Epaminonda's Blog.....: MUNCHENBERNSDORF

***

VORBE DE DUH

DE LA ÎNAINTAŞI

LOCUŢIUNI, MAXIME

ŞI PROVERBE LATINE

Testius unus, testius nullus. – Un singur martor este ca şi cum nu ar fi niciunul.
Trahit sua quemque voluptas. – Fiecare cu tentaţia lui.
Tempus vulnera sanat. – Timpul vindecă rănile.

_______________xxXxx______________

CÂTEVA

MEDALII ROMÂNEŞTI

Informaţii generale despre medalistică

şi subiectul ei de studiu, medalia,

poţi citi în articolul

LE HAVRE - FRANŢA

Anton Dumitriu * 1905 -1992

Centrul memorial

Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Anton Dumitriu

1996 - S.N.R.Secţia Brăila - Muzeul Brăilei

Anton Dumitriu (născut la data de 31 martie 1905 şi decedat în anul 1992) a fost un cunoscut filozof şi logician român. S-a născut la Brăila, oraș în care urmează școala primară și liceul. Devine student al Facultății de Științe a Universităţii din Bucureşti, iar în 1929 obține licența în Matematici. Între 1929 – 1933 este profesor de matematică la o școală din Brăila apoi între 1933 – 1938 profesor la Liceul „Mihai Eminescu” din Bucureşti. În 1934 Anton Dumitriu devine asistent la cursul de geometrie descriptivă de la Școala Politehnică din București. Între timp studiază cursuri de filosofie și în 1938 își susține doctoratul în filosofie cu teza Bazele filosofice ale științei în fața unei comisii al cărei președinte a fost Constantin Rădulescu Motru. În același an devine asistent la cursul de Logică de la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, parcurgând succesiv funcțiile de conferențiar și profesor titular al catedrei de Logică. Timp de cinci ani (1942-1947) este directorul publicației universitare „Caiete de Filosofie” iar între 1944-1946 este directorul săptămânalului „Democrația”. A publicat atât în reviste românești (Revista de Filosofie, Revista Fundațiilor Regale, etc) cât și străine (The Journal of History of Philosophy, Scientia, Notre Dame Journal of Formal Logic, Il Contributo, etc). Între 1946 -1948 este deputat în Parlament dar în 1948 este înlăturat de la Universitate împreună cu alți profesori printre care C. Rădulescu Motru, I. Cartojan, etc. După 16 ani, în 1964 este numit cercetător la Centrul de logică al Academiei iar mai târziu șeful sectorului de cercetări privind logica clasică din cadrul Centrului. A fost membru al Academiei Mediteranea del Dialogo din Roma, al Academiei Marchese din Ancona și al Centrului superior de Logică și știință comparată, a fost profesor onorific la Facultatea liberă de filosofie comparată din Paris și la Institutul superior de științe umane din Urbino.

Muzeul Brăilei s-a născut odată cu biblioteca publică a oraşului, fiind întemeiat la începutul anilor '80 ai veacului al XIX-lea. Atunci, mai precis la sfârşitul anului 1880, la 3 noiembrie, în Conferinţa profesorilor din cadrul gimnaziului real din Brăila 8 din cei 10 profesori: Şt. C. Hepites, I. Guliotti, Z. Deimeze, Iordan Dimitriu, I.C. Tacit, Pr. M. Guzianu, Drag. Constantinescu şi Atanasie Popescu - directorul acestei instituţii de învăţământ au hotărât să supună subscripţiei publice înfiinţarea unei biblioteci şi a unui muzeu pe lângă gimnaziu. Muzeul se poate vizita şi azi în Piaţa Traian la nr.3.

Costache Caragiale

Întemeietorul primei trupe teatrale la Botoşani

Secţia numismatică Botoşani

150 de ani de teatru românesc la Botoşani

1838 - 1988

Costache Caragiale (născut la data de 29 martie 1815 şi decedat la data de 13 februarie 1877) a fost un actor român, dramaturg și profesor de artă dramatică. A fost elevul lui Costachi Aristia şi și-a pus întreaga artă în slujba idealurilor progresiste, democratice ale Revoluţiei de la 1848. Şi-a făcut debutul la Bucureşti în 1835, iar 3 ani mai târziu a organizat primul teatru dramatic în Iași (primul Teatru Naţional din România). În următorii 15 anii, Costache Caragiale a colaborat cu cele mai importante teatre naționale ale vremii din Botoşani, Craiova, Iaşi unde a promovat piesele de teatru ale celor mai talentați dramaturgi romani printre care Vasile Alecsandri şi Costache Negruzzi. În 1850 se întoarce în București și doi ani mai târziu devine cel dintâi director al Teatrului Mare (Naţional). În 1887 fratele său mai mic, Iorgu Caragiale construiește propriul său teatru în București, iar nepotul său, Ion Luca Caragiale avea să devină cel mai mare dramaturg român.

Teatrul Național din Craiova este o instituție publică de cultură finanțată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național. El s-a înființat în anul 1850. După Revoluţia din 1989, teatrul a luat numele scriitorului Marin Sorescu. Actuala clădire a teatrului craiovean, un adevărat simbol al orașului, creație a arhitectului Alexandru Iotzu, a fost inaugurată în 1973.

La Botoșani prima reprezentație în limba strămoșească a avut loc în 1838, când directorul Școlii Domnești, Nicolini, asociat cu Costachi Caragiali a început o serie de reprezentanții. La 27 noiembrie 1838 se juca in al patrulea abonament „Uniforma lui Velington” comedie într-un act de Otto von Kotzetbue. Afișul a fost scris de mână și în el se anunță că „priveliștea” se va sfârși într-o pantomie în două acte „Troa Diup” și începutul va fi punct la 6 jumătate ceasuri evropenești. În aceeași iarnă trupa lui Nicolini a mai jucat piesa „Ștefan cel Mare” de Gh. Asaki și „Plumper” sau „Amestecătorul în toate” de I.F. Junger. Sala de spectacole era la Școala Domnească, unde încăpeau 40 de scaune. După zece ani, în iarna 1848-1849 mai mulți boieri și cucoane din Botoșani au jucat teatru pentru scopuri filantropice, adunându-se suma de 1045 lei în folosul săracilor. În stagiunea 1857-1858, s-a înființat o trupă teatrală moldovenească în Botoșani, sub direcîia lui Costachi Bălăceanu și a pitarului Costachi Vasiliu. La 10 mai o 1858, 70 de boieri și negustori adresează Ministerului de Interne o petiție prin care cereau „înființarea și statornicirea unui teatru la Botoșani”. Prin 1860 se construiește prima sală de teatru cunoscută sub denumirea „Teatrul Petrache Cristea”, Botoșanii fiind astfel printre orașe din țară care aveau o sală de reprezentanții teatrale după modelul celor din Occident, cu scenă, doua rânduri de loji, parter, orchestră și celelalte accesorii. Sala văruită în alb, era jumătate de elipsă, cu despărțiturile de la loji din scândura vopsite cu alb, fără capitonaj și fără scaune, pe care publicul și le aducea de acasă în seara reprezentanției. În mijlocul plafonului atârna un candelabru uriaș, în care erau înfipte vreo două sute de lumânări de parafină, ce trebuia coborât până jos pentru a putea fi aprinse lumânările. Stalurile un fel de lavițe cu spătar erau rezervate numai bărbaților. Pentru orice femeie ar fi fost o lipsă de respect să apară la teatru în stal. Trei lovituri de butuc în dușumeaua scenei anunțau publicul că reprezentația va avea să înceapă. Într-o astfel de sală, trupele de teatru străine care treceau prin punctul de frontieră Burdujeni spre București și de acolo spre Constantinopol, se abăteau de cele mai multe ori pentru una sau mai multe reprezentanții și la Botoșani, oraș cu un public iubitor de teatru și mai presus de toate cu o generație tânără entuziastă. În fiecare toamnă Botoșanii vedea sosind câte o trupă de actori pentru stagiunea de iarnă! Trupele Pascaly, Alexandrescu, Poenaru, Popescu, etc. În 1864, angajat ca sufleur al trupei Vlădicescu-Tardini, era marele nostru botoșănean poetul Mihai Eminescu. El era angajat și ca scriitor de roluri. Pe scena acestui teatru a apărut și actori străini: Adelina Patti- celebra stea de la Oprea din Paris în 1865. Alături de traduceri din germană sau franceză, erau pe atunci în mare „favoare” primele lucrări dramatice din literatura română. Iată ce scrie Veronica Micle despre piesa „Fântâna Blanduziei” de V.Alecsandri, prezentată de Naționalul bucureștean în 1885 cu Aristița Romanescu și Constantin Nottara: „... în Botoșani entuziasmul și ovațiile n-au lipsit”. După 1885, din cauza deteriorării clădirii, spectacolele trupelor ce veneau de la Botoșani se dădeau în „Sala meseriașilor”. Aici în 1900 însoțită de trupa : „Burgtheater” din Viena, a dat două reprezentanții cu piesele „Hedda Gabler” și „Strigoii” de Ibsen, marea tragediană Agatha Bârsescu. În 1901 ia ființă o nouă sală, „Teatrul Popovici” după numele proprietarului. Aici au jucat Aglae Pruteanu în „Nora” de Ibsen si „Dama cu camelii” de Al. Dumas-fiul, Ermette Novelli în „Moartea civilă”, Constantin Tănase în opereta „Husarii la manevră”. Dar necesitatea unui teatru pe măsura orașului care la început de secol era al patrulea ca număr al locuitorilor după București, Iași și Galați, a preocupat mereu pe edilii orașului. În ianuarie 1912 se constituie „Societatea pe acțiuni-Teatrul Eminescu” având 75 de acționari și un capital de 400000 lei. La 23 septembrie același an, s-a pus piatra fundamentală a construcției acestui „templu al artei”, care a fost terminată doi ani mai târziu. Clădirea, după planul arhitectului Grigore Cerchez, în stilul eclectismului de școală franceză, se compară prin proporții și bogăție a ornamentației cu Teatrul Național din Iași. A fost inaugurată oficial în seara zilei de 21 decembrie 1914, cu piesa „Lorica noastră” a Naționalului bucureștean. De asemeni elevii liceelor din localitate au prezentat un program artistic coruri, cântece, dansuri populare și un tablou alegoric pe tema „Sărmanul Dionis”. Pe scena acestui teatru au apărut figuri de seamă ale vieții artistice și culturale românești. Aici a răsunat ultima oară în orașul său natal, cu ocazia „Congresului Ligii Culurale” a răsunat vocea marelui savant Nicolae Iorga, care a ținut conferință despre „Cum trebuie înțeles Eminescu” în care l-a cam combătut pe Călinescu. La 8 aprilie 1944, frumoasa clădire a Teatrului „Eminescu” este parțial distrusă de un bombardament, după care este radical transformată între 1956-1958, când se reconstruiește, astfel încât vechea compoziție nu mai poate fi identificată. În septembrie 1958, se inaugurează noul Teatru „Mihai Eminescu”. Prima stagiune artistică se deschide la 16 octombrie 1958 cu premiera piesei „Mielul turbat” de Aurel Baranga în regia lui Paul Sireteanu și scenografia lui Constantin Piuliță. De atunci Teatrul „Mihai Eminescu” a atras atenția și considerația întregii mișcări teatrale românești, aici prezentându-se în premieră absolută operele lui Nicolae Iorga, Mihail Sorbul, Eugen Lovinescu, Vasile Voiculescu, etc. Aici a văzut lumina rampei opera dramatică a „Luceafărului”, patronul teatrului și al întregii spiritualități românești.

Teatrul romanesc in Moldova este detinatorul unei istorii prestigioase, la 27 decembrie 1816 se reprezinta prima piesa in limba romana, in 1837 avea sa apara primul afis cu titulatura de Teatru National si incep spectacole organizate in stagiuni iar din 1840 teatrul roman si cel francez sint unite sub o singura administratie nationala. Noua directie-Vasile Alecsandri, C.Negruzzi si Mihail Kogalniceanu deschide stagiunea pe 1 ianuarie 1841. Istoria clădirii Teatrului Naţional din Iaşi, care din 1956 primeşte numele poetului şi omului de teatru Vasile Alecsandri, este legată de un eveniment mai puţin fericit – distrugerea vechiului Teatru de la Copou în urma unui incendiu devastator, în noaptea de 17 spre 18 februarie 1888. Demersurile pentru construirea noului local de teatru au durat până în 1894 când, datorită stăruinţelor primarului, ale Consiliului comunal, precum şi ale deputatului Miltiade Tzoni, este aprobat contractul cu arhitecţii vienezi Fellner şi Helmer care „până astăzi au zidit mai bine de douăzeci de teatre care sunt modele de bun gust şi de bună orânduire”: Viena, Praga, Odessa, Mainz, Hamburg, Oradea, Darmstadt, Budapesta, Timişoara, Augsburg, Cernăuţi, Carlsbad, Fiume, Pressburg, Szegedin, Cluj sau Berlin. Execuţia construcţiei a fost încredinţată unei societăţi bucureştene, iar uzina electrică şi cea termică au fost realizate de o societate berlineză. De notat că de la uzina electrică s-au alimentat primele instalaţii de iluminat public din Iaşi (iluminatul Pieţii Teatrului cu 12 lămpi electrice cu arc voltaic) care constituie începutul electrificării oraşului Iaşi. Lucrările de construcţie durează doi ani şi în 1896, la 2 decembrie, în cadrul unei impresionante ceremonii culturale, are loc solemnitatea predării cheilor primarului Nicolae Gane. Sala Mare cu 750 de locuri organizată în stal, loje şi balcon impresionează prin rafinamentul, fantezia şi somptuozitatea ornamentelor de inspiraţie barocă şi rococo, fie că este vorba despre reprezentările sculpturale sau picturale. Cele 1418 lămpi electrice şi candelabrul cu 109 becuri din cristal de Veneţia luminează un teatru cu o personalitate arhitectonică unică. Cortina principală, pictată de maestrul vienez Lenz şi terminată de unul din discipolii săi, este concepută sub forma unei alegorii a vieţii cu cele trei vârste în plan central, la dreapta fiind imaginată simbolic Unirea Principatelor; partea stângă pictată de ucenicul lui Lenz este diferită de rest prin stil şi culoare. Plafonul şi cortina de fier (sau de incendiu) au fost pictate de Alexander Goltz. Cortina de fier prezintă motive ornamentale dispuse simetric, iar plafonul – adevarată operă de artă – a avut ca tematică Povestea, reprezentată figurativ prin alegorii paradisiace, nimfe şi îngeri încadraţi de o stucatură rococo. Tot pe plafon, deasupra fosei orchestrei, se află stema celor patru provincii reunite, cu însemnele heraldice ale fiecăreia, iar din stema regală aflată într-un plan paralel, cel mai vizibil este sceptrul, însemnele regale fiind îndepărtate după abdicare.

Ion Popescu Voiteşti * 1876 - 1944

50 de ani de la moarte

Expoziţia filatelică comemorativă

Bălăneşti - 1994

Ion Popescu-Voiteşti (1876-1944) Geologia românească a dat ştiinţei savanţi unanim apreciaţi, atât pe an naţional cât şi pe plan intenaţional. Ion Popescu-Voiteşti este savantul ale cărui cercetări în domeniul geologiei au dus la concluzii ştiinţifice larg acceptate, multe dintre ele servind şi azica punctde pornire în acţiunea de scoatere la iveală, pe o scară largă şi în folosul poporului, a avuţiilor subsolului României. Viitorul profesor şi om de ştiinţă s-a născut în anul 1876 – într-o zi de toamnă târuie – în familia lui Ioan al Voitescului şi a Anei Băluţă din comuna gorjeană Radoşi. Copilăria a petrecut-o în sătucul natal, în casa părintească, iar „lumina acelor ani” s-a răsfrânt „în întreaga făptură” şi „a durat, la fel de limpede, tot restul vieţii”. Sunt anii când „s-a îmbătat de soare, verdeaţă şi de cântecul păsărilor, păsrând o nemărginită gragoste pentru natură”. Alintându-l, părinţii îi spuneau Oanţă. Şi el nu numai că nu s-a împotrivit,dar le-a şi dat semne că acest nume îi plăcea de-a binelea. Oanţă a avut parte de două mame: mama care l-a adus pe lume şi care, plecând, tânără, pe celălalt tărâm, l-a părăsit pe când era foarte mic şi ar fi avut – el şi frăţiorii mai mici – atâta nevoie de dragostea şi îngrijirea ei, şi mama „de-a doua” sau „muma bună” – cum s-a obişnuit să-i spună ei - care are meritul de a fi „strâns” laolaltă copiii din „două case” şi de a-i fi crescut fără să facă nici o deosebire între ei. Când nici nu împlinise şase ani, şi-a îndreptat paşii, dornic să cunoască, să afle, să ştie cât mai mult, către micuţa şcoală primară din satul natal. Copil ager, inteligent şi muncitor, s-a remarcat, încă de la început, prin uşurinţa cu care îşi însuşea cunoştiinţele predate de învăţătorul – domnul Alboiu – cel „blând la înfăţişare dar aspru la vorbă” – al cărui chip pare că, odată cu trecerea anilor, l-a şi uitat sau dacă abia şi-l mai amintea „ca prin ceaţă”. Fire emotivă, la şcoală – din motive mai mult sau mai puţin serioase – plângea, uneori: „Mă văd, la şcoală, în banca de lângă peretele din fund, lângă unul mai mare care, de câte ori plângeam – şi plângeam foarte des – mă imita, sughiţând şi strâmbându-se la mine, până mă făcea să râd”. Ca orice copil, care s-a născut şi a copilărit în mediul rural, iubea florile, albinele, păsările şi, dintre animalele domestic, mai ales caii. Pe timpul vacanţelor şcolare era fericit. Liber, „ca păsările cerului”, evada în mijlocul naturii, unde rămânea – împreună cu copiii vecinilor, cu colegii de clasă, cu prietenii – de dimineaţa, „din răsăritul soarelui”, şi până seara, când se întorceau vitele de la câmp: „... toată ziua nu veneam acasă de fel; aveam mâncare la noi sau, de cele mai multe ori, ne-o pregăteam singuri, pe câmp...” A fost un copil bun, sociabil, altruist, darnic: a fost încă de mic – s-a spus – foarte darnic şi nu doar „cu gândurile”, ci şi cu „avutul său”. Le-a împărţit celor din jurul său, „fără nici o precupeţire”. Pentru exemplificare: „... când venea toamna şi viile erau coapte, ne apropiam cu vitele până sus, în culmea dealului, sub gardul viilor, şi atunci, mergeam, cu pândarul, în via noastră şi le aduceam la toţi struguri”. În anul 1877, copilul Voitescului încheie cursurile şcoii primare. Făcuse aici cinci clase. Şi e parcursese – îşi va aminti mai târziu – „fără mult necaz”, dar şi fără „mult bine”. Ajuns la Târgu Jiu a fost nevoit – întrucât nu împlinise vârsta de 12 ani, necesară pentru admiterea în liceu – să repete cursurile clasei a IV-a. Contactul cu oraşul a constituit pentru el, copilul venit dintr-un sat de ţară, un veritabil şoc. În schimbul liniştii din locurile care venea, zarva obositoare, enervantă, a oraşului. Alţi oameni... Alte preocupări... Alte imagini...Prima zi de şcoală a fost şi ea una a surprizelor. Neplăcute, din păcate... Mai întâi, învăţătorul, noul învăţător, Moroşanu, care l-a primit cu o privire rece, cu un aer de indiferenţă şi care i-a vorbit pe un ton grav, aspru, neprietenos. A urmat – la fel de surprinzătoare (şi neplăcută) – întâlnirea cu noii colegi de clasă, copii ai orăşenilor, a căror ţinută contrasta puternic cu cea a noului venit: „... am văzut, atunci, diferenţa de îmbrăcăminte între mine, care purtam un surtucel şi aveam pantalonii de dimie sură de casă, o cămaşă de bumbac ţesută de muma şi închisă la gât cu nasturi de piatră, iar în picioare ghet grele...” Copil echilibrat, învăţat cu lipsurile şi, pe deasupra, optimist, el s-a acomodat, treptat, cu colegii de clasă şi cu noul învăţător. De la o vreme, diferenţa existentă între calitatea şi culoarea materialului din care le era confecţionată uniforma a trecut pe un plan cu totul secundar, a început să nu mai prezinte nici o importanţă. Important era acum altceva: modul în care ănvăţa. Apreciindu-i calităţile, tot mai mulţi din colegi şi l-au dorit tovarăş de joacă, s-au străduit să-i câştige prietenia. Era văzut dându-se pe gheaţă sau, împreună cu „orăşenii”, vara, prin parcuri sau scăldându-se în apele Jiului iarna bătându-se cu bulgări de zăpadă. În toamna anului 1888 merge la Craiova, la Liceul Carol I, şcoală a cărei faimă devenise cunoscută în întreaga ţară. În liceu, a fost înscris cu o anumită dificultate. A avut nevoie, în prealabil, de aprobarea directorului, pentru „dispensă de vârstă” şi a obţinut-o. Pe cererea făcută, în acest scop, de către unul dintre pedagogi, conducătorul liceului a scris – îşi aminteşte el – cu litere mari, cu cerneală neagră: „Se aprobă”. Apoi a semnat: „Gh. P. Constantinescu”. Era – aveam să aflu târziu de tot – tatăl celebrului inginer şi inventator George Constantinescu”.La concursul de admitere nu a avut „probleme”. A fost admis cu o medie generală ce i-a permis să beneficieze de bursă. Rezultatul obţinut i-a demonstrat că avea o foarte bună pregătire la disciplinele de bază (limba română şi matematică), i-a risipit unele din îndoieli, în ceea ce priveşte pregătirea sa iniţială, i-a dat încrederea de care avea atâta nevoie în „bătălile” ce urmau.La Craiova, tânărul Ion Popescu a cunoscut locuri noi, şi oameni noi; a făcut cunoştiinţă cu regimul sever al vieţii de internat, care i-a îngrădit libertatea, i-a limitat posibilitatea de mişcare. Şcolar silitor şi disciplinat, s-a situat, an de an, între primii din clasă. Dintre profesorii pe care i-a avut, şi pe care i-a apreciat cel mai mult au fost: N. Cantorichi – la geografie; Simeon Michali – la ştiinţele naturii; Ion Faur – la limba latină; Scarlat Mateescu – la matematică şi Ion Ilarian – muzică. Urmărindu-i, în timp, evoluţia, ne dăm seama că omul de ştiinţă şi artistul care a fost I.P. Voiteşti s-a născut din frământările primilor ani de existenţă, din perioada copilărei sale – o vârstă marcată de pierderea mamei, de lipsuri şi umilinţe, dar şi de unele împliniri şi bucurii de neuitat. Spre geologie a fost dirijat de înclinarea naturală către marile taine ale naturii, una din laturile cele mai caracteristice din existenţa sa. L-a ajutat, de asemenea, să aleagă acest drum, profesorul său de ştiinţele naturale, care – remarcându-i interesul pentru acest domeniu – i-au acordat un plus de atenţie, i-a facilitat accesul în laboratorul şi în muzeul – unde se afla deja o bogată colecţie de minerale, i-a pus la dispoziţie cărţi şi unele reviste româneşti şi chiar străine. În perioada cursurilor liceale, viitorul om de ştiinţă a demonstrat că poseda reale aptitudini pentru artă şi poezie. Fără o pregătire specială în domeniu, „le mânuia pe toate cu uşurunţă”. Doinea din fluier de mic copil şi a învăţat singur să cânte la flaut.Şi cânta „ca un veritabil profesionist”. Desena. Schiţele de portret, realizate de artistul amator, conţin unele elemente şi trăsături proprii, de regulă, caricaturii. Schiţele şi desenele sale – unanim apreciate nu doar de amatori, ci şi de specialişti – pun în evidenţă talentul înăscut al autorului lor. Ele reflectă, credem – deşi nimeni n-a spus-o – şi contribţia celor doi învăţători şi a profesorilor de desen la Liceul din Craiova. Numele lor: Isidor Selegeanu şi Constantin Stravolca. Potrivit reglementărilor în vigoare atunci, în 1895, tânărul care purtase cu mândrie uniforma şi chipiul proprii elevilor din Liceul Carol I a trebuit să se îndrepte spre Capitală, pentru a-şi trece examenul de bacalaureat. Şi, firesc, succesul a fost deplin... A urmat după aceea pregătirea de nivel superior şi rezultatele ei. Licenţiat în 1898 al Facultăţii de Şiinţe din cdrul Universităţii din Bucureşti. Apoi specializarea în domeniul geologiei, la Viena, unde beneficiază de îndrumările savanţilor Uhling şi Diener. Şi ca o încoronare a eforturilor făcute, susţinea, în iunie 1910, cu un remarcbil succes, la Sorbona, teza de doctorat. În continuare ... o strălucită carieră didactică şi ştiinţifică. O operă, a cărei valoare i-a asigurat dreptul de a ocupa un loc în cadrul celui mai înalt for ştiinţific al ţării – Academia Română. În dimineaţa zilei de 4 octombrie 1944, savantul a pornit voios, cum făcea adesea, la vânătoare, pe dealurile copilăriei. Plecase, „cu gândul la sinteza geologiei româneşti, pe care o răsfoia zilnic, făcând ultimile retuşuri”. Tratatul era, în sfârşit gara pentru tipar. În ziua aceea, a închis dactilograma mulţumit de lucrul săvârşit: „Orice s-ar întâmpla, e bine că lucrarea asta este gata...” Spre seară, se întorcea acasă, ca niciodată, cu tolba goală. Aducea cu el, însă, un mănunchi de brânduşe, în buzunarul de la piept. O durere scurtă l-a săgetat prin inimă. S-a sprijinit în armăşi, în clipa următoare, s-a aşternut pentru totdeauna pământului. N-a mai apucat să rostească nici un cuvânt. Peste numai o lună şi jumătate ar fi împlinit 70 de ani.

Ferită de agitaţia lumii moderne, aproape de capitala judeţului şi totuşi departe de grijile ei cotidiene, în zona colinară a Bălăneştilor, se remarcă, din şirul caselor de la Voiteştii din Vale, o clădire impunătoare în spatele unei porţi înalte, cu acoperiş din şindrilă. Vila „Elena-Luna Voiteşti” ( după numele soţiei) a fost proiectată de renumitul arhitect Iullius Doppelreiter, de numele căruia se leagă cele mai frumoase clădiri din judeţul nostru. Casa, a cărei construcţie a fost finalizată în anul 1940, a găzduit familia marelui geolog după retragerea sa la pensie în anul 1941 şi până în ultima zi, 4 octombrie 1944. În perioada 1938-1940, când era încă profesor titular la catedra de geologie a Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti şi locuia împreună cu soţia în casa lor din Cotroceni, Voiteşti a construit vila din Bălăneşti, în perspectiva întoarcerii pe meleagurile natale. A gândit o construcţie solidă tocmai pentru a dura peste ani în diverse scopuri utile comunităţii locale, aşa cum dezvăluie testamentul lăsat. Numai o minte vizionară putea gândi acele ipostaze, atât de utile şi astăzi, după 70 de ani. Ochiul format al arhitectului remarcă cu uşurinţă stilul de construcţie născut din tradiţiile caselor gorjene, cu scări interioare şi tindă însorită, cu balcoane sub cupole atrăgătoare, cu ziduri trainice şi armonioase. Este, deci, inconfundabil stilul arhitectural „Iullius Doppelreiter”, mai ales că vestitul arhitect de origine austriacă (după tată) s-a format profesional în capitala imperiului habsburgic şi a proiectat mai toate clădirile importante din oraş şi judeţ între anii 1904 (anul stabilirii la Tg-Jiu) şi 1948, anul dispariţiei sale. Profesorul vede, dincolo de pereţii clădirii, acel cabinet de ştiinţele naturii unde îşi poate organiza cel puţin o oră deschisă pe semestru, împreună cu elevii săi. De altfel, la etajul casei memoriale sunt amenajate două încăperi ce găzduiesc expoziţii foto-documentare, obiecte, piese de mobilier, etc., care au aparţinut marelui geolog cât şi miniexpoziţii (mineralogică şi paleontologică) cu exemplare spectaculoase fosile şi actuale, corali, moluşte, spongieri, flori de mină, eşantioane reprezentative provenite din cercetarea de teren efectuată de Voiteşti, de studenţii şi colaboratorii săi, sau din achiziţii şi donaţii ulterioare. De-a lungul şoselei principale, la distanţă de câteva sute de metri de casa memorială se află, nu întâmplător, Şcoala Generală „Ion Popescu Voiteşti”. Pentru săteanul de rând, Casa Voiteşti este locul unde aleargă atunci când are nevoie de consiliere medicală. Începând cu anul 1992, vila a căpătat o destinaţie în plus, parterul fiind preluat de Dispensarul Comunal. Cu această ocazie, muzeul a reorganizat expoziţia de bază în două camere de la etajul clădirii, iar piesele mari de mobilier au fost transportate şi expuse la Muzeul Arhitecturii Populare de la Curtişoara.

In memoriam

Expoziţia filatelică Ploieşti

10 - 20 septembrie 1983

70 de ani de la moartea lui Aurel Vlaicu

13 septembrie 1913 - 1983

Această medalie este confecţionată

din bronz şi are diametrul de 50 mm.

Aurel Vlaicu s-a nascut la 19 nov. 1882 in satul Bintinti (jud. Hunedoara) si a murit la 13 septembrie 1913 langa Ploiesti in timp ce incerca sa treaca in zbor cu avionul sau Vlaicu II. Si-a facut studiile liceale la Orastie si si-a luat bacalaureatul la Sibiu (1902). A urmat apoi cursurile politehnicii din Munchen a carui diplomat este din 1907. Dupa ce a fost inginer la uzinele Oppel din Russelheim se intoarce in 1908 in tara si incepe construirea primului sau avion. Avionul sau, deosebit de bine construit, extrem de stabil si foarte manevrabil, la aceea vreme, i-a permis sa castige diferite premii in confruntari internationale in compania unor alti pioneri istrustri cum a fost francezul Rolland Garos. La concursul aviatic de la Aspern (iunie 1912), de langa Viena, cu Vlaicu II, castiga doua premii I la probele de aterizare la punct fix, aruncarea la tinta a unui proiectil. Dupa moartea sa colaboratorii sai C.Silisteanu si G.Magnani au terminat de construit avionul sau Vlaicu III, complet metalic.

Monumentul omagial din comuna Banesti - Prahova s-a ridicat in amintirea pionierului aviatiei romanesti Aurel Vlaicu, pe locul unde s-a prabusit cu avionul "VLAICU-2", construit si pilotat de el, la 13 Septembrie 1913, in incercarea temerara de a trece in zbor, pentru prima oara de un roman, Muntii Carpati, la fratii romani subjugati national sub imperiul Habsburgic.

_____________ooOoo_____________