sâmbătă, 23 iulie 2022

MONUMENTE ALE EROILOR BUZOIENI - COMUNA PIETROASELE

Pietroasele este o comună din județul Buzău, care include și satele: Câlțești, Clondiru de Sus, Dara, Pietroasa Mică și Șarânga, fiind situată pe versantul sudic al Dealului Istrița. Cele șase sate care o alcătuiesc au apărut după secolul al XVI-lea, pe pământurile moșnenilor și boierilor din zona satului învecinat Bădeni, și au fost împărțite în trei comune: Pietroasa de Jos, Pietroasa de Sus și Șarânga, care au fost unificate în 1968. Deși inițial era un centru pentru extragerea de piatră pentru materiale de construcție, astăzi viticultura este principala ramură economică a comunei, cunoscută pentru vinul “Tămâioasă românească”. Comuna este străbătut[ de drumul județean 205 (Vernești – Fințești), parte a vechiului drum principal ce lega Buzăul de Ploiești. În centrul localității Pietroasele, DJ205 se intersectează cu DJ203C care leagă Pietroasele de DN1B (șoseaua principală dintre Ploiești și Buzău). Prin sudul comunei trece și calea ferată Ploiești-Buzău, pe care este deservită de halta Pietroasele. La recensământul din anul 2011 comuna număra 3301 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 3750 locuitori), dintre care: români – 92,39%, romi – 4,45% și restul – necunoscută sau altă etnie.  Componența confesională a comunei Pietroasele astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 96,18% și restul – nedeclarată sau altă religie. Comuna este un cunoscut centru al mai multor situri arheologice, fiind descoperite o cetate dacică la Gruiu Dării (lângă Pietroasa Mică), un castru roman la Pietroasele, precum și celebrul tezaur “Cloșca cu puii de aur”. Originile satului Pietroasele datează din 10 februarie 1494, când într-un hrisov al lui Vlad al IV-lea Călugărul, se acorda unor slujitori ai voievodului drept de proprietate asupra unei moșii în această zonă. Învățământul în comună este asigurat de două grădinițe și două școli cu clasele I–VIII. Un specific arhitectural al comunei îl constituie cișmelele de piatră, una din acestea fiind clasificată ca monument istoric, alături de numeroasele situri arheologice din comună, de clădirea stațiunii de cercetare în viticultură și de mai multe cruci de piatră din diverse puncte. În comuna Pietroasele se află situl arheologic de interes național din vatra satului Pietroasele și din zona primăriei, cunoscut pentru castrul și termele romane din secolele al IV-lea, ca și prin necropola și așezarea civilă din aceeași perioadă aparținând culturii Cerneahov. În rest, în comună există unsprezece obiective clasificate în lista monumentelor istorice de interes local (alte situri arheologice precum și monumente de arhitectură și funerare).
În centrul localităţii Clondiru de Sus, la şosea, se află o cruce-monument din piatră, aşezată pe un postament din acelaşi material, având la partea superioară un vultur cu aripile desfăcute şi care ţine în cioc o cruce. Crucea-monument este protejată de un gard, iar la colţurile postamentului sunt obuze. Pe faţa crucii se găseşte inscripţia, “Recunoştinţă eroilor neamului 1916- 1919”, sub care sunt înscrise numele eroilor, iar lateral dreapta a fost înscrisă, după 1945, inscripţia, “Onoare eroilor 1941-1945”, urmată de numele acestora. Pe spatele crucii este săpată următoare însemnare: “Să se ştie că acest monument s-a ridicat în anul 1925 de către închinătorii bisericei din acest cătun prin stăruinţa preotului Miltiade Ionescu şi că slujbă religioasă s-a făcut în ziua de 20 iulie de către soborul preoţesc Reînvierea”.
 
La intrarea în curtea bisericii cu hramul „Sfântul Ioan”, în partea dreaptă, se află o cruce de piatră, ridicată în memoria unui erou căzut în anul 1943. Scrisul este ilizibil.
În vârful unui deal pe care este aşezată biserica cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, din satul Dara, aflată într-o avansată stare de degradare, se găseşte monumentul eroilor, o cruce supraetajată, având pe laturi cruci gemene ce poartă numele locurilor unde au luptat fiii satului: Plevna, Mărăşeşti, Oradea, Tatra. Pe cruce sunt înscrise cuvintele “Pace” şi “Cinste vouă eroilor”.   a fost închinată “Eroilor patriei 1916-1918” şi “1941-1945”, numele acestora fiind înscrise pe cruce.
În curtea bisericii cu hramul „Naşterea Maicii Domnului” din satul Pietroasa Mică, denumire veche - Urgoaia, se află o cruce din ciment mozaicat, sfinţită la 8 septembrie 2007. Pe o placă de marmură fixată pe cruce se află inscripţia, „Ridicată şi sfinţită în cinstea moşilor, strămoşilor şi eroilor neamului românesc. Veşnică pomenire”. Nu sunt înscrise nume de eroi.
În anul 1930 s-a ridicat, în centrul localităţii Pietroasele, un impresionant monument dedicat “Vitejilor eroi din Pietroasele morţi pentru patrie în campania 1916-1919. Spre veşnică pomenire”. Monumentul este în formă de piramidă, sprijinit pe un postament în trepte. Pe a doua treptă, la colţuri, sunt montate proiectile, iar în vârf are o cruce latină. Este realizat de meşterii L. de Cecco şi S.D.Scurtu. A fost renovat în anul 1962 de către Cristea Câmpeanu. Pe monument sunt înscrişi numai eroii din Primul Război Mondial. Pentru eroii căzuţi în Al Doilea Război Mondial nu s-a construit încă un monument. În cimitirul satului, aflat în jurul bisericii cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, se află o cruce standard pentru cei căzuţi în Revoluţia din decembrie 1989, ridicată în memoria eroului “Cristea Nicolae, subinginer, 23.X.1949 - 25.XII.1989, căzut în revoluţie”, cum precizează inscripţia.
La intrarea în curtea bisericii cu hramul „Sfântul Nicolae”, în partea dreaptă, se află o cruce simplă din piatră, ridicată în anul 1925, pentru „Eroii morţi în războiul din anii 1916- 1919” şi pentru „Eroii morţi în războiul din 1941-1945”, fără a le fi înscrise numele.
La 9 mai 1977 a fost sfinţit un monument de tip obelisc, cu cruce, protejat de stâlpi legaţi cu lanţuri, ridicat în partea stângă a curţii bisericii, pentru „Eroii căzuţi pe câmpul de luptă în camp(ania) răzb(oiului) 1916- 1918” şi pentru „Eroii camp(aniei) răzb(oiului)1941-1945”, cum este consemnat pe inscripţii. Sunt înscrise numele eroilor satului căzuţi în 1877, 1916-1919, 1941-1945. Monumentul a fost donat de către familia Clapon Dumitru.
În centrul localităţii Șarânga este situat monumentul eroilor, din piatră, “Ridicat cu stăruinţa Societăţii Culturale Propăşirea Satului”, în memoria eroilor din Războiul pentru Independenţă şi Războiul de Reîntregire. Monumentul are forma unui trunchi de piramidă, cu un crenel în vârf şi este aşezat pe un postament masiv. Pe faţadă are montată o placă de bronz pe care sunt reprezentate o pajură şi stema României întregite, sub care sunt înscrişi anii “1916-1919” şi, adăugat ulterior, “1941-1945”. Monumentul a fost dezvelit în mai 1934. La baza monumentului sunt înscrise numele eroilor căzuţi în războaiele amintite mai sus. Ulterior s-a adăugat un “Tabel cu cetăţenii satului Şarânga care au murit în cel de-al doilea război mondial 1941-1945”.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR
O EPIGRAMĂ PROPRIE
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

CÂTEVA MEDALII
ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa".                

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc

 
Antares group - 10 ani 1994 - 2004
Antares group - 10 ani - Prieten pentru totdeauna
Antares este un grup de 10 companii specializate în domeniile (transport auto, turism, dezvoltare imobiliara, constructii, prelucrare si distributie de produse petroliere) având sediul central în municipiul Râmnicu Vâlcea, pe Strada Dacia, la nr.10. Cu un efectiv de 400 de angajati bine calificati, o politica de calitate foarte riguroasa si o orientare directa catre nevoile clientilor, s-a reusit ca acest grup de companii sa devină un furnizor preferat de bunuri si servicii. Firmele din grup care opereaza in conditii speciale de munca, dispun de sisteme standardizate de monitorizare a calitatii de tip ISO 9001 si de politici de mentinere a calitatii produselor si protejarii mediului inconjurator. Viziunea companiei este dezvoltarea unui business caracterizat de un inalt nivel de profesionalism si etica, cu impact pozitiv asupra mediului de afaceri romanesc. Antares Group este o companie responsabila, care si-a propus sa-si conduca afacerile cu onestitate si integritate. Grupul crede in conceptul de responsabilitate sociala, ca parte integranta a strategiei grupului. Strategia companiei constă în dezvoltarea durabilă a business-ului, prin imbunatatirea continua a calitatii produselor si serviciilor, cresterea profitabilitatii si scaderea costurilor operationale. Echipa Antares Group este caracterizata in primul rand de profesionalism. Oamenii din spatele companiei sunt cei care inspira si sustin valorile brandului.
Insigna - B.T.T. (Biroul de Turism pentru Tineret)
Până la instaurarea comunismului, interbelică turismul românesc organizat se desfăşura prin intermediul asociaţiilor şi cluburile de turism existente. Primul Club Alpin a luat fiinţă în Braşov la 10 mai 1873. Cea mai veche asociaţie este S.K.V. – Siebenbürgischer Karpaten Verein, înfiinţată la Sibiu la 28 noiembrie 1880 şi dizolvată în 1944. Această asociaţie a avut cei mai mulţi membri (germani, români, maghiari şi alte naţionalităţi) şi cele mai multe secţii, a construit cele mai multe drumuri şi cabane (59), a editat 56 de Anuare, a înfiinţat un corp de călăuze brevetate şi primele echipe de salvare în munţi. La 2 aprilie 1926 a luat fiinţă Turing-Clubul României, având mai multe secţii în ţară. A construit cabane, a efectuat marcaje turistice şi a publicat Calendar săptămânal, transformat în Enciclopedia Turistică Românească. Sub egida T.C.R. au apărut şi alte publicaţii. Grupul Alpin Brav, transformat în 1937 în Clubul Carpatin Român, a fost înfiinţat de câţiva elevi de la liceul Mihail Viteazul, căpătând personalitate juridică la 18 martie 1936. Acesta a construit cabana Brav, devenită Caraiman. Asociaţia turistică România Pitorească a luat fiinţă în Bucureşti la 21 mai 1930.  A construit cabana Ciucaş, a tipărit un an revista România Pitorească şi apoi Buletinul România Pitorească. Clubul Alpin Român s-a construit la 18 martie 1934. A construit Căminul Alpin – Buşteni, un refugiu la intrarea în Valea Coştilei şi şi-a cumpărat un sediu în Bucureşti. A tipărit Buletinul Alpin şi apoi Buletinul Clubului Alpin Român. A practicat alpinismul şi căţărarea, înfiinţând în 1938 prima şcoală de căţărare modernă în România, fiind organizat pe trei secţii. Asociaţia Piatra Craiului a fost creaţia unui pensionar militar. A închiriat de la călugări cabanele „Decebal” şi „Bucegi”, din apropierea peşterii Ialomiţei. Activitatea acestor asociaţii a fost în general alpinismul. Ele au fondat în 1934 Federaţia Societăţilor de Turism şi Alpinism, iar din februarie 1936, data înfiinţării O.N.T. (Oficiul Naţional de Turism), în parte au fost patronate şi de acesta. Toate aceste asociaţii au fost dizolvate prin hotărârea Consiliului de Miniştri din 11 iunie 1948, iar patrimoniul acestora a trecut la Oficiul Naţional de Turism, cu cele două structuri interne; ONT Carpaţi şi ONT Litoral. Încă din regimul comunist s-a înfiinţat BTT (Biroul de Turism pentru Tineret), ca semn al grijii regimului pentru timpul liber al tinerilor. Această structură naţională de turism avea filiale în fiecare judeţ, municipiu şi oraş al ţării. În prezent Biroul de Turism pentru Tineret este o societate cu un patrimoniu imobiliar estimat la 200 de milioane de lei şi la care statul este majoritar. BTT mai are în prezent doar 12 filiale la; Bacău, Botoşani, Brăila, Cluj, Costineşti, Giurgiu, Hunedoara, Olt, Teleorman, Neamţ, Sălaj şi Bucureşti. În anul 2008 societatea BTT deţinea încă 17 terenuri cu suprafaţă totală de 77853 de metri pătraţi şi clădiri cu suprafaţă desfăşurată totală de peste 109000 de metri păstraţi. Cele mai cunoscute sunt hotelul Forum din Costineşti, vilele Belvedere şi căsuţele de piatră din aceeaşi staţiune.
Intalnita in Romania pe stancile aproape inaccesibile omului din Muntii Vrancei, Muntii Bucegi, Muntii Fagarasului, Muntii Maramuresului, Rodna, Obcinele Bucovinei, Masivul Ceahlau, Retezat, Godeanu, Floarea de colt este o planta deosebit de rara. Din acest motiv ea a fost declarata monument al naturii si este ocrotita prin lege inca din 1931. Floarea de colt este protejata in rezervatii naturale cum ar fi cele din Piatra Craiului, Muntii Bucegi, Ciucas, judetul Alba etc.Leontopodium alpinum (dupa denumirea sa stiintifica), este o planta perena, de o frumusete aparte si totodata cea mai rara din intreaga flora montana. Tulpina este dreapta si poate ajunge pana la 20 - 30 cm inaltime. Aceasta este imbracata in partea de jos cu frunze catifelate, de dimensiuni diferite asezate de jur imprejurul tulpinei, in forma de cerc. Numeroasele si micutele flori, compuse din petale de un alb imaculat sunt dispuse in asa fel incat lasa impresia unei singure flori de forma unei stelute. Intalnita de cele mai multe ori pe culmile stancoase si tot mai rar pe platourile montane, floarea de colt are radacina fixata in putinul pamant ramas intre scobiturile sapate in stancile calcaroase. Intreaga planta este acoperita de peri catifelati de culoare argintie, ce protejeaza frunzele si florile de vant. La noi in tara, floarea de colt poate fi vazuta inflorita in lunile iulie si august. Se pare ca floarea de colt provine din tinuturile Asiei, acolo crescand la fel de deasa ca si iarba. In diferite locuri din lume unde mai poate fi intalnita, floarea de colt poate atinge inaltimea de pana la 80 cm. Numita in popor si  floarea reginei,  floarea doamnei, steluța sau albumita, floarea de colt are in traditia romaneasca o semnificatie aparte, ea fiind un simbol al dragostei. Se spune ca, pentru a-si dovedi dragostea si curajul, tinerii colindau zonele stancoase ale muntilor pentru a culege flori de colt si a le oferi iubitelor. In limbajul florilor ea inseamnă puritate si curatenie. 
Insigna - Academia militară (stemă mică)
Academia militară generală a fost un instituție militară de învățământ superior din București, care în prezent se numește Universitatea națională de apărare "Carol I" și care pregătește cadre militare de comandă (ofițeri de stat major) pentru nevoile structurilor militarizate ale statului.   
Universitatea Națională de Apărare „Carol I” este continuatoarea școlii de stat major fondate în anul 1889, de către generalul Ștefan Fălcoianu cu denumirea inițială Școala Superioară de Resbel. În anii 1889-1897, Școala Superioară de Război a funcționat în clădirea din strada Știrbei Vodă, unde își are acum sediul Direcția națională anticorupție. În toamna anului 1897, Școala Superioară de Război s-a mutat în clădirea din actualul bulevard Nicolae Bălcescu (vis-a-vis de Sala Dalles), unde a funcționat împreună cu Marele Stat Major, până în anul 1914, și de sine stătătoare până în decembrie 1939, când s-a mutat în actuala clădire, ale cărei lucrări de construcție au început în data de 16 august 1937, după planurile arhitectului Duiliu Marcu, constructor fiind antrepriza "Inginer Emil Prager". În 29 august 1948, prin Decretul nr. 1803 al Prezidiului M.A.N., Școala Superioară de Război a fost desființată, cu motivarea lui Emil Bodnăraș, ministrul Apărării Naționale, că este o "instituție învechită și depășită de mersul evenimentelor", iar în locul ei, pentru pregătirea superioară și politică a cadrelor armatei s-a înființat Academia Militară. În 14 septembrie 1949, prin Decretul nr. 371 al Prezidiului M.A.N., după modelul Academiilor militare sovietice, s-au înființat patru academii militare distincte: Academia Militară (de comandă și stat major), Academia Militară Politică, Academia Tehnică Militară și Academia Spatelui Armatei, ca instituții de învățământ superior distincte, cu structuri organizatorice separate. Această situație nu a durat mult. În 12 septembrie 1953, în baza Decretului nr. 368 al Prezidiului M.A.N. s-a desființat Academia Spatelui Armatei, care s-a contopit cu Academia Militară. În 19 august 1957, prin Decretul nr. 400 al Prezidiului M.A.N., a fost desființată și Academia Militară Politică, care s-a contopit cu Academia Militară sub noua titulatură de Academia Militară Generală (A.M.G.). În 13 iunie 1959, prin Decretul nr. 214 al Prezidiului M.A.N., Academia Militară Tehnică s-a contopit cu Academia Militară Generală, care astfel a devenit o instituție complexă, subordonata nemijlocit ministrului Forțelor Armate, cu cinci facultăți: Facultatea de arme întrunite și tancuri; Facultatea de arme (artilerie terestră, artilerie a.a., chimie, geniu, transmisiuni, aviație); Facultatea militară politică; Facultatea tehnică militară și Facultatea de servicii. În anul 1976, prin Hotărâre a Consiliului Apărării, s-a reînființat Facultatea Politică Militară, ce avea ca obiectiv pregătirea specialiștilor-ofițeri cu studii militare superioare în domeniul activității educative din unități, mari unități și comandamente. În 17 mai 1990, pin Hotărârea Guvernului României nr. 550 activitatea de învățământ din Academia Militară a fost reorganizată, precizându-se că aceasta "este o instituție de învățământ superior subordonată ministrului Apărării Naționale și pregătește ofițerii-studenți pentru a deveni comandanți și ofițeri în statele-majore (...)". Prin aceeași hotărâre, s-a reînființat Academia Tehnică Militară, ca instituție separată de Academia Militară. În 23 aprilie 1991, prin Hotărârea Guvernului României nr. 305, Academia Militară a primit o nouă denumire: Academia de Înalte Studii Militare. În data de 28 august 2003, prin Hotărârea Guvernului României nr. 1027, denumirea Academiei de Înalte Studii Militare a fost schimbată în Universitatea Națională de Apărare, pentru ca în data de 25 august 2005, prin Hotărârea de Guvern nr. 969 Universitatea Națională de Apărare să primească denumirea de Universitatea Națională de Apărare „Carol I". Sus am postat logo-ul și o fotografie cu sediul central al Universității naționale de apărare "Carol I". 
Campionatele interasociații 1951 (haltere)
Confederația generală a muncii R.P.R. - Arad 
(Republica Populară Română)
Confederația Generală a Muncii, ca unic sindicat din România, a fost înființată la data de 11 iunie 1945, moștenind întregul patrimoniu al sindicatelor din perioada precedentă. În anul 1966, numele sindicatului a fost schimbat în Uniunea Generală a Sindicatelor din România (U.G.S.R.). Toate competiţiile sportive ale vremii se desfăşurau sub egida acestui mare şi unic sindicat.
Haltere este un sport în care oamenii ridică greutăți mari care sunt formate din discuri de diferite greutăți puse pe capetele unei bare. Bara olimpică standard goală (fără discuri montate) are greutatea de 20 de kg. Este un sport olimpic, dar poate fi practicat și de amatori. Există două stiluri: "smuls" și "aruncat". În trecut mai exista un stil, împinsul, care însă a fost scos dintre stiluri. 
Insigna - Angst - Excelență prin Diferență
Angst este o companie producătoare de mezeluri din România, care are sediul central în localitatea Buftea, Șoseaua București-Târgoviște, nr.298, județul Ilfov. Societatea, cu capital privat româno-elvețian, deține două fabrici de produse fierte, o fabrică de produse crud-uscate, dar și o fermă de vaci, o fabrică de lactate, la care se adaugă o rețea proprie de magazine în București, Buftea, Otopeni, Oradea, Cluj și Sinaia. În iulie 2014, Angst deținea o rețea de 22 de magazine și avea peste 1000 de angajați, având o cifră de afaceri de aproximativ 60 milioane de euro. Apariția Angst-ului se plasează la începutul secolului al XX-lea, când soții Fritz și Margarethe Angst au început o mică afacere de familie într-o cochetă făbricuță situată în mirificul decor al Alpilor elvețieni. Pornind de la conceptul: ceea ce este bun pentru noi este bun și pentru alții, au reușit să se impună pe piața locală cu doar trei produse. Firma a depășit granițele Elveției în anul 1990, dezvoltând parteneriate în Brazilia, Vietnam, România și China.
Insigna - A.C.C.P. (?)
Produsul medalistic de mai sus este o insignă din vremea regimului comunist pe care, la partea superioară, se disting literele mari de tipar ACCP, care nu știu ce ar putea însemna. La partea inferioară sunt trei patrulatere colorate în roșu, galben și albastru iar pe laterale sunt reprezentate câte un spic de grâu. În centrul câmpului este reprezentat un porumbel alb în zbor, acesta fiind simbolul generalizat al păcii mondiale. 
Se știe că regimul comunist românesc era un promotor al păcii mondiale, unii ani fiind declarați ani internaționali ai luptei pentru pace.

_____________ooOoo_____________

PERSONALITĂȚI CULTURALE 
PE BANCNOTELE LUMII
Bacteriolog nipon Hideo Noguchi, 
a trăit între anii 1876 - 1928
Detaliu vignetă de pe o felicitare franceză
Detaliu vignetă de pe un bilet spaniol de loterie
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 24.07.2022 

MINUNI ALE ARHITECTURII MONDIALE - 54

1.  Compania “Callebaut Architectures” din Paris, în colaborare cu agroecologul indian Amlankusum, a dezvăluit designul „Hyperion”, (Turnurile Agritectural Garden), comandat de Jaypee Greens Sports City din New Delhi, India. 
Acest proiect aduce a utopie urbană, care nu numai că cultivă alimente organice, produce și mai multă energie decât consumă într-un sistem cu circuit închis. Conceput cu dublu obiectiv de descentralizare a energiei și dezindustrializare a alimentelor, acest proiect de turnuri de grădină este îndrăzneț combinând cele mai bune idei din varii domenii. Scopul arhitecților a fost de a reconcilia renașterea urbană și agricultura la scară mică cu protecția mediului și biodiversitatea. Hyperion, și-a luat numele după cel mai înalt copac din lume - un sequoia bătrân și viguros din nordul Californiei. Proiectul cuprinde șase turnuri conectate, fiecare cu câte 36 de etaje, construite din lemn stratificat încrucișat, oferă cea mai bună amprentă asupra mediului pe parcursul ciclului său de viață – de la recoltare la reciclare, prin transport, procesare, implementare, întreținere și reutilizare. Tot lemnul necesar pentru construirea turnurilor de grădină provine dintr-o pădure din proximitatea orașului Delhi. Pentru optimizarea clădirilor de locuit, arhitectul a optat pentru o structură mixtă, cu substructură din oțel și beton pentru fundațiile rezistente la cutremur, spațiile de parcare și bazele miezului vertical; și o suprastructură din stâlpi, grinzi și pereți din lemn masiv, întăriți cu lame de oțel unde se întâlnesc coloanele și grinzile. Fiecare componentă structurală pe bază de lemn este făcută din mai multe panouri așezate perpendicular unul pe celălalt și legate împreună cu pinceli și gudgeon sau adezivi structurali organici. Scheletul lui Hyperion este construit din 25% materiale inerte și 75% din materiale bio-surse. Această structură mixtă este renumită pentru rezistența sa mecanică puternică (inclusiv în caz de cutremur); pentru rezistența sa mare la foc; si pentru performantele sale acustice si termice ridicate. Cele șase turnuri de grădină sunt ca un sat vertical cu un mix social, cultural și de utilizare ridicat. Spațiile flexibile, evolutive, dedicate incubatoarelor de afaceri, living lab-urilor, spațiilor de coworking, camerelor polivalente și serviciilor de concierge sunt situate în spatele fațadelor solare. Toate apartamentele mari sau mici, precum și locuințele pentru studenți, se deschid spre balcoane hidroponice în cascadă. Mobilierul de interior este realizat din materiale naturale, cum ar fi tamarindul și lemnul de santal, și provine de la ebanisti locali, laboratoare fab și magazine de reciclare. Diferitele utilizări spațiale sunt legate între ele cu poduri și converg sub un acoperiș mare de livadă care servește drept loc de întâlnire pentru comunitatea micilor fermieri urbani. Fie că este vară, muson sau iarnă, familiile se pot întâlni acolo, culege fructe, ieși la alergare, pot face mișcare pe terenul kabaddi al sălii de sport, pot înota în piscina organică sau se pot veghea asupra copiilor lor care joacă kho kho pe locurile de joacă. Aceste podețe comunale sunt irigate prin colectarea apei pluviale, iar nutrienții organici din apa filtrată sunt absorbiți de rădăcinile plantelor. Această rețea de alei suspendate la înaltul cerului permite locuitorilor să se deplaseze de la un turn la altul, de la o utilizare la alta și să creeze relații sociale și interdependente între vecini. Pentru a asigura ventilația naturală a spațiilor de locuit în acest climat subtropical preponderent cald și umed, arhitectul a realizat un sistem de climatizare naturală, articulat de-a lungul miezurilor de circulație verticale ale coșurilor de fum. Acest sistem profită de inerția termică a pământului (sub fundații), care rămâne stabilă la 18 grade Celsius, pe tot parcursul anului. Prin fluxul natural de aer, aerul exterior - care poate atinge 45 de grade Celsius și poate scădea la 3 grade Celsius. Fuziunea „pădure + agricultură + țesătură urbană” este o alternativă umanistă care reunește tot ce este mai bun atât din oraș, cât și din mediul rural. 
De la agrosilvicultură la construcții pe bază de lemn, până la permacultură și acvaponie, proiectul Hyperion este simbolul unei economii cu lanț scurt de aprovizionare bazată pe recoltarea resurselor. Folosind acest model economic circular, colaborativ, designerii nu numai că au reușit să consolideze țesutul economic prin crearea de locuri de muncă locale, ci și să transforme proiectul într-o economie de partajare formidabilă și un teren de joc de co-construcție. Între inovațiile tehnologice democratizate și inovațiile sociale de jos în sus, aceștia au recăpătat controlul asupra energiei, resurselor și spațiului. Arhitectul șef spune: „Noi, Fermierii Urbani, susținem că transformarea agriculturii la nivel mondial în tehnici ecologice și construcție din surse biologice ar putea reduce emisiile de CO2 la nivel mondial cu aproximativ 40% până în 2030. Hyperion este un proiect durabil de agro-ecosistem capabil să reziste oricăror schimbări climatice.
2.  Catedrala Notre-Dame din Paris este un monument al arhitecturii gotice timpurii din Franța, ea fiind situată pe Île de la Cite, în centrul orașului. Parisul secolului al XII-lea dorea supremația economică, dar mai ales spirituală între toate celelalte orașe ale Franței. 
Era și perioada de început a gloriei Bisericii – iubirea față de Dumnezeu se arăta prin grandoare, somptuozitate și bogăție. Iar toată această dorință a omului de a atinge divinitatea s-a transpus în arhitectura gotică. În Parisul Evului Mediu timpuriu luase amploare povestea Sfântului Denis. Se spune că undeva pe la jumătatea secolului al III-lea, Denis a fost decapitat pe colina Montmartre-ului (regiune a Parisului care se traduce prin „muntele martirilor”) şi a alergat aproape 10 kilometri ţinându-şi capul în mâini. În locul în care se presupune că s-ar fi oprit, undeva în nordul capitalei franceze, credincioşii au ridicat în memoria sa un lăcaş de cult – Bazilica Sfântul Denis.  Începutul Evului Mediu a însemnat pentru arhitecţi şi startul competiţiei lor cu tehnologia – evoluţia clădirilor a fost, în mare parte, ambiţia şi talentul artiştilor ingineri. În secolul al XII-lea, Bazilica Sfântul Denis a însemnat un rămăşag câştigat al arhitecţilor: prima clădire gotică. Episcopul Parisului, Maurice de Sully, a fost martorul naşterii acestui edificiu cu tavanul până la nori şi pereţi întregi din geamuri. Din vanitate sau nu, Sully s-a hotărât să ridice o clădire asemănătoare, dar care să nu aibă rival: o catedrală care să uimească întreaga creştinătate. Sorţii i-au fost favorabili întru totul. Ambiţia episcopului s-a potrivit cu dorinţa Regelui Ludovic al VII-lea, care îşi dorea ca Parisul să aibe un simbol al puterii politice, economice şi culturale atât pentru francezi, cât şi pentru străini. Regele însuşi a ales locul: Île de la Cité, una dintre cele două insule de pe Sena. Aşezarea parcă era predestinată ridicării unei clădiri religioase – înainte de răspândirea creştinismului, acolo fusese un templu închinat lui Jupiter, care a făcut loc mai apoi unei biserici, ce a fost la rândul ei dărâmată. Aşadar, pregătirea ridicării noii catedrale avea să înceapă în 1160, când episcopul Sully a angajat un arhitect (a cărui identitate este necunoscută) şi echipa sa. Au fost făcute planuri, au fost adunate materialele. Era deja iunie 1163 şi, în prezenţa regelui şi a Papei Alexandru al III-lea, a fost pusă piatra de temelie a viitoarei Notre-Dame.Catedrala Notre-Dame a fost pentru episcopul Sully proiectul vieţii lui. Sully a fost un antreprenor, dar, mai ales, un vizionar. El a strâns banii necesari, a ales artiştii, meşterii şi muncitorii. Şi a riscat totul pentru o arhitectură măreaţă, pentru cea mai înaltă catedrală ridicată în acele vremuri. S-a început cu ridicarea naosului şi a altarului. În 1182, în timpul domniei Regelui Filip al II-lea, marele altar a fost sfinţit, episcopul Sully putând astfel să oficieze prima liturghie din noua catedrală închinată Fecioarei Maria. Maurice de Sully a murit în 1196, cu aproape 150 de ani înainte ca Notre-Dame să fie terminată.  Perioada 1240-1345 a însemnat gotic la superlativ. Catedrala se avânta în înălţime: bolta pe ogive, nervurile din piatră care îmbrăţişau structura, culminând cu măreţia ferestrelor. În anii 1240, Jean de Chelles, primul arhitect cunoscut al Notre-Dame-ului, a terminat corpul principal şi cele două turnuri (aproape) identice ale faţadei vestice. Munca i-a fost continuată de către Pierre de Montreuil, care a proiectat ferestre mai mari, inclusiv celebrele rozete. Ultima etapă, şi cea care i-a adus trăinicia catedralei, poartă semnătura lui Jean Ravy: inovaţia specifică arhitecturii gotice, arcul butant. Acest element de exterior are rolul de a susţine şi a distribui către sol greutatea arcadelor interioare. Imaginea emblematică a faţadei, care este astăzi cunoscută în întreaga lume, este rodul artiştilor medievali. Omul este primit în împărăţia gotică prin trei portaluri impunătoare. Sculpturile, minuţios realizate, care decorează timpanele de deasupra imenselor uşi oglindesc trei subiecte sacre ale creştinismului: Fecioara Maria, Judecata de Apoi şi Sfânta Ana. Apoi, deasupra celor trei portaluri stau aliniaţi cei 28 de regi biblici, urmaşi ai lui Abraham. Urcăm cu privirea şi, în mijloc, în zona denumită Balconul Fecioarei, este rozeta. Imensul geam, trandafirul gotic al artei medievale, pare a lăsa omul să tragă cu ochiul în istorie. Are un diametru de 9,6 metri, se află la aproape 50 de metri înălţime şi este cea mai veche rozetă a catedralei care a rezistat omului şi naturii. Razele soarelui lasă să se vadă în interior culorile intense ale vitraliilor ce ilustrează zodiacul şi cele 12 munci ale anului, temă picturală a artei medievale şi renascentiste. Iar deasupra a tot şi toate, ca doi paznici ai eternităţii, stau cele două turnuri de 69 de metri. Faţada catedralei Notre-Dame, realizată aproape în totalitate în secolul al XIII-lea, poate fi numită simplu „creaţie pură a spiritului”, aşa cum a făcut-o celebrul Le Corbusier. Cu toate că era cea mai impunătoare catedrală din Franţa medievală, Notre-Dame nu a fost apreciată atât de mult de monarhii timpului. Ei au preferat ca festivităţile de încoronare să aibă loc la Catedrala Notre-Dame din Reims, iar trecerea în lumea de dincolo să o facă în Bazilica Sfântul Denis. Singurul monarh medieval care a fost încoronat rege al Franţei în lăcaşul din Île de la Cité nici măcar nu a fost francez – în 1431, în condiţiile Războiului de 100 de ani, Henric al VI-lea al Angliei s-a proclamat rege al Franţei. În schimb, catedrala devenise un centru cultural, urban, un loc în jurul căruia parizienilor le plăcea să îşi ocupe timpul cu tot soiul de îndeletniciri mai mult sau mai puţin intelectuale sau artistice.Importanța religioasă a edificiului creşte şi ea cu anii. În 1238, Regele Ludovic al IX-lea a cumpărat de la Balduin al II-lea, ultimul împărat al Imperiului Latin, o parte din coroana de spini a lui Iisus Hristos, o frântură de lemn din Crucea pe care a fost răstignit și unul dintre cuiele Crucii. Iniţial, aceste vestigii ale creștinismului au fost adăpostite la Sainte-Chapelle, iar după Revoluția Franceză au rămas, până în prezent, la Notre-Dame din Paris. Notre-Dame nu fost lăsată niciodată într-un con de umbră, nici vorbă. Nu a fost făcută pentru aşa ceva. Însă aşa cum goticul a fost o reacţie la adresa romanticului, aşa şi în secolul al XVIII-lea, şabloanele artei au căpătat o altă formă. Secol după secol, genurile artistice se îndreptau uşor-uşor către laic, către glorificarea omului, nu a divinului. Schimbarea radicală a fost făcută în timpul Regelui Ludovic al XIV-lea. Reformator şi patron al artelor, el şi-a câştigat meritat numele de Regele Soare – Franţa a strălucit sub domnia sa. Ce nu ştia Ludovic este însă că unele lucruri sunt frumoase şi fără îmbunătăţiri. Notre-Dame, din păcate, nu a scăpat de reforma artistică a regelui francez. El a dispus ca vitraliile medievale ale ferestrelor să fie înlocuite cu geam simplu; doar sticla colorată a rozetelor a scăpat. Apoi, o coloană a fost dărâmată pentru a face loc unei trăsuri să intre, aceeaşi soartă având-o şi crucifixul care separa naosul de partea din faţă a altarului. Un dezastru şi mai mare s-a abătut asupra Doamnei Parisului în 1789, căci, în mod ciudat, revoluţiile sociale sau politice au avut ca victimă colaterală arta. În timpul Revoluţiei Franceze, bisericile au fost privite ca simbol al puterii, iar din acest motiv, ele au fost jefuite şi vandalizate. Aşadar, la finalul secolului al XVIII-lea, regii au fost decapitaţi – şi cele 28 de statui medievale de pe faţada vestică au fost mutilate. Revoluţionarii au recurs la acest tip de violenţă crezând că acelea sunt sculpturi ale monarhilor francezi. Nici statuile de bronz din interior, picturile sau relicvariile nu au scăpat. Plumbul de pe acoperiş a fost folosit pentru gloanţe, iar clopotele au fost topite, pentru a construi tunuri. Doar Emmanuel a scăpat. El, cel mai mare şi mai vechi clopot, pentru care parizienii şi-au topit bijuteriile, în 1631, cu speranţa că va cânta cel mai frumos fa. El, cel care a sunat finalul celor două războaie mondiale, de acolo, din turnul sudic. În timpul revoluţiei, catedrala a fost decreştinizată. Robespierre şi oamenii lui îşi creaseră cultul Fiinţei Supreme, iar Notre-Dame le devenise altar. Când totul s-a terminat şi catedrala şi-a reluat vechiul rol, era deja prea târziu pentru ea. Geamurile erau sparte, păsările îşi făcuseră cuib înăuntru – Notre-Dame era o imensă ruină. Napoleon Bonaparte i-a venit în ajutor. În 1801 a semnat o înţelegere cu Biserica Catolică prin care care aceasta prelua controlul asupra edificiului. A fost reparată, curăţată şi pregătită: în 1804, Napoleon a fost încoronat împărat al Franţei la Notre-Dame. Era 1831 şi pe rafturile librăriilor apărea Cocoşatul de la Notre-Dame. Era povestea lui Quasimodo, un clopotar cocoşat ce era îndrăgostit de frumoasa ţigancă Esmeralda. Cartea romanticului Victor Hugo a fost mai mult decât o poveste de dragoste ale cărei lacrimi s-au prelins pe zidurile catedralei gotice. Cartea a fost un elogiu adus măreţei Notre-Dame, dar şi un strigăt răspicat pentru salvarea ei. Hugo a lăsat subtilitatea şi într-unul dintre capitole şi-a scris indignarea şi furia: a descris piatră cu piatră catedrala şi fiecare cicatrice în parte care i-a fost lăsată de mâna omului: „Fără îndoială, biserica Notre-Dame de Paris e şi astăzi un edificiu maiestuos şi sublim. Dar, oricât de frumoasă s-a păstrat, îmbătrânind, e greu să nu oftăm, să nu ne indignăm în faţa degradărilor, mutilărilor fără număr, pe care, simultan, timpul şi oamenii le-au adus venerabilului monument. […] Pe faţa bătrânei regine a catedralelor noastre, alături de o zbârcitură, găsim totdeauna o cicatrice. Temps edax, homo edacior. Ceea ce eu aş traduce astfel: Timpul e orb, omul e stupid”. Nici populaţia, nici autorităţile nu au rămas insensibile. Prima mare restaurare a catedralei a început în 1840, în fruntea lucrărilor fiind arhitectul Eugène Viollet-le-Duc. 25 de ani a durat ca Doamna Parisului să îşi recapete frumuseţea de odinioară, ba chiar mai mult – Cocoşatul nu numai că a salvat-o, ci i-a oferit şi elixirul tinereţii.  Sub supravegherea lui Le Duc, Galeria Regilor a fost refăcută, iar ferestrele şi-au recăpătat vitraliile. Au mai apărut şi sculpturile celor 12 apostoli, o turlă care se zărea între cele două turnuri şi, tot pe faţada principală, a apărut îndrăgiţii şi înfiorătorii gardieni ai catedralei: garguile şi himerele. Se spune că mai târziu, în 1935, un arhiepiscop ar fi adăpostit înăuntrul turlei relicvele Sfântului Denis şi ale Sfintei Geneviève, cea despre care se povesteşte ca ar fi salvat Parisul de Attila, în 451. 
În secolul al XIX-lea, Parisul a intrat într-un proces masiv de urbanizare, sub bagheta Baronului Haussmann şi patronajul împăratului Napoleon al III-lea. Iar pe Île de la Cité s-a făcut „curăţenie”: clădirile din jurul catedralei au fost dărâmate pentru amenajarea unei frumoase piaţete, creând o legătură mai apropiată între Doamnă şi parizieni. Fațada dantelată a catedralei și cele două turnuri patrulatere, de câte 69 m fiecare, radiază mult echilibru. Intrarea în catedrală se face prin trei porți bogat ornamentate, care evocă simbolurile stilului gotic târziu. Impresia spațială în interiorul bisericii este copleșitoare, zidurile ei se înalță pe trei rânduri de coloane. De proporții impozante, 130 m lungime, 45 m lățime, 35 m înălțime, unde încap până la 10000 de persoane. Catedrala Notre-Dame din Paris este vizitată de circa 13 milioane de persoane anual, ceea ce înseamnă o medie zilnică de 30000 de oameni. În zilele cu afluența ridicată, pricinuită de sărbători sau evenimente importante, se poate ajunge chiar și la 50000 de oameni. În data de 15 aprilie 2019 ora 19.50 (ora Europei de Est) a a izbucnit un incendiu la acoperișul catedralei. Se presupune că incendiul ar fi fost cauzat de lucrările de renovare realizate pe clădire. Incendiul a produs mari daune monumentului, dar de îndată a început renovarea monumentului, acțiunea fiind încă în curs de realizare. (Sursa: Revista Historia, nr.208)
3.  Biserica Învierii lui Hristos este una din marile biserici ortodoxe din Rusia, orașul Sankt Petersburg. 
Biserica mai este cunoscuta si cu numele de Catedrala Invierii lui Hristos - numele ei oficial. Ridicarea maretei biserici a inceput in anul 1883, sub tarul Alexandru III, ca un omagiu adus in amintirea tatalui sau. Lucrarile au mers lent, fiind terminate abia in anul 1907, in timpul domniei lui Nicolae II. Finantarile au fost asigurate de familia regala, alaturi de multe donatii private ale localnicilor si nu numai. Biserica este situata intr-un loc deschis, ocupand unul din malurile canalului Griboedov, care strabate orasul Sankt Petersburg. În acest loc în data de 13 martie 1881 a fost asasinat țarul Alexandru al II-lea al Rusiei. În timp ce trasura tarului trecea pe marginea canalului, o grenada aruncata de un agresor a explodat. Tarul, speriat, dar nu ranit, a iesit din trasura si a inceput sa se certe cu presupusul agresor. Un alt conspirator a profitat de moment pentru a activa un alt sistem exploziv, lucru ce a dus la moartea presupusului agresor dar si la ranirea grava a tarului. Tarul, sangerand din abundenta, a fost dus mai apoi la Palatul de iarna, unde, cateva ore mai tarziu, a murit. Un mormant temporar a fost ridicat in acel loc al atacului in timp ce proiectul ce avea in vedere ridicarea unui monument memorial permanent era inca in lucru. A fost luata decizia ca locul in care a avut loc neplacutul eveniment sa fie inchis intre peretii unei biserici. Acea portiune a malului a fost extinsa si in interiorul canalului, in asa fel incat sa permita viitoarei biserici sa isi atinga scopul ridicarii - incadrarea si adapostirea mormantului tarului. In exteriorul bisericii s-a amenajat un loc special pentru a aduce aminte de atentat. In interiorul bisericii, chiar pe locul in care a fost omorat tarul, a fost construit un cosciug impresionant, captusit cu topaz si alte pietre pretioase si semipretioase. Se poate observa contrastul foarte puternic dintre bogatia si stralucirea cosciugului si simplitatea si rigiditatea placilor de piatra pe care s-a varsat sangele tarului, in momentul atentatului - acestea sunt expuse chiar pe podeaua din fata cosciugului. Din punct de vedere arhitectural, catedrala difera de celelalte cladiri din orasul Sankt Petersburg. Arhitectura orasului este, in cea mai mare parte, de factura baroca si neoclasica. Biserica sangelui varsat se ancoreaza in stilul medieval rus, in spiritul arhitecturii romantice nationale. Biserica Invierii lui Hristos prezinta o suprafata de mazaic de mai mult de 7500 metri patrati - conform celor spuse de restauratori - fiind biserica cu cea mai mare suprafata de mozaic din lume. Interiorul a fost proiectat de unii dintre cei mai mari arhitecti rusi ai vremii - printre ei se numara si Viktor Vasnetsov, Mikhail Nesterov si Mikhail Vrubel - insa cel care a condus intreaga echipa este maestrul arhitect Alfred Alexandrovich Parland. Poate deloc surprinzator, biserica a depasit lejer suma alocata initial, care era de 3.6 milioane de ruble, ajungand in cele din urma la suma de peste 4.6 milioane de ruble. Peretii interiori si cupolele sunt asternute in intregime cu mozaicuri - cea mai mare suprafata a lor este acoperita cu scene biblice sau cu personaje ale vieții creștine - delimitate foarte atent de mici borduri ce contureaza fiecare scena si personaj in sine. In timpul revoluției biserica a suferit mari daune. Guvernul sovietic a inchis biserica in anul 1930. In timpul celui de al doilea Razboi Mondial, biserica a fost folosita drept spatiu pentru depozitarea legumelor. Dupa razboi, biserica a ajuns sa fie folosita drept spatiu de recuzita pentru teatrul de opereta din apropiere. In luna iulie a anului 1970, grija bisericii a ajuns sa fie pusa in seama Catedralei Sfântul Isaac, devenind un muzeu foarte profitabil. Biserica Invierii lui Hristos din Sankt Petersburg a fost redeschisa in luna august a anului 1997, dupa o perioada de 27 de ani de renovari si restaurari. Biserica nu a fost resfintita si in ea nu se tin slujbe. In momentul actual, aceasta functioneaza pe post de muzeu. Nici chiar inainte de razboi biserica nu a functionat drept un locas de cult public. Fiind inchinata exclusiv memoriei tarului asasinat, in aceasta se realizau doar ceremoniile funerare. Astazi biserica constituie unul dintre punctele turistice cele mai de seama ale orasului Sankt Petersburg. 
În trei rânduri, biserica era gata să fie demolată:
  • anul 1931 - Puterea sovietică spunea că biserica nu reprezintă valoare istorică și arhitecturală, dar planul a fost amânat.
  • anul 1938 – Începerea celui de-al doilea război a împiedicat demolarea catedralei.
  • anul 1956 - De data aceasta, catedrala a fost protejată de istorici, arhitecți și cetățenii din Petersburg.
Ca titlu de curiozitate, în anul 1961, pe timpul restaurării cupolei, s-a descoperit o bombă nexplodată. Era un proiectil calibru 240 milimetri, cântărind 150 kilograme, ce stat acolo neobservat de nimeni de ani de zile. Înălțimile celor două cele mai înalte cupole ale bisericii au legătură cu moartea țarului Alexandru al II-lea:
  • Înălțimea cupolei principale este de 81 de metri și reprezintă anul morții lui Alexandru al II-lea, 1881.
  • A doua cupolă are o înălțime de 63 de metri și reprezintă vârsta lui Alexandru al II-lea la moartea sa.
xxx

O PASTILĂ DE UMOR
O EPIGRAMĂ PROPRIE
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

CÂTEVA 
MEDALII ȘI INSIGNE
DIN REPUBLICA MOLDOVA

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa".                           

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc. 

Ministerul de Interne - Moldova
Ministerul Afacerilor Interne (MAI) este un minister important din structura Guvernului Republicii Moldova ce a fost pe data de 13 septembrie 1990 prin Hotărârea Guvernului nr. 321 „cu privire la reforma organelor Ministerului Afacerilor Interne al R.S.S. Moldova”. Schimbările sociale, politice, economice și culturale, care s-au produs la sfârșitul anilor 1980 în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească au influențat profund asupra activității organelor abilitate cu apărarea ordinii publice și a ordinii de drept. După declararea la 23 iunie 1990 a suveranității Republicii Moldova, a fost stabilit un nou statut juridic, structură și atribuții ale organelor abilitate cu aplicarea legii și a demarat procesul de constituire a unui sistem propriu, național, de organe pentru facerile interne. Prin Hotărârea Guvernului s-a creat Departamentul Poliției și  și a secțiilor de poliție raionale. Astfel, locul miliției este ocupat de noile organe ale afacerilor interne – Poliția. Procesul de reformare a organelor afacerilor interne a continuat și pe parcursul ultimilor ani. În prezent Poliția Republicii Moldova este o instituție democratică în slujba cetățeanului, instituție menită să apere valorile fundamentale ale societății: drepturile și libertățile cetățenești, proprietatea privată și publică, ordinea și liniștea publică. Poliția se află în componența Ministerului Afacerilor Interne. Misiunea acestui minister include analizarea situației și problemelor din domeniile de activitate gestionate precum și elaborarea politicilor publice eficiente în domeniile de activitate aferente. De asemenea, ministerul este responsabil de monitorizarea calității politicilor și actelor normative existente și de a face recomandări privind intervențiile justificate ale statului care vor oferi soluții eficiente în domeniile de competență, asigurând cel mai bun raport dintre rezultatele scontate și costurile preconizate. Principalele domeniile de activitate ale Ministerului de Interne al Republicii Moldova sunt:
  • ordinea și securitatea publică;
  • managementul integrat al frontierei de stat;
  • combaterea criminalității organizate;
  • gestionarea fluxului emigrational, azilului și integrării străinilor;
  • prevenirea și lichidarea consecințelor situațiilor de urgență și excepționale, protecția civilă, apărarea împotriva incendiilor și acordarea primului ajutor calificat;
  • asigurarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, precum și apărarea proprietății publice și private;
  • evidența populației și cetățeniei, evidența vehiculelor și conducătorilor de vehicule;
Ministerul de Interne al Republicii Moldova are în structură următoarele direcții, servicii și secții:
  • Cabinetul ministrului (la nivel de secție)
  • Direcția analiză, monitorizare și evaluare a politicilor
  • Direcția politici în domeniul ordinii și securității publice
  • Direcția politici de prevenire și combatere a criminalității
  • Direcția cooperare internațională
  • Direcția politici în domeniul managementului integrat al frontierei de stat
  • Direcția politici în domeniul migrației și azilului
  • Direcția politici în domeniul gestionării crizelor și situațiilor de urgență
  • Direcția politici de personal și învățământ
  • Serviciul politici în domeniul evidenței populației și cetățeniei
  • Serviciul politici în domeniul rezervelor materiale de stat
  • Serviciul probleme speciale
  • Serviciul audit intern
  • Direcția management instituțional
  • Secția juridică
  • Secția resurse umane
  • Secția financiar-administrativă
  • Secția management documente
  • Serviciul informare și comunicare cu mass-media
Acest minister are subordine următoarele instituții:
  • Inspectoratul General al Poliției
  • Inspectoratul General al Poliției de Frontieră
  • Inspectoratul General pentru Situații de Urgență
  • Inspectoratul General de Carabinieri
  • Biroul migrațiune și azil
  • Serviciul tehnologii informaționale
  • Serviciul protecție internă și anticorupție
  • Serviciul dirijare operațională și inspectare
  • Academia „Ștefan cel Mare”
  • Serviciul medical
  • Clubul sportiv central "Dinamo
  • Agenția Rezerve Materiale
 
 
Alecu Russo 
Alecu Russo a fost un poet, prozator, eseist, memorialist și critic literar român (originar din Basarabia), ideolog al generației de la 1848, care s-a născut la data de 17 martie 1819 la Chișinău și a decedat la data de 5 februarie 1859. Este autorul volumului Cântarea României, tipărit anonim. Fără a revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii de paternitate literară din istoria literaturii române. A participat la Revoluția de la 1848 din Moldova, după care a luat parte la Marea Adunare Națională românească de la Blaj din 3/15 mai 1848 și la adunarea de la Lugoj din 15/27 iunie 1848. A fost arestat la Dej și întemnițat la Cluj. A militat pentru Unirea Principatelor Române. A murit de tuberculoză și este înmormântat la Biserica Bărboi din Iași. Alecu Russo a început să scrie în limba franceză la vârsta de 20 de ani, dar a publicat numai în limba română între anii 1846 – 1856 și numai în reviste, având de gând să-și termine scrierile sale și să revină asupra lor, lucru pentru care nu a mai avut răgaz. Activitatea cea mai importantă a desfășurat-o în anul 1855 la revista România literară a lui Vasile Alecsandri. Aici au apărut Cugetările, Amintirile și poemul Cântarea României. Alecu Russo și-a asumat rolul de îndrumător în teatru, în critica literară și în folclor. El a atras atenția asupra importanței literaturii originale, de caracter specific național, recomandând scriitorilor să se inspire din trecutul de luptă al poporului nostru și din literatura de circulație.
Masca mortuară a lui Eminescu 
Gravor - M.Fetița de la Monetăria statului român
Sculptor - Filip Marin 17.06.1889
"Inima inimii noastre, Eminescu!
Sufletul sufletului nostru, Eminescu!"
                              ....Nichita Stănescu - 1982 
Basarabia recunoscătoare 15 iunie 1999
Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.  
Insigna - Federația de fotbal - Chișinău
Federaţia Moldovenească de Fotbal (F.M.F.) este forul conducător al fotbalului din Republica Moldova. Aceasta se ocupă cu organizarea Cupei Moldovei, Diviziei Naționale și a naționalei de fotbal a Republicii Moldova și are sediul în Chișinău. Federaţia Moldovenească de Fotbal este afiliată la UEFA din anul 1993 dar și la FIFA, începând cu anul următor – 1994. 
Deasupra admiri un timbru din Republica Moldova dedicat împlinirii a 20 de ani de existenţă a Federaţiei Moldoveneşti de Fotbal şi centenarului fotbalului moldovenesc. 
 
Muncă impecabilă - 20 de ani 
Piesa medalistică de mai este o decorație din vremea când Republica Moldova făcea partea din marele stat comunist Uniunea Sovietică. Textul marcat pe decoratie "Безупречного труд 20 лет МПП-РССМ” tradus cu opțiunea Google Translate devine “Muncă impecabilă 20 ani”, asemănătoare distincției “Fruntaș în producție” din România regimului comunist. Se înțelege că și regimul comunist din Moldova sovietică abuza de sistemul stufos de insigne, medalii, plachete, decorații sau ordine pentru a mobiliza oamenii muncii în activitatea de a obține rezultate cât mai bune în munca lor. Și acest gen de distincții erau confecționate din metal mort, strident colorate pe care abuzau simbolurile comuniste ale timpului:
  • secera și ciocanul – simbolul comunismului
  • steaua în cinci colțuri, de inspirație sovietică, marcând victoria și superioritatea societății comuniste față de alte orânduiri sociale
  • culorile steagului național – simbolizând patriotismul local
  • coroana de spice de grâu și crengi de viță de vie – simbolizând agricultura intensivă a țării etc
Cea mai bună nașă
Piesa medalistic
ă
de mai este o insignă foarte nimerită pentru un cadou oferit nașei de botez sau de cununie. Piesa este realizată de o companie privată din Republica Moldova. Oferind acest cadou nu foarte scump nașei de botez sau de cununie faceți dovada unei ființe deosebite.

___________ooOoo____________

PERSONALITĂȚI CULTURALE 
PE BANCNOTELE LUMII
Botanist sârb Iosif Pancic, a trăit între anii 1814 - 1888
Detaliu vignetă de pe o felicitare franceză
Detaliu vignetă de pe un bilet de spaniol de loterie
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 23.07.2022