1. Banca “Economia” a fost o veche instituție bancară ce a
apărut în anul 1901 pe Strada Mare a
Unirii din Focșani, plină de prăvălii cochete, dar nu foarte impozante, vis
a vis de cinematograful Balada de astăzi.
Clădirea băncii etichetată precum
“Perla Focșaniului dispărut” a
fost realizată de constructorul italian Candoni Giovani Zanetto, după planurile
arhitectului austriac Franz Billek. Marea
demolare din anii ’70 nu a vizat doar casele modeste, străduţele întortocheate
ori micile prăvălii. Tot ce stătea în calea planurilor de reconfigurare
urbanistică ale autorităţilor vremurilor trebuia distrus. Drept urmare, case
cât se poate de solide, imobile de o mare valoare arhitecturală sau chiar o
biserică, toate au fost demolate în penultimul deceniu al regimului comunist.
Printre edificiile care aveau să dispară definitiv de pe harta Focşaniului se
numără şi Banca Economia. Istoria Băncii Economia din Focşani începe în foarte
îndepărtatul an 1874, cu şase ani mai devreme decât a Băncii Naţionale Române
(B.N.R.). Spre deosebire de CEC,
prima instituţie de credit a proaspătului Stat Român, înfiinţată în 1864, Banca
de la Focşani era constituită din iniţiativă şi cu fonduri particulare fiind
denumită «Societatea Economia» şi având scopul de a capitaliza economiile asociaţilor
şi a împrumutatorilor, făcându-le productive. În primii douazeci şi cinci de
ani de funcţionare Societatea Economia nu a avut un sediu proprietate,
activitatea ei desfăşurându-se prin diferite localuri, fie închiriate fie
aparţinând unor membrii ai săi. Povestea sediului propriu începe pe data de 30
aprilie 1899 când se publică un anunț potrivit căruia Societatea “Economia”
vindea cărămidă,
lemnărie, stolerie, ferărie, etc din ce mai rămăsese din fosta Cofetărie
“Zacapolio” de pe Strada Mare a Unirii. Această cofetărie fusese mistuită de un
incendiu iar banca a cumpărat terenul pentru a-și construi un sediu propriu. În
același an a demarat procesul de ridicare al clădirii băncii. Lucrările la
monumentala clădire au durat 3 ani de zile. Un proces verbal de recepție
provizorie avea să fie semnat în data de 8 septembrie 1900. Un an mai târziu,
pe 22 septembrie 1901 focșănenii I.C. Kivu, C.Darie Pastia și C.A.
Mărgăritescu, însărcinați de Consiliul de Administrație al Societății anonime “Economia” iau în
primire definitivă localul de la antreprenorul Zanetto.
Cu o arhitectură
occidentală și cu o înălțime peste media imobilelor de pe Strada Mare a Unirii,
sediul băncii eclipsa tot ce se construise până atunci. Editorii de cărți
poștale dar și nemții în primul război mondial au imortalizat în dese rânduri
porțiunea Străzii Mari a Unirii cu Banca “Economia”. Imobilul nu era
popularizat doar prin cărți poștale ori altfel de reclame ci și prin niște
cărticele (broșuri) ale unității bancare. “Viața
socială de după război nu mai este viața activă dinainte de război, ci o viață
speculativă, o viață ușoară, o viață de plăceri, care a făcut să înceteze munca
aprigă și neîntreruptă, care se desfășura pașnic și cu care ne obișnuisem timp
de 40 de ani. Noua noastră viață ne-a făcut să uităm pentru moment credința și
virtuțile strămoșești și a contribuit ca să ajungem la situația încâlcită de
azi. Să ne întoarcem dar pe calea cea adevărată a muncii, economiei și cinstei,
singura în măsură de a îndrepta răul de care suferă organismul nostru social”
se arăta într-o broșură a băncii din toamna anului 1924. Societatea
şi sediul acesteia duc o existenţă relativ liniştită până în 1948, când
întreaga afacere este preluată de stat şi repartizată Băncii Naţionale a R.P.R.. Clădirea a fost inchiriată şi
apoi a fost cedată în folosinţă Consiliului Judeţean al Sindicatelor, iar în
anii ’60, aici a fost instalată Şcoala de Muzică. Înfiinţarea judeţului Vrancea
în 1968 şi construirea Centrului Civic în mijloc cu «Casa Albă» a însemnat
sfârşitul pentru întreaga zonă ultracentrală a oraşului.
2. Banca
Națională,
azi sediul Curții de Conturi a județului Vrancea, este un monument istoric reprezentativ al municipiului
Focșani,
situat pe strada Mihail Kogălniceanu, la nr.1 și inaugurat în anul 1926.
Orașul
Focşani, la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, a
cunoscut o dezvoltare pe toate planurile cum n-a mai prins niciodată, nici
înainte, nici după. În doar cateva decenii oraşul s-a dotat edilitar cu un
Palat Municipal, un Palat al Justiţiei, un Palat Administrativ şi cu un
edificiu cultural cum puţine localităţi urbane aveau în acele vremuri aşa cum
este Teatrul “Maior Gh. Pastia”. Cum Focşaniul era un oraş comercial prin
excelenţă nenumărate bănci funcţionau încă de prin anii 1870, iar în 1890 este
înfiinţată Agenţia Băncii Naţionale Romane Focşani. În vara acelui an, în
şedinţa Consiliului general al BNR a fost dezbătut şi aprobat Regulamentul
agenţiilor, filiala locală fiind deschisă cateva luni mai tarziu. La data de 6
noiembrie 1893, comerciantul focșănean David Alpern a vândul BNR, reprezentată
de Theodor Rosetti – guvernator - şi Eugeniu Carada – director – un teren «liber
de orice sarcini” şi «situat în oraşul Focşani, strada Liceului»”, actuala
stradă Mihail Kogălniceanu. Din documentele aflate în arhiva BNR rezultă
indirect că, începând cu 1894, Agenţia Focşani a funcţionat în casele cumpărate
de la David Alpern, cărora în cursul anului 1895 li s-au adus „diferite
adăogiri”, în anul următor fiind din nou efectuate „adăogiri şi reparări”, care
au continuat şi în anul 1900, când s-au executat „diferite lucrări”. În
preajma primului război mondial, vechiul sediu al BNR Focşani devenise
insuficient pentru activitatea bancară. În ședința Consiliului de administraţie
al BNR în februarie 1914 se decide construirea unui nou sediu al BNR Focșani. Ca
urmare a acestei decizii, în intervalul 1914 -1922, BNR cumpără alte trei
proprietăţi care se învecinau cu sediul său din Focşani. Arhitecţii Ştefan Constantin
şi Radu Dudescu sunt cei care s-au ocupat de proiectul noului sediu şi implicit
cei care au lăsat moştenire oraşului una din puţinele clădiri emblematice
rămase în picioare după ce Focşaniul a fost măturat de furia roşie.
Imobilul a
fost construit în anul 1925, având subsol, parter şi etaj şi potrivit unui plan
de situaţie, realizat de Radu Dudescu la 11 martie 1932, și o suprafaţă
construită de 502 metri pătrați. Parterul a fost destinat operaţiunilor bancare
în timp ce la nivelul superior se afla locuinţa directorului şi a casierului.
În 1934, a început realizarea instalaţiei de încălzire centrală a noului
imobil, care a fost executată de Firma Sulzer Freres din Bucureşti. După
căderea regimului comunist şi la peste un secol de la înfiinţare din varii
motive filiala locală a BNR este desfiinţată, în fostul sediu al băncii
funcţionand acum Curtea de Conturi. În prezent Focşaniul nu mai are o filială a
BNR, dar oraşul a rămas cu un sediu impozant în plin centrul oraşului. (Sursa
Net - Sorin Tudose).
3. Biserica Domnească “Sfânta Paraschiva” din centrul orașului Focșani -
Piata Moldovei - este singurul lacas de cult
demolat de comunisti in anul 1977, in anul devastatorului cutremur.
Lacasul a fost centrul vietii economice si sociale din
Focsanii de la nord de Milcov. In jurul acestei biserici se derula
intrega viata economica si sociala a orasului, avind in spate Piata Moldovei,
cu fostele Hale, iar in fata clopotnitei, strada comerciantilor, din care o
buna parte din cladiri apartineau Bisericii Domnesti. Timp de rei secole,
anual, la sfânta sărbătoare Cuvioasa Parascheva (14 octombrie), patronul
spiritual al focsanenilor moldavi, focsanenii de pe ambele maluri ale
Milcovului participau la un adevarat târg de toamna. Traditia a continuat dupa
unirea administrativa a Focsanilor, la 1862 si a ajuns pina la jumatatea
secolului trecut.
După aproape 300 de ani de slujire continuă în această
biserică și urmare a marelui cutremur s-a luat decizia demolarii complete a
bisericii pentru a face loc actualei Piețe a Moldovei. La baza acestei biserici
a stat o biserica de lemn ridicata intre anii 1665-1670, de Doamna Dafina,
sotia Domnului Moldovei, Eustatie Dabija (1661-1665). Mai târziu a fost
ridicata de ginerele Dafinei, biserica de piatra. Cu timpul s-au ridicat si
ziduri, incit biserica facea parte dintr-un adevarat complex bisericesc.
Clopotnita bisericii domnesti
a fost construita in anul 1866 cu banii stransi din chiriile spatiilor
comerciale pe care le avea biserica. Ceasul a fost cumparat de la Viena si a
costat 5000 de galbeni. Pana sa monteze ceasul, in clopotnita era foisorul
pompierilor, care s-a mutat apoi in clopotnita bisericii Sf. Ioan . Clopotnita
se afla in fata bisericii, pe gangul dintre hala si hotel Regal (acum magazinul
Milcov). A fost daramata in toamna lui 1977, deși putea fi salvata spre aducere
aminte... și pentru ca nu reuseau sa o puna la pamant, au dinamitat-o.
4. Biserica Profetul
Samuil (Samuel),
veche ctitorie voievodală și fostă mănăstire,
azi monument istoric, este un lăcaș de cult ortodox, situat pe Strada Mare a Unirii, nr. 28, în
partea nordică a localității Focșani, județul Vrancea, lângă Școala nr.2 “Ion
Basgan”.
Sfântul Proroc Samuel, căruia îi este închinată această biserică
veche, a trăit cu peste o mie de ani înainte de Întruparea Fiului lui Dumnezeu.
El s-a născut în perioada când poporul evreu era condus de judecători. Ca fiu
al lui Elcana și al prorociței Ana, Samuel a fost cel de-al cincisprezecelea si
ultimul dintre judecătorii lui Israel. Prima biserică zidită pe acest loc, din
lemn, a fost construită la jumătatea secolului al XVIII-lea, în prima domnie
(31 august 1749 - 3 iulie 1753), de către domnitorul Constantin Racoviță Cehan al
Moldovei. Nu după multă vreme, pe locul bisericii din lemn a fost construită o
altă biserică, din piatră, ca parte integrantă a Mănăstirii Sfântul Samuil. În
anul 1757, această mănăstire a devenit metoc al unei mănăstiri din orașul
Roman. în anul 1767, din porunca domnitorului Ștefan Racoviță al Țării Românești,
mănăstirea din Focșani a fost închinată Spitalului de pe lângă Mănăstirea Sfântul
Spiridon, din Iași. Puțin mai târziu însă, în vremea domnitorului Alexandru
Ghica, printr-un hrisov domnesc, mănăstirea și-a recăpătat independența. În anul
1789, ansamblul monahal al Mănăstirii Sfântul Proroc Samuil, era încă
fortificat.
Zidurile împrejmuitoare erau suficient de puternice pentru a găzdui
armatele turco-române, în luptele lor contra rușilor și austriecilor. Între
timp, clădirile s-au ruinat, iar zidurile s-au surpat. Începând cu anul 1863,
biserica a fost folosită pe post de locaș de cult parohial. Au avut loc mai
multe lucrări de reparație și restaurare, dar s-a păstrat arhitectura originală.
După cutremurele din anii 1977 și 1986, biserica a fost reparată și consolidată.
5. Aici admirăm o veche carte poștală reprezentând o clădire
din municipiul Focșani, de altă dată.
Casa a fost construită în anul 1864 la
intersecția Străzii Mari a Unirii cu Strada Locotenent Țanu, denumită în vremea
comunismului Strada Mihai Viteazu, care trecea prin spatele Teatrului și a
Prefecturii și dădea în Strada Mare, undeva în spatele Bisericii Domnești. Nu
există informații dacă această clădire a rezistat vitregiilor vremii, dar mai
mult ca sigur, ea a fost rasă de pe suprafața
pământului de buldozerele neiertătoare comuniste. Această casă a aparținut făclierului Gheorghe Longinescu, aici născându-se savantul Gheorghe Gh.
Longinescu și frații săi (unul dintre ei fiind Ștefan Longinescu).
Gheorghe
Gh. Longinescu a fost un chimist român, membru de onoare al Academiei Române începând cu anul 1936. El s-a născut în data de 12 septembrie 1869 în Focșani
și a decedat în data 7 aprilie 1939 în București. Până în ultima clipă a vieții s-a dedicat muncii de cercetare în domeniul
chimiei dar și activității didactice la catedre de liceu și universitate.
6. Școala superioară comercială din Focșani, denumirea alternativă Școala
superioară comercială de băieți este o clădire monument istoric, inaugurată
în anul 1927, în prezența ministrului Cultelor din guvernul
Averescu-Goga, pe Strada Cotești, la nr. 17.
Aceasta avea statutul unui colegiu, acorda burse elevilor eminenti, promova
elevii din mediul rural si din alte orase mici si dispunea de un internat si de
cantina. Construita in stil neoromanesc, scoala este o cladire care domina
zona, structurata pe doua nivele si mansarda, cu sali de clasa spatioase.
Accesul la etaj se face pe o scara interioara din lemn si fier forjat.
Constructia in intregime, prin arhitectura ei masiva si proportionala in
acelasi timp, are un aspect impunator. Proiectul cladirii a fost executat
de catre arhitecti provenid de la scoala de arhitectura romaneasca. Aceasta
scoala s-a situat printre cele mai importante institutii de educatie si
invatamant din zona de sud a Moldovei, cunoscuta pentru valoarea profesorilor
si a generatiilor de absolventi. Astăzi edificiul este
o clădire cu desăvârșire uitată și părăsită, care se înalță dintre copacii care
o înconjoară și vegetația sălbatică din curte. Se
pare că după Revoluție, acest monument a fost lăsat de izbeliște, nemaifiind
întrebuințat. Clădirea cu parter și etaj are o suprafață utilă de 1400 metri
pătrați și teren înconjurător în suprafață de 3900 metri pătrați. Se pare că
această clădire este propusă pentru vânzare.
xxx
UN DIALOG EPIGRAMATIC
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
CAPCANELE LIMBII ROMÂNE
UN CATREN PENTRU
NEPOATA MEA SARA-MARIA
__________xxx__________
O MEDALIE
ȘI CÂTEVA JETOANE
DIN JUDEȚUL BACĂU
Informaţii
generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".
Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată.
Ștefan cel Mare și Sfânt 1457 - 1504
Bacău - octombrie 1997
Ștefan
al III - lea, supranumit Ștefan
cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433
la Borzeşti şi a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a
avut mai mulţi fii şi nepoţi, iar Ştefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă,
după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi
nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei
perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim,
ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai
greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de
vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în
general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă
domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe
tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în
1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere
economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că
reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de
la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi
Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia -
după cum am spus - fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri.
Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta
duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un
voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional.
Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui
Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot
spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a
bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă.
Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la
munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei,
îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt
Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar,
bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu
turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană
condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem
sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit
Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul
Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui.
Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este
cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”,
adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei
înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În
plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace
Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei
tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan
cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu
mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva
cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la
nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice
cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea
Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată
aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea
se retrage. După această aventură - ca să zic aşa - Ştefan cel Mare îşi dă
seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se
înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid
al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre
care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil
printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu
se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine
ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi
a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a
Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut
dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu
comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic,
crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron
până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii
povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se
făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi
plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea
lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt
ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire
împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne
lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu
bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un
tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în
Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în
fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe
nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea
este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune
uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi
Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii
cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea
însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă
într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de
oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai
cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice
că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât
s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din
Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor
exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se
află un fiu al său, Petru Rareş. (Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea)
Jeton - Sascut 1/2
Jetoanele
fabricii din Sascut
sunt din alamă și au forma rotundă. Au pe o față stema României din perioada
1881 – 1921, iar pe cealaltă față numele SASCUT și valoarea 1 (diametrul 24 mm)
sau ½(diametrul 22 m), valoarea nominală a jetonului. Prima fabrică de zahăr din Moldova s-a înființat la Sascut, în
județul Bacău, în anul 1875. Fabrica putea prelucra până la 150 tone de sfeclă
pe zi. În anul 1876 a apărut pe piață primul zahăr românesc, pănă atunci
românii au consumat zahăr din import. Deși statul român a sprijinit industria
autohtonă de zahăr printr-o serie de avantaje acordate prin legi speciale,
fabrica din Sascut a intrat în faliment de câteva ori.
În anul 1885 fabrica s-a
vândut lui Jacques Menahem Elias, pentru 250000 lei, care a investit în
modernizarea ei. Fabrica a dat avânt agriculturii locale, țăranii au început să
cultive sfecla de zahăr pe suprafețe mai mari, și dezvoltării localității. S-au
construit case pentru lucrători și un țir de magazine cu cele trebuincioase la
șosea. S-a construit școala primară, s-a adus un doctor pentru fabrică dar și
pentru localnici. În anul 1899 fabrica a fost preluată de Societe Generale de
Sucreries et Raffineries en Rounabie. Jetonul de mai sus a fost emis la comanda
acestei societăți și în circulat până în anul 1918 sau cel mai târziu până în
anul 1923, când fabrica a fost preluată de Societatea “Danubiana” SAR. În anul 1930 fabrica a trecut în
proprietatea unei societăți italiene iar în anul 1948 a fost naționalizată,
mărindu-i-se capacitatea de prelucrare și crescându-i productivitatea. Pe 13
octombrie 1998 fabrica și-a încetat activitatea datorită unei avarii dar și a
concurenței neloiale de pe piața zahărului. Utilitatea acestor jetoane ne scapă,
putem face doar supoziții. Valoarea lor nominală face, probabil, referire la
cantitatea de zahăr (în kilograme sau chiar tone) sau la bonificația de sămânță
de sfeclă ori de borhot sau de melasă pe care le putea primi posesorul
jetonului. Este posibil ca astfel de jetoane să fi primit cultivatorii de
sfeclă de zahăr în schimbul unei anumite cantități de produs predată fabricii,
urmând ca ulterior acestea să fie converite în zahăr, sămânță, borhot sau
melasă. La fel de posibil este ca astfel de pseudomonede să fi primit angajații
în contul unei părți din remunerația cuvenită pentru munca depusă și cu
ajutorul cărora puteau să-și procure zahăr de la magazia sau de la
cantina fabricii. În prezent această fabrică nu
mai există, ea fiind demolată în anul 2006.
(Sursa
NET – Dorel Bălăiță)
Jacques Menachem Elias (1844 – 1923) a fost un industriaș, bancher, moșier și
filantrop evreu, cetățean roman, ales post-mortem (1993) membru al Academiei
Române. Nu a fost căsătorit vreodată și nu avut vreun urmaș. A fost un
important om de afaceri, a fost proprietar de fabrici de zahăr (Fabrica de
Zahăr din Sascut Târg, județul Bacău), bancher (fiind președintele și
actionarul Băncii Generale Române) și industriaș. În cei aproape 80 de ani de
viață, a reușit să strângă o mare avere, deținând moșii de mii de hectare,
ferme agricole, imobile în țară și străinătate, 2 hoteluri în București , 2 mine de mercur în Dalmația, fabrici și
milioane de lei în acțiuni la mari companii din toată lumea. Prin
testamentul său redactat la 2/15 decembrie 1914, cum nu avea nici ascendenți și
nici descendenți în viață, el a desemnat ca legatar universal Academia Română,
căreia i-a lăsat toată averea mobilă și imobilă „oriunde s-ar afla această
avere, în țară și în străinătate” (evaluată pe atunci la 1 miliard de lei).
Conform dorinței sale, Academia Română a înființat o fundație de cultură
națională și de asistență publică numită “Fundația familie Menachem H. Elias”,
întreaga avere urmând să fie consacrată promovării culturii din
România, alinării boalelor săracilor noștri, încurajării elementelor valoroase,
sprijinirii cauzelor nobile. Și aceasta fără deosebire de origine, pentru toți
cei care merită să fie ajutați. Fundația a fost denumită după
tatăl său. Gestul său de filantropie a fost elogiat de către contemporani
astfel; Nicolae Iorga – “exemplu de generozitate umană” și Grigore Antipa - „și-a destinat tot fructul muncii sale realizării unui măreț
ideal, înălțarea patriei prin cultură”. La data de 15 noiembrie 1938, în
prezența viitorului rege Mihai, al reginei Elena, precum și altor personalități
din țară și din străinătate, a fost inaugurat Spitalul fondat de Familia
Menachem H. Elias, un spital modern pentru Europa acelor vremuri, deschizându-se porțile
ambulatoriului, spitalului și sanatoriului, destinate în întregime „bolnavilor
de ambele sexe”, indiferent de religia lor.
Sascut,
în
limba maghiară - Szászkút,
în traducere „Fântâna Sasului” este
o comună din județul Bacău, care include și satele: Berești, Conțești, Păncești, Sascut-Sat, Schineni și Valea
Nucului, fiind situată la
marginea de sud a județului, la limita cu județul Vrancea, pe malul drept
al Siretului. Localitatea este traversată de șoseaua națională DN2,
care leagă Bacăul de Focșani. La recensământul populației din anul 2011 comuna
număra 8564 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 –
10167 locuitori), dintre care: români – 91,84%, romi
– 2,65% și restul – necunoscută sau altă etnie.Componența confesională a comunei
băcăuane Sascut, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 84,01%, romano catolici – 6,51%, ortodocși de rit
vechi – 3,32% și restul – nedeclarată sau altă religie. În anul 1950,
comuna a fost inclusă în raionul Adjud din regiunea Putna, apoi (după
1952) din regiunea Bârlad și (după 1956) din regiunea Bacău. Din
anul 1968 face parte din județul Bacău. Șase obiective din comuna Sascut sunt
incluse în lista monumentelor istorice de interes local:
- sit
arheologic — vestigiile unei așezări medievale (secolele al XIV-lea–al
XV-lea) aflate la 1500 m est de DN2
- biserica
„Sfântul Pantelimon” (1859) din satul Berești
- conacul Elias
(secolul al XIX-lea) - Sascut
- biserica
„Sfântul Nicolae” (1809) - Sascut
- școala (1906) –
Sascut
- monumentul
eroilor din războiul
de independență
Jeton - Cafe Bursa - Avram Țiperman - Bacău - 50
Jetonul de mai
sus a fost emis de Avram Țiperman, patronul cafenelei “Cafe Bursa” din orașul
Bacău, înființată pe la începutul secolului al XX-lea. Jetonul este
confecționat din zinc, are forma rotundă cu diametrul de 21,5 mm. Pe avers în
interiorul unui cerc perlat exterior, circular în partea de sus este aplicată
inscripția: “CAFE BURSA” iar ]n partea de jos tot arcuit: “BACĂU”.
Central pe două rânduri este aplicată inscripția: “AVRAM ȚIPERMAN”.
Pe revers, în interiorul unui cerc perlat exterior este inscripționată
valoarea nominală:
“50” probabil bani. Aceste jeton a fost dat mai mult ca sigur ca rest
clienților care îl putea utiliza când mai treceau pragul cafenelei. Era o
modalitate de fidelizare a clienților, dar și de publicitate, cunoscută și
utilizată și de către alți comercianți în decursul vremii. Cafeneaua Cafe –
Bursa a fost inaugurată în data de 26 februarie 1911.
Aici se citea presă, se juca table, biliard sau șah și se conversa. Cafeneaua
avea mese și pe trotuar.
Patronul cafenelei era Avram Țiperman, cetățean român
de origine evreiască, născut în data de 15 august 1882 în satul Plopana, din
județul Tutoava, Era familist, funcționar comercial, mai bine zis cenzor al
Băncii de Credit Mărunt din Bacău, Strada 10 Mai. nr. 4. Cafeneau Cafe – Bursa
era situată foarte central, pe Strada Piatra, devenită ulterior Strada Centrală
și mai apoi Strada Regele Ferdinand, astăzi Nicolae Bălcescu. Pentru edificare
completă precizez că această cafenea se afla în fața actualului Teatru
Municipal „George Bacovia”.
(Sursa
NET – Dorel Bălăiță)
Jeton - Berărie Grivel - Gut fur 1 mark (bun pentru o marcă)
În anul 1867 doi etnici germani Carol și Frantz Haintz au
înființat o fabrică de bere în sudul orașului Bacău, pe un teren cumpărat de la
N. Drăgoianu. În zilele noastre acest teren corespunde Parcului Cancicov, zona
de la intrarea principală până la restaurant și până la clădirea administrativă
a Spitalului Județean. În anul 1877 fabrica avea doi lucrători și producea
circa 1370 vedre de bere. Berea însă nu prea le plăcea localnicilor în schimb
făceau drojdie bună pentru plămădit cozonaci. În anul 1890 fabrica este cumpărată
de elvețianul Felix Grivel, locuitor
al comunei Răcăciuni, o modernizează obținând o bere foarte apreciată de
consumatori. În vara anului 1895 băcăuanii au fost invitați să deguste berea “Grivel”, în
berăria amenajată în spațiul din vecinătatea imediată a fabricii, și care avea
să intre în conțtiința localnicilor ca “Grădina Grivel” sau “Berăria Grivel”.
Ber[ria era dotată cu mese de brad mici și mari, scaune de lemn cu fier la
picioare, scaune de lemn fără rezemătoare, bănci de lemn cu fier la picioare
etc. În scurt timp grădina devine un loc de promenadă foarte frecventat de
băcăuanii dornici de distracție. În fiecare seară aici cânta o orchestră și
soliști de muzică de pahar. În anul 1908 în grădina se țineau reprezentații de “varieteu” de către
artiștii Teatrului național din Iași. Fabrica de bere Grivel a devenit în scurt
timp un simbol al micii industrii băcăuane iar berea Grivel a devenit brand al
orașului. Imaginea fabricii a fost imortalizată chiar și pe o carte poștală. O
descriere amănunțită a fabricii ne parvine dintr-un anunț de vânzare: “Fabrica de bere situată în strada Bacău-Focșani, nr. 34, construită din
zid, acoperită cu tablă, cuprinde opt camere cu mașinăriile necesare pentru
fabricarea berii și opt beciuri de piatră, având următoarele atense (anexe): o
magazie de scânduri acoperită cu tablă pentru
ținut orzul, o șură lungă tot de scânduri, două ghețării, două popicării, două
saloane de vară, un bufet, bucătărie, două camere pentru agentul de control, o
cameră cu mașinării pentru iluminat grădina și un chioșc de scânduri pentru
muzică. În fața fabricii se află o clădire mai mică acoperită tot cu tablă,
cuprinzând conci camere din care una pentru biroul fabricii.” Bolnav de
pneumonie Felix Grivel nu apucă să se bucure prea mult de succesul afacerii
sale, pentru că în data de 23 decembrie 1902 moare, la numai 57 de ani, fiind
înmormântat în cimitirul central Bacău, rândul 24, locul 9. În anul 1902 fabrica a fost preluată de fiul acestuia
August Grivel. În anul 1903, la expoziția “Asociației
Române
pentru înaintarea și răspândirea
științelor” fabrica a fost premiată cu medalia de argint. În anul 1916 fabrica a fost cumpărată de bucureșteanul T. Rădulescu, care
în anul 1919 a vândut-o lui Osias Herșcovici, funcționând sub numele „Wally”. În anul 1923 fabrica a fost cumpărată de Matei Fodor,
Mihai Fodor și Matei Netto, pentru ca în anul 1926 să fie distrusă complet de
un incendiu. Până în prezent se cunosc doar două valori ale acestui jeton având
inscripție românească pe avers și germană pe revers. Aici se prezintă piesa de o
marcă, ea este confecționată din alamă și are forma rotundă, cu diametrul de 24
milimetri, putând fi admirată în colecția Complexului Muzeal “Iulian
Antonescu” – Bacău. Aversul prezintă într-un cerc perlat exterior, pe două
rânduri inscripția:
“BERĂRIE
/ GRIVEL”, iar în partea de jos au fost ștanțate mai tîrziu literele “C” și
“V”. Pe revers în
interiorul unui cerc perlat exterior se află inscripționat: în partea de sus,
circular, în limba germană – “GUT FUR” (bun pentru), iar în
partea centrală
este înscrisă valoarea nominală încadrată de două steluțe cu cinci colțuri. Se
crede că acest jeton a fost emis probabil după anul 1895 când fabrica a fost
repornită după modernizare, și au circulat până cel târziu în anul 1916.
Jeton - Hotel "Central" Bacău - 10 lei
Piesa
medalistică de mai sus este un jeton emis de Hotelul “Central” din municipiul Bacău. Jetonul este confecționat
din alamă, este rotund și are diametrul de 24,9 milimetri. În centrul câmpului
aversului, în interorul unui cerc perlat la exterior este aplicată inscripția:
“BACĂU”, iar periferic circular, la partea superioară, este aplicată
inscripția: “HOTEL CENTRAL”. Deasupra și sub cuvântul
Bacău sunt aplicate câte un ornament orizontal, de forma: linie, punct linie,
iar periferic circular, la partea inferioară, este aplicat un ornament de
forma: linie, punct, linie, romb, linie, punct, linie. În centrul câmpului
reversului, în interirul unui cerc perlat la exterior este inscripționată pe două rânduri valoarea: “10 LEI”.
Hotelul
“Central” a fost construit în anul 1882, de
către Alecu Vasiliu, pe Strada Bacău-Piatra, pe locul unui han dărăpănat –
Hanul lui Iosup Grosu.
În anul 1912, hotelul, avându-l
ca antreprenor pe Gh. P. Cornățeanu a fost remobilat în stil englez după cum
scrie într-o reclamă a vremii și înzestrat cu tot confortul. În anul 1925
edificiul a fost cumpărat de către Direcția Generală a Poștelor pentru Oficiul
Poștal și Telegrafic Bacău. Oficiul Poștal Bacău a funcționat în acestă clădire
până în anul 1972 când pe acest loc s-a construit Magazinul Universal
“Luceafărul”.
Municipiul Bacău, în latină Bacovia, în maghiară Bako, în germană Barchau, în poloneză Bakow, supranumit orașul lui Bacovia, este
reședința și totodată cel mai mare oraş din judeţul Bacău,
provincia Moldova, România, fiind situat pe râul Bistriţa. Suprafața
municipiului este de 43 kilometri pătrați, iar populația este de aproximativ
177000 de locuitori. Bacăul își are stramoșii până în comuna primitivă,
mai precis în paleoliticul superior cam 5000 de ani în urmă. În perimetrul
Pieței Revoluției s-a descoperit un racloir de silex negru-vinețiu
de formă trapezoidala, obiect folosit la vânătoare. Acest obiect de silex
mărturisește primele exemple de comerț, deoarece acest material nu se gasea
prin aceasta zona, deci era adus din depărtări. O altă prezență umană în vatra
localității, s-a descoperit cu ocazia săpăturilor pentru Pasajul Mărgineni. La
opt metri adâncime, muncitorii găsesc urmele unei așezări din epoca mijlocie a
bronzului - Cultura Monteoru. Cu puțin timp în urmă se știa că prima
atestare documentară a localității este de pe tipul lui Alexandru cel Bun, 6
octombrie 1408. Însă pe baza unei indelungate cercetări de arheologie,
Bacăul a mai îmbătrânit. Cercetătorul Ștefan S. Gorovei demonstrează că
Bacăul are actul de naștere între anii 1391 - 1432 pe timpul domniei lui
Petru Mușat. În anul 1399, orașul este menționat în Documentul lui Iuga
Vodă, prin care se dă carte de judecată între spătarul Răducanu cu răzeșii
satului Brătila, din ținutul Bacăului. La 15 aprilie 1400 aflăm ca în
Bacău se află o parte a Cavalerilor Ioaniți, numiți mai târziu Cavalerii
de Malta. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă şi
actuală ale municipiului Bacău, iar dedesubt pozele câtorva monumente de
cultură și arhitectură băcăuane, din vremuri diferite, dar și câteva vechi trimiteri poștale ilustrate.
Biserica Precista, construită de Alexandru cel Bun
Hotelul Athene Palace și Teatrul Mărăști
Moara de Aur
Fabrica de hârtie "Letea"
Fabrica de cherestea "Bicazul"
Biblioteca județeană
Statuia Vasile Alecsandri și vila Șutzu
Strada Mare
Catedrala Sfântul Nicolae
Primăria
Institutul pedagogic
Fațada Manea
Hotelul "Decebal"
Hotelul și Restaurantul "Bistrița"
Cazarma artileriei
Strada Centrală
Calea Mărășești
Palatul Camerei de comerț și industrie
Casa memorială George Bacovia
Sfatul popular regional
Strada Ioniță Sturza
Palatul municipal
Liceul "Principele Ferdinand"
Cazarma Regimentului 27 Infanterie
Curtea rabinului Israil Friedman
Grădina Publică
Primăria și Statuia lui Kogălniceanu
Gara
Vedere generală
Vedere
Marele hotel Imperial
Bacăul este
un judeţ în regiunea Moldova din România, care are suprafața de 6603
kilometri pătrați, numără aproximativ 700000 de locuitori, având reşedinţa în
municipiul Bacău. Principalele cursuri de apă sunt: Siret, Bistrița, Trotuș,
Tazlău, Berheci, Zeletin, iar principalele lacuri sunt: Bălătău (baraj
natural), Belci, Poiana Uzului (alimentare cu apă), Racova, Gârleni, Șerbănești
și Lilieci (hidroenergetice). Ca subunităţi administrative judeţul Bacău are 3
municipii - Bacău, Moinești, Onești, 5 oraşe - Buhuși, Comănești, Dărmănești, Slănic
Moldova, Târgu Ocna şi 85 de comune. Sus am postat harta și stemele veche,
interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului, iar dedesubt pozele câtorva
monumente de cultură și arhitectură din județul Bacău, din vremuri diferite,
câteva frumoase locuri de vizitat pe aceste meleaguri dar și unele cărți
poștale ilustrate.
Vederi - Agăș
Pădurea Izvorul Alb și trecerea mașinii cu butuci
Vilele Anastasiu și Cosma - Slănic Moldova
Podul de Fier și Tunelul de la Mosoara - Târgu Ocna
Vederi - Ghimeș
Vila Scurtu - Slănic Moldova
Gara - Călimănești
Vedere - Slănic Moldova
Viaductul - Palanca
Vederi - Poiana Sărată
Schela "Steaua Română" - Moinești
Hotelul "Zimbrul" - Slănic Moldova
Cazinoul Regal, vilele Scurtu,
Holban și dr.Russ - Slănic Moldova
Vedere - Buhuși
Cazinoul Regal și Hotelul Racoviță - Slănic Moldova
Izvorul nr. 1 - Slănic Moldova
Biserica - Borzești
Casa de cultură - Târgu Ocna
Primăria - Onești
Primăria - Moinești
_________ooOoo________
O OBLIGAȚIUNE ROMÂNEASCĂ
CU CUPOANE DETAȘABILE
Societatea creditului funciar urban - București - 10000 lei 1930
O VORBĂ DE DUH 
UN DIALOG EPIGRAMATIC
