duminică, 30 septembrie 2012

GRENADA


5 şilingi 1920
 GRENADA
Este o colonie britanică, insulă, situată în Oceanul Atlantic, sud estul Mării Caraibelor, care şi-a câştigat independenţa la data de 7 februarie 1974.
Suprafaţa insulei este 344 km.p., populaţia numără 89500 locuitori iar, capitala funcţioneză în oraşul Saint Georges.
Deviza naţională unanim acceptată este: Ţara, poporul, lumina!
Începând cu anul 1981, urmare a Tratatului de la Basseterre, alături de alte state,   face parte din uniunea politică şi financiară Statele caraibiene de est, confederaţie cu bancnotă unică însă personalizată prin sufixare la serie cu o literă majusculă (cazul statului Grenada - litera G).

Stema oficială de-a lungul timpului:

1875 – 1903
1903 – 1974

 1974 – prezent

Steagul oficial de-a lungul timpului:

 1875 – 1903

 1903 – 1967

1967 – 1974

1974 - prezent

Pe aversul bancnotei aplicate aici este reprezentat Regele George al V-lea al Marii Britanii, nume real George Frederick Ernest Albert, care a trăit în perioada anilor 1865 – 1936 şi a condus în perioada anilor 1910 – 1936.   


***

DOUĂ EPIGRAME
DIN VIAŢĂ
de Ion Moraru - Galaţi

DE LA VORBE LA FAPTE

Când îl auzi vorbindu-ţi, juri
Că-i om ce face cât vreo şapte…
La limbă are bătături
De cât vorbeşte despre …fapte!

UNUI PARLAMENTAR

Născut cândva prematur, fără voce,
Părinţii-au zis că-I un copil precoce
Şi aşa a fost, că azi, la unison,
Toţi recunosc că e un … avorton!

____________xxXxx___________

CÂTEVA INSIGNE ŞI

MEDALII ROMÂNEŞTI

Informaţii generale despre medalistică
şi subiectul ei de studiu, medalia, 
poţi citi în articolul 
LE HAVRE - FRANŢA


Prizonier în România - Insignă

Vasile Alecsandri 
Cel mai mare poet al renaşterii românismului
1821 - 1890
În al XXXIX-lea an domniei M.S. regelui Carol I
Fiind prim ministru G.Gr.Cantacuzino, 
ministrul culturii şi instrucţiunii publice M.Vlădescu,
primarul Iaşului Gh.Lascăr, 
statuie ridicată în Iaşi în 1905
Această medalie a fost confecţionată 
din bronz şi are diametrul de 36 mm.

Vasile Alecsandri * 1821 - 1890
Marelui poet Alecsandri,
România recunoscătoare 
Iaşi - 1906 
Această medalie a fost confecţionată 
din bronz şi are diametrul de 35 mm.

Vasile Alecsandri  a fost un poet, prozator și dramaturg  (născut 21 iulie 1821, Bacău — decedat 22 august 1890, Mirceşti, judeţul Iaşi). Provine dintr-o familie boierească de  mijloc. A studiat în casa părintească cu călugărul maramureșean Gherman Vida și la pensionul francez al lui Cușnim, apoi, între 1834 și 1839, la Paris, unde se consacră mai ales literaturii, după cîteva încercări nereușite în domeniul medicinei, în cel juridic și cel ingineresc. După înapoierea în Moldova, participă la toate inițiativele tovarășilor săi de generație: director al Teatrului din Iași împreună cu C. Negruzzi şi M. Kogălniceanu. A luat parte la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova, redactînd unul din documentele ei programatice și a petrecut un an de exil în Franța. Înapoiat în țară, ia parte la luptele pentru Unirea Principatelor Moldova şi Muntenia, se numară printre devotații lui Al. I. Cuza și e trimis de acesta în Franța, Italia și Anglia, pentru a determina marile puteri să recunoască faptul dublei sale alegeri. Deputat și ministru în mai multe rînduri, e ministru al României la Paris între 1885 și 1890. Ca scriitor, a debutat în 1840, cu nuvela Bucheti, publicată în "Dacia literară", și cu pieseta "Farmazonul din Hîrlău". După cîteva încercări în limba franceză, ca poet de limba română apare pentru prima dată în 1843 în Calendar pentru poporul românesc. Alecsandri e un scriitor angajat, inspirat de marile probleme ale epocii și, în același timp, un artist subtil, observînd lumea înconjurătoare fără scepticism, dar și fară exagerate iluzii, tinzînd în domeniul expresiei spre o senină clasicitate. Pastelurile, o parte din legende și proza memorialistică au rezistat cu succes trecerii timpului. Anii directoratului la Teatrul din Iași (1840-1842) sunt un exemplu al seriozității și puterii de muncă a tînărului scriitor. În istoria internă a personalității lui Alecsandri cîteva evenimente au jucat un rol determinant: dragostea pentru Elena Negri (sfîrsită tragic în 1847), care l-a  încurajat în rolul de poet național, dar i-a deschis și sursele, chiar dacă nu foarte profunde ale lirismului intim. Alecsandri este cel mai cuprinzator dintre scriitorii generației sale, exprimîndu-i nu numai năzuințele patriotice, ci și descoperirile din continentul vieții intime și încercîndu-și puterile în aproape toate genurile și speciile literare fundamentale. Alecsandri călătorește cu diferite prilejuri prin Moldova, Muntenia, Bucovina și Transilvania, în partea europeană a Turciei, în Italia, Austria, Germania, Franța, Spania, Anglia, nordul Africii, din plăcere personală, pentru a o însoți pe Elena Negri, plecată în căutarea unei clime mai favorabile sănătații sale zdruncinate, sau cu însărcinări oficiale. Fiecare din aceste călătorii, lasă urme în creația sa, în proză sau în versuri și se tipărește pe ecranul experienței omenești ce-i definește personalitatea publică și intimă. Descoperirea poeziei populare, care are loc cu ocazia unei asemenea călătorii, va marca profund destinul său de scriitor și va avea consecințe incalculabile asupra întregii dezvoltări a literaturii noastre din secolul trecut și de mai tîrziu. Prin traducerile în limbile franceză, germană, engleză ale poeziilor populare sau ale unora din poeziile originale, Alecsandri se numară și printre primii noștri scriitori moderni a căror operă a devenit accesibilă străinătății. Poeziile, cărora autorul însuși le-a acordat, în conformitate cu gustul și cerințele epocii, calitatea principală în cuprinsul operei, au fost structurate, în cîteva cicluri mai mult sau mai puțin unitare sub aspectul tematicii, al principalelor caracteristici stilistice și al epocii în care au fost scrise. Primele sunt cele inspirate din poezia populară, "Doinele". Al doilea grup de poezii, "Lăcramioare", apărute pentru prima dată în volumul din 1853, cuprinde partea cea mai mare a poeziei erotice a lui Alecsandri, Jurnalul poetic al dragostei pentru Elena Negri, Lăcrămioarele demonstrează mai curînd muzicalitatea versului alecsandrinian, decît aderența lui la lirica de confesiune; expresia e de aceea adeseori stîngace. Ciclurile de poezii intitulate "Suvenire" (1853) și "Margăritarele" (1863) au mult mai puțină unitate decît cele precedente. Deceniul al șaptelea al secolului al XlX-lea reprezintă un moment de cotitură în viața și creația lui Alecsandri. Pastelurile, Legendele și Ostașii noștri lărgesc și aprofundează, în același timp, inspirația folclorică, ce va rămîne una din constantele creației sale. Pastelurile, poezii descriptive, apărute, în marea lor majoritate, mai întîi în Convorbiri literare reconstituie în cheie poetică succesiunea anotimpurilor într-un peisaj românesc. Poet grațios și echilibrat, discret, dar vibrînd în fața frumuseții, atent la armonia ansamblului și fin cizelator de imagini surprinse fugitiv în evanescența anotimpurilor (Iarna, Sania, Malul Siretului), sensibil la farmecul naturii genuine, dar și la sugestiile rafinate ale unui obiect de artă, Alecsandri rezistă cel mai bine trecerii timpului tocmai în asemenea poezii în care manifestă calitatea reală a talentului său, răspunzînd totodata unei nevoi de armonie înnăscută sufletului omenesc. T. Maiorescu, într-un text din 1886, sintetizează într-o formulă pregnantă și acceptabilă pînă azi însemnătatea operei lui în ansamblu: “În Alecsandri vibrează toată inima, toată mișcarea compatrioților săi, cîtă s-a putut întrupa într-o formă poetică în starea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbei române în poezia populară, el ni l-a deschis; iubirea omenească și dorul de patrie în limitele celor mulți dintre noi el le-a întrupat; frumusețea proprie a pămîntului nostru natal și a aerului nostru el a descris-o; […] Cînd societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iași și București, el a răspuns la această dorință, scriindu-i comedii și drame; cînd a fost chemat poporul să-și jertfească viața în războiul din urmă, el singur a încălzit ostașii noștri cu raza poeziei. A lui liră multicordă a rasunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocia lui. (Sursa - Net - Vlada Afteni)  

Lui Vasile Alecsandri * 1821 - 1890 
România recunoscătoare
Statuia ridicată în Iaşi - 22 mai 1905
în zilele M.S. regelui Carol I,
prim ministru fiind G.Gr.Cantacuzino,
ministrul instrucţiunii M.Vlădescu,
primar Gh.Lascăr 
Această medalie a fost confecţionată 
din argint şi are diametrul de 35 mm.

Statuia lui Vasile Alecsandri din Iaşi este un monument de bronz închinat poetului, prozatorului și dramaturgului român Vasile Alecsandri (1821-1890), care a fost realizat de către sculptorul polon de origine germană Wladimir C. Hegel și dezvelit la 15 octombrie 1906 în municipiul Iași. Inscripția de pe soclu, care conține și două basoreliefuri înfățișându-i pe doi dintre eroii legendari ai lui Alecsandri, sună astfel: „Poporul român, poetului său iubit, 1905”. Statuia este amplasată în fața Teatrului Naţional Vasile Alecsandri din Iaşi. Imaginea statuii lui Vasile Alecsandri din Iași este prezentată liric și într-unul din sonetele poetului Mihai Codreanu (1876-1957), sonet intitulat "Statuia lui Alecsandri":

„E viu în bronz. Pe fruntea lui senină 
Ard razele superbei sale glorii, 
Pe când răsar încet cu-ncetul zorii 
Și umplu primăvara de lumină.

Atunci, cu inima de-avânturi plină, 

Mărețul bard privindu-și cântătorii 
Din țara lui de-acum îl prind fiorii Ș
i fruntea pentru-o clipă și-o înclină.

Apoi se reculege. 
Piedestalul 
Îl simte parcă tremurând metalul 
Și-Alecsandri, în auroră cântă…

Iar glasu-i, peste veacuri înainte, 

Înalță-n cer cu pietate sfântă 
Eternii lauri ai latinei ginte”.

___________ooOoo___________

Ecuador - Bond - 25 sucres 191x
Republica del Ecuador

Câteva ornamente decorative marginale 
de pe acţiuni germane 

con_dorul@yahoo.com




MUHLAU - GERMANIA



***

DOUĂ EPIGRAME
DIN VIAŢĂ
de Ion Moraru - Galaţi

UNEIA

De graţii toată plină şi mondenă,
Electrizând cu nurii săi fireşti,
Cu trupul unduind ca o sirenă,
Ea a ajuns momeală pentru…peşti!

MIGRAŢIA ROMÂNILOR

De biruri strânşi ca într-un cleşte,
Românul nostrum-I supărat că
De ani de zile-o tot roieşte
Şi nu îşi mai găseşte …matcă!

______________xxXxx_____________


CÂTEVA INSIGNE ŞI

MEDALII ROMÂNEŞTI

Informaţii generale despre medalistică
şi subiectul ei de studiu, medalia, 
poţi citi în articolul 
LE HAVRE - FRANŢA

Organizaţia Naţională pentru Educaţie Fizică (O.N.E.F.) 
Insignă - Regatul României 

Ştefan cel Mare şi Sfânt * 1457 - 1504
Societatea ortodoxă naţională a femeilor din România
IN HOC SIGNO VINCES 
Medalie de bronz 
In hoc signo vinces este traducerea în limba latina a expresiei "ἐν τούτῳ νίκα", en toutōi nika, care are sensul "cu acest semn vei cuceri". Potrivit legendei, împăratul Constantin I a adoptat această frază din greacă, "εν τούτῳ νίκα", ca motto după viziunea sa cu Monograma lui Isus Hristos pe cer înainte de Bătălia de la Podul Milvian, împotriva lui Maxentius, din data de 12 octombrie 312. De-a lungul anilor a fost folosit ca motto de multe insituții militare, școli, organizații, etc.


Ştefan cel Mare şi Sfânt * 1457 - 1504
Societatea ortodoxă naţională a femeilor din România
IN HOC SIGNO VINCES 
Medalie de argint 
Pe fondul curentului feminist din ce in ce mai puternic in ultimul sfert al secolului XIX in Statele Unite ale Americii si in mare parte din statele din Europa, in Romania prinde contur o miscare feminista, cu prioritati sociale si culturale, urmate de preocupari politice dupa realizarea Marii Uniri. Societatea Ortodoxa Nationala a Femeilor Romane a luat fiinta in Mai 1910, la initiativa unui comitet de stralucite femei din elita societatii acelor vremuri, in fruntea carora s-a aflat Alexandrina Cantacuzino, "Principesa", nora celebrului latifundiar si om politic Gheorghe Grigore Cantacuzino "Nababul". Dintre fruntasele comitetului de initiativa pentru crearea Societatii Ortodoxe Nationale a Femeilor Romane se mai disting Elena Odobescu, Zoe Ramniceanu si Anastasia Filipescu. Nasterea acestei societati are aerul romantic al acelor ani, anuntul fiind facut de Alexandrina Cantacuzino in fata Catedralei Mitropolitane din Bucuresti, intr-una din duminicile lunii Mai 1910, la sfarsitul liturghiei. Asistenta, formata din protipendada Bucurestiului, dar si din oameni simpli, precum si diverse personalitati politice si bisericesti, a salutat initiativa. Societatea a capatat personalitate juridica prin sanctionarea de catre Rege a Decretului nr. 4062 / 28 Decembrie 1910, publicat in Monitorul Oficial nr. 255 / 1911 si avea ca scop declarat "unirea sufletelor şi mobilizarea energiilor pentru educaţia religioasă a tinerilor, pentru ajutorarea familiilor aflate în dificultate, pentru susţinerea Bisericii”. Societatea isi propunea apararea credintei ortodoxe si a bisericii stramosesti, dezvoltarea culturala, educarea copiilor din punct de vedere religios si national, acte de caritate, cresterea si sprijinirea integrarii sociale a orfanilor. Societatea s-a aflat sub patronajul Mitropolitului Primat Atanasie Mironescu si sub protectia Majestatii Sale Regele Carol I si a Reginei Elisabeta. Ca simbol al societatii a fost aleasa "crucea de otel invesmantata in panglica tricolora". Prima presedinta a societatii a fost decana de varsta a comitetului de initiativa, doamna Anastasia Filipescu, urmata - dupa moartea acesteia in Decembrie 1918 - de doamna Alexandrina Cantacuzino. Aderarea pe scara larga a femeilor din toate categoriile sociale a dus la crearea de filiale in toate orasele mari ale Vechiului Regat. Resursele societatii au devenit din ce in ce mai consistente, putandu-se crea mici asezaminte filantropice pentru cei aflati in nevoie. In timpul Primului Razboi Mondial, sediile societatii au fost transformate in spitale ad-hoc pentru tratarea ranitilor si a bolnavilor. Alaturi de Crucea Rosie, societatea a avut o mare contributie in vindecarea celor suferinzi, membrele participand activ ca sore de caritate la efortul urias implicat de razboi si de raspandirea maladiilor. In contextul razboiului, mentorul societatii si ingerul sau pazitor a devenit noua Suverana, Marea Regina Maria, "Mama Ranitilor". Perioada interbelica a avut, ca intreaga societate romaneasca, suisuri si coborasuri, pe fondul lipsurilor dupa Marele Razboi, cu revenire spre mijlocul anilor '20, apoi al crizei de la sfarsitul acelei decade, urmata de inflorirea de la mijlocul anilor '30, pana la declansarea celui de-al doilea macel a secolului XX. Dupa intrarea la 22 Iunie 1941 a Romaniei in al Doilea Razboi Mondial, pe masura ce frontul se indeparta, Societatea Ortodoxa Nationala a Femeilor Romane si-a asumat rolul misionar in Basarabia eliberata de sub sovietici, atat in sprijinirea redarii bisericilor scopului religios - transformate de bolsevici in magazii (in cel mai fericit caz  !), precum si de ajutorare a orfanilor si ranitilor, dar si al bolnavilor. O actiune memorabila a societatii este organizarea Craciunului 1941 pentru trupele romane la Odesa.  Sfarsitul razboiului a adus o perioada extrem de dificila, atat in context politic, cat si economic - marea seceta, lipsurile imense dupa razboi si - mai ales ! - prezenta ocupantului sovietic ce si-a impus un guvern marioneta la Bucuresti, si-au pus amprenta asupra anvergurii activitatii societatii. In cele din urma, dupa proclamarea abuziva a Republicii Populare Romane, noua putere a desfiintat toate organizatiile din societatea civila, Societatea Ortodoxa Nationala a Femeilor Romane trecand in istorie, la fel ca si alte mari societati sau asociatii care au reprezentat piloni ai evolutiei statului in diverse domenii - Cultul Eroilor, Liga Navala, Asociatia Romana pentru Propaganda Aviatiei. De-a lungul existentei sale, Societatea Ortodoxa Nationala a Femeilor Romane a emis diverse medalii, care erau purtate in piept la festivitati, suspendate de o funda tricolora, o paglica ingusta inodata in forma de fluture, trecuta prin inelul de prindere al medaliei. (Sursa - Net - Jurnal de hobby)

Ştefan cel Mare şi Sfânt 
Domnul moldovenilor * 1457 - 1504
Sărbătoarea centenarului al patrulea * 1504 - 1904
Medalie de argint

Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iar Ştefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia — după cum am spus — fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură — ca să zic aşa —, Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş. (Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea)

______________ooOoo_____________

Danzig - Bond 4% - 1941 - valori şi culori diferite
Danzig Westpreusischer Landschafflicher Pfandbrief 

Câteva vignete de pe acţiuni germane

con_dorul@yahoo.com



MARSEILLE - FRANŢA




***

DOUĂ EPIGRAME
DIN VIAŢĂ
de Ion Moraru - Galaţi

GUVERNANŢILOR

Aleşii noştri, din ultimii ani,
Cu diplomate pline şi valize,
Aubuzunarul doldora de bani
Şi paşaportul doldora de …vize!

RUGA MURIBUNDULUI

Doamne Sfinte, viză, dă-mi,
Pentru cele şapte vămi!
Unde o să-mpart parai –
Şpagă – să intru în …rai! 

________________xxXxx________________


CÂTEVA INSIGNE ŞI

MEDALII ROMÂNEŞTI

Informaţii generale despre medalistică
şi subiectul ei de studiu, medalia, 
poţi citi în articolul 
LE HAVRE - FRANŢA


C.A.R. - "Gata oricând"
Insignă cercetaş - Regatul României

Cercetăşia României 
Insignă cercetaş - Regatul României - Carol II - rege
Pe această medalie se remarcă nomograma 
regelui Carol II al României 
(două litere C, mari, de tipar, întrepătrunse 
iar la mijloc cifra II - doi roman)

Primăria oraşului Bucureşti
în amintirea vizitei domnului 
burgmaestru Dr.Karl Lueger
şi a delegaţiei oraşuşului Viena
la Bucureşti - 3/16 iunie 1906 
Această medalie a fost confecţionată 
din bronz şi are diametrul de 55 mm.

Dr. Karl Lueger (născut 24 octombrie 1844 la Viena şi decedat la 10 martie 1910 tot la Viena) a fost un politician austriac și susținător al cauzei românilor din Transilvania - în onoarea sa, în anul 1911, fosta stradă a Fântânii (din 1878), actuală Berthelot (din 1918), este denumită Karl Lueger. A fost fondatorul și presedintele Partidului Social Creștin, care l-a nominalizat ca primar al Vienei în 1895, după ce partidul câștigase alegerile pentru consiliul local. După trei respingeri, împăratul Franz Joseph a acceptat în final alegerea sa în 1897, astfel că din 1897 până în 1910 a fost primarul oficial al Vienei.



Bucureşti - 500 de ani
Bucureşti * 1459 - 1959

București-ul este capitala României și, în același timp, cel mai aglomerat oraş, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimată la 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al șaselea oraș ca populație din Uniunea Europeană. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mass-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un judeţ și este împărțită în șase sectoare.

Casa Presei Libere (cunoscută inițial drept Casa Scânteii) este o clădire localizată în nordul Bucureştiului. A deținut recordul de cea mai mare structură din oraş între anii 1956 - 2007. Clădirea a fost concepută inițial sub denumirea de Complexul Casa Scânteii. Ea a fost ridicată în 5 ani (1952-1957), (între anii 1949 - 1954, șef de proiect a fost prof. univ. emerit ing. Panaite Mazilu), fiind destinată publicării presei de stat și în special a ziarului Scânteia, "organ" al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. Antena de pe această clădire a susținut pentru o vreme, începând din anul 1956, emiţătorul Televiziunii Române. După anul 1989, Casa Scânteii este cunoscută sub denumirea de Casa Presei Libere. Clădirea este un ansamblu format din patru laturi ce adăpostesc o curte interioară mare, plus încă două ansambluri sub formă de U, care sunt legate de corpul din față, ansambluri ce au rămas deschise pentru a se construi după aceea un teatru și o casă a sindicatelor. Deoarece cheltuielile de construcție au fost foarte mari, teatrul și casa sindicatelor nu au mai fost ridicate. O parte din fonduri s-a colectat prin subscripție publică "benevolă", salariaților dându-li-se la salariu astfel de tichete, care justificau lipsa banilor.Casa Scânteii a fost prima lucrare la care constructorul a introdus calculul de rezistență la un eventual seism, luând în considerare niște norme mai vechi, italiene din timpul lui Mussolini. Aceste norme s-au dovedit a fi mai bune chiar decât cele din 1963, pentru că erau mai simple și se punea mult accent pe intensitatea cutremurului, și nu pe felul clădirii. Clădirea fost gândită să fie funcțională și s-au realizat multe săli, dar și spații de birouri. Arhitectura a fost inspirată de clădirile înalte din Moscova – Universitatea Lomonosov sau Hotelul Leningrad. O altă clădire care a avut aceeași sursă de inspirație este Palatul Culturii din Varsovia. Cu toate acestea, clădirea are și o sursă de inspirație autohtonă. Pentru documentare în vederea proiectării, s-au vizitat câteva mănăstiri, Curtea de Argeş, Cozia, Horezu, și s-au selectat câteva elemente decorative care să fie folosite apoi la Casa Scânteii. Printre acestea, șiragurile de coloane de la baza corpurilor joase din stânga și din dreapta corpului central, dar și așa-numita „ocniță”, cum se numește elementul în arhitectura tradițională. Adică o ferestruică dreptunghiulară adâncită în zid, căreia i s-a dat drumul „să urce” de la primul etaj al corpului central până la ultimul. Alti specialişti susțin că de inspirație bisericească sunt și cele patru turnuri care fixează limitele exterioare ale ansamblului, preluate, zice-se, din arhitectura Suceviţei şi Dragomirnei. O altă deosebire față de sursa de inspirație sovietică este faptul că la clădirea din București, orizontala este de 5 ori mai mare decât verticala, în timp ce la cea din Moscova, ea este doar de 2,5 ori mai mare. Ceea ce înseamnă că la Casa Presei raportul orizontală-verticală este de două ori mai mare, în favoarea orizontalei. Este o diferență cu un efect considerabil, nu numai vizual, ci și psihologic.

_______________ooOoo______________

Danemarca - Acţiune - Dampskibsselskabet Jyden
10000 coroane - 20 august 1923 

Câteva vignete de pe acţiuni germane

con_dorul@yahoo.com


sâmbătă, 29 septembrie 2012

Ro - M - oN 43


În această articol al secţiunii Ro - M - oN (monede româneşti) pot fi admirate câteva machete de monede româneşti comemorative (jubiliare) care nu au înscrisă o valoare nominală. Se cunosc exemplare confecţionate din diferite metale (argint, bronz, cupru sau bimetal). 

Aici sunt reprezentate machete de monede 1998, hocheişti - A XIX-a  Ediţie a Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Nagano, Japonia din anul 1998. De fapt, la Nagano, în anul 1998 a avut loc A XVIII-a Ediţie a Jocurilor Olimpice de Iarnă. Este posibil ca totul să se explice printr-o eroare a Monetăriei statului român ?!

Aici sunt reprezentate machete de monede 1998, patinator - A XIX-a Ediţie a Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Nagano, Japonia din anul 1998. De fapt, la Nagano, în anul 1998 a avut loc A XVIII-a Ediţie a Jocurilor Olimpice de Iarnă. Este posibil ca totul să se explice printr-o eroare a Monetăriei statului român ?! 

A XVIII-a ediție a Jocurilor Olimpice de iarnă s-a desfășurat la Nagano, în Japonia, în perioada 7-22 februarie 1998. Aici au participat 2176 sportivi din 72 de state, la 72 de probe sportive. Emblema jocurilor a fost o floare ale cărei petale reprezentau în mod stilizat atleți ai sporturilor de iarnă. Această ediţie a jocurilor rămâne în istorie prin următoarele evenimente sportive:
  • Pentru prima dată, la bob masculin de 2 persoane, după patru manșe, echipajele Italiei și Canadei n-au putut fi departajate, ambele țări primind medalia de aur.
  • Norvegianul Bjorn Daehlie cucerește trei medalii de aur în proba de schi nordic și devine primul sportiv de la Jocurile de iarnă care câștigă în întreaga carieră 12 medalii olimpice.
  • Schioara italiană Deborah Compagnoni devine, după victoria de la slalom uriaș, primul schior alpin care câștigă medalii de aur la trei ediții diferite.
România a participat cu o delegație de 17 sportivi (5 femei și 12 bărbați), iar cel mai bun rezulatat este faptul că Eva Tofalvi s-a clasat pe locul 11 în proba de biatlon 15 km
.
***

DOUĂ EPIGRAME
DIN VIAŢĂ
de Ion Moraru - Galaţi

JOC TRADIŢIONAL ROMÂNESC

Mi-a rămas şi azi în minte
Popularul nostru joc,
Viaţa merge înainte,
Noi, …pe loc, pe loc, pe loc!

CARACTERIZARE

Cu lacrimi tremurânde în privire
Azi, păcălit de fel de fel de “poame”,
Românul nostru, răbdător din fire,
Mai e acum şi…răbdător de foame!

_____________xxXxx____________

CÂTEVA INSIGNE ŞI

MEDALII ROMÂNEŞTI

Informaţii generale despre medalistică
şi subiectul ei de studiu, medalia, 
poţi citi în articolul 
LE HAVRE - FRANŢA

Expoziţia Târgul Moşilor - 1926
Ferdinand I - Rege al românilor
Primăria oraşului Bucureşti 
Patria şi dreptul meu
Prin muncă la lumină
Această medalie a fost confecţionată 
din argint şi are diametrul de 41 de mm.

Expoziţia anuală de la Târgul Moşilor
din Bucureşti - luna mai 1905 
Primar M.G.Cantacuzino 
Primăria oraşului Bucureşti
Patria şi dreptul meu
Ca răsplată muncii
Medalie de expozant - Emanoil Vasilescu
Această medalie a fost confecţionată 
de gravorul bucureştean Carniol, 
din bronz şi are diametrul de 65 mm. 

(Carol I - Rege al României)
Din înţeleptele cuvinte ale M.S. Regelui Carol I:
"Din Carpaţi, peste Dunăre, la Balcani"  
Această medalie a fost confecţionată 
de către gravorul român O. Negreanu,  
din argint şi are diametrul de 38 mm.

(Carol I - Rege al României)
(Trecerea Dunării)
Această medalie a fost confecţionată 
din bronz şi are diametrul de 38 mm.
Carol I, Rege al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (născut 10 aprilie 1839 la Sigmaringen şi decedat 10 octombrie 1914 la Sinaia) a fost domnitorul apoi regele României, care a condus Principatele Române şi apoi România, după abdicarea lui Alexandru Iona Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 şi 1914 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a obţinut independenţa ţării, căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia şi a pus bazele unei dinastii. A construit la Sinaia castelul Peleş, care a rămas una dintre cele mai vizitate atracţii turistice ale ţării. După războiul ruso-turc, România a câştigat Dobrogea, iar Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunăre între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul ţării.


______________ooOoo____________

Dahomey - Acţiune - Modele diferite 
Compania franceză de cale ferată din Dahomey

Câteva ornamente decorative marginale de pe acţiuni germane

con_dorul@yahoo.com