Epaminonda's Blog.....

1. Casa Friederich Schuller este un vechi edificiu buzoian situat la o adresă neprecizată, ea aparținând renumitului farmacist român de etnie germană Friederich Schuller (n.1844 la Brașov – d.1924 ). Prima farmacie buzoiană este atestată în anul 1838, când a fost aprobată deschiderea spiţeriei „Vulturul de Aur”, devenită mai târziu „Vulturul Alb”. La 11 februarie 1858 a fost consemnată apariţia celei de-a doua farmacii în oraşul Buzău, numită „Sfânta Cruce” sau „Crucea de Aur”, primul proprietar fiind Frederik Zurnner. Între 1871 şi 1932 aceasta a aparţinut lui Frederik Schuller şi urmaşilor săi, iar între 1932 şi 1950 a aparţinut Mariei Gârniceanu. Friederich Schüler, născut la Brașov a absolvit Universitatea din Viena fiind declarat magistru în farmacie. În anul 1867 a fost admis, în urma unui examen, să exercite profesia de farmacist în România. Împreună cu fratele său Carl (Carol), de asemenea magistru în farmacie al Universităţii din Viena, a deţinut mai multe farmacii în Bucureşti, Ploieşti şi Buzău. La Ploieşti, farmacistul Friederich Schüler a rămas în istoria oraşului prin contribuţia substanţială pentru construcţia, în 1895, a Spitalului Municipal de pe Strada Ana Ipătescu, nr.59.

În memoria sa, autorităţile ploieştene au decis ca spitalul sã-i poarte numele. Clădirea a fost renovată în anii ’30 ai secolului trecut. Spitalul Schuller, care multă vreme a fost unul dintre cele mai mari din judeţul Prahova, funcționeazã și în prezent, cu rang de spital municipal.

***

Casa Ștefan I.Vencov este un vechi edificiu buzoian situat la o adresă neprecizată, ea aparținând renumitului academician, fizician și cadru universitar român Ștefan Vencov

Ștefan I. Vencov (n. 17 noiembrie 1899 la Buzău, d - 8 septembrie 1955 în orașul est german - Marx Stadt). A absolvit la Buzău studiile gimnaziale și liceul (la actualul Colegiu Național „Bogdan Petriceicu Hasdeu" între 1914 - 1918), după care a urmat Facultatea de Științe a Universității București (1918 - 1922). După absolvire a lucrat ca asistent la laboratorul de optică al Universității (1922) și șef de lucrări (1939). În 1930 și-a luat doctoratul în fizică la Universitatea Sorbona din Paris cu tema “Descărcări prin șoc electronic în hidrogen” sub îndrumarea profesorului Aimé Cotton. A fost: conferențiar de fizică experimentală la Institutul Politehnic (1944); profesor de fizică tehnică la Institutul de Petrol și Gaze din București (1948); rector al Institutului Politehnic București (1951 - 1952); membru corespondent (1949), membru titular (1952), membru al prezidiului și şeful secretariatului Academiei Române. Și-a adus importante contribuții la inițierea și dezvoltarea cercetărilor de optică și spectroscopie în România. A efectuat cercetări privind descărcările electrice în gaze, spectroscopia moleculară și fotografia în infraroșu, și studii experimentale asupra: uminescenței vaporilor de hidrocarburi ciclice în descărcări fără electrozi; absorbției în infraroșu a clorat-thionilului, a cianogenului, a acidului monocolor sulfuric (1918 - 1939); absorbției în ultraviolet a aminelor (1943); evidențierii punților de hidrogen (1952); spectrelor în infraroșu ale uleiurilor vegetale (1953). Rezultatele cercetărilor sale se găsesc în numeroase studii precum: Rigidite des solutions colloidales (1932), Absorbție cantitativă în ultraviolet a sticlelor foarte subțiri (1933), Punți de hidrogen și spectre de vibrație (1942), Associations moleculaires et spectres de vibration des amines (1942), Spectres d absorption ultraviolette de quelques amines (1943), Fotografia în inflaroșu, aplicații (1947). În 1941, Vencov a fost numit conferențiar suplinitor de Fizică și Metrologie la Facultatea de Agronomie din București, iar din 1943 a devenit conferențiar suplinitor la Catedra de Fizică Experimentală a Institutului Politehnic din București. Între 1944 și 1948, a fost conferențiar definitiv la aceeași catedră, iar din 1948 a fost numit profesor de Fizică Tehnică. Din 1951, a ocupat funcția de rector al Institutului Politehnic, iar din 1948 a fost și profesor la Institutul de Petrol și Gaze. În 1948, a fost ales membru corespondent al Academiei Române, devenind ulterior membru titular și prim-secretar în 1952. A decedat la 8 septembrie 1955 în Germania (Marx Stadt, fosta Republică Democrată Germană / R.D.G.), unde participa la „Zilele Păcii", organizate de Comitetul German al Păcii. A fost recompensat cu următoarele distincții comuniste:

24 decembrie 1952 - Medalia „A cincea aniversare a Republicii Populare Române”
14 septembrie 1953 – Ordinul Muncii clasa I

***

Vechiul edificiu Casa Moscu (azi Palatul Copiilor de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu, nr.20) a aparţinut renumitei familii buzoiene Moscu. Gheorghe (Gogu) Moscu (1867-1937) a fost magistrat, avocat, ziarist ce a absolvit Facultatea de Drept din Bucureşti. A funcţionat ca magistrat la Focşani, Bârlad, Galaţi, Buzău, Alexandria, Călăraşi şi Ploieşti, iar ca avocat la Buzău, unde a fost şi decan al Baroului, la Bucureşti şi Turnu Măgurele. Gheorghe (George) Panait Moscu (1895-1972) a fost pianist şi pictor. A studiat muzica la Bucureşti, Berlin şi Paris. A concertat la Paris, la Bucureşti şi la Buzău. În perioada 1941-1944, împreună cu soţia sa, Xenia Macovski, sora academicianului Eugen Macovski, a pus bazele Postului de radio Moldova. Ca artist plastic a realizat numeroase peisaje şi portrete, dar a excelat în caricatură, inspirată îndeosebi din anii Primului Război Mondial. Alexandru Moscu (1896-1968) a urmat Școala de Belle-Arte din Iași și cursuri de specializare la Munchen. A expus în 1938 la Sala Dalles peisaje inspirate din ținutul Buzăului, iar în 1939, la Expoziția Internațională de la Paris a primit medalia de argint. A fost profesor la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” și la Muzeul „Theodor Aman”. Adina Paula Moscu (1908-1979) a fost pictoriță și graficiană de șevalet, fiica magistratului Gheorghe Moscu și a scriitoarei Constanța Marino-Moscu, stabiliți din 1898 la Buzău. A urmat Școala de Belle-Arte la București și studii de specialitate la Paris. A debutat în 1926 la Salonul Oficial și în 1928 la Salonul Jecu din Buzău. A organizat expoziții personale la București, la Paris și la Buzău. A fost premiată la Paris de către Academia de Belle-Arte cu Marea Medalie în 1933, pentru o suită de peisaje din Buzău. În 1951 a obţinut Premiul de Stat. În 1950 a fost numită profesoară la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. A realizat portretele unor importante personalităţi ale vieţii politice şi culturale româneşti.

xxx

Clădirea datând de la sfârșitul secolului al XIX-lea (nu se cunoaște anul exact al construirii edificiului), a fost până nu demult sediul Inspectoratului Școlar Județean Buzău, iar din 2010 a devenit sediul Palatului Copiilor. După unii specialiști clădirea este neoclasică, dovadă sunt coloanele de la intrare. Mai demult, intrarea avea un acoperiș de sticlă și fier forjat în formă de scoică - element caracteristic stilului Art Nouveau. Palatul Copiilor a fost înfiintat în anul 1951 sub denumirea de Palatul Pionierilor, denumire care s-a pastrat pâna în anul 1957, când institutia a devenit Casa Pionierilor. Dupa 1989 unitatea s-a numit Clubul Copiilor si Elevilor, iar din 1993 a devenit Palatul Copiilor. Pe vremuri în această clădire îşi dădeau întâlnire Hortensia Papadat-Bengescu, Cincinat Pavelescu, N. Mihăescu-Nigrim, cât şi avocaţi, jurişti, şefi ai autorităţilor publice locale. Aici aveau loc şi seri de muzică, susţinute de către amfitrioană Constanța Marino Moscu, care era o bună pianistă, cât şi de către cei trei copii ai săi: Gheorghe-Panait (Titi) – pianist, Alexandru (Sandu) – pictor, Adina-Paula (Nuţa), căsătorită Melinte – pictoriţă. Gheorghe şi Constanţa Moscu au mai avut un fiu, Constantin, născut la 5 mai 1899 .

Casa Friederich Schuller este un vechi edificiu buzoian situat la o adresă neprecizată, ea aparținând renumitului farmacist român de etnie germană Friederich Schuller (n.1844 la Brașov – d.1924 ). Prima farmacie buzoiană este atestată în anul 1838, când a fost aprobată deschiderea spiţeriei „Vulturul de Aur”, devenită mai târziu „Vulturul Alb”. La 11 februarie 1858 a fost consemnată apariţia celei de-a doua farmacii în oraşul Buzău, numită „Sfânta Cruce” sau „Crucea de Aur”, primul proprietar fiind Frederik Zurnner. Între 1871 şi 1932 aceasta a aparţinut lui Frederik Schuller şi urmaşilor săi, iar între 1932 şi 1950 a aparţinut Mariei Gârniceanu. Friederich Schüler, născut la Brașov a absolvit Universitatea din Viena fiind declarat magistru în farmacie. În anul 1867 a fost admis, în urma unui examen, să exercite profesia de farmacist în România. Împreună cu fratele său Carl (Carol), de asemenea magistru în farmacie al Universităţii din Viena, a deţinut mai multe farmacii în Bucureşti, Ploieşti şi Buzău. La Ploieşti, farmacistul Friederich Schüler a rămas în istoria oraşului prin contribuţia substanţială pentru construcţia, în 1895, a Spitalului Municipal de pe Strada Ana Ipătescu, nr.59.

***

Casa Ștefan I.Vencov este un vechi edificiu buzoian situat la o adresă neprecizată, ea aparținând renumitului academician, fizician și cadru universitar român Ștefan I. Vencov.

(n. 17 noiembrie 1899 la Buzău, d - 8 septembrie 1955 în orașul est german - Marx Stadt). A absolvit la Buzău studiile gimnaziale și liceul (la actualul Colegiu Național „Bogdan Petriceicu Hasdeu" între 1914 - 1918), după care a urmat Facultatea de Științe a Universității București (1918 - 1922). După absolvire a lucrat ca asistent la laboratorul de optică al Universității (1922) și șef de lucrări (1939). În 1930 și-a luat doctoratul în fizică la Universitatea Sorbona din Paris cu tema “Descărcări prin șoc electronic în hidrogen” sub îndrumarea profesorului Aimé Cotton. A fost: conferențiar de fizică experimentală la Institutul Politehnic (1944); profesor de fizică tehnică la Institutul de Petrol și Gaze din București (1948); rector al Institutului Politehnic București (1951 - 1952); membru corespondent (1949), membru titular (1952), membru al prezidiului și şeful secretariatului Academiei Române. Și-a adus importante contribuții la inițierea și dezvoltarea cercetărilor de optică și spectroscopie în România. A efectuat cercetări privind descărcările electrice în gaze, spectroscopia moleculară și fotografia în infraroșu, și studii experimentale asupra: uminescenței vaporilor de hidrocarburi ciclice în descărcări fără electrozi; absorbției în infraroșu a clorat-thionilului, a cianogenului, a acidului monocolor sulfuric (1918 - 1939); absorbției în ultraviolet a aminelor (1943); evidențierii punților de hidrogen (1952); spectrelor în infraroșu ale uleiurilor vegetale (1953). Rezultatele cercetărilor sale se găsesc în numeroase studii precum: Rigidite des solutions colloidales (1932), Absorbție cantitativă în ultraviolet a sticlelor foarte subțiri (1933), Punți de hidrogen și spectre de vibrație (1942), Associations moleculaires et spectres de vibration des amines (1942), Spectres d absorption ultraviolette de quelques amines (1943), Fotografia în inflaroșu, aplicații (1947). În 1941, Vencov a fost numit conferențiar suplinitor de Fizică și Metrologie la Facultatea de Agronomie din București, iar din 1943 a devenit conferențiar suplinitor la Catedra de Fizică Experimentală a Institutului Politehnic din București. Între 1944 și 1948, a fost conferențiar definitiv la aceeași catedră, iar din 1948 a fost numit profesor de Fizică Tehnică. Din 1951, a ocupat funcția de rector al Institutului Politehnic, iar din 1948 a fost și profesor la Institutul de Petrol și Gaze. În 1948, a fost ales membru corespondent al Academiei Române, devenind ulterior membru titular și prim-secretar în 1952. A decedat la 8 septembrie 1955 în Germania (Marx Stadt, fosta Republică Democrată Germană/R.D.G.), unde participa la „Zilele Păcii", organizate de Comitetul German al Păcii. A fost recompensat cu următoarele distincții comuniste:

24 decembrie 1952 - Medalia „A cincea aniversare a Republicii Populare Române”
14 septembrie 1953 – Ordinul Muncii clasa I

***

xxx

valeriu butulescu

_________xxx_________

Vlad Țepeș

Vlad Ţepeș (născut noiembrie/decembrie 1431 la Sighișoara 2 şi decedat decembrie 1476 la București), denumit şi Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a domnit în Țara Românească în anii 1448, 1455-1462 şi 1476. A fost fiul lui Vlad al II-lea şi al unei nobile transilvănene. Este una dintre cele mai cunoscute figuri ale istoriei medievale românești, remarcat pentru politica sa autoritară, conflictele cu Imperiul Otoman și metodele dure de pedepsire a adversarilor, în special execuția prin tragere în țeapă, de la care provine supranumele său.A fost căsătorit de trei ori: întâi cu o nobilă din Transilvania - Cnaejna Bathory a Transilvaniei, apoi cu Jusztina Szilagyi a Moldovei şi apoi cu Ilona Nelipic a Valahiei, verişoară cu Matei Corvin. A avut cinci copii, patru băieţi şi o fată: Radu şi Vlad din prima căsătorie, Mihail şi Mihnea I cel Rău din a doua, şi Zaleska din a treia căsătorie. În timpul domniei sale, ŢaraRomânească şi-a obţinut temporar independenţa faţă de turci. Vlad Ţepeş a devenit vestit prin severitate şi pentru că obişnuia să îşi tragă duşmanii în ţeapă. Datorită conflictelor cu negustorii braşoveni, aceştia l-au caracterizat, propagandistic, ca pe un principe cu metode de o cruzime demonică. Porecla „Țepeș” i-a fost atribuită ulterior, în legătură cu utilizarea frecventă a execuției prin tragere în țeapă, ca metodă de pedeapsă și intimidare, practică întâlnită în contextul penal al epocii medievale. În 1453, resturile Imperiului Bizantin sunt cucerite de otomani, care obţineau astfel controlul asupra Constantinopolului (actualul Istanbul) ameninţând Europa. În acest context istoric, Vlad Ţepeş a luptat pentru a-şi apăra domnia şi ţara, folosind împotriva inamicilor metodele de disuasiune specifice epocii, din care făceau parte şi execuţiile şi supliciile cu caracter exemplar şi de intimidare. Personalitatea domnitorului lipită de personajul fictiv Dracula este amplul prezentată în producții cinematografice românești și străine. Î0n anul 1979 regizorul Doru Năstase a realizat filmul istoric Vlad Țepeș, în care rolul principal a fost interpretat de Ștefan Sileanu. Pelicula urmărește episoade din viața și domnia voievodului, într-o manieră inspirată din interpretările istorice și din tradiția cinematografiei istorice românești. O reprezentare ficționalizată a copilăriei lui Vlad Țepeș apare în filmul Mircea (1989), regizat de Sergiu Nicolaescu, unde personajul este interpretat de Vlad Nemeș. Această portretizare constituie o licență artistică, nefiind susținută de izvoare istorice contemporane. În cultura cinematografică internațională, figura lui Vlad Țepeș este adesea asociată cu mitul literar al lui Dracula, ceea ce a condus la numeroase adaptări și reinterpretări ficționale, în care elementele istorice sunt frecvent combinate cu cele fantastice.

Insigna - Justiție militară

Despre justiţia militară ca instituţie distinctă, primele atestări sunt cuprinse în pravilele ostăşeşti din anul 1772, acestea fiind primele „legi militare” şi sunt de origine bizantină. În anul 1832 prin „Regulamentul Organic” au fost adoptate dispoziţii privind justiţia militară, care avea competenţa de a soluţiona infracţiuni comise de militarii de toate gradele şi de funcţionarii armatei. După anul 1852 s-a adoptat „Condica Penală Ostăşească” care cuprindea 475 de articole şi prevedea că toate instanţele erau compuse din ofiţeri, iar în anul 1873 a fost adoptat „Codul Justiţiei Militare” aplicat până în 1937, când a fost adoptat un nou cod al justiţiei militare creându-se sistemul cu consiliile de disciplină, tribunalele militare, curţile militare de casaţie şi justiţie şi curţile marţiale. Aceste din urmă curţi funcţionau numai pe timp de război. După cel de-al doilea război mondial organizarea instanţelor şi procuraturilor militare a fost reglementată prin Legea nr. 7/1952.

În anul 1993 s-a realizat o nouă reglementare pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare, respectiv Legea nr. 54/1993, care se completa cu dispoziţiile Legii nr. 92/1992 privind organizarea judiciară. Nici această din urmă reglementare nu a fost compatibilă cu exigenţele unei societăţi democratice, fapt pentru care a fost abrogată prin Legea nr. 247/2005, astfel că instanţele şi parchetele militare au fost integrate în sistemul judiciar unitar reglementat prin Legea nr. 304/2022. În prezent actele normative care stau la baza funcţionării instanţelor militare sunt:

Constituţia României - art.125 alin.(1), conform căruia „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”;
Legea nr.304/2022 - Capitolul 1, art.2 alin.(2) lit.e) potrivit căreia: „Justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: ... instanţe militare” şi Capitolul 3 - Instanţele militare;
Hotărârea nr. 554/26 aprilie 2006 a Guvernului României referitoare la numărul maxim de posturi pentru instanţele militare;

S-au instituit proceduri noi care exclud posibilitatea de a deveni magistrat militar fără a activa în această calitate mai întâi la instanţe şi parchete civile, a aspectului că activitatea de înfăptuire a actului de justiţie se desfăşoară în temeiul aceloraşi texte de lege (penale, procedural-penale, civile, procedural-civile etc.), a împrejurărilor că sistemul militar nu trebuie să aibă influenţă asupra judecătorilor militari, atribuţiile acestui sistem fiind limitate prin legi numai la ceea ce priveşte latura materială - pentru plata salariilor, a pazei instanţei, a avansărilor în gradele militare următoare, prin Legea nr. 247/2005 s-a reuşit normalizarea situaţiei în sensul de a nu mai exista o lege separată pentru instanţele şi parchetele militare, cea nouă consfinţind existenţa justiţiei militare ca parte integrantă a justiţiei române.Conform art. 39 din Codul de procedură penală, Curtea Militară de Apel judecă în primă instanță infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 394-397, 399-412 şi 438-445, săvârşite de militari;

art. 394. Trădarea
art. 395. Trădarea prin transmiterea de informaţii secrete de stat
art. 396. Trădarea prin ajutarea inamicului.
art. 397. Acţiuni împotriva ordinii constituţionale
art. 399. Acţiunile ostile contra statului
art. 400. Spionajul
art. 401. Atentatul care pune în pericol securitatea naţională
art. 402. Atentatul contra unei colectivităţi
art. 403. Actele de diversiune
art. 404. Comunicarea de informaţii false
art. 405. Propaganda pentru război
art. 406. Compromiterea unor interese de stat
art. 407. Divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională
art. 408. Infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională
art. 409. Constituirea de structuri informative ilegale
art. 410. Nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale
art. 411. Cauze de reducere a pedepsei
art. 412. Sancţionarea tentativei
art. 438. Genocidul
art. 439. Infracţiuni contra umanităţii
art. 440. Infracţiuni de război contra persoanelor
art. 441. Infracţiuni de război contra proprietăţii şi altor drepturi
art. 442. Infracţiuni de război contra operaţiunilor umanitare şi emblemelor
art. 443. Utilizarea de metode interzise în operaţiunile de luptă
art. 444. Utilizarea de mijloace interzise în operaţiunile de luptă
art. 445. Sancţionarea tentativei.

a) infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în legi speciale, săvârşite de militari;

b) infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi de procurorii militari de la parchetele militare care funcţionează pe lângă aceste instanţe;

c) infracţiunile săvârşite de generali, mareşali şi amirali;

d) cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege:

judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de tribunalele militare.
soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele militare din circumscripţia sa.
soluţionarea contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalele militare din circumscripţia sa prevăzute de lege.
soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.
Circumscripţia Curţii Militare de Apel este structurată pe patru Tribunale Militare: București, Cluj, Timișoara și Iași):

Votați - C.D.R.

Convenția Democrată Română (C.D.R., denumită la înființare Convenția Democratică) a fost o alianță politică și electorală formată în anul 1991 de partidele care, la fondarea convenției, reprezentau opoziția față de guvernarea Frontului Salvării Naționale (FSN). CDR a câștigat alegerile parlamentare din anul 1996 și, împreună cu Uniunea Social Democrată (alcătuită din Partidul Democrat și Partidul Social-Democrat Român) precum și cu Uniunea Democrată Maghiară din România a format o largă coaliție politică de guvernare până în luna noiembrie 2000. Începând din 13 august 1996 denumirea a fost ușor modificată în Convenția Democratică din România. CDR a fost desființată în anul 2000. Simbolul electoral al noii coaliții politico-electorale a fost cheia. Alegerile parlamentare și prezidențiale din septembrie – octombrie 1992 au consolidat poziția CDR ca principală forță de opoziție. Alianța a obținut circa 20% din voturi la alegerile parlamentare, iar Emil Constantinescu s-a calificat în turul al doilea al alegerilor prezidențiale, obținând 31,24% din voturi (în primul tur de scrutin), respectiv 38,57% din voturi în turul al doilea. În noiembrie 1992, Corneliu Coposu a demisionat din poziția de președinte al Convenției, recomandându-l ca succesor pe Emil Constantinescu. Coabitarea partidelor politice în interiorul Convenției a fost relativ dificilă. Printre sursele de tensiune cele mai importante erau eforturile partidelor mai mici de a realiza o contrapondere la dominația PNȚCD, precum și politica UDMR de a obține autonomia teritorială pe criterii etnice. Istoria CDR a fost destul de agitată, astfel încît două dintre partidele membre fondatoare au părăsit alianța înainte de alegerile din 1996. După ce PNL, al doilea partid istoric, a părăsit Convenția, ulterior alte două partide membre fondatoare și-au ales un alt drum. Mai întîi partidul de stînga istoric, PSDR, care a format împreună cu Partidul Democrat o nouă alianță electorală, Uniunea Social Democrată. Ulterior, partidul etnic, UDMR a fost presat să părăsească CDR, pentru a nu provoca în Transilvania un antagonism între majoritatea românească și minoritatea maghiară. Alegerile locale din iunie 1996 au demonstrat ascensiunea popularității CDR. Aceasta a obținut un număr aproximativ egal de voturi cu partidul de guvernare de la acel moment –Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), care era succesorul fostului FDSN. Alegerile locale din București au fost din nou câștigate de CDR, care a obținut atât mandatul de primar al Capitalei, prin Victor Ciorbea cât și cinci dintre cele șase primării de sector. Alegerile parlamentare din noiembrie 1996 au fost câștigate de CDR, care a obținut 30,7% din voturi. A fost singura dată din istoria electorală postcomunistă cînd partidul lui Iliescu, cu succesivele sale denumiri nu a ocupat primul loc în alegerile parlamentare din România. La primul tur de scrutin al alegerilor prezidențiale de la 3 nooimebrie 1996, candidatul CDR, Emil Constantinescu, s-a clasat pe locul 2, după Iliescu. La 7 noiembrie s-a semnat un acord de colaborare electorală, parlamentară și guvernamentală între CDR și Uniunea Social Democratră prin care s-au pus temeliile unei majorități parlamentare suficiente pentru a înlătura guvernul PDSR. Prin semnarea acordului, s-a convenit susținerea lui Emil Constantinescu în turul al doilea al alegerilor prezidențiale, ceea ce a dus la victoria acestuia, cu 54,41% din voturi. La 6 decembrie 1996 s-a semnat un acord de solidaritate guvernamentală cu UDMR, trecându-se astfel la prima tranziție pașnică de putere în România din perioada postbelică. Guvernul a întârziat însă programul de reforme care era necesar pentru reorganizarea economiei, în care sectorul de stat era încă predominant. Unul dintre motivele care s-a invocat a fost necesitatea de a asigura pacea socială în vederea susținerii candidaturii României la NATO. La sfârșitul anului 1999 era clar că CDR nu va mai avea forța de a câștiga alegerile generale din 2000, astfel încât i-a fost foarte dificil să mai propună un prim-ministru din rândurile sale. CDR a sprijinit însă candidatura lui Mugur Isărescu, guvernator al Băncii Naționale a României. Măcinată de lipsa de unitate cu partenerii de coaliție, dar și de fricțiunile din interiorul său, precum și de criza economică în care se zbătea România post-comunistă, popularitatea CDR s-a erodat puternic. În data de 7 august 2000, la inițiativa PNȚCD, împreună cu alte partide mai mici (Uniunea Forțelor de Dreapta, Alianța Națională Creștin Democrată, Partidul Moldovenilor, Federația Ecologistă din România) s-a constituit o nouă alianță politică, denumită Convenția Democratică Română 2000 care însă nu a reușit să strângă suficiente voturi.

Insigna - Y R (aviația militară)

Aviația militară, denumire oficială – Forțele militare aeriene române, este folosirea aeronavelor militare și a altor mașini zburătoare în scopul conducerii sau al activării războiului aerian, inclusiv capacitatea națională de transport aerian (marfă aeriană) să asigure furnizarea logistică forțelor staționate într-un teatru al acțiunilor militare sau de-a lungul unui front. Forța aeriană include mijloacele naționale de desfășurare a unui astfel de război, inclusiv intersecția transportului și a ambarcațiunilor de război. Avioanele militare includ bombardiere, avioane de vânătoare, avioane de transport militar, avioane de antrenament și avioane de recunoaștere. Forțele aeriene militare sunt organizate în unități și mari unități navigante și de deservire și execută misiuni în cooperare cu celelalte arme sau independent. Făcând un arc peste timp, cu prilejul celebrării a 110 ani de Aeronautică Militară Română, la data de 1 aprilie 2023, Statul Major al Forţelor Aeriene a fost mandatat să preia tradiţiile culturale şi militare ale Serviciului de Aeronautică Militară”. Familiarizați cu ceea sunt acum forțele aeriene, putem fi tentați să privim înființarea în 1913 a Serviciului de Aeronautică Militară ca pe o evoluție normală a lucrurilor, dar contextul istoric de atunci caracterizat de confruntări armate în Balcani – perioada celor două războaie balcanice și a creșterii tensiunilor între marile puteri – nu era unul care să favorizeze inovații în instituțiile militare. Cu toate acestea, conducerea Ministerului de Război, motivată și de primele aeronave cu motor construite de Aurel Vlaicu, a decis să creeze o structură dedicată care să pregătească și conducă întrebuințarea aparatelor din aer în operațiile militare. De altfel, prima comandă pentru un avion cu destinație militară a venit pe 5 noiembrie 1909, când prin Ordinul nr. 7925 se cerea Arsenalului de Construcții al Armatei din București să construiască un avion după indicațiile și sub supravegherea lui Aurel Vlaicu. România a fost a doua țară din lume care a folosit avionul în scop militar. În plus, premergător constituirii Serviciului de Aeronautică Militară, România devenise după Franţa (august 1910, cu o misiune a pilotului Louis Bleriot) a doua ţară din lume care a folosit avionul în scopuri militare. Astfel, la 27 septembrie 1910, Aurel Vlaicu participă la manevrele militare ale armatei române, desfășurate între Slatina și Piatra-Olt. Misiunea sa era să transporte, pe calea aerului, un ordin de operații militare, făcând legătura între două unități ale aceluiași comandament. Regele Carol I îi înmânează ordinul, cu misiunea transportării acestuia la unitatea de la Piatra-Olt și să predea acest ordin prințului Ferdinand. Aurel Vlaicu a zburat cu avionul său ”Vlaicu I”, trecând peste râul Olt la o înălțime de 500 de metri. Prin decizia de la 1 aprilie 1913, România intra într-un club select de state ale căror armate aveau forțe aeriene constituite în comandamente separate. Franța înființa, în 1909, Serviciul Aeronautic în cadrul Ministerului de Război. Austro-Ungaria avea din 1892 înființată o structură care se ocupa de întrebuințarea baloanelor în scopuri militare, iar primul comandament modern care avea și atribuții tactice a apărut în 1911. Rusia, în 1912, înființa Unitatea Aeronautică a Statului Major General. Germania, deși era avansată în operarea avioanelor, creează primul comandament unificat al aviației (Luftstreitkräfte) în 1916. Britanicii, mai conservatori, constituie Forțele Aeriene tocmai în 1918, dar acestea se bucurau de un grad foarte mare de independență, istoricii și experții în domeniul aviației militare la nivel mondial considerând că acesta este momentul în care apare pentru prima dată în lume categoria de Forțe Aeriene. Italia înființează Forțele Aeriene în 1923, deși în primul război mondial operaseră cu avioane de luptă, dar sub comanda Forțelor Tereste. SUA, deși, au înființat Forțele Aeriene ca serviciu separat în 1947, au constituit prima structură de aeronautică în 1906 - Divizia de Aeronautică ca parte a Corpului de Comunicații din Forțele Terestre. Constituirea Serviciul de Aeronautică Militară, pe 1 aprilie 1913, este și un efect al deschiderii României către progres, dialog și cooperare cu alte țări, inclusiv la nivel militar. Pe parcursul anilor 1911-1912 s-au înfiinţat trei şcoli de zbor civile, la Chitila, Cotroceni şi Băneasa-Bucureşti, unde s-au brevetat şi piloţi militari, iar prin Înaltul Decret Regal nr. 1.953 din 27 martie 1912, Ministerul de Război a înfiinţat Şcoala militară de pilotaj la Cotroceni-Bucureşti, cea de-a patra şcoală de zbor din România. Tot atunci s-a introdus şi insigna de pilot militar. Până în 1913, în şcolile de pilotaj civile şi militare s-au pregătit un număr de 21 piloţi militari, iar alţi 15 aviatori şi-au luat brevetele în Franţa (potrivit Pagini din istoria aviației militare românești. Constantin Al. Pârvulescu (1890-1945) – autor Traian Constantin Dumbrăveanu).

În 1913, arsenalul de avioane militare al României a ajuns la 34, dintre care 16 erau de tipul Bristol-Coandă. Acest tip de avion a fost proiectat de inginerul român Henri Coandă, care încă din anul 1912 lucra la uzinele Bristol din Anglia în calitate de inginer şef şi apoi de director tehnic. Între anii 1914-1916 a continuat dotarea şi pregătirea aviaţiei militare pentru a intra în luptă. Prin Decizia Ministerială nr. 305 din august 1915, s-a înfiinţat Corpul de Aviaţie Român. În felul acesta aviaţia devenea o armă de sine stătătoare, care nu se mai subordona Direcţiei Geniului. La intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei, în 1916, Corpul de Aviaţie Român avea în serviciu 44 de avioane, 97 de piloţi şi 84 de observatori aerieni.

Ordinul "Virtutea maritimă"

în grad de mare ofițer - militari, pace

România nu a avut o tradiţie maritimă puternică; cele două principate, ale Ţării Româneşti şi Moldovei, au pierdut litoralul maritim încă din secolul al XV-lea, iar Dobrogea va reintra în graniţele ţării doar după 1878. Fără o infrastructură portuară adecvată şi fără tradiţie în domeniul navigaţiei maritime, primele decenii când România a avut ieşire la Marea Neagră au fost o perioadă de „pregătire” a infrastructurii şi cadrelor de care avea nevoie, Primul Război Mondial găsind ţara fără o flotă maritimă corespunzătoare (navele comandate în Italia şi Germania nefiind încă livrate). Pe Dunăre, după războiul de independenţă se constituie o escadră de monitoare relativ puternică pentru momentul respectiv, depăşită însă de mai numeroasa şi ceva mai moderna flotă similară austro-ungară. În discuţiile purtate în cadrul Comisiilor Speciale ale Camerei Deputaţilor din ambele legislaturi (1992-1996, 1996-2000), optându-se pentru reinstituirea Ordinului „Virtutea Aeronautică”, dar şi a medaliei „Virtutea Maritimă”, s-a decis ca pentru ambele categorii de forţe să existe un nivel identic de distincţii. De aceea, pe lângă medalia tradiţională a marinarilor, s-a instituit şi un ordin „Virtutea Maritimă”. Ordinul Virtutea Maritimă este o distincție militară românească de onoare, înființată prin Legea 461/2002 El se prezintă sub forma unei cruci albastre atât pentru pace cît și pentru război, diferența e că cel de război e prevăzut și cu douiă spade încrucișate. El se conferă prin decret al Președintelui statului ca recompensă pentru servicii excepționale aduse marinei, siguranței maritime sau acțiunilor de luptă. Ordinul Virtutea Maritimă cu însemne de pace şi de război se acordă pe viaţă. Ordinul Virtutea Maritimă cu însemn de pace este limitat la maximum 650 de membri, împărţiţi pe grade astfel:

Cavaler - 330, din care: pentru militari - 180 şi pentru civili - 150;
Ofiţer - 200, din care: pentru militari - 120 şi pentru civili - 80;
Comandor - 80, din care: pentru militari - 55 şi pentru civili - 25;
Mare Ofiţer - 20, din care: pentru militari - 12 şi pentru civili - 8.

Micii olimpici - nov. 2019

Micii Olimpici este numele unui concurs și reviste ce se adresează preşcolarilor şi elevilor din clasele primare din învăţământul privat sau de stat. Subiectele pentru elevii de la clasele primare sunt de tip grilă, se regăsesc în revista cu acelaşi nume şi au un caracter jucăuş şi distractiv. Subiectele pentru preşcolari sunt redactate pe baza unor imagini jucăuşe şi distractive. Elevii sunt răsplătiți la fiecare etapă pentru efortul depus cu diplome, cadouri de participare și medalii. Formarea bazelor și aptitudinilor digitale pentru generațiile tinere se consolidează prin intermediul concursurilor online, dar mai ales și prin restul activităților creative pe care noi le oferim în momentul înscrierii în concurs. Se dorește ca Micii Olimpici să fie comunitatea în care părinții, cadrele didactice, preșcolarii și elevii să aibă toate instrumentele necesare pentru desfășurarea concursurilor și activităților extra curriculare. Misiunea asumată de către organizatorii acestui concurs este:

Dezvoltarea aptitudinilor digitale pentru preșcolari și elevi prin joc și învățare este principalul nostru motor de funcționare.
Formarea unei viitoare generație educată prin mijloace digitale, care prin testarea cunoștințelor într-o modalitate modernă și creativă pune bazele specialiștilor de mâine.

_____________ooOoo____________