luni, 23 august 2021

MONUMENTE ALE EROILOR BUZOIENI - COMUNA MEREI

Merei este o comună din județul Buzău, care include și satele: Ciobănoaia, Dealul Viei, Dobrilești, Gura Sărății, Izvoru Dulce, Lipia, Nenciulești, Ogrăzile, Sărata-Monteoru și Valea Puțului Merei. Extremitatea sudică a comunei este aproape de zona străbătută de șoseaua națională DN1B (Buzău – Ploiești). Acolo, lângă Popasul Merei aflat pe drumul național, DN1B se intersectează cu șoseaua județeană DJ203G, care duce spre sud-est la Stâlpu și Costești și spre nord peste dealul Istrița la Tisău și apoi peste dealul Ciolanu la Măgura. În Merei, acest drum se intersectează cu altă șosea județeană, DJ205, care o leagă spre est de Vernești și spre est de Pietroasele și Breaza. La recensământul din anul 2011 comuna număra 6803 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 7251 locuitori), dintre care: români – 92,44%, romi – 3,79% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei buzoiene Merei astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 94,82%, adventiști de ziua a șaptea – 1,16% și restul – nedeclarată sau altă religie. Cel mai vechi lăcaș de cult de pe teritoriul comunei este biserica Sf. Pantelimon din satul Ciobănoaia, construită din lemn în secolul al XVIII-lea de către căpitanul Constantin Bencescu și soția sa, Stana. Localitatea Sărata Monteoru este o stațiune balneară, cunoscută pentru băile sărate și băile de nămol de acolo. În stațiune există o unitate de tratament balnear a Ministerului Muncii, precum și mai multe locuri de cazare (pensiuni, campinguri). În localitate se poate vizita parcul dendrologic amenajat în curtea vilei Monteoru, fost proprietar al stațiunii, precum și mina de petrol unică în Europa și situl arheologic de pe dealul Cetățuia. Pe raza comunei sunt mai multe obiective istorice dintre care amintesc:
  • Vila Monteoru, monument istoric din stațiunea Sărata-Monteoru, comuna Merei.
  • Situl arheologic de interes național din zona Dealul Cetățuia-Poiana Scorușului, unde s-a descoperit o mare așezare cu necropolă din Epoca Bronzului (mileniul al III-lea–al II-lea î.e.n.).
  • Alte nouăsprezece obiective incluse pe lista monumentelor istorice de interes județean dintre care:
    • Nouă dintre acestea sunt situri arheologice
    • Cinci sunt clasificate ca monumente memoriale și funerare, toate fiind vechi cruci de piatră răspândite pe teritoriul comunei
    • Cinci sunt monumente de arhitectură:
      • biserica de lemn „Sfântul Pantelimon” de la Ciobănoaia datând din secolul al XVIII-lea;
      • pivnița brâncovenească de la sfârșitul secolului al XVII-lea din satul Izvoru Dulce;
      • biserica „Sfânta Troiță” cu clopotnița, din același sat (construită la 1813);
      • mina de petrol de la Sărata Monteoru (1874)
      • ansamblul „Băile Monteoru” cuprinzând bazinele vechi (1888–1895) și vila Monteoru (1903).
În curtea bisericii cu hramul “Sfântul Nicolae”, din satul Dealul Viei (denumire veche Atârnați), la intrare, în partea dreaptă, se găseşte o cruce din ciment mozaicat, cu poza eroului la mormântul căruia străjuieşte, aşezată pe un postament de formă pătrată. Crucea poartă inscripţia: “Pentru patrie şi cruce şi-a dăruit viaţa învăţătorul Gicu Constantinescu, în luptele de la Dalnic-Odessa, 20 septembrie 1941, în vârstă de 34 ani”. În biserică, pe peretele amvonului, sunt înscrise numele eroilor satului din cele două războaie mondiale, în număr de 66.
În curtea grădiniţei din localitatea Lipia, în apropiere de şcoală şi de biserică, se înalţă un impunător monument, în formă de obelisc, terminat cu un capiteliu, construit din piatră fasonată, de către meşterii Sp. Pretani şi Ion Iancu din Ciuta, şi inaugurat în august 1939. Inscripţia de pe monument ne spune că a fost “Ridicat de Societatea Culturală “Amicii Satelor” Lipia în recunoştinţa eroilor care ne-au întregit patria 1916-1919”. Numele celor 83 de eroi sunt săpate pe plăci de piatră fixate pe monument. În acest sat s-a născut unul dintre eroii războiului de independenţă, locotenent-colonelul Alexandru Candiano.
În faţa Primăriei comunei Merei se înalţă monumentul eroilor, construit în anul 1935, de către Societatea Culturală “Înfrăţirea” Merei. Monumentul este aşezat pe un soclu de formă dreptunghiulară şi este format din cinci blocuri de ciment suprapuse, de care este fixat un semicilindru care susţine un vultur din bronz cu aripile desfăcute. Pe semicilindru este săpată inscripţia: “În amintirea eroilor noştri jertfiţi în războiul pentru întregirea neamului 1916-1919”. În spate este montată o placă cu inscripţia “Eroi ai neamului 1916-1919 din Ogrăzi şi Merei”, după care urmează numele celor 113 eroi. Pe soclu, sunt înscrise versurile poetului Dem. Gh. Ştefănescu: “Voi, bravi eroi, cu vitejie pe altarul ţării aţi murit / Făcând să nască o Românie din pieptul vostru de granit. / În amintirea voastră scumpă s-a ridicat acest simbol / Vă vom urma fără de frică spre a plăti acest obol. / Având ca pildă jertfa voastră, pe sfânta cruce vă jurăm / Că din moşie nici o palmă la nimeni noi n-o să lăsăm.” Dintre eroi se cuvine să amintim pe sublocotenentul Ioniţă Gheorghe, învăţător, născut la Ogrăzi, în 1893, căzut prizonier în urma atacului de la Prunaru, răpus de tifos în lagărul de prizonieri de la Sliven, Bulgaria, la 5 decembrie 1917.
În faţa taberei şcolare, din stațiunea Sărata-Monteoru, într-un splendid cadru natural, s-a “Ridicat în timpul domniei M.S.Regelui Carol al II-lea, din fondurile date de Societatea Cooperatistă “Munca” şi Primăria comunei Monteoru, pe locul donat de moşt(enitorul) Gr(igore) C. Monteoru, 1933 octombrie 29” un monument dedicat “Eroilor din Monteoru, 1916-1919. Morţi pentru patrie”, cum ne informează inscripţia săpată pe spatele soclului. Monumentul are un soclu masiv, de piatră, care susţine statuia din bronz a unui ostaş aflat în acţiune, cu mâinile pe armă, exprimând dârzenie şi voinţa de a apăra cu orice preţ pământul strămoşesc călcat de duşman. Statuia este opera sculptorului Ion Jalea. Ansamblul monumentului a fost realizat de Cristea Gheorghe  Rădulescu din Buzău. Pe soclu sunt înscrise numele eroilor căzuţi în timpul Primului Război Mondial (31), la care au fost adăugaţi cei ce s-au jertfit în Al Doilea Război Mondial (30).
La intrarea în curtea bisericii cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, din stașiune, în stânga, la şosea, a fost ridicată o cruce din marmură, aşezată pe un soclu din ciment mozaicat. Pe cruce sunt fotografiile a doi eroi, tată şi fiu, şi inscripţia: “Dinu Grigore, decedat 1916 la Turtucaia” şi “ Dinu Gr. Nicu, mort în luptele de la Vigoda la 28 august 1941”. Pe soclu este înscris următorul text: “Dragă soţ. Mi-ai răscolit durerea şi mi-ai luat fericirea. Îmi lăsaseşi un băieţel de un an şi şapte luni, l-am făcut mare ca să-mi moară pentru ţară, la fel ca şi tine. Tu, la Turtucaia, iar băiatul la Vigoda, departe de căsuţa noastră cea fericită. Aş vrea ca viaţa pe acest pământ să-mi fie cât mai scurtă ca să pot să vin mai repede lângă voi, soţ şi copil drag. Maria”.
În faţa bisericii din stațiune, peste drum, o cruce, din marmură albă, aşezată pe un mic soclu de ciment mozaicat, a fost “Ridicată în memoria eroilor pentru libertate în anul 1989 şi pentru Mihai” de către familia Dănoiu.
Din iniţiativa învăţătorului Alexandru Pâslaru din Lipia, pe un teren din centrul satului, Nenciulești, aproape de şcoală, “Donat locul de Dumitru Done cu soţia”, a fost ridicat în anul 1931 mai 10 un monument în formă de obelisc cu cruce în vârf, decorat cu motive florale şi o cunună ce-l înconjoară, aşezat pe un soclu de formă paralelipipedică. Inscripţia de pe faţadă precizează că este construit drept “Recunoştinţă eroilor patriei 1916-1919”, în număr de 41, al căror nume este înscris pe plăci montate pe monument. În faţa monumentului se află o cruce mică din piatră care poartă următorul înscris: “Erou Nedelcu Gheorghe căzut pentru patrie 1941”.
In cimitirul de lângă biserica satului, cu hramul „Sfinţii Voievozi” din satul Nenciulești, a fost înălţat un obelisc simplu, cu cruce, susţinut de un soclu de formă pătrată. Pe o placă de marmură se află inscripţia: „Eroilor care şi-au jertfit viaţa pentru ţară, ctitorilor şi binefăcătorilor acestui sfânt lăcaş”. Pe monument nu sunt înscrise numele eroilor.
În faţa şcolii din satul Izvorul Dulce, peste drum, se înalţă un impunător monument în formă de obelisc, aşezat pe un postament în trepte, din ciment şi piatră. Pe laturile sale sunt înscrise bătăliile unde au căzut eroii satului în timpul Războiului de Independenţă şi în cel al Reîntregirii: “Plevna, Turtucaia, Oituz, Mărăşeşti”. Inscripţia ne spune că a fost ridicat “În amintirea eroilor 1916-1919”, dar pe monument au fost înscrise numele tuturor eroilor satului căzuţi la 1877, la 1916-1919 şi la 1941-1945, în număr de 177. Dintre aceştia se cuvine să amintim pe învăţătorul Constantin Georgescu, din Gura Sărăţii, căzut în Primul Război Mondial şi pe învăţătorul Ioan Cuza, din Sărăţeanca, locotenent în rezervă, căzut în cel de Al Doilea Război Mondial.
În apropierea monumentului de mai sus din satul Izvorul Dulce, la şosea, s-a construit o cişmea străjuită de o cruce, din ciment mozaicat, intrată în mentalul satului sub numele de “Crucea lui Vasilică”. Pe cruce se află fotografia eroului jertfit în Al Doilea Război Mondial şi următorul înscris: “Această Sfântă Cruce, captarea apei de la căşerie şi cismeaua de aci s-a făcut de Ghiţă şi Lelica Rădulescu în amintirea şi pomenirea unicului lor fiu, Vasilică Gh. Rădulescu (Vecher), din aviaţie, în etate de 24 de ani, mort în timpul serviciului militar, la 25 noiembrie 1942”. Sub această inscripție urmează versuri dedicate acestui erou.
În cimitirul vechi din satul Valea Puțului se găseşte un monument sub formă de obelisc, cu cruce, aşezat pe un mic soclu, ridicat în anul 1926 pentru eroii din Primul Război Mondial. Înscrisurile sunt ilizibile. În anul 1961 a fost ridicat un alt monument, din piatră, pe care sunt înscrise numele celor 49 de eroi ai satului căzuţi în cele două războaie mondiale.

xxx


UN DUEL EPIGRAMATIC


O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ


O EPIGRAMĂ PROPRIE


____________xxx____________

O PLACHETĂ, O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa". 

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.  

Conform  DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române),  PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi  se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Placheta - Regele Ferdinand și Regina Maria
Centenarul Tratatului de la Trianon
In honorem Armata Română
(În onoarea Armatei Române)
Ferdinand I este unul dintre cei mai importanți regi ai României, personalitatea sa fiind strâns legată de realizarea Marii Uniri, visul de veacuri al românilor, despre care ne aducem aminte cu emotie. Om de o vastă cultură, poliglot și botanist pasionat, Regele Ferdinand a fost sincer devotat românilor, sub domnia sa înregistrându-se cea mai înfloritoare perioadă a statului românesc modern. Născut la data de 24 august 1865, Prințul Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său nobiliar complet, era de fapt fiul Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Ferdinand a ajuns la tron printr-o conjuctură de familie avantajoasă, peste care s-a suprapus și importanța continuității statului roman sub formă de regat într-un context politic internațional instabil. Când avea 19 ani a făcut prima sa vizită în România, ulterior a revenit în Germania pentru a-și desăvârși studiile liceale și universitare. Anul 1893 l-a găsit absolvind prestigioasa Universitate din Leipzig si Scoala Superioara de Stiinte Politice si Economice din Tubingen. Chiar în același an s-a stabilit la Bucuresti pentru a-și îndeplini menirea de moștenitor al tronului României. El devenise de fapt moștenitor al tronului Regatului Românie după ce atât tatăl său cât și fratele mai mare au renunțat la tron. Odată sosit la București, tânărul prinț german se declara cucerit de flora României, o adevarată provocare științifică pentru un botanist pasionat cum era Ferdinand. Nu rămâne insensibil nici la frumusețea proverbială a româncelor, fiind cucerit de Elena Văcărescu. Aventura celor doi idealiști a fost oprită brusc din considerente politice. Ferdinand a fost nevoit să-și întrerupă relația cu Elena Văcărescu la intervenția și insistențele Consiliului de Miniștri al României, care i-a reamintit principelui ca niciun membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu femei de sânge regal. Ferdinand nu are încotro și pe data de 10 ianuarie 1893 se însoară cu Maria de Edinburgh, nimeni alta decât verișoara sa de gradul trei. Ferdinand și Maria au avut împreună 6 copii, trei fete și trei băieți. Cel mai mare dintre băieți a devenit urmîtorul rege al României, Carol al II-lea.La vârsta de 49 ani, Ferdinand I devine rege al României depunând jurământul solemn și luându-și în fața țării angajamentul că va fi un "bun român". Ferdinand a iubit România și poporul roman. Din admirație și respect pentru religia națională a românilor, Ferdinand renunță la cultul catolic și se botează creștin-ortodox. Atașamentul și dragostea lui Ferdinand pentru mica și fermecătoarea, la acea dată, tara din Est nu aveau să se limiteze la acest gest. Istoria menționează că datorită admirației sale pentru România, Regele Ferdinand avea sa fie supranumit fie "Lealul", sau "Întregitorul". Visul lui Ferdinand a fost în egală măsură același cu al românilor - crearea României Mari. La acea dată Ardealul se afla sub stăpânire austro-ungară, acolo unde românii nu aveau nici cele mai elementare drepturi. Momentul prielnic s-a ivit odată cu declanșarea primului război mondial. Deși era german a ales să acționeze în acel război de partea Antantei (14 august 1916) luptând împotriva Puterilor Centrale conduse de Germania. La Castelul Hohenzolernilor din Prusia era mare derută și nemulțumire, Ferdinand a fost renegat iar steagul heraldic al familiei a fost coborât în doliu. În ciuda entuziasmului și speranțelor românilor, situația pe front era dezastruoasă, armata română, slab echipată și înarmata înregistra mari pierderi. Puterile Centrale au ocupat și Dobrogea și Bucureștiul a intrat sub ocupație germană. Ferdinand și întregul guvern român a fost nevoit să se refugieze la Iasi. Luptele eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz, purtate de Armata Română au schimbat cursul evenimentelor. Jertfa și eforturile românilor au dus la oprirea înaintării germane în Moldova. În momentul în care bolșevicii au pus mâna pe putere în Rusia și au cerut instituirea păcii (1918), România se afla înconjurata de armatele Puterilor Centrale. Regatul Romaniei a fost forțat de Germania să semneze la București un tratat de pace dezavantajos pentru țara noastră, tratat pe care Ferdinand a refuzat să-l semneze. Când trupele Triplei Alianței au avansat pe frontul din Salonic dezmembrnd armata bulgară, România a reintrat în razboi. Imperiile Rus și Austro-ungar se dezintegrau. Avantul militar al trupelor române nu mai putea fi stopat, eforturile acestora ducând la mult așteptata unire cu Bucovina, Basarabia si Transilvania. În urma înfrangerii Republicii Sovietice Ungare conduse de agentul bolșevic Bela Kun, trupele române au ajuns să ocupe Budapesta, iar Ferdinand se întoarcea ca un învingător în fruntea armatei, într-un București entuziasmat. În anul 1922, pe data de 15 octombrie, Ferdinand este încoronat Rege al României Mari la Alba Iulia. Viața politică din timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal, condus pe atunci de frații Ion și Vintilă Brătianu. Unirea cu Ardealul a lărgit, în mod ironic, baza electorală a opoziției ale cărei partide principale s-au unit în anul 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc. Regele a fost cu adevărat un "bun român" așa cum a jurat. Unii istorici îl consideră ca cel mai strălucit rege, în ciuda faptului că era o persoană relativ timidă și introvertită. Ferdinand I a fost martorul realizării României Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania și Bucovina de Nord. A înfăptuit reforma agrară împărțind pământ țăranilor, prioritate având veteranii de război și familiile celor căzuți în războiul pentru reîntregirea țării. În ciuda succesului în război și al creării României Mari, Ferdinand se confrunta cu mari probleme de ordin personal. Fiul său cel mare, prințul Carol al II-lea, mare amator de lux și desfrâu, trăia o viață scandaloasa, căsătorindu-se clandestin cu Ioana "Zizi" Lambrino, cu care avea un copil nelegitim. Prințul a ajuns totuși să se căsătorească cu Elena, fiica regelui Constantin al Greciei și acest mariaj eșuând repede. Carol fuge cu amanta sa, Elena Lupescu, la Paris. Regele se vede nevoit să îl desemneze drept urmaș la tron pe nepotul său, prințul Mihai de România, pe atunci un copil, Carol al II-lea, tatăl lui Mihai, fiind dezmoștenit de Regele Ferdinand. La doar 62 de ani, după o domnie ce s-a întins peste 13 ani tumultuoși pentru istoria României, Ferdinand moare în urma unui cancer de colon, fiind înmormantat la Curtea de Argeș alături de Regele Carol I și Regina Elisabeta. În timpul scurtei sale domnii, România a atins un nivel de dezvoltare nemaiîntâlnit până atunci. Agricultura era o forță, țara noastră fiind supranumită "Grânarul Europei". S-a dezvoltat comerțul concomitent cu exploatarea zăcămintelor de petrol, economia țării noastre fiind printre cele mai puternice și stabile din întreaga lume, totul sub conducerea unui rege care, între problemele personale și războaiele care au răvășit țara, a găsit totuși timp să se dedice și știintei și cunoașterii, fiind președinte și protector al Academiei Române din 1914 până la trecerea sa la cele veșnice (20 iulie 1927).
Majestatea Sa Maria, Regină a României, Principesă a Romaniei, Principesă de Edinburg și de Saxa Coburg și Gotha, născută Marie Alexandra Victoria, din Casa de Saxa – Coburg și Gotha (născută la data de 29 octombrie 1875 în localitatea Eastwell Park, ducatul Kent din Anglia şi decedată la data de 18 iulie 1938 în Sinaia), a fost mare prinesă a Marii Britanii şi Irlandei, consoarta regelui Ferdinand şi regină a României. A fost nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Este mama regelui Carol al II-lea al României. Viitoarea regină Maria a României s-a născut pe 3 octombrie 1875, fiind fiica ducelui de Edinburgh, Alfred, al doilea fiu al reginei Victoria (devenit după 1893 duce de Saxa-Coburg-Gotha), şi a marii ducese ruse Maria Alexandrovna. Maria, principesă de Edinburgh, s-a căsătorit cu Ferdinand, principele moştenitor al coroanei României, în decembrie 1892. A avut şase copii: Carol (1893 - 1953), Elisabeta (1894 - 1961), Mărioara (1899 - 1961), Nicolae (1903 - 1978), Ileana (1908 - 1991) şi Mircea (1913 - 1916).
Personalitate puternică, femeie foarte frumoasă, extrem de iubită de armată, se pare că Maria a îndrăgit cu adevărat România. În al doilea război balcanic a îngrijit în lagărul de holerici de la Zimnicea bolnavii întorşi din Bulgaria. Se pare că a avut un rol important în luarea deciziei României din 1916 de a intra în război alături de Antantă.  Regina Maria a încetat din viaţă pe 18 iulie 1938, inima ei fiind depusă la Balcic iar trupul în gropniţa domnească de la Curtea de Argeş. „Înainte de a fi condusă de la Palatul Cotroceni pe ultimul ei drum, regina a fost salutată de militari cu baionetele înfipte în pămînt şi cu patul armei în sus, gest unic pe care Armata nu l-a oferit niciodată unui alt om.”  
TESTAMENTUL REGINEI MARIA
Ţării mele şi Poporului meu,
Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu,
eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice,
care rămâne pentru noi o mare taină.
Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o,
aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată,
chiar de dincolo de liniştea mormântului.
Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea. Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre. Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m-ai numit “Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată. Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit… Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece. N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi: am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez. Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva ( Balcicul ) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la marginea mării. Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a mea: iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie. Şi acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare. Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez Ţara, pe copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voinţe. Iubirea mea de Mamă pentru ei, este aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei, este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii. Aş fi vrut să pot lăsa mai multe iubitei mele Ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat şi pe care o las izvor nesecat moştenitorilor mei. Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să înfiinţez un cămin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din Iaşi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui războiu pentru întregirea
neamului. Resimt o vie întristare că modesta mea avere, datorată generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin greutăţile din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori. Iert pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui. ( … ) Acest testament a fost făcut, scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933.  - MARIA, REGINA ROMÂNIEI
Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 în Palatul Marele Trianon de la Versailles, între Puterile Aliate, învingătoare în primul război mondial și Ungaria,în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins. Prin acest tratat s-au stabilit frontierele actuale ale statelor europene beligerante în primul război mondial, recunoscute și astăzi. Din partea României Tratatul a fost semnat de dr. Ion Cantacuzino, ministru de stat şi Nicolae Titulescu, fost ministru. De reținut că unele state au emis fără succes pretenții de revizuire a Tratatului de la Trianon, acest document fiind și astăzi subiect de dezbatere al unor convorbiri bilaterale la nivel înalt sau întruniri internaționale.  
Insigna - Pompierii militari din Ardeal - 1884 - 5 ani vechime 
Despre stingerea organizată a incendiilor pe teritoriul de astăzi al României există dovezi încă din timpul Daciei romane, însă instituţia pompierilor este atestată la mijlocul secolului al XVIII-lea prin „steagurile de foc” din Bucureşti şi Iaşi, organizări bazate pe solidaritatea comunităţii în faţa primejdiei focului. Condiţiile concrete de la începutul veacului următor au determinat apariţia, la Bucureşti şi Iaşi, în 1845 şi, respectiv, în 1835, a primelor unităţi de pompieri militari, încadrate în armata permanentă, soldaţii urmând instrucţia de infanterie în paralel cu cea pompieristică. Istoria începuturilor a consemnat participarea efectivelor de pompieri din Bucureşti la stingerea „Focului cel mare” din data de 23 martie 1847, sinistru care a distrus atunci peste 1800 de case şi prăvălii, precum şi la Bătălia din Dealul Spirii, care a avut loc la data de 13 septembrie 1848, moment de seama al revoluţiei democratice din acel an. În memoria celor aproape o sută de ostaşi pompieri care au căzut în luptă, în Bucureşti a fost înălţat „Monumentul Pompierilor”.  Ulterior, după modelul primelor două unităţi, în principalele oraşe ale României, s-au înfiinţat servicii de pompieri profesionişti cu accentuat caracter militar, subordonate primăriilor. În anul 1874 s-au pus bazele Corpului Pompierilor Militari care cuprindea 15 unităţi care aveau în dotare şi baterii de artilerie. La războiul din 1877 – 1878, pompierii - artilerişti au participat cu forţa a şase baterii în compunerea armatei române, atât pentru apărarea teritoriului, cât şi la luptele din sudul Dunării, în Bulgaria de astăzi, împotriva armatei otomane. Contactele europene, mai ales cu Regimentul de pompieri din Paris, aderarea la primul organism internaţional de profil, constituit în anul 1900, „Comitetul Tehnic Internaţional al Focului”, la care România este membru fondator, au impus începerea reorganizării pompierilor români, proces întrerupt de primul război mondial. Separarea de artilerie s-a produs la 2 august 1929, prin înfiinţarea Comandamentului Pompierilor, care făcea parte din structurile armatei române, iar, sub aspect administrativ, depindea de Ministerul de Interne. Această organizare a fost legiferată în anul 1936 când, pentru prima oară, se defineau misiunile pompierilor militari: „prevenirea şi combaterea sinistrelor pe tot cuprinsul tării”. Tot din acea perioadă datează şi investirea acestora cu atribuţii concrete în domeniul protecţiei civile, cel de-al doilea război găsindu-i organizaţi, până la nivelul subunităţilor, ca formaţiuni militare de pompieri - apărare pasivă. Anii postbelici au conservat forma de organizare tradiţional militară a instituţiei pompierilor, procesul de modernizare cuprinzând, deopotrivă, planul conceptual şi cel material, la nivelul realităţilor tehnico – economice.
Astăzi pompierii îşi desfăşoară activitatea în cadrul ISU (Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă), cu structuri la nivel naţional dar şi la nivelul fiecărui judeţ. Insigna postată aici este o insignă de vechime în activitatea de stingere a incendiilor în cadrul formațiunilor civile sau militare (?) de pompieri din Ardealul aflat sub ocupație maghiară ce a fost emisă în anul 1884.
Insigna - Paza - Ocrotirea vânatului și a peștelui
Insigna Paza – Ocrotirea vânatului și a peștelui este un semn distinctiv purtat de personalul destinat a păzi teritoriile împotriva vânatului și a pescuitului ilegal. Toți ceilalți oameni sunt obligați să se supună indicațiilor date de acest personal cu referire la pescuit și vânătoare. Paznicii domeniilor de vânat și  pescuit sunt angajați și plătiți de către Asociația generală a vânătorilor și pescarilor sportivi din România ei fiind subordonați și instruiți de către această asociație. 
Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S.) este persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, care reprezintă, în plan intern, interesele a peste 150 de asociaţii afiliate, în care sunt înscrişi peste 90% din vânătorii români şi peste 80% din pescarii cu domiciliul sau rezidenţa în România, iar în plan extern, interesele tuturor vânătorilor şi pescarilor sportivi din ţara noastră. Data de 5 iunie 1919 reprezintă momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”. Această formă de organizare a suferit mai multe transformări și convulsii până să ajungă la formatul de astăzi. Au fost perioade când au existat și organizații paralele în acest domeniu de activitate. 
Insigna - U.A.S.C.R. - Conferința X
(Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România)
În regimul comunist existau doar două organizații ale tineretului. Prima, și cea mai mare, a fost Uniunea Tineretului Muncitor (U.T.M.), denumită ulterior Uniunea Tineretului Comunist (U.T.C.) care era rezerva de cadre al Partidului Muncitoresc Român (P.M.R.), devenit ulterior Partidul Comunist Român (P.C.R.). Cea de-a doua organizație națională a tinerilor din țara noastră a fost Uniunea Asociațiilor Studențești din România (U.A.SC.R.) care reunea, după cum reiese și din titlu, toate asociațiile studențești din România. Mişcarea studenţească a fost dintotdeauna o constantă a vieţii universitare moderne, şi a reprezentat o formă de manifestare liberă pentru studenţii din România. În general, mişcarea studenţească a avut un important rol civic şi social, şi a reprezentat avangarda tuturor mişcărilor progresiste ale unei epoci. Primele universităţi au apărut la Iaşi în 1860 şi Bucureşti în 1864. Odată cu ele au apărut şi primele societăţi sau cluburi studenţeşti, copiate după modelul occidental. Aceste organizaţii studenţeşti incipiente puneau accentul pe latura educaţional-profesională, similar cu un club sau cerc ştiinţific, apărau cele mai progresiste idei ale epocii, aşa cum erau văzute de către studenţi, scoteau publicaţii şi reviste proprii si organizau evenimente culturale sau proteste, însă arareori cu revendicări de caracter social. Odată cu extinderea învățământului universitar, după realizarea Marii Uniri, s-au produs o serie de schimbări în rândurile mișcării studențești și cadrului în care se desfășura:
  • Politizarea unei părți a mișcării studențești și apariția unor organizații studențești ale partidelor politice
  • Apariția naționalismului ca valoarea principală în mișcarea studențească
  • Apariția de organizații studențești ale minorităților naționale
Pe de altă parte, a existat un sprijin real din partea studenţilor pentru acţiuni civice şi sociale de sprijinire a categoriilor dezavantajate de populaţie, mai ales a ţăranilor săraci. Asociaţiile studenţeşti erau deosebit de importante pentru întregul sistem comunist. Profesorii erau direct implicaţi în educarea „viitorilor patrioţi” ai statului. Toate aceste rigori se năşteau din teama de răzvrătire a tineretului, cu sprijinul cadrelor didactice. Studenţii erau principalul pericol, deoarece au reuşit să surprindă regimul prin organizarea de manifestaţii şi de mişcări anticomuniste. Prin intermediul asociaţiilor studențești Partidul Comunist Român reuşea mai uşor înrolarea tineretului. Asociațiile aveau obligaţia de a păstra o relaţie strânsă cu conducerea comunistă, precum şi cu UTM şi cu Casa de Cultură a Studenţilor. Orice activitate sau iniţiativă propusă şi desfăşurată din ordinele partidului era urmărită îndeaproape de autorităţi şi se exagera importanţa sau efectele acesteia, pentru o manipulare în masă. Prin transmiterea cât mai inexactă a realităţii se dorea încurajarea tineretului să adere la ideile comuniste, să accepte situaţia creată ca fiind una normală, să susţină şi să devină fideli regimului. Partidul Comunist urmărea ca orice eveniment, indiferent de amploare – adunare, directive sau hotărări, o simplă dezbatere sau conferinţă etc. – să fie intens mediatizat, să fie cunoscut şi să se bucure de cât mai mulţi participanţi şi aderenţi. Pentru a se face cunoscute şi a fi aplicate cerinţele şi planurile partidului era nevoie de subordonarea tuturor instituţiilor de învăţământ, indiferent de nivel. Se urmărea în special atragerea cadrelor didactice, urmată, bineînţeles, de o atragere a copiilor şi tinerilor de la cele mai fragede vârste. Asociaţiile studenţeşti trebuiau să participe efectiv la îmbunătăţirea tuturor formelor de practică în producţie, la elaborarea căilor şi metodelor legării învăţământului superior de practică. Rezoluţia a subliniat că asociaţiile studenţeşti luptă pe mai departe pentru a dezvolta şi întări prietenia şi colaborarea frăţească între studenţii din RPR şi studenţii din URSS şi chiar din toate ţările de democraţie populară. Partidul Comunist urmărea ca orice eveniment, indiferent de amploare – adunare, directive sau hotărări, o simplă dezbatere sau conferinţă etc. – să fie intens mediatizat, să fie cunoscut şi să se bucure de cât mai mulţi participanţi şi aderenţi. Asociaţiile studenţeşti erau chemate să ajute studenţii aflaţi încă sub influenţa unor concepţii idealiste şi prejudecăţi mistice să se elibereze de aceste rămăşiţe ale trecutului în gândire, pentru a putea forma adevăraţi intelectuali de valoare. 
Cu orice ocazie, autorităţile comuniste subliniau că asociaţiile studenţeşti au avut un loc de frunte în munca de educare politică, dezvoltând în rândul studenţilor sentimente de dragoste, stabilind frăţii între tineretul român şi minorităţile naţionale. După interzicerea mișcării studențești de către regimul comunist s-a manifestat o mișcare de disidență studențească, care a debutat în anul 1940 când zeci de studenţi au fost arestaţi, bătuţi, exmatriculaţi pentru convingerile lor politice. Au existat greve studenţeşti în 1946, şi chiar şi 1948, însă după această dată orice mişcare disidentă a fost crunt înăbuşită. Prăbuşirea comunismului a permis reînvierea mişcărilor studenţeşti vizibile. Revoluţia anticomunistă din 1989 a fost cea mai puternică mişcare anticomunistă din Europa Centrală şi de Est, iar un rol decisiv în succesul ei l-au avut studenţii, care au fost de multe ori în fruntea manifestaţiilor de protest. În aceste condiţii, în 30 martie 1999, la Timişoara, cu ocazia Săptămânii Internaţionale Studenţeşti s-a stabilit convocarea unei Adunări Generale de constituire la care au fost invitate sa participle toate organizaţiile interesate să clădească o Alianţă Naţională Studenţească. Cele 24 de organizaţii prezente au purtat dezbateri ample asupra statutului, organizării şi structurii acestei federaţii. Structura rezultată în această primă fază era una mult axată pe rezolvarea rapidă a problemelor sociale, fiind organizată mai degrabă ca o reţea de informare şi mobilizare urgentă. În martie 2000, s-a obținut personalitatea juridică, printr-o decizie a Curții Supreme de Justiție. Sus am postat o diplomă conferită cu ocazia jubileului de 25 de ani a Uniunii Asociațiilor Studențești din România.
Insigna - Ziua veteranilor de război din România
29 aprilie 1990 - 2015
A.N.V.R. (Asociația națională a veteranilor de război) functioneaza pe baza Legii 49/1991; 44 si 68/1994; 303/2007 si 205/2008 si are personalitate juridica pe baza Hotarârii Judecatoresti nr.392/20.02.1990.  Asociatia are filiale în toate judetele tarii si în sectoarele Capitalei, este membra a Federatiei Mondiale a Vechilor Combatanti (F.M.A.C.) cu sediul la Paris si participa la toate activitatile acesteia, iar la structurile sale au aderat: Asociatia Cavalerilor Ordinului "Mihai Viteazul", Asociatia Invalizilor de Razboi, Asociatia "Traditia Cavaleriei", Liga Navala Româna, Asociatia Cavalerilor Ordinului "Virtutea Aeronautica", Uniunea Veteranilor de Razboi, Veteranii de razboi din Ministerul de Interne s.a. Active în plan local, filialele judetene ale A.N.V.R., în colaborare cu organele locale si societatea "Cultul Eroilor", au renovat si ridicat un numar semnificativ de monumente dedicate ostasilor cazuti la datorie în razboaiele purtate de tara pentru libertate si unitate nationala. A.N.V.R. prin Comisia de memorialistica, a publicat 11 volume de memorii sub titlul "Veteranii pe drumul onoarei si jertfei", care s-au bucurat de aprecierea opiniei publice. Bucurându-se de atentia si asistenta Ministerului Apararii Nationale, A.N.V.R. a avut înca de la înfiintare un reprezentant al ministerului pe lânga asociatie, apoi s-a constituit Sectia asistenta pentru veterani de razboi, pentru ca la data de astazi sa fiinteze Directia Calitatea Vietii Personalului, cu activitate distincta si în domeniul veteranilor de razboi. În anul 1995 Guvernul a legiferat sarbatorirea în fiecare an, la Ziua Înaltarii Domnului Nostru Iisus Hristos, a "Zilei Eroilor", iar prin Hotarârea de Guvern nr. 1222 din 10 octombrie 2007, s-a instituit Ziua Veteranului de Razboi, care se sarbatoreste în fiecare an, la data de 29 aprilie. Cu aproape 20 de ani în urma A.N.V.R. însuma circa 900000 de membri: veterani, invalizi, vaduve de razboi si vaduve de veterani, iar la data prezentei nominalizari - 24 iulie 2012 - mai sunt aproximativ 45000 de veterani de razboi şi 150000 de vaduve de veterani. De la înfiintare si pâna la zi, presedintele asociatiei este generalul de armata în retragere Marin Badea Dragnea, luptator în cel de-al doilea razboi mondial, în ambele fronturi, invalid de razboi, reales în unanimitate la toate cele cinci Conferinte Nationale. De la strămoşii noştri romani am moştenit, printre altele, şi cuvântul ”veteran”, adică ostaş roman care după 25 de ani de serviciu militar era declarat cetăţean roman şi era împroprietărit. Pe teritoriul Daciei Romane aceşti veterani au avut o contribuţie determinantă în procesul etnogenezei poporului român. 
În cursul întregii istorii medievale, voievozii români au cinstit vitejia ostaşilor eroi prin împroprietărire şi chiar ridicarea în ranguri boiereşti. La un sfert de veac de la mobilizarea oştirii pentru războiul de independenţă, în care s-au sacrificat zece mii de ostaşi din cei 58700 care au constituit Armata de Operaţii, regele Carol I, la solicitarea supravieţuitorilor, a promulgat Înaltul Decret prin care s-a creat, în conformitate cu Convenţia Statelor Europene de la Geneva, titlul de ”veteran de război”. La articolul 2, Înaltul Decret Regal din 29 aprilie 1902, prevedea: ” Pentru ca fiecărui ostaş veteran să i se asigure liniştea şi ocupaţiunea pentru restul de viaţă, i se va pune la dispoziţie cele necesare în acest scop, ca stimulent pentru generaţiile viitoare”. Se instituie onorantul titlu de ”VETERAN DE RĂZBOI”. Regele Ferdinand I a mobilizat în 1916, la intrarea României în războiul sfânt de reîntregire, 11% din populaţia ţării, mai exact 883601 militari, iar biruinţa finală, care s-a încununat în România Mare, a fost plătită cu jertfa a peste 335000 morţi şi dispăruţi, a 75491 invalizi şi a 650000 morţi din rândul populaţiei civile. În vâltoarea luptelor primului război mondial, Ferdinand I cel Leal, a desenat personal şi apoi a instituit, cea mai înaltă distincţie militară de război, Ordinul ”Mihai Viteazul”, răsplătind eroismul ofiţerilor în lupte, iar ostaşilor din tranşee le-a promis pământ, iar prin reforma agrară din 1921, un milion şi jumătate de familii au primit câte patru hectare din trupul ţării. Veteranii de război îşi strâng rândurile şi se organizează, la fel ca şi cei decoraţi cu ordinul ”Mihai Viteazul”, iar pentru cinstirea şi ridicarea de monumente, sub înaltul patronaj al reginei Maria, ia fiinţă Societatea ”Cultul Eroilor”. Veteranii de război şi-au adus o contribuţie semnificativă, de-a lungul anilor, la cinstirea memoriei celor căzuţi pe câmpurile de bătălii. În cei trei ani, zece luni şi douăzeci de zile cât a însumat participarea armatei României în cel de-al doilea război mondial, ţara a pierdut 794562 militari din care 92620 morţi, 33966 răniţi şi 367966 dispăruţi pe cele două fronturi. La aceştia se adaugă miile de prizonieri care au pierit în gulagul sovietic. La 4 iunie 1945 s-a semnat Decretul – Lege nr. 440 privind acordarea calităţii de ”veteran” foştilor luptători în războaiele din anii 1913, 1916-1919 şi 1941-1945, dar de unele drepturi se bucurau doar cei ce luptaseră în vest, nominalizaţi ca ”antifascişti”, dispărând din peisajul societăţii româneşti ”veteranii de război”. Reforma agrară prin care participanţii la cel de-al doilea război mondial au fost împroprietăriţi cu 1,1 hectare este anulată prin cooperativizarea agriculturii românești.
Insigna - Voința - Prima conferință 1956 
 “Voința” este numele unor cluburi sportive, asociații sau echipe sportive care au existat de la începutul perioadei comuniste în România, iar unele există și astăzi, ce au performat în diferite orașe ale țării. Se știe că la un moment dat s-a organizat o “Asociație a cluburilor sportive Voința” și chiar o competiție sportivă “Campionatul asociațiilor sportive Voința” în diferite sporturi, aceasta prefigurând într-un fel viitoarea competiție sportivă națională ceaușistă – Daciada. Nu pot da alte informații despre insigna postată mai sus decât că s-a emis cu ocazia primei conferințe a Asociației cluburilor sportive Voința din anul 1956.

___________ooOoo____________

PERSONALITĂȚI CULTURALE
PE BANCNOTELE LUMII
Pictorul danez Jens Juel, a trăit între anii 1745 - 1802
Detaliu vignetă de pe o obligațiune românească
Detaliu vignetă de pe un bilet spaniol de loterie
MOUSAIOS - 23.08.2021

MINUNI ALE ARHITECTURII MONDIALE 43

1.  Taj Mahal este un monument situat în orașul Agra din India. A fost construit de împăratul Shah Jahan în perioada 1630 – 1653, drept mausoleu pentru soția sa, Mumtaz Mahal, care a decedat la nașterea celui de-al paisprezecelea copil. Din anul 1983 mausoleul a fost inclus în patrimoniul mondial UNESCO și rămâne și până astăzi printre cele mai vizitate și faimoase monumente din lume. 
Se spune că 20 de mii de oameni au muncit la construirea sa. Materialele erau aduse din întreaga Indie și din alte zone ale Asiei cu ajutorul unei "flote" de 1000 de elefanți. Proiectat de arhitectul iranian Ustad Isa, Taj Mahal-ul a devenit "simbolul dragostei eterne". Clădirea "răsare" din peisajul roscat, așezată fiind pe o terasă de marmură albă care pune în evidență uriașul dom și cele patru minarete. Ansamblul închide în interior o grădină deosebit de frumoasă cu fântâni arteziene iar aleea principală, care pornește de la intrarea impozantă, este străjuită de arbori ornamentali. Înăuntrul domului se află sicriul împărătesei încrustat cu pietre prețioase. Atât de strălucitoare sunt interioarele incât au fost descrise ca fiind "proiectate de uriași și finisate de bijutieri". Singurul obiect asimetric din interiorul domului este sicriul împăratului care a fost construit alături de cel a reginei, 35 de ani mai târziu. Aceeași marmură este întâlnita și in camera mortuară, care prezintă sculpturi cu modele florale. Cu toate că este un mormânt, este adevărat - deosebit, plutește între cer și pământ cu formele lui simetrice perfecte și cu grădinile din jur reflectându-se în oglinda lacului împrejmuitor. În fața acestor minuni, turiștii rămân realmente gură cască. Monument al dragostei trainice, Taj Mahal-ul are multe locuri ce se ascund ochilor vizitatorilor grăbiți. Baza rectangulară a clădirii este ea însăși un simbol. Poarta principală se aseamănă unui văl, pe care femeile Indiei îl poartă în noaptea nunții. Culorile ansamblului se schimbă de la oră la oră și de la anotimp la anotimp așa incât Taj Mahal-ul și mormântul pe care îl găzduiește nu sunt niciodată la fel. Taj Mahal-ul este creat in stil islamic, putandu-se observa o puternica amprenta spirituala in arhitectura sa. Domul principal, inconjurat de cele 4 minarete, sugereaza imaginea tronului lui Allah, descris ca o mare perla, sustinuta de pilastri. Stilurile artistice ale monumentului reunesc influente hindi cu elemente persane, maure, mongole sau islamice, dand stilului arhitectonic un mare rafinament, care este dat si de stilul simetric, prezent in aproape orice element. In dom se gasesc doua sali, asezate una sub alta, care contin sarcofage pentru imparat si imparateasa, sarcofagele din marmura alba, aflate in sala superioara, sunt doar de decor, pe cand cele de jos sunt adevaratele morminte ale celor doi imparati, salile au o acustica foarte buna, astfel ca o simpla soapta se aude pana in cel mai indepartat colt al incaperii. Singurul obiect asimetric din interiorul domului este sicriul imparatului care a fost construit alaturi de cel a reginei, 35 de ani mai tarziu.Taj Mahal-ul strălucește ca o bijuterie în lumina lunii, captată de nenumăratele pietre prețioase încrustate în marmură. La răsărit întreg ansamblul pare roz, iar seara alb-galbui. Schimbarea culorilor se spune că este simbolul stării de spirit a femeilor. 
In vremurile de demult, existau aici uși de argint, iar în interior era amplasat un grilaj de aur masiv și o textura de perle direct pe lespedea funerară. Acestea au fost furate. Clădirea este situată într-un decor natural și comunică cu exteriorul printr-o poartă înaltă și masivă, care este simbolul clar al intrării în paradis. Aceasta era fabricată din argint masiv și nituită cu cuie de argint, însa, din cauză că era foarte grea, s-a scufundat. A fost înlocuită cu una din alama, mult mai ușoară. Taj Mahal-ul se schimbă din cauza poluării. Acesta își schimbă culoarea în galben, din cauza poluării, în pofida restricțiilor impuse activităților industriale și circulației rutiere. Pentru conservarea monumentului, Curtea Supremă indiană a ordonat în urmă cu zece ani închiderea sau mutarea turnătoriilor, cărămidăriilor și sticlăriilor din apropierea Taj Mahal-ului, situat la Agra, în nordul țării. Numai vehiculele electrice sunt autorizate în apropierea mormântului, iar calitatea aerului este măsurată regulat.
2.  Colosseumul este un monument istoric situat în centrul capitalei italiene – Roma, vizitat de numeroși turiști din toată lumea. El este probabil cea mai impresionantă clădire-ruină a Imperiului Roman. 
Colosseumul era cea mai mare construcție a vremurilor sale și astăzi este cel mai mare amfiteatru antic care poate fi vizitat in Italia. Colosseumul este situat la est de Forumul Roman. Construcția a început sub conducerea împăratului Vespasian în anul 72 d. Hr. și a fost finalizată în anul 80 d.Hr. sub conducerea succesorului său și moștenitorul Titus. Alte modificări au fost făcute în timpul domniei lui Domitian (81-96). Acești trei împărați sunt cunoscuți sub numele de dinastia Flaviană, iar amfiteatrul a fost numit în limba latină pentru asocierea cu numele de familie (Flavius). S-a estimat că acest edificiu ar fi putut asigura în vremurile bune aproape 80000 de spectatori.Cu o audiență medie de aproximativ 65000 persoane, edificiul a fost folosit pentru concursuri cu gladiatori și spectacole publice, cum ar fi bătălii maritime pentru o scurtă perioadă de timp, când hipogeumul a fost în curând completat cu mecanisme de susținere a celorlalte activități, vânători de animale, execuții, reînnoiri ale unor bătălii celebre și drame bazate pe mitologia clasică. Clădirea a încetat să fie folosită pentru divertisment în epoca medievală timpurie. Mai târziu a fost refolosită în astfel de scopuri, cum ar fi locuințe, ateliere, cartiere pentru o ordine religioasă, o cetate, o carieră și un altar creștin. Deși a fost ruinat parțial din cauza pagubelor provocate de cutremure și hoți de piatră, Colosseum este încă un simbol al Romei Imperiale și este listat ca una dintre cele șapte minuni ale lumii. În clădire prizonierii din războaie erau puși să lupte între ei sau cu animale sălbatice. Intre anii 80-400 e.n. se estimează că și-au pierdut viața în Colosseum în jur de 300000 oameni, alături de peste 1 milion de animale. Edificiul avea forma unei elipse cu axa mare de 186 metri, axa mică de 150 metri o înălțime de 55 metri. Fundația pe care a fost construit are 12 metri grosime. Arena centrală este ovală, având 86 metri lungime și 156 metri lățime, înconjurată de un zid de 4,5 metri înălțime, care se ridică până la nivelul primelor rânduri pentru spectatori. Se estimează că zidul exterior era construit din 100000 m³ de travertin,  nu zidit cu mortar, ci fixat cu scoabe de fier. Ansamblul structurii a suferit pagube însemnate în decursul veacurilor, prin prăbușirea unor părți mari, în urma unor cutremure. S-a păstrat partea de nord a zidului de incintă. În secolul al XIX-lea au fost adăugate la extremitățile sale rampe de cărămidă pentru a-l consolida. Restul exteriorului actual al Colosseumului este de fapt zidul interior de la origine. Partea păstrată a zidului exterior al fațadei monumentale se compune din trei niveluri de arcade suprapuse, având deasupra o platformă pe care se înalță un atic foarte înalt, prevăzut cu ferestre la intervale regulate. Arcadele sunt încadrate de semi-coloane dorice, ionice și corintice, în timp ce aticul este împodobit cu pilaștri 
corintici. 
Fiecare arc de la al doilea și al treilea etaj era ornat cu statui, probabil reprezentând divinități și alte personaje ale mitologiei greco-romane. În jurul părții de sus a aticului se aflau 240 de catarge dispuse în corbel. Acestea susțineau un acoperiș mare, retractabil, cunoscut sub numele de velarium, care ferea spectatorii de arșița soarelui sau de ploaie. Era o pânză foarte mare, susținută de o plasă din frânghii, cu o gaură în mijloc. Acoperea două treimi din arenă, în pantă către centru, pentru a capta vântul și a-l dirija către spectatori.
Capacitatea enormă a Colosseumului necesita un sistem de acces și de evacuare eficient, pentru care arhitecții au conceput soluții similare celor care există la stadioanele moderne. La parter existau 80 de intrări, dintre care 76 erau destinate spectatorilor de rând. Fiecare intrare era numerotată, precum și fiecare scară. Nordul intrării principale era rezervat împăratului și apropiaților săi, pe când celelalte trei intrări axiale erau destinate elitei. Cele patru intrări axiale erau bogat decorate cu picturi și reliefuri din stuc, dintre care s-au păstrat unele fragmente. Un mare număr de intrări a dispărut prin prăbușirea zidului exterior, dar intrările XXIII la LIV mai există încă.
3.  Noua Biblioteca din Alexandria, denumire alternativă Bibliotheca Alexandrina, este o mare bibliotecă și centru cultural din orașul egiptean Alexandria, situată chiar pe malul Mării Mediterane, aproape de locul în care se afla odinioară biblioteca veche. 
S-a dorit ca această grandioasă instituție de cultură să fie continuatoarea vechii Biblioteci din Alexandria care s-a pierdut în antichitate și o încercare de a reaprinde ceva din strălucirea pe care a reprezentat-o ​​acest centru de studiu și erudiție anterior. Ideea revigorării vechii biblioteci datează din 1974, când un comitet înființat de Universitatea Alexandria a ales un teren pentru noua sa bibliotecă. Lucrările de construcție au început în 1995 și, după ce s-au cheltuit aproximativ 220 de milioane de dolari SUA, complexul a fost inaugurat oficial la 16 octombrie 2002. Locatia Bibliotecii este pe Promenada Mării Mediterane de unde se poate admira marea  si golful pana la Castelul Qaitbey. In fata Bibliotecii este o platfoma cu apa din care constructia apare ca un disc urias. Pe peretii Bibliotecii veti gasi litere din albetul tuturor tarilor, atat limbile moderne cat si cele vechi, de la A.B.C pana la heroglife si litere chinezesti. Langa Biblioteca se afla un glob imens care pe timpul noptii este luminat de becuri albastre, acesta este Planetariul, unde se fac proiectii 3D. In fata Planetariului este o platforma pe unde se poate circula dar care se transforma frecvent in scena a “Teatrului in aer liber”. Tot pe aceeasi portiune din fata Planetariului se afla statuia bustului  lui Alexandru Cel Mare  si alte cateva opere de arta moderna ale  tinerilor artisti. În 2010, biblioteca a primit o donație de 500000 de cărți de la Biblioteca națională a Franței. Cadoul face din Bibliotheca Alexandrina cea de-a șasea cea mai mare bibliotecă francofonă din lume. Complexul găzduiește și un centru de conferințe, biblioteci specializate pentru hărți, multimedia, nevăzători și deficienți de vedere, tineri și pentru copii; patru muzee; patru galerii de artă pentru expoziții temporare; 15 expoziții permanente; un planetariu și un laborator de restaurare a manuscriselor. Un concurs de proiectare arhitecturală a fost organizat de UNESCO în anul 1988 pentru a alege un design demn de sit și de patrimoniul său. Competiția a fost câștigată de biroul norvegian de arhitectură Snoheta, asociat cu arhitectul austriac Christoph Kapeller și arhitectul egiptean Ihab El Habbak, din mai mult de 1400 de participanți. Această echipă arhitecturală era formată din zece membri reprezentând șase țări. În plus, UNESCO a creat o Comisie internațională pentru Bibliotheca Alexandrina, formată din reprezentanți la nivel înalt din 18 țări și organizații diverse. Având în vedere implicarea UNESCO și investițiile comunității internaționale, acest proiect și-a îndeplinit misiunea de a „juca un important rol educațional, cultural și științific în întreaga regiune”. Bibliotheca Alexandrina este trilingvă, conținând cărți în limbile arabă clasică, engleză și francează. Dimensiunile proiectului sunt vaste: biblioteca are 11 etaje și spațiu pentru 8 milioane de cărți sala principală de lectură acoperind 20000 de metri pătrați pe unsprezece niveluri în cascadă. Arhitectura bibliotecii este puternic novatoare. Sala principală de lectură are un acoperiș din sticlă, înclinat spre mare ca un cadran solar cu diametrul de 160 metri. Pereții sunt din granit gri de Aswan, sculptat cu personaje din 120 de scrieri. Pentru colecțiile bibliotecii spaniolii au donat documente care detaliau perioada lor de conducere maură, francezii au donat documente referitoare la construirea Canalului Suez, suedezii au donat colecții de cărți ale laureaților Premiului Nobel pentru literatură din anul 1901 până în prezent și tot așa și alte state au făcut donații de carte foarte interesante.
Misiunea bibliotecii este să fie un centru de excelență în producția și diseminarea cunoștințelor și să fie un loc de dialog, învățare și înțelegere între culturi și popoare. Ea găzduiește târguri de carte, lansări de carte, ceremonii, cinema, concursuri, concerte, conferințe, cursuri educaționale, expoziții, festivaluri, forumuri, prelegeri, întâlniri, spectacole, prezentări, activități de lectură, mese rotunde, seminarii, spectacole, teatru, cursuri de formare, conferințe video și ateliere pentru adulți, copii, tineri și comunitatea academică. În cadrul bibliotecii se disting trei muzee: Muzeul antichităților (1316 artefacte ce oferă o privire asupra istoriei egiptene de la epoca faraonică până la civilizațiile romane înainte de apariția islamului în Egipt. Colecția include antichități subacvatice din fundul Mării Mediterane, lângă portul de est și Golful Abukir), Muzeul manuscriselor (care conține cea mai mare colecție de manuscrise digitale din lume) și Muzeul Sadat (care conține multe lucruri personale ale președintelui egiptean Anwar Al Sadat).Critica bibliotecii vine în principal din trei unghiuri. Mulți susțin că biblioteca este un elefant alb imposibil de susținut de Egiptul modern și servește ca un proiect de vanitate pentru guvernul egiptean. Mai mult decât atât, există temeri că cenzura, de multă vreme a pierderii mediului academic egiptean, ar afecta colecția bibliotecii. În plus, arhitectura elaborată a clădirii (care imită un Soare răsărit) i-a supărat pe unii care cred că s-au cheltuit prea mulți bani pentru construcție, în detrimentul fondării de colecții. Biletul de intrare se cumpara de la ghiseurile aflate in afara bibliotecii și costa 4 lire pentru egipteni si rezidenti si 10 lire pentru turisti; studenti, handicapati si pensionari egipteni 2 lire si turisti 5 lire; copii si elevi egipteni 1 lira si turisti 5 lire. Turul cu ghid durează între 30 și 45 de minute iar explicațiile pot fi ascultate în limbile araba, engleza, franceza, italiana si spaniola.

xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
O EPIGRAMĂ PROPRIE

________xxx________

CÂTEVA
MEDALII ȘI INSIGNE
DIN JUDEȚUL ARAD

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa". 

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc. 

Aradul și Marea Unire - 75 de ani 1 decembrie 1918 - 1993
Dreptate prin unire și credință
La 1 decembrie 1918 Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 delegaţi şi sprijinită de peste 100000 de persoane adunate la eveniment din toate colţurile Ardealului şi Banatului, a adoptat o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor din Transilvania şi întreg Banatul cu România. Ziua de 1 decembrie 1918 marchează bilanţul luptei pentru întregirea statală, care vine să încununeze precedentele acţiuni ale fraţilor din Basarabia 27 martie 1918 şi Bucovina 28 noiembrie 1918. Poporul român a valorificat conjunctura internaţională creată în urma primului război mondial şi a ştiut să se afirme în contextul mişcării de eliberare a popoarelor şi al victoriei principiului naţionalităţilor în Europa.
Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională proclama: deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare, egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională, înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic, desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti, reforma agrară radicală precum și aceleaşi drepturi şi avantaje muncitorilor români ca şi muncitorilor din statele europene dezvoltate. Legea Unirii a fost ratificată prin decretul lege nr. 3631 din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I şi votată în unanimitate de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 29 decembrie 1919.
Palatul Administrativ din Arad este o clădire construită între anii 1872-1875,  cu statut de monument istoric, care astăzi adăpostește Primăria municipiului. Clădirea reprezintă una dintre operele semnificative ale arhitecturii eclectice din Arad. Fațadele regulate sunt ritmate și decorate de elemente clasiciste, iar rezalitul central al fațadei principale are bogate referințe neorenascentiste. Stilul clădirii îmbină neorenascentismul flamand cu stilul primăriilor medievale târzii. Planul clădirii este în formă de "U", cu un turn central înalt de 54 m iar orologiul din turn, adus din Elveția, în anul 1878, are un mecanism care la oră fixă cânta cu ani în urmă Oda Bucuriei de Ludwig van Beethoven. Edificiul impozant al noii primării a fost proiectat de arhitectu pestan Odon Lechner, câștigătorul unui concurs la care au participat 17 arhitecți. Terenul de 1200 de stânjeni pătrați (4320 mp), pe care urma să fie amplasat edificiul aparținuse Oficiului Salin (Sărăriei). Pe locul viitoarei primării era capătul piaței principale, în prelungirea căreia se desfășura târgul zilnic de pe strada principală. Din cauza refluxului economic european de după anul de criză 1873, noua construcție a fost executată la parametri reduși față de proiectul inițial (al lui Lechner), cu concursul firmei arădeanului Francisc Pekar. Bijuterie arhitectonică, de plan patrulater, în forma literei "U", clădirea reflecta posibilitățile și, totodată, voința cetățenilor de a ține pasul cu modernizarea europeană. Turnul central, înalt de 54 m, estompa cele patru turnuri pavilionare de la cele patru extremități. Orologiul din treimea superioară a turnului, adus din țara cantoanelor, are câte un cadran pe fiecare latură. Clopotul său a funcționat aproape un secol, marcând jumătățile de oră. După 1989 acesta a fost complet renovat, iar odată cu aderarea României la Uniunea Europeană melodia cântată la ore fixe a fost schimbată în Imnul Europei. De la înălțimea balconului din turnul patrulater pot fi admirate rondourile vegetale decorative dinspre bulevard care flanchează piațeta de marmură. Compoziția decorativă a acesteia a fost concepută de arhitectul arădean Miloș Cristea, în deceniul al nouălea al secolului XX. Singura modificare de la fațada principală a constituit-o decorarea frontonului de la baza turnului principal (succesiunea, în timp, a stemelor orașului: după 1875, după primul război mondial, după anul 1968 și după anul 1989). Cele 90 de încăperi inițiale, cu destinația de birouri, erau ocupate de 167 de funcționari administrativi. La etaj, se află sala mare, cu balcon, în care se adunau cei aproape 200 de deputați municipali. La același nivel, în cele patru colțuri ale clădirii, se aflaseră inițial patru săli de ședințe pentru cele 31 de comitete de specialitate. Cele două scări secundare, de marmură roșie de Moneasa, pentru acces la etaj, dispuse simetric față de fațada principală, n-au suferit modificări. Doar treptele și pavimentul holurilor au fost înnoite. Feroneria, realizată în manieră eclectică, a celor trei scări de acces la etaj n-a suferit modificări. Ferestrele acestui hol spațios au fost în mod fericit înlocuite cu vitraliile realizate de artistul plastic arădean, de renume internațional, Sever Frențiu în deceniul șapte al secolului trecut. Policromia lor, ilustrând tema „timpul”, prin două cicluri, cel al anotimpurilor și cel al lunilor anului, se încadrează în maniera modernă a arhitecturii de interior. Celor patru mari porți de lemn sculptat, menținute ca atare până în zilele noastre, li s-a redat aspectul inițial la finele secolului trecut. Geamurile holului au vitralii reprezentând anotimpuri, figurate alegoric. Piața din fața clădirii, în amintirea evenimentelor petrecute în decembrie 1989, a fost denumită Piața Revoluției iar în centrul pieței a fost ridicat un monument în memoria eroilor căzuți în timpul Revoluției.
Insigna - Păuliș 40 ani 1944 - 1984
Păuliș, în limba maghiară - Ópálos, în limba germană – Paulisch, este o comună din județul Arad, care include și satele: Barațca, Cladova și Sâmbăteni. Primele atestări documentare în care este menționată localitatea Păuliș apar în prima jumătatea a secolului al XIV-lea, în anul 1333, când în registrele dijmelor papale apare sub numele de Paululese, iar în anul 1334 , sub denumirea de Sacerdos de Paulese sau Sacerdos de Paululese, după numele ordinului călugărilor Paulini din Cetatea Cladova. Comuna este situată în vestul României, pe malul drept al râului Mureș, la poalele dealurilor ce alcătuiesc treapta sudică a Munților Zărandului, Masivul Highiș, într-o zonă de contact direct a muntelui cu câmpia, zonă cunoscută sub denumirea de Podgoria Aradului. La recensământul din anul 2011 comuna număra 4120 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 4148 locuitori), dintre care: români – 88,44%, maghiari – 2,47%, romi – 4,44%, și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei arăden Păuliș, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocți – 66,16%, romano catolici – 3,64%, penticostali – 19,29%, baptiști – 5,12% și restul – nedeclarată sau altă religie. Ca atracții turistice ale comunei enumăr: Biserica fortificată din satul Cladova, construcție secolul al XIV-lea, Ruinele cetății "Cladova", neolitic,  Monumentul Eroilor din satul Păuliș, în memoria ostașilor români , ofițeri, subofițeri și elevi ai "Detașamentului Păuliș", căzuți la datorie pentru a stopa intrarea trupelor hitleristo-hortyste spre Defileul Mureșului și Conacul de la Barațca.
Monumentul eroilor de la Păuliş este situat in apropierea localitatii Paulis, langa DN Arad-Deva si a fost dezvelit la data de 14 septembrie 1974. Creatie a sculptorilor Emil Vitroel si Ion Munteanu si a arhitectului Cristea Milos, monumentul este dedicat bravilor eroi ai Detasamentului Paulis. In insangerata luna a lui septembrie 1944, Detasamentului Paulis i-a fost incredintata misiunea de a apara defileul Muresului in zona Paulis - Minis - Ghiroc - Cuvin - Cladova. Efectivele Detasamentului erau constituite din Batalioanele 1 si 2 de elevi sergenti din Scoala de Subofiteri de Rezerva Radna, un pluton de infanterie din R. 38 Artilerie, un pluton din R. 93 Infanterie, Divizionul 61 Artilerie Grea si un batalion din R. 96 Infanterie - Lipova. Pentru faptele lor de vitejie, luptatorii Detasamentului Paulis au fost citati prin ordinul de zi nr. 15/14 noiembrie 1944, al ministrului de Razboi, pentru ca intreaga Armata Romana sa cunoasca felul in care acesti luptatori s-au acoperit de glorie in luptele desfasurate intre 14 si 20 septembrie 1944. In semn de omagiu, monumentul de la Paulis le perpetueaza peste veacuri eroismul, tineretea si spiritul lor de sacrificiu. Elementul lui distinctiv il reprezinta doua lame uriase din beton care sugereaza doua aripi, aripile Victoriei si Curajului. In planul principal al monumentului, pe un piedestal masiv, din beton, se afla statuia din bronz a unui ostas roman intr-o atitudine demna, de lupta, tinand arma la piept. Pe postamentul statuii se afla textul omagial: Eroilor de la Paulis - 1944.
Insigna - S.G.A. 1879 (Societatea de gimnastică Arad)
Produsul medalistic de mai sus s-a realizat în anul 1879 în amintirea înființării (S.G.A.) Societății de gimnastică din municipiul Arad. În câmpul insignei este reprezentată Floarea de colț și două piscuri montane care constituie habitatul obișnuit al acestei plante.   
Floarea de colț
 este o specie de plantă declarată monument al naturii încă din anul 1933. Floarea de colț (Leontopodium alpinum) – o adevarată perlă a munților noștri, de o frumusețe aparte și totodată cea mai rară din întreaga floră montană, crește în munții calcaroși, în pajiștile de pe versanții abrupți și însoriți sau pe stâncării. Întâlnită în România pe stâncile aproape inaccesibile omului din Munții Vrancei, Munții Bucegi, Munții Făgărașului, Munții Maramureșului, Rodna, Obcinele Bucovinei, Masivul Ceahlău, Retezat, Godeanu, floarea de colț este simbolul iubitorilor de drumeție la munte. În tradiția populară românească, reprezintă un simbol al dragostei și se spune că bărbații își demonstrau dragostea, îndemânarea și curajul, culegând o floare de colț de pe stâncile ascuțite ale munților și oferind-o iubitelor. Această ”steluță” este, totodată, simbolul tinereții, al tuturor virtuților și harurilor sufletului omenesc. Din cer, peste crestele munților și peste colții de stâncă aplecați peste văgăuni și prăpăstii, se pornesc ploi de steluțe albe, catifelate. Sunt florile zânelor, care împodobesc munții. Floarea de colț, denumire alternativă Floarea reginei este o specie de plante erbacee, perene, din genul Leontopodium, familia Asteraceae. Planta este înaltă de 5 – 20 centimetri și are inflorescența compusă din capitule, înconjurate de numeroase bractee lungi, alb - argintii, lânos - păroase. Inflorescența este îmbrăcată cu frunze păroase, unele mai mari, altele mai mici și care iau forma unei steluțe.Aceasta este formată până la zece inflorescențe cu numeroase și minuscule flori, încadrate de 5-15 bactee albe, dispuse radiar, ce dau întregului ansamblu înfățișarea unei flori. Planta este acoperită cu peri catifelați, argintii, ce îi conferă o eleganță deosebită. Perioada de înflorire este iulie - august. Crește în munți calcaroși, în pajiști de pe versanți abrupți și însoriți sau pe stânci. 
A.M.E.F.A. - 100 km, locul II - 1937 (ciclism)
(Asociaţia Muncitorilor pentru Educaţie Fizică Arad)
Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).
A.M.E.F.A. este prescurtarea următoarei denumiri: Asociaţia Muncitorilor pentru Educaţie Fizică Arad, ce a fost înființată cu mai bine de 100 de ani în urmă. Sub egida acestei asociații s-au desfăsurat multiple competiții sportive pe tărâm arădean și chiar s-au înființat cluburi sportive cu numele AMEFA. În anul 1911 pe lângă compania de cale ferată Arad s-a înființat una dintre primele echipe de fotbal din România sub numele AMEFA Arad. Arad a fost una dintre primele echipe de fotbal din Arad, fondată în 1911, fiind afiliată la compania de cale ferată Astra, devenită ulterior Vagonul, Metalul, Energia, etc. AMEFA și-a făcut renume în perioada interbelică organizând nenumărate competiții (campionate) de ciclism în Arad și împrejurimi. Se cunosc o sumedenie de insigne din ciclism, care poartă inscripția AMEFA.
Insigna sportivă - Constructorul Arad
După căutări intense pe internet vin fără informații certe și spun că Asociația sportivă Constructorul Arad, denumire alternativă Constructorul, denumire actuală F.C. Constructorul Arad (din anul 2014) este o mică echipă, asociație sportivă sau club sportiv care are ca obiect de activitatea practicarea sportului cu  balonul rotund (fotbal, volei, handbal). Aș crede totuși că este un club de fotbal cu vechime îndelungată din municipiul Arad. Aștept alte păreri de la cititori.
Municipiul Arad este reședința și cel mai mare oraș al judeţului Arad, situat pe cursul inferior al râului Mureş, în vestul României. El numără aproximativ 150000 de locuitori. Municipiul Arad constituie pentru vestul României un punct important în ceea ce privește industria, și este de asemenea un nod important în transporturile feroviare, rutiere, având și aeroport. Istoria Aradului este una îndelungată care începe cu primele așezări umane pe actuala vatră a orașului, în nordul râului Mureș și mai apoi cu apariția primei cetăți de pământ situată la Vladimirescu, în jurul secolului al X-lea. Prima atestare documentară a zonei Aradului ne parvine din anul 1028. Deasupra am postat drapelul și stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Arad iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură arădene din vremuri diferite.
Antrepozitul Andrényi - Calea Vânători
Cazinoul
Episcopia ortodoxă română
Liceul Moise Nicoară
Administrația finanțelor publice 
Internatul școlii comerciale superioare 
Cetatea
Biserica minoriților
Biserica ortodoxă română
Biserica evanghelică
Banca națională
Palatul Băncii naționale
Casa Barabaș
Fabrica de bere - Aradul Nou
Casa Hirschmann
Direcția muncii
Fosta școală de fete - Strada Lucian Blaga
Orfelinatul (devenit mai târziu Spitalul Astra) 
din actualul cartier al Funcționarilor
Școala superioară de comerț și parcul
Județul Arad este situat în vestul României și cuprinde teritorii din Crișana și din Banat. Județul se întinde de o parte și de alta a râurilor Mureș și Crișul Alb. Se învecinează cu județul Bihor la nord și nord-est, cu județul Alba la est, cu județul Hunedoara la sud-est, cu județul Timiș la sud și cu statul Ungaria, la vest. Suprafața pe care se întinde este de 7754 kilometri pătrați. Din punct de vedere al organizării administrative cuprinde; 1 municipiu – Arad, 10 orașe; Pecica, Sântana, Vladimirescu, Lipova, Ineu, Chișinău-Cris, Nădlac, Pâncota, Curtici și Sebiș, 68 de comune și 270 de sate. Sus am postat drapelul și stema județului Arad și mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură dar și trimiteri poștale ilustrate din acest județ, din vremuri diferite.
Primăria - Lipova
Gara - Ghioroc
Vedere - Buteni
Castelul Mocioni - Căpâlnaș
Vedere - Mocrea
Biserica ortodoxă - Cenad
Vedere - Frumușeni
Poșta - Grăniceri
Biserica ortodoxă - Ineu
Gara - Gurahonț
Vedere - Hălmagiu
Tribunalul - Ineu
Castelul grofului Karoly - Macea
Vedere - Moneasa
Biserica romano catolică - Pecica
Castelul grofului Hunyady - Săvârșin
Vedere - Sântana
Castelul - Șofronea
Vedere - Neudorf
Vedere - Odvoș
Gara - Curtici

_________ooOoo__________

PERSONALITĂȚI CULTURALE 
PE BANCNOTELE LUMII
Compozitorul danez Carl Nielsen,
 a trăit între anii 1865 - 1931
Detalii vignetă de pe o acțiune românească
Detaliu vignetă de pe un bilet spaniol de loterie
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 23.08.2021