolae Grigorescu în perioada 1878-1885. Lucrarea a fost comandată de Primăria București în anul 1878, contractul de execuție prevăzând realizarea sa într-un termen de trei ani de zile. Termenul a fost cu mult depășit, Grigorescu terminând pictura în anul 1885. Prin prezența continuă și substanțială în spațiul public, tabloul a intrat definitiv în conștiința publicului, ca una din reprezentările emblematice ale efortului militar al tinerei armate române pentru câștigarea independenței naționale. Nicolae Grigorescu a luat parte, ca reporter, la războiul de independență din anii 1877 – 1878, observând și înregistrând în sute de desene, adevărate stenograme, desfășurarea luptelor și a vieții zilnice de pe front. În acest fel, pictorul a realizat o documentare amplă, care i-a permis ulterior să realizeze unele din cele mai izbutite picturi istorice din arta plastică românească, în special cele consacrate scenelor de înalt dramatism și eroism, la care au luat parte soldații români. Tabloul redă o scenă din asaltul executat de trupele Regimentului VI Linie din Tecuci asupra satului Smârdan, la 12/24 ianuarie 1878, ca parte a operației de cucerire a Vidinului.

Problema independenței statului românesc s-a pus încă din anul 1772 în memoriile adresate marilor puteri. Domnitorul Carol I era interesat de realizarea acestui obiectiv astfel că în 1873 ridică deschis problema independenței în fața guvernului național. Clasa politică din Romania dorea realizarea acestui obiectiv dar în privința metodelor și căilor de realizare au existat păreri diferite:

liberalii (I.C.Bratianu, M. Kogălniceanu, V. Boerescu) susțineau o alianță cu Rusia care era și ea interesată în destrămarea Imperiului Otoman și a controlului strâmtorilor;
conservatorii vedeau în Rusia adevăratul pericol și se pronunțau pentru o alianță cu Germania și Austro-Ungaria.

După câțiva ani, în 1875 se redeschis Problema orientală prin mișcări antiotomane în Bosnia Herțegovina și Bulgaria (1876 răscoale antiotomane). Pentru că Imperiul Otoman a trecut la reprimarea dură a mișcărilor, Serbia și Muntenegru declară război Imperiului Otoman în 1876; în acest timp în Imperiul Otoman se petrecea revoluția junilor turci. Rusia se pregătea de război în condițiile în care Imperiul Otoman refuza orice mediere a Marilor Puteri în criza din Balcani. La 3 ianuarie 1877 Austro-Ungaria și Bosnia-Herețegovina semnează o înțelegere secretă la Budapesta. Noua constituție otomană, constituția lui Midhat Pașa din decembrie 1876 menționa România ca provincie privilegiată a Imperiului Otoman: era clar că singura cale de obținere a independenței naționale era pe calea armelor. Pentru început România alege tactica expectativei și a neutralității pentru a evita transformarea teritoriului său în teren de operațiuni. În ianuarie 1876 o notă diplomatică a lui Lascăr Catargiu susține neutralitatea României. În iunie 1876 un memoriu al guvernului român liberal către Poartă și Puterile garante cere recunoașterea individualității statului român, a numelui de România și recunoașterea pașapoartelor românești. În august Ion. C. Bratianu a avut o întrevedere cu împăratul austro-ungar Franz Iosif la Sibiu asigurându-l pe acesta de amiciția țării noastre. Guvernul prezidat de Ion C.Brătianu duce tratative secrete cu Rusia, la Livadia (Crimeea) – reședința de vară a țarului, unde se întâlnește cu țarul Alexandru al II-lea și cancelarul Al. Gorceacov pentru a reglementa trecera trupelor ruse pe teritoriul românesc (august 1876). Tratativele sunt finalizate prin Convenția din 4 aprilie 1877 încheiată la București între Mihail Kogălniceanu din partea României și baronul Dimitrie Stuart din partea Rusiei. Câteva din prevederile acestei Convenții erau:

Rusia se obliga să respecte și să mențină integritatea teritorială a României și “drepturile politice ale statului român”
Rusia urma să suporte cheltuielile ce rezultau prin trecerea trupelor ruse prin țara noastră
Traseul trupelor era fixat în detaliu, urmând să ocolească Bucureștiul

România a luat măsuri de organizare a apărării; este mobilizată armata – 120000 oameni din care forța operativă reprezenta 58000; unitățile militare fiind dispuse în sudul țării pentru apărare. La data de 12 aprilie 1877 Rusia declara război Porții. Primele încercări ale românilor de a colabora militar cu Rusa au eșuat căci experții ruși apreciau că pot învinge singuri; nu doreau să vadă România la masa tratativelor de pace mai ales că intenționau să obțină noi câștiguri teritoriale pe seama ei. Armata româna își asumă apărarea linei Dunării până la sosirea trupelor ruse. Armata otomană bombardeaza localitățile de pe malul stâng al Dunării; artileria română ripostează și bombardează Vidin creându-se astfel o stare de război între România și Poartă deși nedeclarată. Parlamentul vota moțiuni prin care se cerea ruperea legăturilor de dependență față de Poarta și să se declare oficial război Imperiului Otoman. La 10 mai 1877, în Senatul țării, s-a declarat Independența de Stat a României. În iunie 1877 armata rusă ajunge la Dunare înaintând apoi pe trei direcții:

Sud:Târnovo-Șipka-Stara Zagora peste Balcani
Vest: Nicopole
Est:Biala-Rusciuc

Înaintarea a fost oprită la Plevna care era cheia operațiunilor din Balcani; această localitate apărată de un complex de fortificații (14 redute) toate de strategică importantă. Plevna controla direcțiile: Vidin-Târnovo și Nicopole-Sofia-Constantinopol. Primele asalturi ale rușilor au fost respinse cu mari pierderi; drept urmare arhiducele Nicolae comandantul frontului din Balcani îi cere sprijinul lui Carol I printr-o telegrama din 19 iulie. Nu s-a încheiat o convenție militară de colaborare ci doar o înțelegere verbală. Divizia 4 și o parte din divizia 3 trec Dunărea, conducerea trupelor româno-ruse fiind atribuită lui Carol. Contribuția armatei române a fost esențială pentru obținerea victoriei. Pe data de 30 august 1877, de ziua țarului, se dă încă un atac nereușit asupra Plevnei, singura izbândă fiind cucerirea redutei Grivița I de către români. Ulterior tactica atacului este schimbată cu cea a asediului. La sfârșitul lunii noiembrie 1877 Plevna capitulează. Comandantul ei Osman Pașa se predă colonelului român Mihail Cristodulo Cerchez. Armata rusă își continuă marșul spre Constantinopol iar armata română acționează în nord-vestul Peninsulei Balcanice. Războiul din Balcani a evidențiat spiritul de sacrificiu al armatei române căzând la datorie un număr semnificativ de oameni între care maiorul George Şontu, căpitanul Valter Mărăcineanu. Pe plan intern a creat condițiile întăririi regimului politic și accelerării modernizării. Pe plan extern România devenea o țară suverană cu drepturi depline în relațiile internaționale. Ulterior marile puteri europene au început să recunoască independeța României după cum urmează:

1878: Austro-Ungaria, Rusia, Imperiul Otoman
1879: Italia
1880: Franța, Anglia, Germania

Ca o confirmare a independenței a fost realizată și conferită prima decorație națională superioară românească: Steaua României. Armata română, condusă de principele Carol I, a participat la luptele de la Plevna, Rahova, Smîrdan, Vidin, contribuind decisiv la înfrângerea Imperiului Otoman. La 19 ianuarie 1918, războiul ruso-otoman a luat sfârşit prin semnarea unui armistiţiu. Tratatele de pace, semnate la San Stefano (februarie 1878) şi Berlin (iulie 1878), au marcat încheierea războiului din Balcani, ceea ce pentru România a însemnat;

recunoaşterea independenţei şi încetarea suzeranităţii otomane;
intrarea în componenţa statului român a Dobrogei şi a Deltei Dunării, cedate de Imperiul Otoman Rusiei, dar acordate de aceasta României, în schimbul celor trei judeţe din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail. În această privinţă, punctul de vedere al României, privind încălcarea integrităţii teritoriale prin cedarea sudului Basarabiei nu a fost luat în considerare.

Pe frontul Războiului de Independență, alături de soldații români care au contribuit decisiv la cucerirea redutelor Grivița, Rahova, Smârdan și Vidin s-au aflat și câțiva pictori: Nicolae Grigorescu, Carol Popp de Szathmary, Sava Henția și George Demetrescu Mirea. Primind acordul Principelui Carol, artiștii fuseseră chemați în această misiune de doctorul Carol Davila. Datorită lor ne-au rămas peste timp schițe, desene, tablouri și fotografii surprinse în timpul luptelor, artiștii fiind de fapt niște reporteri de război la acea vreme. În monografia dedicată lui Grigorescu, Alexandru Vlahuță scria: ”Grigorescu a trecut cu soldații Dunărea. A trăit cu ei ostenelile, suferințele și primejdiile războiului. A pândit cu ei în șanturi, sub șuierul gloanțelor, s-a amestecat cu ei în iureșul de la Grivița. La Smârdan, la Opanez, la Plevna a văzut ce lucru de nimic e viața unui om în război și ce fiară a fost dormind sub înfățișarea aceea blândă a frumosului păstor ce făcea podoaba peisajelor lui. El era acolo în ceasurile acelea de scrâșnire, un glas al istoriei, un trimis care avea sa vadă într-o clipită, și pentru toți, ceea ce nu se poate vedea decât o singură dată, în toată întunecata nemărginire a timpului, să vadă profund, cu ochi pe care moartea nu-i închide, și să spună veacurilor viitoare ce-a văzut. În tablourile lui de campanie nu-s mișcări de manevre, nici grupări convenționale de modele care pozează. Nimic aranjat, nimic teatral. Sincer ca însuși faptul pe care-l privește, el te face să vezi, ca la lumina unui fulger, în grozăvenia unei clipe, toată zguduitoare tragedie a războiului. Dar așa de strașnic îți luminează clipa aceea, și așa din adânc îți răscolește sufletul cu ceea ce-ți arată că ai dintr-o dată întreaga priveliște a celor ce au fost și a celor ce au să fie. Ostașii lui Grigorescu se bat, ucid și mor în câmpul cel mai adevărat și mai serios al vitejiei și al morții. Bunătatea și mila acestui suflet de artist au strigat de groază și de durere în fiecare trăsătură de creion. Ceva din inima lui rănită se simte în fiecare lovitură de pensulă”. Între lucrările lui Nicolae Grigorescu inspirate din Războiul de Independență amintesc: Atacul de la Smârdan, Spionul, Transport de provizii, Artileriști în marș, Gornistul, Dorobanțul, Santinela, Roșiorul, și Convoi de prizonieri, multe dintre ele putând fi admirate la Muzeul de Artă al României.

S.C. Rulmenți S.A. - Bârlad 40 ani de activitate

Ȋn anul 1951 Statul Român, sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, fiu al Bârladului şi prin Hotărârea Consiliului de Miniştri de la acea vreme, a hotărât construcţia „Ȋntreprinderii de Rulmenţi” Bârlad. Construcţia a avut loc ȋntre anii 1951-1953, iar intrarea efectivă ȋn funcţie a primei capacităţi de producţie a avut loc ȋn mai 1953, când s-a obţinut primul rulment bârlădean, având tehnologie rusească, unitatea funcţionând ȋn două hale şi o centrală electrică. După uzina de rulmenţi din Braşov, care până ȋn anul 1959 a funcţionat ȋn incinta fabricii de autocamioane din oraş, unitatea de la Bârlad este a doua de profil din România comunistă. Ȋn anul 1954 ȋntreprinderea producea patru tipuri de rulmenţi, din care trei cu bile şi un tip de rulment axial cu bile destinat beneficiarilor de pe piaţa internă. La ȋnceput Ȋntreprinderea de Rulmenţi Bârlad a fost planificată la capacitatea de 2.500.000 rulmenţi pe an. capacitatea planificată a fost realizată ȋn 1965, când s-au produs 204 tipuri de rulmenţi. Atras de fabrica din Bârlad, Nicolae Ceauşescu decide să investească masiv ȋn uzina bârlădeană la ȋnceputul anilor ʼ70, atunci producţia depăşea 30 milioane de rulmenţi pe an, astfel la finele anului 1980 ȋn uzină munceau 9.000 de salariaţi. Statul a investit permanent ȋn industria de rulmenţi după fabricile Braşov, Bârlad a urmat deschiderea a două unităţi la Suceava şi Slatina. La ȋnceputul anului 1970 statul român a creat marca URB (Uzina Rulmenţi cu Bile) fiind ȋnregistrată la Ȋntreprinderea de Comerţ Exterior ȋn condiţiile când 50 % din producţia românească mergea la export atât pe piaţa estică, Asia şi CAER şi cea vestică, ȋn Europa şi SUA. Marca URB se păstrează şi după 1990, fiind preluată de Tehnoimportexport. După 1990 fiecare se descurcă cum poate. Au intrat ȋn declin, nemaiavând investiţii de la stat, ȋnchizând porţile. Acum 28 fabricile din Bârlad şi Alexandria funcţionează sub patronaj străin. Fabrica din Bârlad este singura care nu a renunţat la brandul URB creat ȋn 1970. Ȋn anul 2001, Fabrica de Rulmenţi Bârlad a fost preluată de grupul turcesc Kombassan. Ȋn anul 2008 fabrica producea 11.600 tone de rulmenţi dintre care 57 % au avut ca destinaţie clienţi din Europa , ȋn special Belgia şi Germania. Ȋn anul 2009 avea un număr de 3000 de angajaţi, iar ȋn prezent sunt 3500 de angajaţi. Această fabrică de rulmenţi din Bârlad, din punct de vedere economic, are cea mai mare capacitate de a ţine oraşul ȋn bunăstare, pentru viaţa şi prosperitatea multor familii bârlădene. Activitatea ȋntreprinderilor de rulmenţi din Bârlad, Braşov, Alexandria şi altele a fost la anumite aniversări marcată de insigne şi medalii.

Colegiul Gheorghe Roșca Codreanu - Bârlad

25 ani - Promoția 1969 * 12 - 14 mai 1994

Colegiul Naţional „Gheorghe Roşca Codreanu” din Bârlad este un vechi lăcaş de cultură, fiind al doilea din Moldova şi al patrulea din cele două provincii din secolul al XIX-lea, după „Sfântul Sava” din Bucureşti, „Academia Mihăileană” din Iaşi şi „Carol I” din Craiova. A fost inaugurat din dorinţa comisului Gheorghe Roşca Codreanu, la 20 octombrie 1846. Epitropia învăţăturilor publice din Principatul Moldovei, cu adresa nr. 361 din 12 octombrie 1846, trimite Comitetului de inspecţie al şcolii publice din Bârlad următoarea adresă: Hotărându-se a înfiinţa la şcoala publică din Bârlad Clasul fundaţiei Codrianului, unde au a se învăţa obiectele după programa aice alcătuită, şi pe lângă dumnealui profesor Zăhărescu, mai primindu-se acum şi pe dumnealui I. Popescu, cinstitul Comitet este poftit cât mai în grabă a pune în lucrare începerea acelui clas, şi a raportului. Epitropia a se mine vadă a se face inscripţia „Clasul fundaţiei Codrianului”, ce se va pune asupra uşei clasului. Deschiderea cursurilor Şcolii publice din Bârlad, deci şi a „Clasului fundaţiei Codrianului” a avut loc la 20 octombrie 1846. Directorul şcolii şi primul director al „Clasului real al Codrianului” a fost Ioan Zăhărescu. În anii de existenţă a acestui Clas (1846 – 1858), au funcţionat ca profesori: Ioan Zăhărescu, Iosif Popescu – Patriciu, Ioan Ionescu, Costachi Nanu, Ioan Popescu, I. Praja, G. Georgescu, Tertulian Tobias, I. Zmeu, Stavrat, I. Dumbravă, Ulis(e) Filaletis.La 13 septembrie 1858, „Clasul real Codreanu” şi-a încetat existenţa, deoarece el s-a transformat în Gimnaziul „Codreanu”. Încă din 1849, venind spre Iaşi de la Constantinopol, domnitorul Alexandru Grigore Ghica s-a oprit la Bârlad, unde a fost găzduit în casa vornicului Alecu Sturza. S-au ţinut cuvântări, una dintre ele fiind a profesorului „Clasului fundaţiei Codrianului”, Iosif Patriciu Popescu. Acesta a înmânat domnitorului o petiţie făcută de el, cu asentimentul locuitorilor Bârladului, care au semnat-o, prin care se cerea înfiinţarea în Bârlad a unui gimnaziu, cu contribuţia statului şi a donaţiei lui Codreanu. Transformarea Clasului Codreanu în Gimnaziul Codreanu s-a oficializat prin adresa nr. 9530 din 13 septembrie 1858, făcută cunoscută de cneazul Dimitrie A. Cantacuzino, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Din lipsă de spaţiu, noul gimnaziu a funcţionat tot în clădirea Şcolii publice de băieţi nr. 1, în care funcţionase şi „Clasul fundaţiei Codrianului”. După aproape doi ani, Epitropia oraşului a oferit gimnaziului o altă clădire, în chiliile bisericii Vovidenia, în care a funcţionat până în 1861.În raportul din 20 august 1860, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Mihail Kogălniceanu, cere domnitorului Alexandru Ioan Cuza ca gimnaziul din Bârlad să poarte numele fondatorului Codreanu, la care domnitorul a scris apostila: „se încuviinţează”. Firma cu inscripţia „Gimnaziul fraţilor Gheorghie şi Neculai Codrianu Roşca, fundat la anul de la Hristos 1858 Octombrie 1” a fost montată la 23 aprilie 1862, ocazie cu care s-a sărbătorit onomastica lui Gheorghe Roşca Codreanu, cu o slujbă religioasă. Între 1862 – 1870 s-au sărbătorit zilele ambilor fraţi Codreanu; (faptele lui Gheorghe au fost continuate şi de fratele său, Neculai, care în testamentul pe care şi l-a făcut la 30 ianuarie 1854, specifica la pct. 1 şi 2 că lasă şase mii galbeni din totala lui avere pentru înfiinţarea unei şcoli de fete la Bârlad şi, de asemenea, două mii de galbeni „din care să se ţie doi profesori cu două catedre, una de limba franceză şi una de limba italiană, adăugate către Clasul Codrianu, la şcoala publică din Bârlad, fondat de răposatul fratele meu Gheorghie Codrianu”). Din 1870 s-a sărbătorit numai ziua numelui lui Gheorghe Roşca Codreanu. Din chiliile bisericii Vovidenia, gimnaziul şi-a mutat locul în chiliile Bisericii Domneasca, din centrul oraşului.Prima promoţie de absolvenţi ai „Gimnaziului Codreanu” a fost în vara anului 1862, când au absolvit numai 4 tineri; în vara anului 1863 au absolvit 5, în 1864 au absolvit 2, în 1865, 7 tineri, iar în vara anului 1866, 5 tineri. Aceştia au urmat doar cursurile gimnaziale. În toamna anului 1862 gimnaziul era complet, având patru clase, iar ca urmare a legii instrucţiunii publice din 1864 privind învăţământul secundar, în anul şcolar 1864 – 1865 s-a înfiinţat şi la Gimnaziul Codreanu clasa a V-a, gimnaziul transformându-se, astfel, în liceu. În cei patru ani de existenţă a Gimnaziului Codreanu, au funcţionat 11 profesori: Giurgea Neculai (filosofia), Vârgolici Ioan (matematica), Filatelis Ulise (româna, etc.), Carp Ioan (religia), Chenciu Panaite (istorie), Atanasiade C. (elină), Pagano Frederic (franceza, italiana), Popescu Ioan (latina - româna), Brauner Carol (desen-caligrafie), Valner I. Maximilian (germana), Creţeanu G. Neculai (ştiinţele naturii). Printre multiplele reforme ale lui Cuza, privind modernizarea şi "europenizarea" Principatelor Unite Romane, se include şi reforma învăţământului. La propunerea secretarului de stat al Departamentului Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Nicolae Creţulescu, prin raportul nr. 52014, s-a înaintat domnitorului AlexandruIoanCuza "Proiectul de lege asupra învăţământului public", spre aprobare (sancţionare), la 2/14 iulie 1864. Domnitorul a sancţionat-o şi a promulgat-o la 25 noiembrie 1864. La 1 septembrie 1864 s-au deschis cursurile „Liceului Codreanu”, în prezenţa oficialilor ministeriali, judeţeni şi locali, în acelaşi local în care funcţionase până atunci Gimnaziul „Codreanu”, fiind al patrulea liceu înfiinţat în cele două ţări româneşti, după cele din Bucureşti, Iaşi şi Craiova. În anul şcolar 1864 – 1865 s-a înfiinţat prima clasă de curs superior, a cincea, adăugându-se succesiv câte o clasă de fiecare an, astfel că în vara anului 1867 Liceul Codreanu a dat prima serie de absolvenţi cu liceul complet (şapte clase). Încercări de modificare a legii învăţământului din 1864 s-au făcut în 1876 şi în 1879, prin care diploma de licenţă sau doctorat devenea prima condiţie de admitere la concursul pentru ocuparea unei catedre. De asemenea, în 1882 se introduce noţiunea de bacalaureat în locul fostului „examen general”. Primul bacalaureat al Liceului Codreanu a avut loc în vara anului 1883, când au fost admişi şase candidaţi. Aceasta era cea de-a 17 – a serie de absolvenţi de curs superior de liceu şi cea de-a 25 – a serie de la înfiinţarea gimnaziului Codreanu. În 1884 statul întreţinea opt licee, printre care şi pe cel din Bârlad, elevii de aici învăţând din ce în ce mai bine, poate şi datorită faptului că acest liceu fusese absolvit de oameni care începuseră să se afirme vertiginos: Alexandru Philippide, Alexandru Vlahuţă, Nicolae Petraşcu, Rădulescu – Niger, etc. Abia în 1885 a început construcţia actualei clădiri a liceului, inaugurarea ei având loc la 27 aprilie 1886, în prezenţa ministrului Instrucţiunii Publice, Dimitrie A. Sturdza şi a secretarului general, Spiru Haret. Construcţia clădirii a costat 230 000 de lei. Liceul avea, iniţial, 13 săli mari, 6 încăperi mici, o cancelarie, un hol, două culoare, două scări pentru urcarea la etaj. La demisol erau câteva încăperi pentru depozitarea materialelor necesare şcolii. La inaugurare s-a alcătuit actul inaugural, pe pergament, scris în culori. Primul an al sec. al XX-lea marchează ultima serie de absolvenţi cu 7 clase de liceu, urmând ca liceul să treacă la 8 clase, până în 1926, când se trece din nou la 7 clase, anul fiind împărţit pe trimestre. În anul şcolar 1935 – 1936 s-a revenit la liceul cu 8 clase, dar organizat în două cicluri de câte 4 ani fiecare. În 1940, la 94 de ani de la înfiinţare, are loc dezvelirea bustului lui Gheorghe Roşca Codreanu. În luna noiembrie 1946, liceul şi-a sărbătorit centenarul existenţei sale, ocazie cu care este ridicat la rangul de „ Colegiul Naţional Gheorghe Roşca Codreanu”. După reforma din 1948, instituţia cunoaşte mai multe denumiri:Şcoala medie de 10 ani, între 1953 – 1954, Şcoala medie de băieţi nr. 2, în perioada 1954 – 1956, Şcoala medie mixtă nr. 1, între 1956 – 1958, Şcoala generală de 7 ani nr. 1, în perioada 1958 – 1962, Şcoala medie nr. 2, între 1962 – 1965, Liceul nr. 2, între 1965 – 1971, Liceul de matematică – Fizică Gheorghe Roşca Codreanu, în perioada 1971 – 1990, Liceul teoretic Gheorghe Roşca Codreanu, între 1990 – 1996. De la data de 1 septembrie 1996, se revine la denumirea de Colegiul Naţional „Gheorghe Roşca Codreanu”. De-a lungul timpului, Colegiul Naţional Gheorghe Roşca Codreanu a dat personalităţi excepţionale ale culturii româneşti. Amintim pe academician Alexandru Philippide (1877), scriitor, academician Alexandru Vlahuţă (1878), Teodor Emandi (1887), avocat, politician, ministru, Theodor Angheluţă (1902), prof. univ., dr. Matematică, Gheorghe Negrescu (1907), general aviator, Ştefan Procopiu (1908), acad., prof. univ., dr. Fizică, Virginia P. Vasilui (Sarcedoţeanu) (1918), conf. univ., dr. Istorie, Gheorghe G. Ursu (1929), conf. univ., dr. Filologie, poet, istoric literar, Ernest Vainer (1939), conf. univ., dr. Medicină, Constantin Parfene (1948), conf. univ., dr. Filologie, Valeriu I. Rugina (1956), cercetător Biologie, Constantin C. Teodorescu, dr. Medicină, Dorian Gr. Spulber (1959), prof. univ., dr. Matematică, Mihai Nicu (1959), prof. universitar, dr. chimie, Aurel M. Răşcanu (1969), conf. Univ., dr. matematică, Corina V. Dimitriu (1969), lector univ., dr. Filologie, Gabriel I. Iftime (1985), dr. Chimie.În prezent, la Colegiul Naţional „ Gheorghe Roşca Codreanu” funcţionează atât clase de gimnaziu (4 clase), cât şi de liceu (28 clase), acestea numărând peste 900 de elevi. Specializările pentru clasele de liceu sunt matematică-informatică, ştiinţele naturii, filologie şi ştiinţe sociale.

Gheorghe Roșca Codreanu a fost un boier filantrop moldovean care a contribuit la formarea învățământului românesc, care s-a născut la data de 10 martie 1805 la Bârlad și a decedat la data de 19 noiembrie 1837 la Viena. Gheorghe Roșca Codreanu a fost unul din cei cinci copii ai spătarului Ioan Roșca Codreanu și al Ecaterinei Jora. A primit instrucție în casa părintească și la Institutul Vasilian din Iași. În perioada 1830 – 1832 a fost căpitan în Miliția Moldovenească ocazie cu care s-a îmbolnavit de ftizie. Din cauza bolii s-a retras la Moșia de la Văleni, județul Fălciu. În anul 1837 a plecat unde a și murit. A lăsat toată averea sa (572 hectare de teren) prin testament în scopuri filantropice, printre care și deschiderea unei școli în care să se predea limba latină. Fratele său Neculai Roșca Codreanu a contribuit la înființarea primei școli de fete din Bârlad. În memoria ctitorului liceului sculptorul Mihai Onofrei a realizat un bust ce a fost dezvelit în fata liceului în noiembrie 1940 Bustul, situat în partea de nord-vest a clădirii liceului a fost trimis la topire în anul 1951, când proletcultismul a pus stăpânire pe cultura românească. Bustul existent astăzi este opera sculptorului Gheorghe Alupoaie și s-a ridicat pe cheltuiala Asociației Dr. C.Teodorescu.

Campionatul național de taekvon-do-i-tf

Federația română de taekvon-do-i-tf - Vaslui 10 - 12.03.2023

Setul de medalii de mai sus sunt realizate de către compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferite câștigătorilor Campionatului național de taekvon do care a avut la Vaslui în anul 2023 între 10 și 12 martie. Competiția s-a desfășurat sub egida Federației Române de Taekwon-do și a forului mondial – Internațional Taekwon-do Federation în colaborare cu Asociația Club Sportiv “Liga de est” Vaslui. La această ediție au participat 27 de cluburi sportive din țară, însumând aproximativ 558 de înscrieri în probele competiționale. Mai jos prezint câteva dintre rezultatele competiției:

Clasamentul general final pe cluburi seniori se prezintă astfel: loc 1 – ACS P.U.M.A. Sibiu, loc 2 – ACS Wolf – Oradea și loc 3 – ACS Liga de est Vaslui
Cel mai bun sportiv – seniori feminin, a fost Mihai Adelina Alicia de la clubul ACS Iron Fist Cluj Napoca
Cel mai bun sportiv – seniori masculin, a fost Chiriac Ionuț Andrei de la clubul ACS Liga de est Vaslui
Clasamentul general final pe cluburi juniori se prezintă astfel: loc 1 – ACS P.U.M.A. Sibiu, loc 2 – ACS Liga de est Vaslui și loc 3 – ACS Wolf – Oradea
Cel mai bun sportiv – juniori feminin, a fost Codreanu Amalia Teodora de la clubul ACS Liga de est Vaslui
Cel mai bun sportiv – juniori masculin, a fost Moșuleț Alin Constantin de la clubul ACS Liga de est Vaslui

Taekwondo transcris și ca Taekwon-Do sau Tae Kwon Do) este o artă marțială coreeană caracterizată în special prin lovituri înalte cu piciorul și lovituri cu pumnul. Taekwondo este unul dintre sporturile naționale coreene, practicat de peste 2000 mii de ani, reprezentând unul dintre cele mai vechi arte marțiale. Recent intrat în categoria sporturilor olimpice, practicarea acestui sport în întreaga lume este structurată și administrată de către Federația Mondială de Taekwondo. În România practicarea acestui sport se realizează sub coordonarea Federației Române de Taekwondo, la conducerea căreia astăzi (anul 2023) se află Constantin Apostol, maestru internațional 7 DAN. Conform regulamentului internațional, lupta dintre cei doi sportivi ai meciului de taekwondo este caracterizată de lovituri în mare parte ale membrelor inferioare, punctate corespunzător de către sistemul electronic pus la dispoziție, dar și de arbitri, iar lovitura cu pumnul trebuie să fie precisă și conform regulamentului pentru a fi punctată. Sportivii poartă echipamente de protecție pe cea mai mare parte a corpului (cască de protecție dotată cu senzori electronici, protecție dentară, vesta dotată cu senzori pentru punctare, protecții pentru antebrațe, mănuși, tibiere și metatarsiene dotate cu senzori electronici pentru a fi realizată punctarea loviturilor.) Meciurile sportivilor sunt atent coordonate de către arbitri. Aceștia sunt în număr total de trei pe suprafața de luptă, unul central, menit să stabilească ordinea meciului prin acordarea penalizărilor corespunzătoare, ceilalți doi stând în colțuri opuse alte saltelei, ținând în mână judge box-ul, un dispozitiv pentru acordarea anumitor tipuri de puncte, în funcție de lovitura fiecărui sportiv în parte. La masa suprafeței există un arbitru care se ocupă de partea tehnică a meciului de taekwondo, lucrând la sistemul incorporat într-un dispozitiv. Un alt arbitru ține evidența fiecărui meci în parte pe o hârtie specială, în cazul unei posibile erori la nivelul echipamentelor. Ultimul arbitru, este cel de la Video-Replay, un sistem de contestare a deciziilor luate.

Regimentul 52 Artilerie Mixtă "General Alexandru Tell"

100 ani 1915 - 2015

Regimentul 52 Artilerie General Alexandru Tell din Bârlad este una dintre cele mai importante structuri de artilerie din Forțele Terestre române și constituie principalul vector de lovire de la mare distanță al Diviziei 2 Infanterie Getica, cu comandamentul la Buzău, căreia i se subordonează. Constituită și organizată sistemic, unitatea dispune de o mare putere de foc, prin lansatorul multiplu de rachete LAROM, primul sistem de artilerie modernizat după anii 1990. Acesta are posibilitatea de a lovi țintele cu două tipuri de muniție, GRAD până la 21 kilometri și LAR până la 45 kilometri. O rachetă are undeva la 70 kilograme, iar un lansator, 40 de țevi. Deci, la un calcul simplu, la un divizion înseamnă 720 de rachete. Regimentul este o unitate de artilerie la nivel de brigadă, specializat pe obuziere autopropulsate și lansatoare multiple. „General Alexandru Tell” e denumirea onorifică primită de la eroul pașoptist. Practic, el asigură sprijinul prin foc pentru trupele de manevră.

LAROM este un lansator de proiectile reactive dezvoltat de către firma Aerostar Bacău și firmele Elbit și IMI din Israle. Acest sistem artileristic are la bază aruncătorul APRA-40, o variantă locală a sistemului sovietic BM-21 GRAD. Programul de modernizare a fost demarat în anul 1996, primele lansatoare fiind livrate Forțelor Terestre Române în anul 2001. Câteva din caracteristicile tehnico-tactice ale acestui aruncător sunt:

rachete folosite: calibru 122 milimetri GRAD, fabricate la SC Tohan SA și calibru 160 milimetri LAR Mk-4, fabricate de firma israeliană IMI
aruncătoare construite – 54 bucăți
greutate autovehicul încărcat – 22,5 tone
lungime: în marș - 7,9 metri, în poziție de tragere – 8,05 metri
lățime – 2,51 metri
înălțime – 3 metri în marș
echipaj – 4 persoane (șofer, șef instalație și 2 servanți)
număr țevi – 2 x 20 (122 milimetri) și 2 x 13 (160 milimetri)
cadența de tragere – 40 rachete în 20 secunde (122 milimetri) și 26 în 45 secunde (160 milimetri)
bătaie maximă – 20,4 kilometri (122 milimetri) și 45 kilometri (160 milimetri)
blindaj – protecție balistică nivel 1 STANAG 4569 pentru gloanțe și mine anti-personal
motor – MAN D 2866 Diesel, 11,967 litri, 4 timpi , 6 cilindri în linie, 410 CP
garda la sol – 40 centimetri
autonomie – 800 kilometri
viteza maximă – 70 kilometri pe șosea și 25 kilometri pe câmp

Generalul Alexandru Tell s-a născut la 18 noiembrie 1846 la Bucureşti și a decedat în ianuarie 1925, fiind înmormântat la cimitirul bucureștean Belu. A avut 13 copii din care 7 fete. După revoluţia din anul 1848, în care tatăl său a jucat un rol însemnat, şi-a urmat familia exil în orăşelul Smirna din Asia Mică, revenind în ţară în anul 1857. În 1859 s-a înscris la Şcoala Militară din Bucureşti. În perioada 1854 – 1858 studiază la Politehnica din Paris, precum şi la Şcoala specială de artilerie şi geniu din Metz, unde se perfecţionează în arma artilerie. După trecerea în rezerva va fi senator de Gorj şi vicepreşedinte al Senatului. În anul 1875 a elaborat “Regulamentul asupra manevrelor şi evoluţiilor bateriilor înhămate”, primul regulament al artileriei române cu care avea să se intre în războiul de la 1877. În anul 1877 fiind numit comandant al divizionului 2 din Regimentul 2 Artilerie, în fruntea bateriilor sale, ia parte la bombardarea Vidinului şi la luptele din jurul Plevnei, mai ales la Opanez – 28 noiembrie 1877. A fost un bun pedagog şi educator, formator de generaţii de ofiţeri, comandând pe rând Şcoala specială de artilerie şi geniu (1888 – 1889) şi Şcoala de ofiţeri de infanterie (1893 - 1894). Un moment important în biografia lui Alexandru Tell este acela al înfiinţării în 1883, împreună cu locotenent-colonelul Ion Argetoianu (tatăl viitorului om politic C.Argetoianu, a publicaţiei "Revista Armatei", din al cărui comitet diriginte a făcut parte mulţi ani, publicând articole chiar din primul an de apariţie, după moartea generalului Heinrich Herkt, preia directoratul revistei. Pe timpul directoratului său, revista a desfăşurat o activitate prodigioasă pentru propăşirea artileriei române şi pentru ridicarea nivelului de pregătire artileristică al ofiţerilor şi tunarilor armatei române. A fost un mare colecţionar de documente şi obiecte, păstrate la Muzeul Militar Naţional, donaţia sa cuprinzând circa 1.000 de repere: colecţii ale periodicelor “Monitorul oastei”,”Revista armatei”, “Revista artileriei”, “România militară”, “Anuarele ofiţerilor activi”, precum şi decoraţii, piese de echipament, arme diferite, muniţii etc. A cariera sa militară a avut o evoluție fulminantă, ocupând funcții diferite și de răspundere. Pentru meritele a fost decorat cu:

“Virtutea Militară de Aur” de război (1878)
“Steaua României” clasa a V-a şi a IV-a,
Crucea “Trecerea Dunării”
“Apărătorul Independenţei”
“Coroana României” clasa a III-a
“Semnul onorific de 18 ani”
“Semnul Onorific de Aur” de 25 de ani de serviciu
“Medalia Comemorativă Rusă”.

În 1907 a demisionat din armată, convins că într-o armată mică limita maximă de vârstă nu trebuie să treacă de 60 de ani, dar a continuat să activeze mulţi ani în fruntea Societăţii "Virtutea Militară" a ofiţerilor veterani şi să conducă Revista Armatei şi Revista Artileriei.

Vaslui este un municipiu situat în estul României, reședința județului Vaslui din regiunea istorică Moldova, aproape de frontiera cu Republica Moldova. Orașul are o populație de aproximativ 70000 de locuitori. Se pretinde că orașul Vaslui ar fi fost înființat de bizantini, în amintirea trecerii lor în Dacia Orientală, ocazie cu care i-au dat numele de Basilica, după numele Împăratului Basile Bulgaroctonul (o descriere lui Macarie, în călătoria sa de la Alep la Moscova). La Vaslui s-a constituit de altfel, în secolul al XV-lea, prima școală de artă post-bizantină, care a interpretat datele iconografice bizantine în pictură, broderie, miniatură. Vasluiul este atestat documentar din anul 1375, dar dovezile arheologice demonstrează continuitatea locuirii încă din paleoliticul superior (30.000-8.000 Î.E.N.). Deasupra am postat stema municipiului Vaslui, iar dedesubt câteva fotografii reprezentând monumente de cultură și arhitectură din acest oraș din vremuri diferite. Precizez că în perioada comunistă reședința județului a fost orașul Bârlad, asta și deoarece aici s-a născut liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Teatrul național

Palatul Mavrocordat

Gimnaziul Kogălniceanu

Gara

Cazarma

Strada Ștefan cel Mare

Vederi

Administrația financiară

Palatul administrativ și de justiție

Școala normală Ștefan cel Mare

Județul Vaslui este situat în partea de est a țării, provincia istorică Moldova, întinzându-se pe cursul superior și mijlociu al râului Bârlad. Județul face parte din regiunea Nord - Est, în care sunt incluse și județele Bacău, Botoșani, Iași, Neamț și Suceava. Județul Vaslui mai face parte și din Euro regiunea Siret-Prut-Nistru din anul 2002. Județul se întinde pe o suprafață de 5318 km.p., numără aproximativ 455000 de locuitori și are capitala în orașul cu același nume. Ca subunități administrative județul este compus din; 3 municipii - Vaslui, Bârlad, Huși, 2 orașe - Negrești, Murgeni și 81 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Vaslui, iar mai jos fotografiile unor monumente de cultură și arhitectură din acest județ, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.