Epaminonda's Blog.....

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea spaniolă ABARAN, provincia

MURCIA, comunitatea autonomă MURCIA, din vremuri diferite

o veche carte poștală, două vederi generale, o insignă și o monedă

provizorie locală de carton.

Castelul Cieza

Biserica Sfinții medici Cosme și Damian

Puntea Colgante de pe râul Ojos

Biserica

Biblioteca municipală

Restaurantul Meson del Moro

Moara de apă

Trimitere poștală

Vederi generale

Monedă provizorie locală de carton

Insignă locală

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN AFORISM PROPRIU

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

____________xxx____________

(Mihai Viteazu) - Primăria comunei Călugăreni

Mihai Viteazul, primul domnitor care a reuşit să unească cele trei provincii româneşti, a trăit între 1558 şi 1601. Domnitorul a avut un caracter dârz şi şi-a folosit de toate mijloacele, inclusiv de cuceririle amoroase, pentru a-şi duce la îndeplinire năzuinţele. Mihai Viteazul a rămas în istorie ca primul domnitor care a reuşit să unească cele trei provincii româneşti: Moldova, Ardealul şi Ţara Românescă. Pentru a-şi realiza scopurile, Mihai Viteazul s-a folosit de oricine, chiar şi de ibovnicele sale. Istoricii sunt de părere că s-a căsătorit cu Doamna Stanca pentru a reuşi să acceadă la putere. Redau mai câteva lucruri mai ascunse din biografia sa:

Nu se cunoaşte cu exactitate locul naşterii. Mihai Viteazul s-a născut, după unele surse, în Oraşul de Floci sau Târgul de Floci (n.r. - denumire care vine de la târgul de lână care funcţiona aici) situat la vărsarea Ialomiţei în Dunăre, localitate azi dispărută. Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum şi specificaţiile din Condica episcopiei Rîmnicului, atestă că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoeşti, localitate aflată pe partea stîngă a Oltului, judeţul Vâlcea.
Mihai Viteazul a crescut fără tată. Potrivit unor istorici, Mihai Viteazu este fiul nelegitim al lui Pătraşcu cel Bun, domnitor al Ţării Româneşti. Argumentul principal împotriva acestei variante este acela că Mihai Viteazu s-a născut în anul 1558, la un an după moartea lui Pătraşcu cel Bun. Astfel, este greu de crezut că acesta a avut relaţii extraconjugale în anul morţii sale, având în vedere faptul că a murit în urma unei lungi boli.
Mama lui Mihai Viteazul, de viţă nobilă sau comerciantă de rachiu. Există două versiuni care circulă cu privire la mama lui Mihai Viteazul, Teodora Cantacuzino. Potrivit celor mai mulţi istorici, ea este de neam grecesc şi se trage din vechea familie bizantină a Cantacuzinilor, fiind soră cu Iane Epirotul, care a ajuns ban al Olteniei şi reprezentantul domnului Munteniei la Constantinopol, o persoană foarte influentă. „Un personaj extraordinar, Mihail Cantacuzino, poreclit Şaitanoglu sau Şeitanoglu, adică, în turceşte, „fiul Satanei”. Se zice că mama lui Mihai Viteazul ar fi fost sora lui Şeitanoglu. În orice caz, e aproape sigur acum, după documente recent descoperite, că a fost o Cantacuzină venită să facă mare negoţ în Ţara Românească, iar cu banii şi insistenţele rudelor ei pe lângă marele vizir a fost ales Mihai Viteazul domnitor“, notează istoricul Neagu Djuvara în lucrarea „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri“. Conform altor surse, Teodora era vânzătoare de rachiu, originară din Târgul de Floci, iar tatăl lui Mihai era grec. Cert este că s-a călugărit spre sfârşitul domniei fiului ei, luând numele monahal de Teofana, şi a murit în anul 1605 sau 1606, fiind înmormântată în biserica mănăstirii Cozia.
Ce caracter avea Mihai Viteazul. Domnitorul era un om dintr-o bucată şi foarte hotărât în toate deciziile pe care le lua. De asemenea, se folosea de toate mijloacele pentru a-şi duce la îndeplinire scopurile, de multe ori parafând alianţe cu parteneri pe care nu-i agrea.
Mihai Viteazul a fost comerciant de vite. La început, domnitorul a făcut comerţ cu vite şi, apoi, cu giuvaieruri. A cunoscut, astfel, lumea comerţului şi a avut multe de învăţat. A deprins limbile greacă şi turcă, dar a intrat în contact cu marea boierime munteană. Ajunsese să deţină o avere imensă. Cumpărase din 44 de sate, în timp ce un boier obişnuit avea 8-9 sate.
S-a căsătorit din interes cu Doamna Stanca? Mihai Viteazu s-a căsătorit la vârsta de 27 de ani cu doamna Stanca, descendenta unei mari familii de boieri. Ea era nepoata banului Dobromir al Craiovei şi a logofătului Gheorghe din Corbi. Provenea din puternicul neam al boierilor din Izvorani, zona Muscelului sau, conform altor surse, dintr-o familie înruditã cu fraţii Buzeşti. Căsătoria cu Doamna Stanca i-a deschis tânărului Mihai drumul spre putere. Astfel, unii istorici contemporani au suspectat o căsătorie din interes.
Domnitorul şi Doamna Stanca au avut doi copii, Florica şi Nicolae, cel care avea să ocupe, o perioadă, cât marele voievod era în Ardeal, tronul Ţării Româneşti. Florica avea un farmec special, care a ajuns să-l copleşească chiar şi împăratul Rudolf al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. Cei doi ajunseseră chiar în pragul căsătoriei. Numai intervenţia energică a mamei acestuia, Maria de Spania, a oprit căsătoria dintre cei doi.
Marula, fiica nelegitimă. Mihai Viteazul a mai avut o fiica, Marula, care s-a născut în anul 1599, dintr-o relaţie a domnitorului cu o ţiitoare cunoscută drept „Tudora din Târgşor“. Mihai nu îşi ascundea relaţiile extraconjugale şi chiar se afişa cu amantele. Astfel, nu a făcut nici un secret din naşterea fiicei sale nelegitime. Domnitorul şi-a vizitat iubita şi fiica în vârstă de doar un an şi i-a oferit un hrisov prin care-i lăsa moştenire, după moartea mamei sale mai multe sate.
Povestea de iubire cu fiicele dregătorului muntean Ivan Norocea. Relaţia dintre Mihai Viteazul şi soţia, Doamna Stanca, se degradează, astfel că domnitorul îşi îndreaptă afecţiunea în altă direcţie. Surorile Zamfira şi Velica, fiicele lui Ivan Norocea, i-au atras atenţai lui Mihai Viteazul atunci când a ajuns la Alba Iulia. Acestea deveniseră sfătuitoarele apropiate ale domnitorului şi apăreau mereu în preajma lor. Dacă despre, Zamfira istoricii susţin că nu există informaţii certe cu privire la o legătură amoroasă cu Mihai Viteazul, în privinţa Valicăi lucrurile sunt certe. Domnitorul se afişa cu aceasta, iar femeia nutrea speranţa că va deveni Doamnă.
Apropierea de soţia lui Sigismund Bathory. Mihai Viteazul apare într-o pictură realizată la Praga de Frans Franken alături de Maria Christierna, Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. Unii istorici sugerează că între cei doi a avut loc o poveste amoroasă. A divorţat de acesta, iar succesorul la tronul Transilvaniei, Andrei Báthory, vărul lui Sigismund, îi face avansuri din ce în ce mai agresive. Astfel, Maria Christierna se refugiază la curtea regală de la Pragă. Aceasta i-ar fi pus o vorbă bună lui Mihahai la regele Rudolf, pentru a-l spijini să lupte împotriva lui Andrei Báthory.

SURSA – NET Adevărul.ro Târgu Jiu

Fotbal club ASTRA - Giurgiu

Asociația Fotbal Club Astra Giurgiu, cunoscut sub numele de Astra Giurgiu, sau pe scurt Astra, a fost un club profesionist de din Giurgiu, care a evoluat ultima oară în sezonul 2022-2023 ]n Liga a III-a. Clubul a fost fondat în 1921 la Ploiești sub numele Clubul Sportiv Astra-Română, pentru ca în anul 2012 să se mute la Giurgiu, sub conducerea omului de afaceri Ioan Nicolae. Odată cu venirea acestuia la echipă în 1990, Astra s-a transformat dintr-o echipă care și-a petrecut majoritatea istoriei în ligile inferioare, într-o echipă de prima ligă, fiind pentru prima dată promovată în primul eșalon în sezonul 1998 – 1999 și retrogradând la finalul sezonului 2020-2021 înapoi definitiv în ligile inferioare. În această perioadă de 17 sezoane petrecute în primele două eșaloane ale fotbalului românesc a avut câteva frumoase succese:

campioană a României – sezonul 2015/16
cupa României – sezonul 2013/1 4
super cupa României – sezoanele 20113/14 și 2015/16
cinci participări în UEFA Europa League,cea mai mare performanță din această competiție fiind atingerea șaisprezecimilor de finală în sezonul 2016/17, unde a fost eliminată de echipa belgiană Genk
o participare în Liga Campionilor, sezonul 2016/17, fiind eliminată de echipa daneză FC Copenhaga.

Meciurile de acasă s-au disputat pe stadionul giurgiuvean Marin Anastasovici. Ziarul “Ecoul sportiv” din data de 18 septembrie 1921 informa publicul ploieștean despre înfințarea Clubului sportiv Astra Română, sub egida societății petroliere cu același nume. Aici funcționarii englezi, americani, olandezi și români ai Societății Astra se întreceau la tir, fotbal, șah și echitație. După mai mulți ani de activitate în Campionatul Municipal Ploiești echipa accede în eșalonul de elită al fotbalului prahovean. În anul 1990 devine Astra, promovând doi ani mai târziu în Divizia C. Din anul 1998 a jucat în Divizia A, antrenor Gabriel Stan, patron Ioan Nicolae, Ploieștiul având două echipe în Divizia A. După numeroase frământări în fotbalul prahovean (schimbări de nume, promovări sau retrogradări) echipa a revenit în Liga a I-a cu pretenții și mai mari. Din data de 21 septembrie 2012 echipa Astra Ploiești a început să joace la Giurgiu sub numele Astra Giurgiu, obținând cele mai frumoase rezultate din istoria sa.

Al XII-lea Simpozion național de numismatică

Giurgiu * 2 - 3 iunie 1999

Pe la începutul veacului al XX-lea cultura şi ştiinţa în România prinseseră aripi de zbor stabile şi de perspectivă, precizându-se domeniile şi principiile de activitate. Se trecea acum la culegerea primelor roade ale frământatului şi cu rol de pionierat secol al XIX-lea, când reprezentanţi de frunte ai renaşterii româneşti se dăruiau, cu întreaga lor fiinţă, intereselor naţionale. Unirea Principatelor şi marile reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza au deschis larg porţile afirmării învăţământului, ştiinţei şi culturii în România. Publicaţii şi societăţi de tot felul luau fiinţă, croindu-şi drum spre mintea şi inima românilor. În acest context de efervescenţă spirituală, o nouă ştiinţă specială se înfiripa în peisajul intelectual românesc. Informaţiile lui C. Bolliac din „Trompeta Carpaţilor”, referitoare la unele descoperiri monetare, dar mai ales lucrările lui D.A. Sturdza şi primele studii de specialitate ale lui M.C. Sutzu, precum şi alcătuirea unor colecţii monetare, veau să se constituie ca temelie a ştiinţei numismatice din România.

Societatea Numismatică Română a fost înființată pe data de 28 decembrie 1903 la inițiativa unui grup de entuziaști și pasionați ai numismaticii. Spre a putea izbuti, inițiatorii au făcut apel mai întâi la cei trei învățați care se ocupau atunci în România de știința numismatică: D. A. Sturdza, supranumit „părintele numismaticei românești”; M. C. Sutzu, specialist în numismatica și metrologia antică și Gr. Tocilescu directorul Muzeului Național de Antichități. Obținând adeziunea acestora, inițiatorii s-au adresat apoi tuturor colecționarilor și amatorilor din țară, reușind să înscrie în total 17 de membri. În ședința inaugurală, Adunarea Generală a votat Statutele Societății și a ales Comitetul de conducere în următoarea alcătuire:D.A.Strudza - președinte de onoare; M.C.Șutzu - președinte activ; Grigore Tocilescu -vicepreședinte; Alexandru Canatcuzino - secretar; lt. col. G. Iordăchescu, casier contabil; dr. George Severeanu - subsecretar și Dimitrie Panku, C. Alessandrescu, Frederick Stork și E.D. Mirea, membri. O dată cu adoptarea Statutelor s-a fixat și țelul principal al Societății, care își propunea „să dezvolte știința și arta numismatică” în România." În anul 1904 Comitetul de conducere al Societății de numismatică a editat primul număr al revistei Buletinul Societății Numismatice Române. Pentru început, Buletinul Societății Numismatice Române apărea regulat, de două ori pe an.

Pentru România, abonamentul costa 3 lei anual, pentru Austro-Ungaria 3 coroane. Membrii Societății Numismatice Române primeau Buletinul în mod gratuit. Cu apariții trimestriale până în 1947, revista a fost suspendată până în 1974, când a reapărut, sub formă de volum, la intervale neregulate. Din 1991, revista este patronată de Academia Română și, pe lângă numismatică, tratează și teme de metrologie, medalistică și sigilografie. Din anul 1920 și până în 1945 Societatea a publicat revista Cronica Numismatică și Arheologică.

Școala de muzică și arte plastice Giurgiu 1958 - 1968

Situată în inima municipiului Giurgiu, pe Strada Mircea cel Bătrân, Școala de Muzică și Arte Plastice “Victor Karpis” reprezintă un far al creativității și expresiei artistice. Instituția, fondată la începutul anilor ’90, a devenit rapid un pol important pentru dezvoltarea tinerelor talente și promovarea artei în diversele sale forme. Școala a promovat necontenit valorile muzicii și artelor plastice în rândurile a zeci de generații de copii. Din inițiativa a cinci cadre profesorale locale școala și-a deschis porțile în anul școlar 1958 – 1959 pentru apropae 100 de copii din tot județul în incinta Palatului “Ion Zalomit”. În timp școal a purtat mai multe denumiri, pentru ca azi să poarte numele – Victor Karpis, ce are peste 200 de copii înscriși la pian, vioară, flaut, oboi, clarinet, care frecventează și ore de teoria muzicii, cor, pian complementar, orchestră și arte plastice (pictură, desen și modelaj). De-a lungul vremurilor școala a adunat un impresionant portofoliu de succes, cu absolvenți care au devenit figuri recunoscute în peisajul artistic național și internațional. Prin organizarea de expoziții, concerte și spectacole, instituția a contribuit semnificativ la dinamizarea vieții culturale a orașului. Școala dispune de ateliere moderne pentru pictură, sculptură și design, săli de muzică dotate cu instrumente de înaltă calitate și studiouri de înregistrări. Programul educațional este complementat de workshop-uri, masterclass-uri și colaborări cu artiști de renume, facilitând astfel o învățare experiențială și profundă. Unul dintre proiectele emblematice ale școlii este colaborarea anuală cu festivaluri de artă și muzică, unde elevii au oportunitatea de a-și prezenta lucrările și performanțele unui public larg. De asemenea, școala găzduiește concursuri internaționale de artă plastică, atrăgând talent din toată Europa. Școala deține o colecție rară de instrumente muzicale antice, donație a unui fost diplomat local, care include un pian de coadă din secolul al XIX-lea. Acesta este folosit exclusiv pentru recitaluri speciale, oferind o fereastră spre istoria muzicală a Europei.

Patronul școlii giurgiuvene de muzică și arte plastice este Victor Dimitrie Karpis (nume complet), originar din părțile Bucovinei, născut la Vaslui în anul 1905 și decedat în data de 16 decembrie anul 1973 la Giurgiu. A fost un renumit profesor, dirijor și compozitor de muzică care a slujit mai bine de 40 de ani la catedra de muzică a liceului giurgiuvean de muzică – Ion Maiorescu.

Regimentul 28 Tancuri - Mihai Bravu

25 ani * 1968 - 1993

Această medalie are diametrul de 31 mm. După evenimentele cunoscute sub numele de Primăvara de la Praga, România a adoptat o nouă doctrină națională de apărare: „apărarea patriei de către întregul popor”. Noua strategie necesita o industrie proprie de armament. În luna aprilie a anului 1968 este prezentat Consiliului de Apărare al țării un raport privind fabricarea tancurilor în România. Prima unitate din România dotată cu tancuri fabricate în ţara noastră a fost Regimentul 28 Tancuri de la Mihai Bravu, înfiinţat în anul 1968. Denumirea tancului intrat în dotare era TR - 580.

Tancurile de luptă sunt vehicule pe șenile, cântărind cel putin 16,5 tone, care sunt înarmate cu un tun de calibru de cel puțin 75 mm, ce se poate roti 360 grade. În plus, vor fi considerate tancuri de luptă oricare vehicule de luptă blindate, pe roți, ce vor intra în serviciu și care vor îndeplini toate celelalte criterii arătate mai sus. Tancurile sunt arme care au nevoie de logistică, sunt eficiente și agile pe câmpul de luptă modern, atât prin capacitatea de a ataca obiective terestre cât și prin prezența lor ce poate crea panică în rândurile infanteriei inamice. Deși tancurile sunt maşini de atac puternice, ele rareori operează independent în acțiuni de atac. De obicei sunt organizate în unități de blindate, în forțe combinate. Fără acest sprijin, tancurile, chiar cu blindajul și mobilitatea lor, sunt vulnerabile în fața infanteriei, minelor, artileriei şi aviaţiei militare inamice. Tancurile sunt dezavantajate în teren împădurit și în zone urbane, deoarece în aceste condiții capacitatea de foc la mare distanță a vehiculului este limitată, mobilitatea lui devine mai mică, iar posibilitatea echipajului de a detecta potențialele pericole este îngrădită. Aici împărtășesc cu dumneavoastră o mare dilemă: Nu știu dacă Mihai Bravu (viteazu – se subânțelege) este numele domnitorului muntean, dat unității, sau al unei localități din județul Giurgiu, unde probabil a fost cartiruită această unitate. Având în vedere că despre domnitor am prezentat informații undeva mai sus în acest articol, aici și acum prezint câteva informații despre localitatea Mihai Bravu.

Mihai Bravu (în trecut, Dadilov) este o comună din județul Giurgiu formată numai din satul de reședință cu același nume, aflată în centrul județului, pe malul drept al Neajlovului. Comuna este străbătută de șoseaua județeană DJ 603, care o leagă spre est de Comana și spre vest de Călugăreni (unde se intersectează cu DN 5). La recensământul din anul 2021 comuna număra 2335 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011 – 2586 locuitori) dintre care:

români – 91,09 %
restul – alte etnii sau necunoscută
Componența confesională a comunei giurgiuvene Mihai Bravu astăzi se prezintă aproximativ astfel:
ortodocși – 89,98%
restul - alte religii sau nedeclarată

La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna purta denumirea de Dadilov, făcea parte din plasa Câlniștei a județului Vlașca și număra 120 locuitori. Anuarul Socec din 1925 o consemnează cu numele actual de Mihai Bravu, în plasa Călugăreni a aceluiași județ, având 2241 de locuitori în satele Buturugari și Mihai Bravu. Satul Buturugari a fost trecut în 1931 la comuna vecină – Uzunu. În 1950, comuna a fost transferată raionului Giurgiu din regiunea București, în 1968, a trecut la județul Ilfov iar în 1981 a revenit județului Giurgiu. Două obiective din comuna Mihai Bravu sunt incluse în lista monumentelor istorice de interes județean:

Situl arheologic, din perioada Latène aflat la nord-est de satul Mihai Bravu, pe malul bălții Neajlovului.
Monumentul de arhitectură – biserica „Cuvioasa Paraschiva” (1884).

Crucea de război franceză acordată orașului Giurgiu

18 oct.1922 - Mareșal F. Foch, Ion I.C.Brătianu, Gl.H.M. Berthelor

Medalia de mai sus s-a realizat în amintirea decernării orașului Giurgiu a distincției franceze de război Croix de guerre (Crucea de război) de către mareșalul francez F. Foch în semn de apreciere a ajutorului acordat de autoritățile giurgiuvene militarilor francezi aflați în actiuni militare pe Dunăre, în vremea Primului Război Mondial. Evenimentul a avut loc în data de 18 octombrie 1922 în prezența lui Ion I.C. Brătianu (primul ministru în exercițiu) și a generalului francez H.M.Berhelot.

Medalia originală - Crucea de război franceză

conferită orașului Giurgiu

“Crucea de război franceză”, este o importantă distincție de război a statului francez ce s-a acordat unor militari, unități militare sau localități din țări aliate Franței în timpul primului război mondial. Se știe că această distincție a fost conferită orașelor Giurgiu și București și sublocotenentului român Gheorghe Glod. Distincția are forma unei cruci cu brațele egale și un medalion în centru, suprapusă peste două săbii încrucișate, cu vârfurile în sus. Pe aversul medalionului este un bust de femeie (reprezentarea Franței), cu inscripția de jur-împrejur „Republique Française”. Pe revers, pe două rânduri, sunt trecuți anii „1914” și „1918”. Această distincție a avut mai multe grade:

stea de bronz - pentru cei remarcați la nivelul unui regiment
stea de argint - pentru cei remarcați la nivelul unui regiment
stea de aur - pentru cei remarcați la nivelul unui corp de armată
ramură de laur de bronz - pentru cei remarcați la nivelul întregii armate
ramură de laur de argint - atunci când un combatant/o unitate ajungea la cinci decorații cu ramură de laur de bronz

Distincția este prinsă cu o panglică este de culoare verde, cu dungi roșii verticale pe care sunt aplicate de la caz la caz stea, ramură sau stea și ramură din metale diferite materiale .

Ferdinand Foch (n. 2 octombrie 1851 – d. 20 martie 1929) a fost un mareșal francez, unul dintre principalii comandanți militari francezi din timpul Primului Război Mondial. A devenit șeful de stat major francez în 1917 și membru în consiliul suprem de război. În aprilie 1918 i se încredințează comanda trupelor Antantei ce acționau în Franța (inclusiv corpul expediționar american). A fost cel care, la 11 noiembrie 1918 a impus Germaniei acceptarea necondiționată a condițiilor de armistițiu.

Ion I. C. Brătianu a fost un inginer și mare om politic român, care s-a născut la data de 20 august 1864 în satul Florica (astăzi orașul Ștefănești), din județul Argeș și a decedat la data de 24 noiembrie 1927 la București. Într-o vreme a fost chiar președintele Partidului Național Liberal și, din 1923, membru de onoare al Academiei Române. A fost de 3 ori Ministru de Interne, de 2 ori Ministru al Apărării Naționale, de 2 ori Ministru al Afacerilor Externe și de 5 ori Prim-ministrul al României - mai mult decât oricine altcineva.

Henri Mathias Berthelot (n. 7 decembrie 1861 – d. 28 ianuarie 1931) a fost un general al armatei franceze. În Primul Război Mondial a fost șef de stat major al comandantului suprem al trupelor franceze pe Frontul de Vest. În a doua parte a războiului, începând cu luna octombrie 1916 a fost detașat în România, ca șef al Misiunii Militare Franceze. Pe toată durata misiunii în România generalul Berthelot a asigurat și rolul de consilier militar al regelui Ferdinand. În semn de recunoștință pentru meritele sale deosebite, generalul H. M. Berthelot a fost decorat cu cele mai înalte distincții ale statului român, a fost declarat cetățean de onoare al României și a fost ales membru de onoare al Academiei române.

Giurgiu (bulgară: Ghiurghevo (Гюргево), turcă: Yergöğü) este reședința și cel mai mare oraș al județului Giurgiu, provincia istorică Muntenia, România. Este un port fluvial important și un punct de frontieră cu Bulgaria. Orașul atestat documentar din anul 1394 are în prezent o populație de aproximativ 61000 de locuitori. Mai jos admiri câteva monumente de cultură și arhitectură din municipiul Giurgiu, dar și o trimitere poștală.

Primăria

Podul "Prieteniei" peste fluviul Dunărea

Gara fluvială

Catedrala Adormirea Maicii Domnului

Biserica Înălțarea Domnului

Ateneul Nicolae Bălănescu, inaugurat 1940

Turnul cu ceas

Vechea Prefectură, azi Muzeul județean Teohari Antonescu

Gara

Gimnaziul Ion Maiorescu

Giurgiu este un județ în regiunea istorică Muntenia, în sudul României, cu reședința în orașul cu același nume. Se spune că de mult, când încă turcii umblau pe meleagurile de pe malul stâng al Dunării și strângeau slugi pentru Imperiul Otoman, se afla aici un cioban, pe nume San Giorgio ce își adusese oile la păscut în lunca Dunării. Acesta a eliberat un mare grup de oameni ce trebuiau duși în Imperiul Otoman. Acești oameni au rămas aici după eliberare și au format dintr-un loc de trecere un târg. Acest târg a purtat numele celui care a fost eliberatorul lor, San Giorgio,și de aceea se numește Giurgiu. Județul este conectat la trei importante căi de legătură cu Europa; fluviul Dunărea, calea ferată Giurgiu – Ruse construită pe timpul lui Alexandru Ioan Cuza și șoseaua europeană care asigură legătura cu Peninsula Balcanică. Acest județ numără azi aproximativ 265000 de locuitori și se întinde pe suprafața de 3526 kilometri pătrați. Ca structură administrativă județul este format din: 3 orașe – Giurgiu, Mihăilești și Bolintin-Vale precum și 52 de comune. Mai jos am postat câteva fotografii cu monumente de cultură și arhitectură din județul Giurgiu, dar și alte frumoase locuri de vizitat de pe aceste meleaguri.