Epaminonda's Blog.....

1. Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Suceava (cartierul Ițcanii Vechi) este o biserică ortodoxă, monument istoric, construită în secolul al XVII-lea.

Edificiul religios a fost ridicat pe ruinele unei biserici mai vechi, iar în prezent se află pe Strada Nicolae Labiș nr. 17, în stânga șoselei ce urcă din valea Sucevei spre vechea reședință voievodală a Moldovei. O legendă locală leagă începuturile acestei biserici de numele lui Dragoș Vodă, descălecătorul Moldovei. Acesta ar fi sosit pe aceste plaiuri venind din Maramureș și a întâlnit un bătrân pe nume Iațco. Dragoș Vodă i-a poruncit acestuia ca împreună cu cei din neamul lui să ridice o biserică din lemn. Mănăstirea Ițcani, numită "a lui Iațco din țarina Sucevei", a funcționat inițial ca o mănăstire de călugărițe, beneficiind de danii din partea mai multor domnitori ai Moldovei. Astfel, la 23 februarie 1453, mănăstirea lui Iațco de lângă Suceava a primit de la domnitorul Alexăndrel Vodă dreptul de a întemeia un sat în hotarele sale, cu oameni din țară sau din "țara leșească", scutiți de dări și de slujbe către domnie, în folosul mănăstirii. Acest drept a fost confirmat și de către domnitorul Ștefan cel Mare, însă actul nu s-a păstrat. Cu toate acestea, Mănăstirea Ițcani a rămas o ctitorie cu venituri modeste, având doar rol de lăcaș de cult. În secolul al XVI-lea, în locul bisericii de lemn s-a construit o biserică de zid. În pronaosul bisericii se află nouă lespezi funerare, datând din veacul al XVI-lea și provenind desigur din vechea mănăstire a lui Iațco, dintre care cinci conțin inscripții ce consemnează nume românești, alte două - nume grecești, una - un nume rutean și ultima - un nume nedefinit. Autoritățile habsburgice au desființat Mănăstirea de călugărițe din Ițcani în baza Ordonanței Imperiale din 19 iunie 1783 a împăratului Iosif al II-lea, trecând toate pământurile și fondurile administrate de Episcopia Rădăuților "sub povățuirea stăpânirii împărătești și a crăieștii măriri". După desființarea mănăstirii, biserica a fost transformată în biserică parohială, situație în care se află și astăzi. În decursul timpului, Biserica din Ițcanii Vechi a fost afectată de cutremure și incendii, fiind închisă în anul 1937 și repusă în funcțiune în 1950. O altă serie de lucrări de restaurare au fost efectuate între anii 1988-1989. În anul 1991, după înființarea Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, au fost reluate lucrările de restaurare, sub coordonarea arhitectului Virgil Polizu. Pereții interiori ai bisericii au fost pictați în anul 2003 de către Daniela și Ioan Moldoveanu, iar interiorul a fost reamenajat. De asemenea, și clopotnița de tip zvoniță a fost renovată. După finalizarea acestor lucrări, lăcașul de cult a fost resfințit la 26 septembrie 2010 de către arhiepiscopul Pimen Zainea al Sucevei și Rădăuților. Biserica este construită din piatră brută, fiind în întregime tencuită pe dinafară. Ea este construită în plan triconc, cu turlă deasupra naosului, având un pridvor deschis ale cărui arcade semicirculare se sprijină pe coloane de secțiune circulară sau pătrată. În interiorul pridvorului se mai văd resturi de frescă, precum și unele imitații de zugrăveală. Sub ocnițele de sub streașină s-a realizat un brâu simplu, profilat, care împarte suprafața zidurilor în două registre inegale, pe ambele fiind realizate șiruri de arcaturi oarbe, întrerupte în dreptul ferestrelor și a pridvorului. Deasupra soclului, este dispusă o friză de caneluri care înconjoară întreaga biserică. Turla de formă octogonală are ferestre dispuse spre cele patru puncte cardinale, însă fără nici un element decorativ. Interiorul bisericii este compartimentat în patru încăperi: pridvor deschis, pronaos, naos și altar, care înfățișează un amestec de elemente structurale clasice cum ar fi: boltirea în sistemul arcurilor piezișe a naosului - cu altele de inovație recentă: înlocuirea peretelui despărțitor dintre pronaos și naos cu arcade sprijinite pe doi pilaștri, precum și dispunerea în altar a încă două ferestre pe lângă cea din axul bisericii. În partea stângă a bisericii se află o clopotniță de tip zvoniță, construită separat de corpul bisericii și compusă din trei arcade susținute de stâlpi masivi. Clopotnițele de tip zvoniță apar destul de rar în arhitectura românească, fiind întâlnite numai la bisericile din nordul Moldovei.

2. Biserica „Sfântul Ioan Nepomuk” din Suceava este o biserică romano-catolică construită între anii 1820-1822 sau, după alte surse, în 1832-1836.

Este situată în centrul oraşului, pe Strada Ştefan cel Mare, vizavi de Platul Administrativ, fiind mărginit pe trei laturi de parcul central al oraşului, în prezent denumit Parcul Profesor Ioan Nemeș. Lăcaşul de cult a fost sfinţit în iunie 1836 de arhiepiscopul de Lemberg, Franz de Paula Pistek (1835-1846), şi închinat Sfântului Ioan Nepomuk, un sfânt din Boemia. Biserica a fost construită în stil baroc, cu influenţe clasiciste. Ea este voluminoasă şi cuprinde trei nave flancate de nişe înalte şi adânci ale căror arcuri de capăt formează ferestre în zid. În biserica nouă s-a rezervat un altar special pentru armenii catolici, iar fosta biserică a rămas pentru rutenii greco-catolici.

În turnul clopotniţă al bisericii a fost instalat un orologiu de mari dimensiuni cu destinaţie publică, primul orologiu cu destinaţie publică din oraş. În două nişe aflate în partea stângă şi dreaptă a intrării în biserică au fost amplasate două statui: Statuia Sf. Ioan Nepomuk, realizată de C. Hofman din Cernăuţi, şi Statuia Sf. Caietan, donată de Kajetan Theodorowicz în 1861. Biserica a fost renovată în anul 1871, cu acest prilej fiind instalată orga care funcţionează şi astăzi. Noi lucrări de renovare s-au executat în anii 1894, 1935 şi 1980. În anul 1973 a fost introdusă încălzirea centrală în biserică, în 1974 apa şi instalaţiile sanitare, iar în 1975 a fost înlocuită pardoseala din plăci de piatră cu o pardoseală din mozaic roman şi a fost refăcut prezbiteriul. Interiorul bisericii a fost renovat în 1980 de către Candit Sava şi Romi Loghin.

În prezent, Biserica Sfântul Ioan Nepomuk din Suceava are patru filiale, una cu biserică (Ițcanu – cu biserică) trei fără biserică (Ipoteşti, Lisaura şi Mihoveni). În biserică se oficiază liturghii în limbile română, germană şi polonă. În biserică sunt amplasate cinci plăci memoriale din marmură neagră, una în limba latină şi patru în limba română, în semn de recunoştinţă pentru activitatea unor parohi ai acestei biserici.

3. Biserica "Sfântul Ilie" este o biserică-monument istoric ctitorită în anul 1488 de către domnitorul Moldovei - Ștefan cel Mare.

Ea este situată doar la 1,5 kilometri spre nord-vest de municipiul Suceava, în satul Sfântul Ilie din comuna Șcheia. Această ctitorie a funcționat ca mănăstire de călugări până la 29 aprilie 1785 când a fost desființată de austrieci, iar biserica mănăstirii a devenit biserică parohială. Deasupra ușii de intrare în pronaos se află o pisanie cu următorul conținut: "Io Ștefan Voievod, fiul lui Bogdan Voievod, domn [al] Țării Moldovenești, am zidit acest hram (casă) în numele Sfântului Prooroc Ilie; și s-a început în anul 6996 (=1488), luna mai 1; și s-a sfârșit în același an, octombrie 15". Biserica a fost reparată și zugrăvită în secolul al XVII-lea de mitropolitul Varlaam. Arheologii presupun că atunci au fost realizate lucrări la fundație, s-au construit doi contraforți pe laturile de nord și de sud în dreptul zidului despărțitor al pronaosului, s-a modificat paramentul în zona colțurilor cu pietre de talie de formă geometrică și s-a realizat decorul de cărămizi paralelipipedice smălțuite. Biserica a suferit mari pagube în timpul luptelor moldovenilor cu polonii lui Ioan III Sobieski. De-a lungul timpului au fost efectuate intervenții diverse asupra bisericii. Pereții de nord și de vest, absidele laterale și altarul au fost acoperiți cu o tencuială de ciment. Tencuiala de pe latura de nord a căzut pe porțiuni mari scoțând la iveală o zugrăveală de culoare roz realizată probabil în secolul al XVIII-lea. Urme de pictură în frescă se mai află doar pe fațada de sud, ele datând din secolul al XVII-lea. La sfârșitul secolului al XIX-lea s-au efectuat o serie de lucrări de restaurare sub conducerea arhitectului austriac Karl Romstorfer. Deși restaurarea bisericii de către Romstofer nu este probată de documente, există o serie de elemente care au fost utilizate cu predilecție de arhitectul austriac la restaurarea bisericilor din Bucovina. Este vorba de acoperișul segmentat, realizat din plăci de țiglă roșie. Acestei restaurări i se datorează probabil și tencuiala cu ciment a fațadelor și decorul realizat din cărămidă nesmălțuită și smălțuită a firidelor și ocnițelor. Biserica Sfântul Ilie are plan triconc, cu turlă deasupra naosului, fiind asemănătoare din acest punct de vedere cu bisericile Pătrăuți și Voroneț. Clădirea are o lungime modestă, de doar 18 metri. În exterior, zidurile sunt sprijinite de cinci contraforți din piatră de talie, câte două care încadrează absidele laterale și un picior de contrafort la absida altarului. Absidele sunt decorate cu firide înalte: câte cinci pe absidele laterale și șapte pe absida altarului. Pe absida sudică, deasupra firidelor, se află două rânduri de ocnițe, cele de jos fiind mai mari și sprijinindu-se pe cheia arcelor firidelor mari. Pereții de nord și de vest au fost acoperiți cu tencuială de ciment, pe peretele de nord mai păstrându-se două ocnițe sub cornișă, iar pe peretele de vest întregul registru superior. Inițial și peretele de sud avea ocnițe sub cornișă, dar acestea au fost tencuite (mai puțin cele de pe absidă) pentru ca peretele să fie pictat. Picioarele firidelor și întreaga suprafață a ocnițelor de pe abside sunt acoperite de cărămizi roșii, nesmălțuite; la partea superioară a firidelor se află un brâu de cărămizi smălțuite policrome (în verde, albastru de peruzea, galben și violet) cu dimensiunile de 28 x 13 x 5,5 centimetri. Un alt brâu de cărămizi smălțuite se află și la partea superioară a ocnițelor mici. În interior, biserica este compartimentată în pronaos, naos și altar. Ușa de intrare în biserică este în arc frânt. Pronaosul este despărțit de naos printr-un perete în care se află o ușă cu chenar dreptunghiular.

Altarul este semicircular. Biserica are ferestre mici având chenare dreptunghiulare de piatră, cu baghete încrucișate. Pictura interioară a bisericii, datând de pe vremea lui Ștefan cel Mare, nu s-a păstrat. În secolul al XVII-lea, ea a fost refăcută, culoare peste culoare, respectându-se ordinea iconografică

4. Biserica „Sfântul Nicolae” din Suceava este o biserică ortodoxă – monument istoric, construită în anul 1611 și situată în centrul orașului, pe strada Mihai Viteazu nr. 2.

Lăcașul de cult are hramul Sfântul Ierarh Nicolae, sărbătorit în fiecare an la data de 6 decembrie. În urma săpăturilor arheologice s-a demonstrat că terenul de lângă actuala biserică a fost locuit permanent începând cu prima jumătate a secolului al XIV-lea. Locuirea zonei și existența cimitirului medieval sunt argumente care demonstrează că aici a existat o biserică în primele decenii ale secolului al XV-lea. Pe latura de sud a actualei biserici, la exteriorul altarului, se observă urmele unei fundații mai vechi, care a aparținut altarului de formă poligonală al primei biserici. Existența Bisericii Sfântul Nicolae din Suceava este menționată pentru prima dată într-o însemnare în limba slavonă pe un Tetraevanghel, aflat în colecția Sfântului Sinod din Sofia, care a fost dăruit acestei biserici în anul 1519 de către cămărașul de vistierie Mateiaș, fiul lui pârcălabului Grumaz de la Cernăuți. Nu se cunoaște ctitorul Bisericii "Sf. Nicolae" din Suceava. În lucrarea "Suczawa’s historische Denkwürdigkeiten von den ersten historischen Kenntnis, bis zur Verbindung der Bukowina mit Oesterreich. Ein Stück Städte-Chronik und moldauischer Geschichte" publicată la Cernăuți, în anul 1876, profesorul gimnazial Wilhelm Schmidt presupune că lăcașul de cult ar fi fost construit în jurul anului 1550 de către voievodul Iliaș Rareș (1546-1551), fiul lui Petru Rareș. În anul 1611, în timpul domniei lui Constantin Movilă (1607-1611), vel vistiernicul Nicoară Prăjescu, împreună cu cneaghina Maria, și copiii lor, au înnoit (refăcut) Biserica "Sf. Nicolae", dându-i forma pe care o are astăzi. El a pus o pisanie cu următorul text: "Cu voia Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh s-a început și s-a făcut acest hram în numele Ierarhului Sfântului Nicolae și l-a înnoit pan Nicoară Prăjescul vel vistiernic și cneaghina lui, Maria, și copiii lor în anul 7119 (1611)". Boierul Prăjescu era unul dintre cei mai puternici și bogați boieri ai Moldovei, deținând dregătorii înalte în Moldova medievală: vel logofăt (1606), vel vistiernic (1610). El a primit mai multe moșii de la domnitorul Ieremia Movilă (1595-1600, 1600-1606). Biserica a fost menționată în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea în mai multe acte. În perioada medievală, în jurul bisericii a existat un cimitir parohial, întins pe o suprafață mică. Multe morminte feudale au fost distruse prin săparea fundațiilor Hotelului Central (Arcașul) și a unor canale pentru diferite lucrări edilitare. Conform unui document din 7 martie 1768, "biserica a fost reparată de Constantin Pantazi, cupeți din Suceav(a), epitropul aceștii biserici, cu agiutorul creștinilor, silindu-s(ă) și el, au acoperit biserica și altele cele trebuincioas(ă) făcând chear ca când ar fi fost nooa". În anul 1895, s-au efectuat noi lucrări de restaurare, cu purtarea de grijă a protoprezbiterului Cassian Tușinschi și al preotului paroh Mihail Sârbu, pereții interiori fiind zugrăviți de pictorul Vladimir Mironescu. Biserica a fost restaurată din nou între anii 1974-1980 după proiectul Direcției Monumentelor Istorice și Arhitectonice București, arhitect proiectant fiind Nicolae Diaconu și paroh - preotul iconom stavrofor Severin Brăteanu. Atunci s-au efectuat reparații curente, înlocuiri ale pardoselii și a învelitorii din tablă de fier cu una din tablă de cupru. Cu acest prilej, deasupra ușii de intrare în pronaos, s-a amplasat o pisanie nouă cu următorul text: “Cu voia Tatălui, cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh s-a început și s-a zidit acest hram în numele Sf. Ierarh Nicolai de voievodul Iliaș 1546-1551, fiul lui Petru Rareș și l-a reînoit dumnealui vel vistiernic Nicoară Prăjescu în anul 1611.” În anii 1974-1980, s-a restaurat după proiectul D.M.I.A. București, în zilele Prea Fericitului Patriarh Iustin, a Înalt Prea Sfințitului Teoctist, mitropolitul Moldovei și Sucevei, arhitect proiectant Nicolae Diaconu, pr. ic. stvr. Severin Brăteanu, paroh. Biserica prezintă trăsăturile arhitecturii moldovenești a vremii, având plan dreptunghiular. Edificiul are contraforturi mari, între ele fiind adăugate contraforturi de dimensiuni mai mici. În exterior, biserica este decorată cu un brâu median de cărămizi în "dinți de ferăstrău", iar sub streașină se află un rând de ocnițe. Ferestrele se termină la partea superioadă în acoladă, fiind încadrate de baghete încrucișate.

Biserica are un altar dreptunghiular boltit în semicilindru, cu absida la est, și abside laterale operate în grosimea zidului, precum și o turlă deasupra naosului. Ea este considerată una dintre primele biserici din secolul al XVII-lea cu turnul-clopotniță înălțat deasupra exonartexului. În interior, lăcașul de cult este compartimentat în patru încăperi: pridvor deasupra căruia se înalță turnul-clopotniță, pronaos, naos și altar. Pictura a fost restaurată în anul 1895 de către zugravul Vladimir Mironescu.

5. Astăzi Burdujeni este un cartier al municipiului Suceava, aflat la aproximativ 4 kilometri nord-est de centrul localității. Până în perioada interbelică, Burdujeni a fost o localitate cu primărie proprie și administrație separată de cea a orașului Suceava. În anul 1926 a fost încorporat drept cartier al orașului, fiind în prezent, din punct de vedere al întinderii și al populației, cel mai mare cartier sucevean.

Satul Burdujeni a apărut inițial în jurul Mănăstirii Teodoreni, iar la început ocupația de bază a locuitorilor era agricultura. Mult mai târziu au apărut lucrătorii de la abator, de la căile ferate, de la diferiți patroni. Între anii 1775 - 1918, în perioada în care Bucovina era sub stăpânire austro-ungară, localitatea devenise punct de frontieră românească.

Clădirea în care a funcționat Primăria localității sucevene Burdujeni poate fi văzută și astăzi pe Strada 22 Decembrie, la nr. 1. Dacă în perioada 1902 – 1926 edificiul a avut destinația de primărie de localitate, în prezent aici este sediul Societății comerciale Electro Construcția “Elco” din municipiul Suceava.

Burdujeni este cel mai mare cartier al municipiului Suceava, aflat la aproximativ 4 kilometri nord-est de centrul localității. Până în anul 1956 Burdujeni a fost o comună, de sine stătătoare, cu primărie și administrație separată de cea a orașului Suceava. Până în anul 1926 localitatea Burdujeni a făcut parte din județul Botoșani.

Satul Burdujeni a apărut inițial în jurul Mănăstirii Teodoreni, iar la început ocupația de bază a locuitorilor era agricultura. Mult mai târziu au apărut lucrătorii de la abator, de la căile ferate, de la diferiți patroni. Între anii 1774 – 1918, în perioada în care Bucovina era sub stăpânire austro-ungară, localitatea a fost punct românesc de frontieră.

Cea mai importantă perioadă de schimbări și de extindere pentru Burdujeni au fost anii comunismului Clădirea care face obiectul acestei prezentări este Spitalul din fosta comună Burdujeni, astăzi Secția de Psihiatrie a Spitalului Județean Suceava “Sfântul Ioan cel Nou”. Spitalul a fost construit la începutul secolului al XX-lea și este situat pe Strada Ecaterina Teodoroiu, lângă

Mănăstirea Teodoreni.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN AFORISM APARȚINÂND

LUI ION DIVIZA

DIN REPUBLICA MOLDOVA

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

________xxx________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL MARAMUREȘ

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Insigna sportivă - Lăpușul Târgu Lăpuș

Produsul de mai sus este o veche insignă realizată la comanda conducerii clubului sportiv de fotbal Lăpușul din orașul Târgu Lăpuș, județul Maramureș pentru a certifica apartenența unor oameni la acest club sportiv. Pe vremuri Lăpușul a jucat în compețiile de categorie inferioară ale regiunii sau județului Maramureș. Între timp echipa s-a mai numit FC (Fotbal club) Lăpușul pentru ca a astăzi să se numească ACS FC (Asociația Club Sportiv – Fotbal Club) Lăpușul. Actualul club ACS FC s-a fondat în anul 2002 având adresa de corespondență pe Strada Stadionului la nr. 3. Culorile tradiționale ale echipamentului de joc al echipei sunt alb și albastru.

Târgu Lăpuș, denumire veche - Lăpușu Unguresc, în limba maghiară -Magyarlápos, în limba germană – Laposch, este un oraș din județul Marmaureș, care include și satele: Boiereni, Borcut, Cufoaia, Dămăcușeni, Dobricu Lăpușului, Dumbrava, Fântânele, Groape, Inău, Răzoare, Rogoz, Rohia și Stoiceni. Suprafața teritoriului său administrativ este de 24.735 hectare, ceea ce reprezintă 3,98% din suprafața totală a județului Maramureș. În apropierea orașului există mai multe așezăminte monahale. Localitatea Târgu Lapuș este atestată documentar pentru prima dată în anul 1291. Fiind situată într-o zonă de interferență, la confluența unor căi de comunicație zonale, localitatea a devenit târg al zonei, motiv pentru care s-a dezvoltat progresiv, devenind un centru comercial, cultural, folcloric pentru zona bazinului superior al râului Lăpuș, denumită generic și Țara Lăpușului. În 1622 a fost înființată la Târgu-Lăpuș prima școală din zonă, a cărei clădire a fost distrusă de tătari în anul 1657. În anul 1821, la Târgu Lăpuș au fost înființate două școli elementare confesionale, una românească, greco-catolică, și una maghiară, iar în 1858 a început construirea unei școli cu predare în limba germană. În perioada interbelică a fost reședința plasei Lăpuș din județul Someș. Ulterior, în anul 1968, localitatea a fost declarată oraș. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea localitatea a fost un centrul al meșteșugurilor și târgurilor din mediul rural. Pe lângă târgurile săptămânale de joia, aici se organizau și patru târguri naționale pe an, care erau vizitate de locuitori bucovineni și galițieni. Pe lângă meșteșuguri și agricultură, mulți localnici s-au angajat și în transportul sării. La recensământul din anul 2011 orașul număra 11744 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 13355 locuitori), dintre care: români – 83,33%, maghiari – 10,94%, romi – 4,82% și restul – necunoscută sau altă etnie.Componența confesională a orașului Târgu Lăpuș, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 72,12%, romano catolici – 2,26%, reformați – 9,76%, penticostali – 6,86%, greco catolici – 2,95% și restul – nedeclarată sau altă religie. Conform datelor recensământului din anul 1930 Târgu Lăpuș avea 2.378 de locuitori, dintre care 927 unguri, 689 evrei, 678 români, 66 țigani, 6 germani, 4 poloni și 2 armeni. Sub aspect confesional populația era alcătuită din 689 membri ai cultului mozaic, 624 reformați (calvini), 530 greco-catolici, 275 ortodocși, 253 romano-catolici, 4 luterani, 2 armeano-catolici și 1 unitarian. Câteva dintre obiective turistice din oraș și zona vicinală sunt:

Rezervația naturală “Cheile Lăpușului (între Groapele și Împreunături)” (25 ha).
Defileul Lăpușului începe din localitatea Răzoare și are o lungime de 28 km, sfârșindu-se în apropierea localității Remecioara. Aici se oferă posibilitatea practicării de sporturi extreme, pescuit sportiv și zonă de campare.
Muzeul Florian, la 10 km de orașul Târgu Lăpuș, înspre localitatea Cernești. O poiană care găzduiește lucrări de sculptură în aer liber.
Popasul Vanatorului - situat pe DN 18B, la 7 km spre Baia Mare, pe dealul "Pietris" este un loc de popas unde se pot servi minuturi si specialitati din vanat, preparate traditional.
Mănăstirea Rohia
Lacul Lighet
Biserica ortodoxă (vechea biserică greco-catolică) cu hramul "Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril" (ridicată între 1906-1912)
Biserica romano-catolică cu hramul "Înălțarea Sfintei Cruci" (ridicată în 1752)
Biserica reformată (ridicată între 1839-1863)
Alte biserici, în special cele de lemn existente în fiecare din satele aparținătoare

Ski Team Sighet - Powered Trasnped

Zăpada sclipește - noi strălucim

Schiul colectează diferite discipline de iarnă unite prin utilizarea schiurilor ca instrument pentru deplasarea distanțelor pe suprafețe înzăpezite. În România primele știri despre schi ca sport au apărut în "Revista Automobilă" în anul 1920, unde este menționată Societatea de schi "Karpathia" din Brașov, înființată în anul 1880.Tot în 1880 se înființează "Societatea Carpatină Ardeleană a Turiștilor" SKV (Siebenburgische Karpathenverein"), cu sediul la Sibiu, care avea secții regionale în diferite zone ale țării. Una dintre realizările SKV a fost tipărirea unui "Anuar al SKV", apărut între anii 1881-1944, în care erau tratate și problemele specifice muntelui pe timp de iarnă, inclusiv amenajarea unor pârtii de schi, case de adăpost etc. În anul 1893, ia ființă prima societate turistică românească cu activitate efectivă cunoscută: "Societatea Carpatină Sinaia". În statutul său, alături de obiectivele turistice, științifice și culturale, întâlnim și preocuparea pentru activități sportive ca tirul, vânătoarea și sporturile de iarna (schi, bob - sanie). În 1892, se semnalează un grup de schiori condus de Carol Ganzer, care parcurge Clăbucetele Predealului. Un an mai târziu, revista "Hercules" își informa cititorii că "săniușul pe picioare" se practica în multe localități ardelene, mai ales în zona Clujului și Bihorului. În anul 1905 se înființează "Societatea de Schi Brașoveană" aparținând locuitorilor de naționalitate germană - Sky Team Sighetschi din România. Doi ani mai târziu s-a disputat și prima cursă de coborâre din Postăvar până în Poiana Brașovului, învingător fiind W. Janesch. Au participat 11 concurenți. Tot în acești ani încep să fie organizate și întreceri feminine pe distanțe scurte. Anul 1913 consemnează construirea primei trambuline de sărituri cu schiurile în Poiana Postăvarului de către KSV. Primul Campionat Național este disputat la Sinaia în 1927. Primul campionat interuniversitar are loc la Predeal în 1930. În 1931, ia ființă FRSB (Federația Română de Schi

Biatlon). Astăzi se practică diverse discipline sportive de schi: schi alpin, schi nordic, schi alpinism, schi freestyle și schifreeride.

Sighetu Marmației (colocvial Sighet; în maghiară - Máramarossziget, colocvial Sziget, în traducere Insula; în germană - Marmaroschsiget, în ucraineană - Сигіт / Сигіт-Мармароський / Сігету-Мармацієй, în slovacă - Marmarošská) Sihoť) este un municipiu din județul Marmaureș care include și satele: Iapa, Lazul Baciului, Șugău, Valea Cufundoasă și Valea Hotarului, fiind situat la confluența râurilor Iza și Tisa. Până în 1919 acesta a fost reședința comitatului Maramureș, iar în perioada interbelică a fost reședința județului Maramureș (interbelic) și, totodată, reședința plășii Sighet. Prima atestare documentară a localității parvine din anul 1326. În anul 1840 localitatea număra 5908 locuitori, pentru ca în anul 1910 sp numere 21370 locuitori. În anul 1919 - jurisdicția reședinței se reduce la regiunea sudică a Maramureșului, partea nordică intrând în componența Cehoslovaciei pentru ca în anul 1940 - prin dictatul de la Viena – Marmaureșul se retrocedeză Ungariei horthyste. În anul 1945 - Maramureșul de Sud este încorporat în Ucraina Subcarpatică prin diversiunea organizată de Ion Odoviciuc. După scurt timp, prin acțiunea țăranilor din satele Maramureșului conduși de preoți și dascăli concertată pe plan diplomatic, Maramureșul reintră în granițele României. În anul 2007 s-a deschis frontiera cu Ucraina, pentru prima dată permițându-se trecerea la vecini (pe bază de buletin deidentitate) și comerțul cu produse între cele două țări (Solotvina). La recensământul din anul 2021 orașul număra 32793 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011) când număra 37640 locuitori, dintre care: români – 71,11%, maghiari – 8,45%, ucrainieni – 1,58%, romi -1,31% și restul – necunoscută sau alte etnii. Componența confesională a municipiului mamarmureșan Sighetu Marmației astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 59,99%, romano catolici – 8,75%, greco catolici – 4,1%, reformați – 2,57%, martori ai lui Iehova – 2,02%, penticostali – 1,34% și restul – nedeclarată sau alte religii. Principalele ramuri industriale au la bază producția de mobilă și confecții. De asemenea, există multe unități cu profil comercial, bancar și unități de prestări servicii. Dintre atracțiile turistice ale orașului enumăr:

Memorialul Victimelor Comunismului și Rezistenței (fosta Închisoare de tristă faimă)
Muzeul satului maramureșean - o rezervație de monumente de arhitectură țărănească
Muzeul Etnografic al Maramureșului, situat în centrul orașului, în clădirea care azi găzduiește cinematograful. În muzeu se pot vedea obiecte folosite de-a lungul timpului în ocupațiile de bază din zona Maramureșului. De asemenea sunt expuse icoane pe sticlă și lemn, piese din portul popular, măști și costumații, purtate cu ocazia datinilor din preajma sărbătorilor de iarnă etc.
Muzeul Culturii Evreiești, cu o expoziție dedicată sigheteanului laureat al premiului Nobel pentru pace, Elie Wiesel.
Casa-Muzeu „Dr. Ioan Mihalyi de Apșa”.
Gara Sighetu Marmației deservește linia 409 a CFR racordată la Magisrala 400. Accesul feroviar se face dinspre județul Bistrița Năsăud (prin Pasul Șetref), urmând cursul râului Vișșeu până la vărsarea acestuia în Tisa, în localitatea Valea Vișeului. De aici calea ferată urmează cursul râului Tisa până la Sighet. Prin gara Sighetu Marmației trec și trenuri ale căilor ferate ucrainene. Prin urmare, între Câmpulung la Tisa și Valea Vișeului, calea are ecartament normal pentru CFR, și ecartament larg de 1.520 mm, pentru trenurile ucrainene. Câteva dintre monumentele turistice ale orașului sunt:
Centrul istoric al orașului (sec. XVIII-XX);
Ansamblul urban „Cămara Sării” (sec. XV-XIX),
Vechea „Direcție a pădurilor” (azi, Liceul „Leowey Klara”, din sec. XVIII);
Liceul Pedagogic (1802);
Primăria (azi Casa Armatei) (sec. XIX);
Templul Vijnițer Kalus (sinagoga -1902)
Poșta (sec. XIX);
Biserica greco catolica ucrainiană (1791-1807);
Casa cu cariatide, la parter fiind Librăria „Luceafărul” (1890);
Vicariatul Ortodox Ucrainean (sec. XIX);
Tribunalul Vechi (azi, Primăria și Judecătoria, din 1893-1895);
Banca "Albina" (1886);
Biserica Adormirea Maicii Domnului (1892);
Fabrica de Lapte (1913);
Cazarma Militară (1825);
Gara CFR (1893-1897);
Fosta Școală Normală (sec. XIX);
Vechea Fabrică de Perii „Părplast” (încep. sec. XX);
Pavilioanele vechi ale Spitalului Municipal (sec. XIX);
Hotel "Coroana" (sec. XIX);
Casa "Brenner" (1832);
Mnăstirea Piariștilor (1730-1806);
Biserica Sf Carol Borromeo (1730-1806);
Banca Maramureșeană (sec. XIX);
Liceul Ucrainean și Liceul Sportiv (1901);
Farmacia "Buzath" (1875);
Sediul Asociației pentru Cultura Poporului Român din Maramureș cu Preparandia (azi, sediul "Acaterm") [1873-1875];
Palatul Culturii (1913);
Banca Națională (sf. sec. XIX);
Sediul Lojei Francmasonice (1890-1910);
Liceul „Dragoș Vodă” (1913);
Fosta Prefectură a Comitatului Maramureș (azi, Restaurantul „Curtea Veche”, din 1692);
Biserica reformată (sec. XIV-XV);
Cimitir Evreiesc (sec. XVIII);
Curia familiei Dunca (sec. XIX);
Casa Wiesel (sec. XIX);
Casa "Mihaly de Apșa" (1880).

A.J.V.P.S. - Maramureș

(Asociația județeană a vânătorilor și pescarilor sportivi)

Începuturile organizării vânătoreşti din România, în asociaţii vânătoreşti locale, datează din cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Prima societate autentică de vânătoare a fost înregistrată în România, la Bucureşti, în anul 1870. A urmat constituirea altor şi altor societăţi locale de vânătoare, după preocupările europene în domeniu, din acea perioadă. Dintre noile societăţi de vânătoare înfiinţate, reamintim doar „Uniunea Vânătorilor din Braşov” şi „Societatea pentru Ocrotirea Vânatului din Bucovina”, ambele fondate în acelaşi an, 1883. Chiar dacă începuturile organizării vânătoreşti din ţara noastră au devansat, la acea vreme, multe iniţiative similare din alte ţări europene, constituirea unei Uniuni Naţionale a Vânătorilor din România a întârziat ceva mai mult, până după Marea Unire. De abia atunci, reprezentanţii societăţilor de vânători din fostele provincii româneşti au lansat ideea constituirii unei singure Uniuni Generale a Vânătorilor, ca entitate naţională de intervenţie eficientă pe lângă autorităţi, în scopul susţinerii intereselor comune ale tuturor vânătorilor din ţara noastră. Dar se vroia ceva mai mult. Se dorea ca Uniunea să devină purtătoarea idealurilor vânătoreşti din România, întru înnobilarea pasiuni vânătorilor, prin ridicarea nivelului de instruire a acestora şi prin exercitarea vânătorii în deplină sportivitate, numai acolo unde, când şi cum permitea legea. De la idee până la faptă nu rămăsese decât un pas. Premisele erau deja create, prin înfiinţarea la Sibiu, imediat după Primul Război Mondial, a „Reuniunii Vânătorilor pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal”. Entuziasmaţi de acelaşi ideal, se constituia, şi la Bucureşti, în 5-7 iunie 1919, „Uniunea Generală a Vânătorilor”. În Bucovina, la Cernăuţi, fiinţa, după cum s-a precizat deja, „Societatea pentru Ocrotirea Vânatului din Bucovina” (Jagdschutzverein). Constituirea unei singure Uniuni Naţionale a Vânătorilor în anul 1921, pe când fuziunea „Uniunii Generale a Vânătorilor” cu „Societatea pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal” era ca şi realizată, s-a amânat din cauza unui incident, cunoscut sub denumirea de „incidentul Scraba”, care a pus în pericol, pentru moment, realizarea unirii. Totuşi, în 26 mai 1922, cu ocazia unei Adunări Generale Extraordinare a Uniunii Generale a Vânătorilor, la care au participat delegaţi ai societăţilor de vânătoare din întreaga ţară, ai „Societăţii pentru Ocrotirea Vânatului din Ardeal” şi ai „Societăţii pentru Ocrotirea Vânatului din Bucovina”, s-a decis, în sfârşit, fuziunea.

Data de 5 iunie 1919 reprezintă aşadar momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”. În anul 1948, cunoscut ca an al unor profunde transformări politice impuse din exterior, Uniunea Generală a Vânătorilor din România a fost desfiinţată, în locul acesteia fiind înfiinţată, prin Decretul 211/1948, Asociaţia Generală a Vânătorilor din România (A.G.V.R.), persoană juridică, de utilitate publică. Asociaţia Generală a Vânătorilor din România a moştenit astfel, prin lege, membrii, patrimoniul privat, precum şi celelalte drepturi şi obligaţii ale fostei Uniuni Generale a Vânătorilor din România, fiind succesoarea de drept a acesteia.În anul 1953, Asociaţia Generală a Vânătorilor din România a fost transformată, prin H.C.M. nr. 3126/1953, în Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S.), alipindu-i-se acesteia şi asociaţiile şi societăţile private de pescari sportivi. În concordanţă cu împărţirea teritorială din acea perioadă, membri vânători şi pescari sportiv ai A.G.V.P.S. din România erau organizaţi în filiale regionale cu personalitate juridică, la rândul lor împărţite în filiale raionale. Caracterul asociaţiei şi al patrimoniului acesteia a rămas, în continuare, 100% privat. Aici admiri sigla AGVPS din România. A urmat anul 1968, care, prin noua împărţire administrativ-teritorială a ţării în judeţe, a determinat o nouă reorganizare a A.G.V.P.S. din România, de această dată în asociaţii judeţene (39) şi din municipiul Bucureşti (6) ale vânătorilor şi pescarilor sportivi. Reorganizarea a avut loc ca urmare a unor dispoziţii administrative, în condiţiile respectării întocmai a prevederilor Decretului nr. 31/1954. Toate reglementările legale, care au urmat cu privire la vânătoare, la pescuitul sportiv şi la portul armelor au nominalizat consecvent şi au instituţionalizat astfel A.G.V.P.S. din România, fiind mai apoi definită cu claritate, prin prevederile Legii nr. 26/1976, ca „organizaţie obştească, cu personalitate juridică şi cu statut propriu”.

Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S.) este persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, care reprezintă, în plan intern, interesele a peste 150 de asociaţii afiliate, în care sunt înscrişi peste 90% din vânătorii români şi peste 80% din pescarii cu domiciliul sau rezidenţa în România, iar în plan extern, interesele tuturor vânătorilor şi pescarilor sportivi din ţara noastră. Data de 5 iunie 1919 reprezintă momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”. Această formă de organizare a suferit mai multe transformări și convulsii până să ajungă la formatul de astăzi. Au fost perioade când au existat și organizații paralele în acest domeniu de activitate. Sus am postat logo-ul Asociației generale a vânătorilor și pescarilor sportivi din România.

Cerbul Carpatin, denumirea științifică - Cervus elaphus, este un mamifer ierbivor, trǎieşte aproximativ treizeci de ani şi face parte din familia cervidae şi categoria rumegǎtoare, fiind cel mai mare reprezentant al copitatelor. Este un animal sǎlbatic, timid, sfios care este vânat pentru carne, coarne şi piele. Cerbul carpatin este animalul cu înfǎţişarea mândrǎ, elegantǎ dar puternicǎ. Cerbul mascul este de talie mare, greutatea lui variazǎ între 150-300 kilograme, pe când greutatea cuitei este de numai 80-150 kilograme. Deşi cerbul are o greutate mare aleargǎ în trap cu gâtul lungit sau în galop cu capul pe spate, astfel cǎ poate alerga mai iute decât calul. Pieptul cerbului este lat, puternic, cu umeri rǎsǎriţi, gâtul mare niţel îndoit şi turtit lateral. Capul cerbului este lung cu ochi blânzi şi pǎtrunzǎtori, iar picioarele subţiri şi uşoare. Coarnele sunt mai mult sau mai puţin ramificate , cu o lungime de 2 metri, cu crengi, vârfurile lor fiind albe, strǎlucitoare asemǎnǎtoare fildeşului, cântǎrind 16 kilograme, iar la cerbul adult coarnele pot avea şi şapte ramificaţii. Greutatea coarnelor nu-l împiedicǎ la fuga prin pǎdure, ele nu sunt numai podoaba bǎrbǎteascǎ dar sunt şi o armǎ de apǎrare. Cornele se schimbǎ anual la masculi începând din luna februarie,la cei mai bǎtrâni, iar în luna aprilie la cei tineri. Aşa cum se ştie coarnele cu mai multe ramificaţii sunt vestite şi reprezintǎ decoraţia muzeelor. Cerbul carpatin coabiteazǎ în cârduri, aceste cârduri se formeazǎ dupǎ boncǎnit, adicǎ dupǎ împerechere, cârdurile de masculi sunt conduşi de un cerb tânǎr, iar cele de ciute merg separat şi sunt conduse de ciuta cea mai bǎtrânǎ. În cârdurile ciutelor se aflǎ viţeii şi cerbii de doi ani. Ciutele nasc dupǎ patruzeci de sǎptǎmâni de sarcinǎ la mijlocul verii câte unu sau doi viţei. La viţei primul rând de coarne sunt ca nişte suliţe lungi de douǎzeci-patruzeci centrimetri fǎrǎ rozete, care cad în luna mai a anului urmǎtor, adicǎ la vârsta de doi ani. Cerbii mai vârstnici sau cei mai Cerbii mai vârstnici sau cei mai puternici trǎiesc solitari. Cerbul trǎieşte în interiorul arcului carpatic, în zone bine împǎdurite dar cu multǎ linişte şi bǎlţi de apǎ pentru scǎldat. Hrana este formatǎ din muguri sau lǎstare tinere, scoarţǎ de copac, copaci tineri, sau frunze verzi acoperite de zǎpadǎ, ceea ce face sǎ deterioreze mult pǎdurea.Cel mai mare duşman al cerbului este omul care prin vânat a reuşit sǎ rǎreascǎ specia sau chiar sǎ-o stârpeascǎ, dar sǎ nu iutǎm şi de duşmanii de temut ca lupul, râsul şi ursul. În Germania cerbul a dispǎrut, iar în Scoţia şi Irlanda mai trǎiesc câteva exemplare. La noi în ţarǎ mai trǎiesc aproximativ treizeci şi şapte mii de exemplare de cerbi. Coarnele unui cerb din munţi Carpaţi cu o greutate de treizeci şi trei de kilograme şi patruzeci şi patru ramuri au fost arǎtate de lordul Powercourt Societǎţii Zoologice din Londra.

Fazanul, sau „Fazanul de vânătoare” este o pasăre care a fost adusă în România din timpul romanilor. El este originar din Asia, denumirea științifică (Phasanius colchicus) are o legătură directă cu zona de proveniență și de răspândire a fazanului. Masculul are o coadă lungă bifurcată, iar penajul sau bogat si auriu cu pene pestrițe alb cu negru, sau galben cu cenușiu. Capul este albăstrui cu reflexe verzui. Femela are penajul de culori mai spălăcite de nuanțe galben cu cenușiu. În prezent se cunosc ca. 30 de rase, toate fiind păsări active ziua, trăind pe câmpuri cu terenuri cultivate, unde consumă de obicei o hrană de natură vegetală, iar noaptea se retrag în pădure dormind în arbori. Este o pasăre poligamă (un cocoș având 5 -6 găini), sedentară, care nu migrează iarna ci numai în căutare de hrană. Femela depune în cuib 8 - 15 ouă verzui sau brune pe care le clocește din aprilie până în iunie timp de 24 de zile pe un sol cu ierburi. Pentru a menține constant efectivul de păsări există în prezent crescătorii de fazani, puii eclozând în incubatoare. În România se întâlnesc următoarele specii de fazani: fazanul comun, fazanul gulerat, fazanul mongolic și fazanul tenebros. Glasul cocoșului de fazan este un țipăt, care poate fi auzit seara când se urcă în arbori pentru dormit, dimineața în zori când coboară, ori de câte ori se consideră amenințați de vreun pericol și în perioada de împerechere. Femela scoate și ea un ticăit ușor, iar în copac se urca fără să dea glas. Dintre simțuri cel mai dezvoltat pare a fi văzul, apoi auzul. Localizarea fazanului în teren depinde de anotimpuri. Primăvara când vegetația începe să se ridice și să ofere adăpost, fazanul iese la câmp, la început la cultura de păioase și mai târziu în porumbiști. Când porumbul se usucă și frunzele încep să facă zgomot la adierea vântului, fazanul iese și caută ierburile uscate, grupurile de mărăcini, desișurile, etc. Toamna când câmpul este dezgolit fazanul se retrage din nou la adăpostul pădurii, iar în lipsa acestuia în stufărișuri, culturi de protecție și orice vegetație care îi poate oferi adăpost. Manifestă o slabă fidelitate față de locul unde a crescut.

Peștele este un animal vertebrat, craniat, ce trăiește în mediu acvatic. El respiră oxigen dizolvat în apă. Se cunosc aproximativ 29000 de specii de pești. Știința ce se ocupă cu studiul peștilor se numește ihtilologie. Peștii sunt animalele cele mai puțin dezvoltate dintre craniate.

Maraton Maramureș - Trail Run - 15 iunie 2024

Produsul de mai sus este o medalie specială realizată de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților la competiția Trail Run – Maraton Maramureș care a avut loc în data de 15 iunie 2024 pe poteci și drumuri de pamânt în mijlocul naturii – zona Maramureș, fiind deschisă tuturor pasionaților de natură și mișcare.

Maraton Maramureș are 3 trasee:

Primul traseu de 13 kilometri urmeaza fidel Drumul Maramureșului. Este un traseu deschis celor care doresc sa descopere Maramureșul în alergare sau drumeție.
Al doilea traseu este Semi maraton Maramureș 21 de km pe drumuri de munte și poteci. Primii 9 km sunt comuni cu Drumul Maramureșului 13k, după care traseul intră pe poteci pe următorii 12 km. Acest traseu este destinat exclusiv alergării montane, pe poteci pe alocuri tehnice si solicitante, dar care te răsplatesc cu frumusețea locurilor prin care trec.
Al treilea traseu Maraton Montan 42km aventura începe la fel de promițător ca și cea a semi maratonului, traseul fiind comun până la bifa de 15 kilometri. Însă, de aici încolo, alergătorii sunt răsfățați cu o experiență unică, o buclă impresionantă de 21 de kilometri care străbate peisaje desprinse parcă din basme: Limpedea, Groapele Chiuzbăii și minunata Fantana cu borcut. După această porțiune pitorească urmeaza momentul așteptat, o urcare serioasă pe Varful Ignis, care testează rezistența și determinarea fiecărui participant, urmată de o coborâre spectaculoasă. Pe drumul de întoarcere spre traseul semi maratonului, alergătorii vor trece pe lângă Biserica lui Spiridon. Iar la finalul acestei călătorii superbe, finish-ul îi așteaptă pe malul lacului Firiza, la Simared, oferindu-le participanților nu doar satisfacția completării cursei, ci și o panoramă liniștitoare, care să le răsfețe simțurile după această doză de efort.

Atletismul apare in Romania la sfarsitul secolului XIX, la initiativa studentilor care studiau in tarile occidentale. In timpul vacantelor, acestia promovau atletismul organizand competitii de alergari, sarituri si aruncari. Primul concurs organizat de atletism are loc in 1882 la Bucuresti, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava si Matei Basarab. Treptat, creste interesul pentru activitatea sportiva, in general, si atletism, in particular. Se organizeaza curse care atrag un numar mare de concurenti, se contureaza o literatura de specialitate si sunt organizate competitii pe criterii de varsta. Mai mult, cu prilejul serbarilor scolare sunt introduse intreceri la alergari si sarituri la mai multe licee din diverse orase. In 1912, se infiinteaza Comisia de atletism, alergari pe jos si concursuri, parte din Federatia Romana a Societatilor Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federatiei Romane de Atletism (FRA), a 19-a federatie pe lista mondiala, care in 1923 se afiliaza la IAAF. Primele

Campionate Nationale ale Romaniei sunt organizate in 1914, la 16 probe, si se adreseaza doar barbatilor. Un an mai tarziu, in 1915, se inaugureaza la Bucuresti primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. Abia din 1922, femeile vor avea propriile competitii, iar trei ani mai tarziu vor fi organizate primele Campionate Nationale feminine, precum si primele Campionate pentru juniori. In 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, o delegatie a Romaniei formata din 10 atleti si 2 atlete participa pentru prima data la o astfel de competitie, iar in acelasi an debuteaza Campionatele Universitare din Romania. In 1930, la Atena, atletii romani se claseaza pe locul al doilea, la prima editie oficiala a Jocurilor Balcanice, iar in 1934, la editia inaugurala a Campionatelor Europene, participa 4 atleti romani. In 1937, FRA organizeaza, pentru prima data in Romania, Jocurile Balcanice, iar in 1948 debuteaza seria Campionatelor Internationale ale Romaniei, nelipsite din Calendarele Anuale ale FRA. Incepand cu anul 1952, atletii romani participa cu regularitate la toate marile competitii mondiale si europene si scriu, cu fiecare medalie, istoria atletismului romanesc.

Set 2 insigne - F.C. Maramureș (Fotbal Club)

Amintirile despre echipa de fotbal F.C. Baia Mare, stârnesc nostalgie în rândul iubitorilor sportului rege. Deşi în prezent joacă în liga a III-a, în urmă cu mai bine de 30 de ani, echipa ţinea piept cu succes numelor importante din fotbalul internaţional precum Real Madrid sau Fiorentina. Fondat în anul 1948 de către managerul trustului Phoenix Baia Mare, de-a lungul timpului echipa a cunoscut mai multe nume, precum C.S.M. Baia Mare, Metalul Baia Mare, Energia Trustul Minier Baia Mare, Minerul Baia Mare, C.S.M. Baia Mare, F.C. Baia Mare, F.C. Maramureş Baia Mare, cel din urmă fiind F.C. Maramureş Universitar, nume pe care îl păstrează şi astăzi. Iniţial meciurile echipei se disputau pe stadiunul Phoenix, urmând ca mai apoi, la decizia autorităţilor şi cu ajutorul muncii voluntare a cetăţenilor să se ridice stadionul Dealul Florilor, considerat la vremea respectivă unul dintre cele mai moderne din ţară. Unul dintre cele mai importante nume legate de echipă a fost cu siguranţă cel al lui Viorel Mateianu. Fiind un antrenor de excepţie acesta a reuşit să mobilizeze echipa astfel încât în anul 1978 aceasta a promovat în liga I, reuşind să câştige meciuri contra Stelei, a echipei Dinamo sau Universitatea Craiova. De asemena jucători cu renume naţional şi chiar internaţional au jucat pentru clubul maramureşean. Printre aceştia se numără Necula Răducanu, Vasile Zavoda, Anton Weissenbacher, Francisc Zavoda, jucătorii şi ai echipei Steaua, Mircea Sasu jucător şi pentru Dinamo Bucureşti dar şi Vasile Gergely care printre altele a jucat pentru Hertha B.S.C. Berlin, Leontin Grozavu a evoluat şi la F.C. Saarbrücken şi multi alţii. Două dintre meciurile care au făcut din echipa băimăreană o adevărată valoare internaţională au fost cele jucate împotriva Fiorentinei şi a celor de la Real Madrid. Băimărenii au reuşit o performanţă greu de egalat cu cele două echipe. Împotriva Fiorentinei au obţinut o victorie de 3-1, iar cu Real Madrid au obţinut un egal pe „Dealul Florilor“. Deşi în prezent clubul F.C. Baia Mare este desființat au fost două încercări nefinalizate (2010 și 2012) de reînființare a unui alt club care să preia tradițiile marii echipe băimărine. La Baia Mare încă se păstrează speranţă într-un viitor strălucit în fotbal.

Mogoșa Race - Finisher

Baia Mare- Mișcare - 21 septembrie 2024

Produsul de mai sus este o medalie specială realizată de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentrru a fi conferită tuturor participanților la cursa de alergare montană Mogoșa Race 2024, ce a avut loc în zona lacului și complexului turistic Mogoșa (zona Baia Sprie).

Mogoșa Race este un eveniment sportiv captivant, situat în inima pitorească a României, care atrage anual pasionați de alergare montană și natură. Acest eveniment distinct oferă o combinație unică de provocări fizice și frumusețea impresionantă a peisajelor montane, fiind perfect pentru aventurieri și iubitori de sport în aer liber. Situat în zona Mogoșa, cunoscută pentru peisajele sale naturale spectaculoase și traseele montane variate, Mogoșa Race propune participanților să exploreze trasee provocatoare și să se bucure de frumusețea nealterată a naturii. Evenimentul include diferite categorii de curse, de la distanțe scurte, accesibile începătorilor și familiilor, până la trasee mai lungi și mai dificile, destinate alergătorilor experimentați. Pe lângă experiența de alergare montană, Mogoșa Race este și o oportunitate de a descoperi cultura și tradițiile locale. Organizatorii evenimentului pun accent pe promovarea turismului în regiune, încurajând participanții să exploreze atracțiile locale și să se bucure de ospitalitatea comunității. Mogoșa Race se remarcă prin atmosfera sa vibrantă și spiritul său comunitar. Evenimentul adună alergători, voluntari și spectatori, creând o comunitate unită de pasiunea pentru sport și natură. Activitățile paralele cursei, cum ar fi workshop-uri, sesiuni de relaxare și zone de alimentare, contribuie la crearea unei experiențe complete și plăcute pentru toți participanții. În concluzie, Mogoșa Race nu este doar o cursă de alergare montană, ci o aventură în inima naturii, o experiență care îmbină sportul, frumusețea peisajelor și cultura locală. Indiferent de nivelul de pregătire, acest eveniment oferă fiecărui participant șansa de a se bucura de provocări sportive într-un cadru natural impresionant și de a se conecta cu o comunitate vibrantă de iubitori de natură și sport. Mogoșa Race te invită să faci parte din această experiență unică, să explorezi frumusețile naturale ale României și să te bucuri de o cursă memorabilă.

Baia Mare este un municipiu, cel mai mare oraș și reședința județului Maramureș. Orașul este un important centru urban și industrial din nord-vestul României, situat la poalele Carpaților Orientali, numărând aproximativ 120000 de locuitori. Orașul a fost atestat documentar în anul 1329 printr-un act al cancelariei regelui Carol Robert, dezvoltându-se ca centru aurifer în secolele 14 - 15. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului iar dedesubt pozele câtorva clădiri reprezentative pentru arhitectura băimăreană.

Primăria

Prefectura

Hotel Ștefan-Vodă

Hotel Mara

Hotel Carpați

Gara

Bastionul măcelarilor (Turnul de muniții)

Biserica romano catolică

Aeroportul

Școala de Pictură

Biserica reformată

Județul Maramureș este situat în regiunea istorică Transilvania, în nordul României. Din punct de vedere al culturii tradiționale, actualul județ este alcătuit din patru zone (etno-folcorice) distincte: Țara Chioariului, Țara Lăpușului, Țara Maramureșului și Țara Codrului. Județul se întinde pe o suprafață de 6304 km.p., numără aproximativ 512000 de locuitori și are reședința în municipiul Baia Mare. Ca subunități administrative județul este compus din 2 municipii - Baia Mare, Sighetul Marmației, 11 orașe - Baia Sprie, Borșa, Vișeul de Sus, Târgul Lăpuș, Șeini, Cavnic, Ulmeni, Săliștea de Sus, Dragomirești, Șomcuța Mare, Tăuții-Măgheruș și 63 de comune. Sus am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Maramureș, iar dedesubt pozele câtorva monumente istorice și de arhitectură din județ.