miercuri, 16 februarie 2022

MONOGRAFIA JUDEȚULUI BUZĂU - 80

Zestrea urbanistică a municipiului Buzău s-a îmbogățit în anul pe care tocmai l-am încheiat (2021) cu trei noi obiective, ce fac cinste edilului și orașului de la curbura Carpaților.
Este vorba despre dezvelirea unui bust al domnitorului muntean martir Constantin Brâncoveanu,  ce poate fi admirat în Parcul Martirilor Brâncoveni, în centrul orașului pe bulevardul central (Unirii), în partea stângă a noii catedrale buzoiene – Sfântu Sava. Monumentul este construit din piatră de Năeni, este înalt de vreo 2 metri și ceva și amintește trecătorilor despre martiriul său, a fiilor săi și a sfeșnicului său, pentru cauza sfântă a creștinismului. 
Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre domnitorii Țării Românești, care a trăit în perioada anilor 1654 – 1714 și a domnit în perioada anilor 1688 – 1714, deci o perioadă destul de lungă. A fost fiu de mare boier, nepot al domnului Șerban Cantacuzino, moștenind și sporind o avere considerabilă. În timpul domniei sale țara a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale. În politica externă Brâncoveanu a acționat cumpătat, evitând să se poziționeze decisiv de partea vreunei mari puteri a timpului. Folosindu-se de agenți, domnitorul era informat asupra știrilor de pe întregul continent iar el informa simultan taberele rivale asupra mișcărilor celuilalt. În ce privește Moldova, Brâncoveanu a intervenit în mod repetat în chestiunea domniei, în timp ce în Transilvania a exercitat o importantă influență culturală, prin răspândirea de tipărituri și ctitorirea de așezăminte religioase. Deși reușise să fie confirmat pe viață în domnie, domnul a căutat în permanență să-și asigure în străinătate un refugiu față de turci, fiind conștient de precaritatea situației sale. În cele din urmă, a fost luat prin surprindere, mazilit în aprilie 1714 și dus cu întreaga familie la Istanbul, unde a fost torturat pentru credința sa și pentru a preda toată averea sa. El și cei patru copii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) precum și sfetnicul Ianache) au fost executați, prin decapitare, în data de 15 august 1714, iar trupurile lor aruncate în mare. Pentru că au refuzat, cu prețul morții, să abandoneze credința creștină și să treacă la mahomedanism, cu toții sunt venerați de către Biserica Ortodoxă Română, care i-a canonizat în anul 1992, sub numele de Sfinții Mucenici Brâncoveni. 
În urma domniei lui Constantin Brâncoveanu a rămas un stil arhitectonic inconfundabil, ce îi poartă numele, precum și multe ctitorii religioase ce pot fi admirate și astăzi. Dintre acestea amintesc; biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, Mănăstirea Râmnicu Sărat, Bisericile Potlogi și Doicești – Dâmbovița, Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Biserica Mogoșoaia, Mănăstirea Horezu, Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Polovragi, și Mănăstirea Turnu din Târgșoru Vechi. 
Tot în parcul Sfinților Martiri Brâncoveni, foarte aproape de bustul lui Brâncoveanu, s-a instalat un monument înalt de vreo doi-trei metri, în formă de cruce, din piatră de Năeni. Pe amble fețe ale crucii sunt reprezentate hieroglife de demult dar și vechi ornamente decorative. Pe un suport de piatră, alăturat s-a montat o placă cu următorul înscris: ”Acest monument a fost ctitorit spre salva lui Dumnezeu și spre cinstirea Sfântului său mucenic Sava, la 1650 de ani de la martirizarea sa, în apa râului Buzău. 12 aprilie 2022” 
Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, străromân care a pătimit în părțile Buzăului de astăzi, este legat cu numele de şase „Scrisori creştine, adevărate pagini patristice”, care au circulat la nord de Dunăre în perioada anilor 372-374. Despre el vorbeşte Sfântul Vasile cel Mare într-o amplă corespondenţă cu guvernatorul provinciei Sciţia Mică, Iunius Soranus. Martiriul Sfântului Mucenic Sava este certificat istoric în unele dintre cele mai apreciate consemnări hagiografice din perioada Bisericii primare. Într-una din aceste scrisori găsim menționat faptul că sfântul Sava era de neam grec, originar din Asia Mică. Numele de „Gotul” îl preluase odată cu noua sa obârşie. În viaţa obişnuită împlinea slujba de cântăreţ în biserică, arătându-se de fiecare dată „cumpătat, în toate înfrânat, trăind în feciorie, retras, stăruind în rugăciuni, având o credinţă cu totul curată, care lucrează prin dragoste”. La vremea persecuţiei, Sfântul Sava a mărturisit deschis că este creştin, cu toate că toți ceilalţi se temeau, lepădând numele lui Hristos. Întărâtaţi de cuvintele mărturisitorului, păgânii au dat năvală în biserica în care slujea, chiar în noaptea Sfintelor Paşti. Împreună cu preotul Sansalas, sfântul a trecut prin nemiloase chinuri până a doua zi, când l-au înecat în râul Mousaios (Buzău). Lăsat mai multe zile neîngropat, neatins însă de fiarele sălbatice, trupul Sfântului Sava a fost aşezat în pământ cu mare cinste de credincioşi. Cultul său a început să crească chiar din anul 372, fiind menţionat în primele calendare cu zilele de cinstire de 12, 15 şi 17 aprilie. În limba română, viaţa şi pătimirile Sfântului Sava au fost traduse pentru prima dată de Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei, în Proloage sau Viaţa şi petrecerea sfinţilor (Iaşi, 1683, p. 411). De asemenea, „versiunea Pătimirii Sfântului Sava, pe larg, s-a făcut în şcoala paisiană de la Mănăstirea Neamţu, de ierodiaconul Ştefan Dascălul, şi s-a tipărit în volumul Vieţile Sfinţilor pe aprilie, dat la lumină în aceeaşi chinovie de Mitropolitul Moldoviei, Veniamin Costachi, la 15 aprilie”. În consecinţă, pentru iubitorii de hagiografie, Mitropolitul Nestor Vornicescu consemnează faptul că „Pătimirea Sfântului Sava este remarcabilă prin realismul descrierii, o descriere care nu se conformează stilului clasic hagiografic, unde predomină elementele miracolului; aici, faptele se narează într-un mod original, parcă manifestând o grijă anume pentru autenticitatea istorisirii unui martor ocular. Copii ale documentului Pătimirea Sfântului Sava se păstrează în Biblioteca Vaticanului și Biblioteca San Marco din Veneția. Actul său de martirizare precizează că ar fi fost cantor sau dascăl în cadrul comunităților gotice din zona Subcarpaților de Curbură. Sfântul Martir Sava (Gotul) de la Buzău este sărbătorit anula în cultul român ortodox și greco-catolic pe 12 aprilie, iar în cel romano-catolic pe 28 aprilie.
Între anii 369-372 legenda vorbește despre existența unui „bărbat foarte mare și luminos”, căruia i se spunea Sfântul Sava, care s-a alăturat preotului Sansalas în ceea ce avea să-i fie începutul martiriului. Astfel, la porunca lui Atharid, fiul unui dregător got — Rotheseu —, cei doi sunt legați, biciuiți și târâți prin păduri incendiate. Rănile de pe trupul martirului se vindecă însă peste noapte, ceea ce-i înfurie pe prigonitori, care îl răstignesc pe două osii. A doua zi, spre dimineață, este eliberat de către o femeie, dar Sfântul Sava refuză să fugă. Atharid îl silește apoi să mănânce, împreună cu preotul Sansalas, din carnea jertfită idolilor. La împotrivirea lui Sava și la mărturisirea credinței sale în Christos ca singur Dumnezeu, i se leagă un trunchi de lemn de gât și este aruncat în râul Mousaios (Buzăul de astăzi) găsindu-și sfârșitul astfel, „prin lemn și apă”, la vârsta de 38 de ani. Trupul i-a fost găsit de credincioși și înmormântat după tradiția creștină a acelor vremuri.
Edilii municipiului Buzău au dat publicului un nou părculeț, nu foarte mare dar plin de semnificații. Este vorba despre Parcul “Iazul Morilor” din Cartierul Micro III. Iazul morilor se confundă cu istoria orașului. De-a lungul acestui fir de apă curgătoare s-a dezvoltat, de fapt, vechiul târg al Buzăului. Iazul Morilor este considerat iazul care a salvat Buzăul deoarece însuși orașul s-a dezvoltat în jurul acestei deviații naturale a râului Buzău. Se știe că în anul 1525 funcționau aici 12 mori de apă, în 1856 existau vreo 47 de mori, pive de postav, darace de lână și tăbăcării, iar mai târziu, după 1900, au apărut și topitoriile de cânepă. Cu timpul, vechiul canal natural care traversa orașul pe la suprafață a fost acoperit. Până acum Iazul Morilor pleca din râul Buzău, de la stăvilarul de la Verneşti, curgea între Drumul Naţional 10 şi apa Buzăului, traversa tot cartierul Simileasca apoi intra în subteran, în dreptul Galleria Mall. Apa curgea prin tuburi pe sub strada Frăsinet, continua pe sub blocurile din cartierele Broşteni şi Dorobanţi şi ieșea  din nou la suprafaţă spre balta de pescuit a Asociaţiei Vânătorilor şi Pescarilor. Toate lacurile din municipiul Buzău sunt alimentate cu apă din Iazul Morilor, inclusiv marele și renumitul bazin legumicol Buzău, cu ferma sa experimentală. 
Realizarea acestui parc și monument a însemnat descoperirea și scoaterea la suprafață pe o anumită zonă a cursului Iazului Morilor. S-a construit un parc cu două lacuri micuțe (minim 400 mc) și nu prea adânci (1,4 metri), alei, bancuțe, iluminare electrică pe timp de noapte și o clădire ce vrea să imite o veche moara de apă. Clădirea găzduiește cafenele și terase la ambele etaje, un fast food și o moară de apă la exterior. Ambele lacuri vor fi populate cu pești colorați și nuferi. Parcul se întinde parale cu Strada Frăsinet din Cartierul Micro III pe tronsonul dintre zona comercială și Biserica Sfântul Ștefan. Întreaga amenajare are drept atracție principală o moară de apă ce reconstituie așadar istoria de pa Iazul Morilor. Interesant este că Iazul Morilor este și un as din mâneca autorităților buzoiene deoarece orașul Buzău este considerat a fi unul dintre cele mai bine situate orașe din țară când vine vorba despre resursa de apă potabilă existentă.  
 
                                                             xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
UN DIALOG EPIGRAMATIC

____________xxx____________

CÂTEVA 
INSIGNE ROMÂNEȘTI

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna sportivă - 7 Noiembrie 1949 (atletism)
Evenimentul istoric cunoscut ca Revoluția din Octombrie sau Revoluția bolșevică, a fost o lovitură de stat prin care bolșevicii au preluat puterea cu forța de la guvernul lui Kerenski, și care a inaugurat a doua fază a Revoluției Ruse din  1917. Lovitura de stat a fost organizată de bolșevici sub conducerea lui Vladimir Ilici Lenin și este considerată a fi prima revoluție comunistă din secolul al XX-lea (deși, strict cronologic vorbind, este a doua, ea având loc după revoluția bolșevică reușită de la Tallin, prin care bolșevicii estoni conduși de Jaan Anvelt capturează puterea cu două zile înaintea revoluției bolșevicilor ruși la Petrograd, social-democrații radicali estonieni pierzând-o mai târziu, datorită invaziei armatelor kaiserului), revoluție bazată pe ideile lui Karl Marx. Cele mai importante activități revoluționare au fost controlate de Comitetul Militar Revoluționar al Sovietului din Petrograd. Inițial, evenimentul era numit Revolta din octombrie sau Revolta de pe 25, așa cum apare în prima ediție a operelor complete ale lui Lenin. Proeminența evenimentului a fost scoasă în evidență mai târziu. Numele oficial al evenimentului în Uniunea Sovietică, începând cu a zecea aniversare din anul 1927, a fost Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, care se aniversa anual în data de 7 noiembrie (stil nou). Revoluția bolșevică a avut drept cauză măsurile represive ale guvernului provizoriu: închiderea ziarelor partidului ca și decizia guvernului de a trimite garnizoanele capitalei pe front. O altă cauză a fost refuzul obstinat al socialiștilor din Dumă de a lua puterea și forma un guvern socialist pur, așa cum cerea populația. O cauză fundamentală a revoluției bolșevice este refuzul guvernelor provizorii de a încheia pacea.
Atletismul apare în România la sfârșitul secolului al XIX-lea, la inițiativa studenților care studiau în țările occidentale. În timpul vacanțelor, aceștia promovau atletismul organizând competiții de alergări, sărituri și aruncări.   Primul concurs organizat de atletism are loc în anul 1882 la București, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava și Matei Basarab. Treptat, crește interesul pentru activitatea sportivă, în general, și atletism, în particular. Se organizează curse care atrag un număr mare de concurenți, se conturează o literatură de specialitate și sunt organizate competiții pe criterii de vârstă. Mai mult, cu prilejul serbărilor școlare sunt introduse întreceri la alergări și sărituri la mai multe licee din diverse orașe. În anul 1912, se înființează Comisia de atletism, alergări pe jos și concursuri, parte din Federația Română a Societăților Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federației Române de Atletism (FRA), a 19-a federație pe lista mondială, care în anul 1923 se afiliaza la Federația Internațională de Atletism Amator (IAAF). Primele Campionate Naționale ale României sunt organizate în anul 1914, la 16 probe, și se adresează doar bărbaților. Un an mai târziu, în anul 1915, se inaugurează la București primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. Abia din anul 1922, femeile vor avea propriile competiții, iar trei ani mai târziu vor fi organizate primele Campionate Naționale Feminine, precum și primele Campionate pentru juniori. În anul 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, o delegație a Romaniei formată din 10 atleți și 2 atlete participă pentru prima dată la o astfel de competiție, iar în același an debutează Campionatele Universitare din România. În anul 1930, la Atena, atleții români se clasează pe locul al doilea, la prima ediție oficială a Jocurilor Balcanice, iar în anul 1934, la ediția inaugurală a Campionatelor Europene, participă 4 atleți români. În anul 1937, FRA organizează, pentru prima dată în România, Jocurile Balcanice, iar în anul 1948 debutează seria Campionatelor Internaționale ale României, nelipsite din Calendarele Anuale ale FRA. Începând cu anul 1952, atleții români participă cu regularitate la toate marile competiții mondiale și europene și scriu, cu fiecare medalie, istoria atletismului românesc. 
Insigna - C.A.R. (Clubul Alpin Român)
Clubul Alpin Roman a luat fiinta in Bucuresti, la 18 martie 1934, din initiativa unui grup ce se intitula “Gruparea alpina”. Sufletul si initiatorul C.A.R. a fost tinarul avocat Nicolae (Nae) Dimitriu, care scria, la 21 martie 1932, prietenului sau Radu Titeica urmatoarele: “Si as avea nespus de mare bucurie sa stiu ca viitoarele drumuri le vom face sub egida Alpin-Clubului, a carui realizare n-o vad decit atunci cind vom fi regrupati. As indrazni sa ma gindesc si la o publicatie lunara turistica…”. Fiind putini, opt (inginer Gheorghe Frim, avocat Nicolae Dimitriu, studentii Nicolae Comanescu, Alexandru Beldie si Vasile Nicolau, Traian Belitoreanu, Gheorghe Georgescu si Ion Sincan), au trebuit mai intii sa se afilieze unei asociatii mai vechi, ADMIR, in martie 1933. Aici, Gruparea alpina a inceput sa-si puna in aplicare planurile. A tiparit revista trimestriala Buletinul Alpin, in paginile careia au aparut o serie de articole cu descrieri de trasee, insotite de schite, si a organizat un ciclu de excursii colective gradate, la care au participat un numar mare de iubitori ai muntelui. Dupa un an de convietuire rodnica cu asociatia-gazda ADMIR, Gruparea alpina s-a retras si la 18 martie 1934 a pus temelia Clubului Alpin Roman, preluind si revista Buletinul Alpin.Infiintarea Clubului Alpin Roman a constituit o necesitate a timpului, in sensul de a scoate alpinismul romanesc de pe vechile fagase – potecile – si a-l indrepta catre abordarea abrupturilor, a peretilor stincosi si a escaladelor de iarna, activitate solicitata in mod deosebit de catre tineretul acelor vremuri si apreciat de tineretul de astazi. De asemenea, din necesitatea de indrumare, gazduire si, de ce nu, scolarizare in cataratura alpina. In 1934-1948, C.A.R., in conformitate cu statutul sau, a continuat excursiile colective gradate cu persoane din afara clubului, pentru a face cunoscut amatorilor abruptul prahovean al Bucegilor, altele in alti masivi ai tarii sau peste hotare, a marcat drumuri pentru inlesnirea accesului in munti, a construit Refugiul Costila, in 1938, si Caminul Alpin, in 1939, pentru odihna alpinistilor la un pret accesibil, a cumparat in 1947 un spatiu in Bucuresti (Bd. Elisabeta 15) pentru sediul Clubului, a tiparit pina in 1937 Buletinul Alpin, iar in 1938-1940 Buletinul Clubului Alpin Roman, a organizat prima scoala de tehnica moderna in cataratura alpina, ridicind prin aceasta gradul de dificultate de la I la V, cu pasaje de gradul VI potrivit normelor UIAA, a confectionat insigna Clubului.  Initiatorii Clubului Alpin Roman, vechi colindatori ai frumusetilor montane, in peregrinarile lor au prins pe pelicula fotografica minunate imagini care au ilustrat revista clubului, rodul unei munci deosebite si dezinteresate, care au necesitat ani de antrenamente fizice si de specialitate fotografica. Fiecare articol din reviste – reprezentind munca de pionierat – unele insotite de schite ale lui Radu Titeica, Alexandru Beldie sau Nae Dimitriu, contine referiri la trasee, fie de cercetare fie de descriere. Primele trasee de catarare, folosind o tehnica rudimentara, au fost initiate si efectuate de catre Nicu Comanescu: Muchia nordica din Turnul Seciului, Hornul Central din Coltul Malinului si Virful Picatura, toate in Bucegi. Au urmat, cum era si firesc, alti tineri: Niculae Baticu, Ion Trandafir si Dan Popescu au escaladt in peretele Galbenelelor traseul Furcilor, considerat si astazi de gradul IV. Din 1938 s-a introdus tehnica moderna de escalada, noi tipuri de corzi si noi espadrile, beneficiar fiind,. in primul rind, Toma Boerescu cu Marea Surplomba din peretele Galbenelelor. Dupa razboi, in 1946, au fost realizate traseele Trei Surplombe si Fisura Pintenului Vaii Albe, de catre Niculae Baticu si Emilian Cristea, la prima participind si Sorin Tulea si Gh. Nicolescu. In acelasi timp, brasoveanul Ion Coman a realizat un numar de 11 premiere in muntii Bucegi si Piatra Craiului, dintre care mentionam pe cele mai importante: Fisurile Centrale din peretele Vaii Albe, Traseul Coman din peretele Galbenelelor, traseul Oblic din Turnul Malaiesti. Aceasta rodnica activitate a fost intrerupta prin actul samavolnic al autoritatilor comuniste, care la 11 iunie 1948 au dizolvat inclusiv asociatiile de turism-alpinism, al caror patrimoniu a fost trecut Oficiului National de Turism. Trebuie precizat ca Romania a fost singura tara din blocul sovietic ce a dizolvat gruparile de turism-alpinism. (Istoria scrisa de Niculae Baticu in 1990). Prin initiative unui om rar, Niculae Baticu, C.A.R. a renascut in 1990, initial adunand sub numele sau cateva sute de membrii. Un pumn de oameni investind din timpul lor liber si facand donatii materiale insemnate au mentinut C.A.R. in familia membrilor cu drepturi depline a Uniunii Internationale a Asociatiilor de Alpinism (UIAA). Obiectivul acestora a fost si este revitalizarea C.A.R. spre beneficiul tuturor iubitorilor de munte. Sediul central al clubului este situat în municipiul Bucuresti, Bulevardul Regina Elisabeta, nr.35,ap.7, sectorul 5.
Floarea de colț este o specie de plantă declarată monument al naturii încă din anul 1933. Floarea de colț (Leontopodium alpinum) – o adevarată perlă a munților noștri, de o frumusețe aparte și totodată cea mai rară din întreaga floră montană, crește în munții calcaroși, în pajiștile de pe versanții abrupți și însoriți sau pe stâncării. Întâlnită în România pe stâncile aproape inaccesibile omului din Munții Vrancei, Munții Bucegi, Munții Făgărașului, Munții Maramureșului, Rodna, Obcinele Bucovinei, Masivul Ceahlău, Retezat, Godeanu, floarea de colț este simbolul iubitorilor de drumeție la munte. În tradiția populară românească, reprezintă un simbol al dragostei și se spune că bărbații își demonstrau dragostea, îndemânarea și curajul, culegând o floare de colț de pe stâncile ascuțite ale munților și oferind-o iubitelor. Această ”steluță” este, totodată, simbolul tinereții, al tuturor virtuților și harurilor sufletului omenesc. Din cer, peste crestele munților și peste colții de stâncă aplecați peste văgăuni și prăpăstii, se pornesc ploi de steluțe albe, catifelate. Sunt florile zânelor, care împodobesc munții. Floarea de colț, denumire alternativă Floarea reginei este o specie de plante erbacee, perene, din genul Leontopodium, familia Asteraceae. Planta este înaltă de 5 – 20 centimetri și are inflorescența compusă din capitule, înconjurate de numeroase bractee lungi, alb - argintii, lânos - păroase. Inflorescența este îmbrăcată cu frunze păroase, unele mai mari, altele mai mici și care iau forma unei steluțe. Aceasta este formată până la zece inflorescențe cu numeroase și minuscule flori, încadrate de 5-15 bactee albe, dispuse radiar, ce dau întregului ansamblu înfățișarea unei flori. Planta este acoperită cu peri catifelați, argintii, ce îi conferă o eleganță deosebită. Perioada de înflorire este iulie - august. Crește în munți calcaroși, în pajiști de pe versanți abrupți și însoriți sau pe stânci. 
Gențiana este o planta declarata monument al naturi aflată pe cale dispariție. Ea creste spontan din zona de campie pana la cea subalpina, la marginea padurilor. Se adapteaza greu daca este scoasa din mediul sau. De aceea e de preferat daca va doriti o Gentiana sa cumparati plante produse in pepiniere. Gentiana infloreste frumos pe timpul verii daca are conditiile necesare. Are nevoie de multa apa pentru a creste bine. Asigurati-va ca nu lasati pamantul sa se usuce intre doua udari. In perioada de inflorire, trebuie fertilizata o data la doua saptamani. Se simte bine la soare, dar tolereaza si semiumbra. Are nevoie de soluri argiloase sau argilo-nisipoase, bogate in humus. Exista si specii cum e Gentiana angustifolia care prefera ternurile calcaroase. Majoritatea speciilor au o rezistenta buna la iernare. Se inmulteste prin semințe dar acestea germineaza greu. Au nevoie de o perioada de frig inainte de a fi semanate. De aceea este recomandabil sa fie puse in pamant toamna tarziu, afara, pentru ca frigul iernii sa le ajute sa rasara in primavara. Exista specii foarte mici, de doar 10 cm cum este Gentiana acaulis si Gentiana verna, dar si unele care ajung la o jumatate de metru cum e Gentiana asclepiadea.
Insigna - Concursul de literatură română - SSIF (?)
Literatura română este literatura scrisă de autori români, dar termenul se referă și la întreaga literatură scrisă în limba română. Cel mai vechi document păstrat scris în limba română este o epistolă datată în 1521, trimisă de Neacșu de la Câmpulung  judelui de la Brașov – Hans Benkner. Prima carte imprimată în România a fost o carte religioasă în slavonă, în anul 1508 - denumită Liturghierul lui Macarie, iar prima carte imprimată în limba română a fost Catehismul de la Sibiu („Catehismul Lutheran”) din 1544, care însă s-a pierdut. Prima tipăritură care s-a păstrat este Evangheliarul slavo-român, realizat tot de Filip Moldoveanu (Sibiu, 1551-1553). Prima tipăritură română cu litere latine este culegerea de Cântece religioase calvine din 1560 a episcopului român Pavel Tordasi.
Insigna - Conducere strategică
Conducere strategică este numele unui curs postuniversitar ce poate fi urmat de ofiţerii care dovedesc aptitudini deosebite pentru a fi propuşi să fie promovaţi în funcţii prevăzute cu gradul de general de brigadă - similare şi superioare acestuia, care îndeplinesc, cumulativ, următoarele criterii:
  • au gradul de colonel/comandor şi superioare acestuia;
  • au vârsta de cel mult 52 de ani coloneii sau comandorii şi de cel mult 54 de ani generalii, în anul în care urmează cursurile;
  • au absolvit o instituţie de învăţământ superior de lungă durată şi un curs postuniversitar de conducere în ţară sau în străinătate;
  • au îndeplinit timp de cel puţin un an funcţii prevăzute cu gradul de colonel/comandor;
  • au fost evaluaţi prin aprecierile de serviciu din ultimii 3 ani cu calificativul cel puţin "Foarte bun";
  • sunt apţi medical grupa a IV-a pentru serviciul militar, concluzie consemnată în fişa ultimului control medical periodic.
Insigna - Confederația națională sindicală "Cartel Alfa" 
20 de ani de activitate sindicală 
Confederaţia Naţionala Sindicală (C.N.S.) Cartel ALFA a fost creată în 1990 în scopul de a realiza o reprezentare reală şi autentică a lucrătorilor din România. C.N.S. “Cartel ALFA” a contribuit la transformarea mişcării sindicale româneşti prin formarea de militanţi sindicali experimentaţi care pot să îşi exprime liber opiniile şi să reprezinte cu adevarat interesele lucrătorilor. Confederaţia este total independentă faţă de guvern sau grupuri politice şi este deschisă oricui spre aderare. In prezent, 45 de federații profesionale sunt afiliate la C.N.S. Cartel ALFA reprezentând domenii de activitate diverse, atât din sectorul public, cât şi privat. De asemenea, C.N.S. Cartel ALFA coordonează activitatea a 42 de uniuni sindicale territorial, interprofesionale. Obiectivul său fundamental este consolidarea societăţii democratice româneşti în scopul apărării şi promovării intereselor lucrătorilor şi a justiţiei sociale. Confederaţia militează continuu pentru crearea de locuri de muncă, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a celor pe care îi reprezintă, pentru o politică concordantă de venituri şi pentru stabilitate şi dezvoltare economică. 
C.N.S. Cartel ALFA include printre preocupările sale: modelarea cadrului economic şi legislativ de interes general, promovarea parteneriatului social, a dialogului şi a solidarităţii, organizarea şi sprijinirea procesului intern de formare a militanţilor şi de participare precum și asistarea şi reprezentarea organizaţiilor membre ori a membrilor de sindicat.
Insigna - Concursul telefonistelor PTTR pe țară
(Poștă, Telefon, Telegraf, Radio)
Poşta de pe meleagurile româneşti este cunoscută încă din Evul Mediu. Ea a fost înfiinţată din nevoia de a transmite poruncile voievozilor pâna la limitele teritoriului aflat în stapânirea lor. Curierii domnului se slujeau de cai, pe care locuitorii satelor şi oraşelor tranzitate erau obligaţi să-i pună la dispoziţie. Primul document privind existenţa serviciilor poştale pe teritoriul ţării noastre este "Hrisovul" dat de domnitorul Mircea cel Batrân, în anul 1399, la Giurgiu. Prin acesta, localităţile erau obligate să pună la dispoziţia curierilor domneşti mijloace de transport, cai şi căruţe pe două roţi, numite olace. La începutul ei, poşta cuprindea mai ales serviciul de transport al călătorilor şi al corespondenţei oficiale a domnilor şi marilor dregători. În a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, domnitorul Constantin Mavrocordat stabileşte ca toţi curierii să treacă la stat, cu toate cheltuielile. Se construiesc localuri pentru călători şi funcţionari - aşa numitele hanuri de poştă, grajduri pentru cai şi se acceptă şi călătoria publicului cu poştalioanele, contra unei taxe. Până la Revoluţia din 1848, poştele au fost arendate unor particulari, de regulă pentru perioade de câte 3 ani. După 1850, în oraşele de reşedinţă administrativă, staţiile de poştă orăşeneşti au fost transformate în birouri poştale. În acea perioadă existau 30 de curse poştale, cu staţii de poştă, al căror punct nodal era Craiova. Din anul 1852 este organizat serviciul de corespondenţă pentru particulari, sub supravegherea Ministerului de Finanţe. Între anii 1857-1862 se introduce, etapizat, monopolul de stat asupra activităţii de poştă. La data de 12 noiembrie 1857, o comisie întrunită la Iaşi a hotărât introducerea timbrelor poştale pe teritoriul Moldovei. Au fost tipărite cu o presă manuală, bucată cu bucată, patru valori ale primei emisiuni "Cap de bour", pusă în vânzare pe data de 22 iulie 1858. La data de 23 iulie 1862, a fost emis Decretul 527 privind unificarea administraţiilor poştale din Moldova şi Muntenia, măsură realizată începând cu 1 august 1862. În urma unificării, conducerea direcţiei generale a fost încredinţată lui Panait Sevescu, care din decembrie 1860 ocupa aceeaşi funcţie şi în Muntenia. Perioada poştei moderne a început în anul 1864, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a unit serviciul poştal cu cel telegrafic, la care, în anul 1893 s-a adaugat şi serviciul telefonic, luând naştere simbolul PTT. Aceasta decizie a fost luată în şedinţa Consiliului de Miniştri, care a avut loc în ziua de 29 august 1864, şedinţa desfăşurată sub conducerea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza. În calitate de director general al poştelor şi telegrafelor, a fost numit maiorul Cezar Librecht, care ocupă funcţia de inspector general al telegrafelor încă din luna mai 1859. Prima lege de organizare a ramurii de comunicaţii purtând denumirea de "Lege telegrafo-poştală" a intrat în vigoare la 1 data de ianuarie 1865, dată de la care a fost reglementată şi situaţia personalului, prin statut propriu. La data de 1 mai 1865, se introduce serviciul abonamentelor prin poştă la presa din ţară şi străinatate, administraţia poştală percepând un comision fix de 10% din costul abonamentului, plus cheltuielile de expediere a sumelor şi francarea trimiterilor. Tot în anul 1865, este organizat serviciul de poştă rurală, care asigura legătura între comune, prin curse de factori. Se înfiinţează câteva sute de circumscripţii rurale, grupate în jurul unor oficii poştale. În luna august, se înfiinţează în Bucureşti încă patru birouri de poştă, sucursale ale biroului existent, noile birouri fiind amplasate în Calea Craiovei (Calea Rahovei), Calea Moşilor, Calea Mogoşoaiei (Calea Victoriei) şi Strada Belvedere. La data de 1 iulie 1871, intră în vigoare prima lege de organizare a personalului, însoţită de "Regulamentul pentru fixarea atribuţiunilor funcţionarilor telegrafo-poştali". Cu începere din data de 1 mai 1874, intră în vigoare "Legea pentru serviciul de poştă rurală", care a avut ca efect imediat înfiinţarea unui număr de 115 birouri poştale rurale. În anul 1894, după modelul unor clădiri similare din occident, începe construcţia Palatului Poştelor, care va fi dat în funcţiune în anul 1900. În anul 1925, adminstraţia PTT a preluat exploatarea unei noi ramuri de telecomunicaţii, radiotelegrafia (comunicaţiile radioelectrice, cum se zicea pe atunci), fiind adaugată o nouă literă simbolului care a devenit PTTR. În perioada interbelică, administraţia de poştă şi telecomunicaţii a fost trecută în cadrul Ministerului Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, structura organizatorică fiind, iniţial bazată pe direcţii regionale. În anul 1955, a fost promulgat Decretul nr.197 prin care era stabilit obiectul de activitate al ramurii de poştă şi telecomunicaţii, fiind din nou consfinţit monopolul absolut al statului în acest domeniu. După anul 1989, au avut loc profunde transformări în administraţia centrală a statului, reflectate si în domeniul postei si telecomunicatiilor. Sus am postat doua logo-uri din istoria instituției Poșta Română.  

____________ooOoo____________
  
  PERSONALITĂȚI CULTURALE 
PE BANCNOTELE LUMII
Inginer german de aviație Ernst Heinkel,
a trăit între anii 1888 - 1958
Detaliu vignetă de pe o felicitare românească
Detaliu vignetă de pe un bilet spaniol de loterie
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 17.02.2022
 

MONUMENTE ALE EROILOR BUZOIENI - COMUNA ODĂILE

Odăile este o comună din județul Buzău, care include și satele: Capu Satului, Corneanu, Gorâni, Lacu, Piatra Albă, Posobești, Scoroșești, Valea Fântânei și Valea Ștefanului, fiind situată în zona înaltă a Subcarpaților de Curbură, satele fiind risipite pe dealurile dintre valea râului Bălăneasa și cea a Sărățelului. Această comună este legată prin drumuri comunale de comuna vecină – Bozioru. La recensământul din anul 2011 comuna număra 882 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 1095 locuitori), dintre care: români – 97,05% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei buzoiene Odăile, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 97,05% și restul – nedeclarată sau altă religie.La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plaiul Pârscov al județului Buzău. În anul 1950, comuna Odăile a devenit parte din raionul Cislău al regiunii Buzău și apoi (după 1952) al regiunii Ploiești. În anul 1968, comuna fost rearondată județului Buzău. Singurul obiectiv din comuna Odăile inclus pe lista monumentelor de interes județean este biserica de lemn „Sfântul Gheorghe” din punctul „La Mănăstire” din satul Odăile. Ea este clasificată ca monument de arhitectură și datează din anul 1826.
În curtea bisericii cu hramul „Sfântul Gheorghe” din satul Odăile, se înalţă monumentul eroilor căzuţi în Războiul de Reîntregire. Construit din piatră de Ciuta de către meşterii pietrari din acel loc, monumentul este un obelisc ce are ân vârf o cruce ce se sprijină pe o sferă din piatră. Inscripţia arată că, “Acest monument s-a ridicat cu cheltuiala văduvelor de război în anul 1935, luna octombrie 8” Numele eroilor sunt înscrise pe monument.
Pentru eroii satului Valea Fântânei s-a ridicat un monument din piatră, în formă de obelisc, având o cruce în vârf. Pe monument sunt înscrişi eroii de la 1877, din cele două războaie mondiale şi 5 “Eroi ai muncii”, morţi în accidente de muncă” Inscripţia arată că “Acest monument s-a ridicat de către văduvele de război din Valea Fântânii în timpul preotului Grama I. Valerian”, în anul 1974. Pe o placă de marmură, pe care este inscripţia “Slavă eroilor patriei,” sunt înscrise numele eroilor. Brevetul primului erou al satului, căzut în Războiul de Independenţă, Hodorog Tudose, se păstrează în altarul bisericii din Odăile, ca semn de pioasă recunoştinţă.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

O MEDALIE
ȘI CÂTEVA INSIGNE
DIN REPUBLICA MOLDOVA

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa".      

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc. 

Chișinău - 500 ani - 1466
Chișinău este capitala, cel mai mare oraș și centrul administrativ-teritorial, economic, științific și cultural al Republicii Moldova. Orașul este atestat documentar din anul 1436 iar astăzi numără aproximativ 678000 de locuitori. Prezint aici câteva repere calendaristice în devenirea istorică a acestui oraș și al Moldovei. Începând cu anul 1241 teritoriul este călcat sistematic de invaziile hoardelor tătare. Istorii consemnează că Principatul Moldovei, ca stat, s-a format în jumătatea a doua a secolului  al XIV-lea, în teritoriul general cuprins între Munții Carpați, Dunăre, Marea Neagră și Nistru. În anul 1812 teritoriul dintre Prut și Nistru (Basarabia) este anexat de către imperiul țarist rus. Pentru a îndepărta Rusia de la gurile Dunării, marile puteri europene, prin Tratatul de la Paris din anul 1856, în urma războiului Crimeii, retrocedează Principatului Moldovei, județele Ismail, Cahul și Bolgrad din partea de sud. 
În anul 1859 are loc Unirea Principatelor Moldova și Țara românească sub domnia unică a lui Alexandru Ioan Cuza. În urma unor negocieri internaționale, în 1878, cele trei județe sudice ale Basarabiei revin Rusiei, ca troc pentru acceptarea alipirii Dobrogei la România și recunoașterea independenței naționale a României. În anul 1917 Basarabia își declară pentru prima dată independența sub numele Republica Democrată Moldovenească, iar în anul 1918 se unește cu Regatul României. 
Anul 1945, terminarea celui de-al doilea război mondial, marchează, încorporarea Basarabiei la Rusia, ca republică autonomă, sub numele Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, iar în data de 27 august 1991 teritoriul dintre Prut și Nistru își proclamă pentru a doua oară independența, ca stat, sub numele Republica Moldova. Din această prezentare succintă reiese că teritoriul de astăzi al Republicii Moldova a fost independent între anii 1917 – 1918 și 1991 – prezent, a fost sub administrație rusă între anii 1812 – 1917 și 1945 – 1991, iar în rest a aparținut Principatului Moldovei și României. Sus am postat stema orașului Chișinău, iar mai jos am postat câteva fotografii reprezentând inconfundabile monumente de cultură și arhitectură din același oraș.
Insigna - F.M.F. - Federația Moldovenească de Fotbal 
Federaţia Moldovenească de Fotbal (F.M.F.) este forul conducător al fotbalului din Republica Moldova. Aceasta se ocupă cu organizarea Cupei Moldovei, Diviziei Naționale și a naționalei de fotbal a Republicii Moldova și are sediul în Chișinău. Federaţia Moldovenească de Fotbal este afiliată la UEFA din anul 1993 dar și la FIFA, începând cu anul următor – 1994. 
Deasupra admiri un timbru din Republica Moldova dedicat împlinirii a 20 de ani de existenţă a Federaţiei Moldoveneşti de Fotbal şi centenarului fotbalului moldovenesc. 
Arta pentru copii (Gheorghe Asachi)
Gheorghe Asachi a fost un poet, prozator și dramaturg român, de origine armeană, care s-a născut la data de 1/12 martie 1788 la Herța – Republica Moldova, azi în Ucraina și a decedat la data 12/24 noiembrie la Iași-România. Precursor al generației pașoptiste, Gheorghe Asachi a fost unul din întemeietorii nuvelei istorice la noi, a condus numeroase reviste literare, a recuperat de la Lemberg din Polonia, unde studiase în tinerețe, manuscrisul Țiganiadei, epopeea bufă a lui Ion Budai-Deleanu. A fost îndrumător cultural în domenii diverse: teatru, școală, presă, activitate tipografică. Asachi a fost și unul din întemeietorii Academiei Mihăilene de la Iași. Tot el a publicat prima gazetă românească din Moldova, Albina Românească (1829). A organizat primele reprezentații teatrale în limba română (1816) și Conservatorul filarmonic-dramatic (1836) din Iași. Traduce și adaptează piese de teatru străine. În poezie, abordează toate speciile: ode, elegii, sonete, imnuri, fabule, meditații, balade. În 1830 era Venerabilul unei loji din Iași, iar în 1866 a participat la lucrările Lojii Steaua României, tot din Iași. A fost inițiat în francmasonerie la Milano – Italia. A fost o personalitate complexă, îndrumător și animator al vieții artistice și culturale, organizator al școlilor naționale din Moldova, unul din pionierii picturii românești și inițiatorul învățământului artistic în școlile moldovenești. A studiat polona, latina și german la gimnaziul din Lemberg – Polonia, azi Liov – Ucraina. Apoi a urmat ca Universitatea din Liov cursurile Facultății de filozofie (litere și științe), logică matematică, istorie naturală, fizică, matematică și etică. Concomitent a urmat și un curs special de arhitectură. La Liov, Asachi si-a pus bazele culturii sale enciclopedice, s-au înfiripat concepțiile sale iluministe sub influenta unora dintre profesorii universității si a cunoscut literatura poloneză si literatura clasică română, care se vor simți în creațiile sale literare. Îmbolnăvindu-se de friguri (malarie), este sfătuit de medicul Welther să schimbe clima, de aceea pleacă din Iași , împreună cu fratele său Daniel, la Viena unde ajunge la 16 iulie 1805. Studiază astronomia și matematicile superioare la Viena,precum și pictura, fiind susținut de o bursă acordată de mitropolitul Veniamin Costache din partea Eforiei Școalelor, apoi arheologia, epigrafia, pictura și sculptura la Roma (1808-1812, unde citește literatură italiană și scrie sonete. În august 1812 revine în Moldova și se consacră activității de propășire a culturii române. În februarie 1813 domnitorul Scarlat Callimachi îl numește în funcția de impiegat-referendar (referent) la Departamentul Treburilor din Afară. La Revoluția de la 1848 Asachi s-a situat pe poziții „de reacțiune”, fiind în slujba domnitorului Mihail Sturdza, „de care îl lega amiciția din tinerețe și o îndelungată colaborare”. În acest sens, a condamnat mișcarea de opoziție condusă de Mihail Kogălniceanu, pe care o considera „antipatriotică”. Asachi n-a înțeles și n-a susținut cerințele mai înaintate ale scriitorilor pașoptiști, de care îl deosebeau și unele păreri privind chestiuni specifice de literatură și artă. În 1848, scriitorul i-a osândit pe participanții la mișcările revoluționare din Principate. Gheorghe Asachi și-a pierdut, de acum înainte, rolul preponderent pe care l-a deținut timp de aproape patru decenii în viața culturală a Moldovei, el va fi depășit tot mai mult de dezvoltarea ulterioară a culturii și literaturii naționale. Mai târziu, Asachi va saluta, totuși, actul Unirii Principatelor Românești; într-adevăr, după înfăptuirea Unirii, i-a adus „urări” lui Alexandru Ioan cuza și a cântat evenimentul în poezia „Odă la Dumnezeu”. Gheorghe Asachis s-a căsătorit în anul 1827 cu Eleonora Teyber, o tânără austriacă, fiică a Kapellmeister-ului curții vieneze Anton Teyber, compozitoare de talent care compunea muzică pentru imnurile, cântecele și piesele soțului său și organiza serate muzicale în Iașii timpului său. Timp de aproape 40 de ani, Asachi s-a ocupat de organizarea școlilor din Moldova (1813 - 1849). În perioada 30 noiembrie 1822- februarie 1827 a fost agent diplomatic la Viena (primul român în această funcție), numit de domnitorul Moldovei Ioniță Sandu Sturdza. Această funcție i-a adus titlul de mare comis. Asachi a deschis Gimnaziul Vasilian la Trei Ierarhi, numit astfel în cinstea domnitorului Vasile Lupu, ctitorul care pusese acolo bazele unui „învățământ înalt”. La această „școală de grad înalt” aveau acces și copii din familii cu venituri modeste. Asachi a fost secretar al Comisiei din Moldova pentru redactarea Regulamentului Organic, calitate în care a plecat la 13 mai 1830 la Petersburg, împreună cu delegația din care făceau parte vornicul Mihail Sturdza din partea Moldovei și hatmanul Alexandru Villara din partea Țării Românești, care urma să prezinte „cercetării ministeriale” proiectul Regulamentului în vederea aprobării. La 1 ianuarie 1832 a fost numit director al Arhivelor Statului din Iași. Cu sprijinul lui Asachi a luat ființă în perioada 1833 -1834 Societatea de medicină și istorie naturală și Cabinetul de istorie naturală. Realizarea sa de căpetenie rămâne însă Academia Mihăileană, deschisă la 16 iunie 1835, institut care a instruit mai mulți intelectuali. Un alt tărâm în care contribuția lui Gheorghe Asachi poate fi considerată hotărâtoare este cel jurnalistic. El este în Moldova inițiatorul presei în limba română, scoțând primul ziar românesc din Moldova, Albina românească, „gazetă politică-literară”, ulterior denumită Gazeta de Moldavia. Gheorghe Asachi a fost un iluminist tipic, nu numai prin caracterul activității desfășurate, ci și prin concepțiile sale despre lume. A fost un reprezentant al iluminismului românesc, al teoriilor "contractului social" și "dreptului natural". La 12 noiembrie 1869, la venerabila vârstă de 81 de ani, Gheorghe Asachi s-a stins din viață la Iași. A fost înmormântat în Iași, în cimitirul bisericii „Patruzeci de sfinți” și abia peste douăzeci de ani, printr-o subscripție publică, organizată de un comitet aparținând vechii generații, i s-a ridicat o statuie în fața școlii de lângă mănăstirea Trei Ierarhi. Statuia a fost opera sculptorului Ion Georgescu (1856-1898), realizată în 1887 și a fost inaugurată în mod solemn în anul 1890. Cu acest prilej s-a procedat la depunerea osemintelor sale și ale soției sale (decedată în 1877) în cripta de la baza statuii.
Insigna - Kotovsk
Din 1944 până în 1965 oraşul Hînceşti s-a numit Kotovsk în cinstea lui Grigori Ivanovici Kotovski, un conducător al armatei roşii în timpul războiului civil care se născuse aici. În anul 1965 comuna a fost declarată oraş şi numele ei a fost schimbat în Kotovsk. Monumentul lui Kotovschi se înalţă şi acum în centrul oraşului iar una din străzi îi poartă numele. Din 1990 oraşul şi-a reluat vechea denumire de Hînceşti.
Hîncești este un oraș cu statut de municipiu, situat în partea central-vestică a Republicii Moldova, totodată reședința raionului Hâncești și este situat la o depărtare de 36 km de capitala țării – Chișinău. În evul mediu, pe teritoriul localității trecea unica cale comercială accesibilă între țările asiatice și cele europene, numită „drumul moldovenesc”. La răspântiile acestei căi comerciale a apărut localitatea Hîncești, așezată într-un imens amfiteatru natural, în valea încântătoare a râulețului Cogâlnic-Bucium. Documentele pomenesc despre această localitate pentru prima dată în data de 17 august 1522. La recensământul din anul 2014 orașul număra 12491 locuitori dintre care: români (moldoveni) – 89,06%, ruși – 4,17%, ucrainieni – 3,65%, romi – 1,02%, bulgari – 0,55%, găgăuzi – 0,24% și restul – necunoscută sau altă etnie.
Insigna - Otlicinikul învățământului norodnik RSSM
(Excelența învățământului popular)
(Republica Sovietică Socialistă Moldovenească)
Produsul medalistic de mai sus este o distincție de excelență în învățământul popular (general). Ea se conferea elevilor, posibil și  cadrelor didactice cu rezultate deosebite în activitatea de învățământ general din vremea regimului comunist. Distincția are forma unui romb în interiorul căruia este reprezentată o carte deschisă și deasupra inițialele denumirii de atunci a Republicii Moldova – RSSM (Republica Sovietică Socialistă Moldovenească). Pe laturile rombului este aplicată o inscripție cu  litere rusești: “OTLICINIKUL ÎNVĂȚĂMÂNTULUI NORODNIK” ce tradus aproximativ ar putea însemna (Excelență învățământului popular). În partea superioară a distincției este o stea roșie, în cinci colțuri, de inspirație sovietică în interiorul căreia sunt reprezentate întrepătrunse secera și ciocanul (emblema partidului comunist aflat atunci la putere).
Cel mai bun tată
Produsul medalistic de mai sus este o medalie specială, confecționată cu destinația de cadou pentru orice tătic din partea fiilor săi. Este o piesă confecționată de către o companie privată din Republica Moldova. Conferirea acestei medalii tăticului se constituie într-o mare și frumoasă surpriză în familie și dovada dragostei și respectului copiilor față de tăticul lor. 

___________ooOoo___________

PERSONALITĂȚI CULTURALE 
PE BANCNOTELE LUMII
Compozitor, violonist și organist german
Georg Friedrich Handel a trăit între anii 1685 - 1759
Detaliu vignetă de pe o felicitare românească
Detaliu vignetă de pe un bilet de loterie spaniol 
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS -  16.02.2022