Epaminonda's Blog.....: iunie 2023

1. În data de 10 aprilie 2023 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă din argint cu tema Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii.

Aversul monedei prezintă turlele Catedralei Mitropolitane Ortodoxe și Palatul Culturii din Timișoara, stema României, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, valoarea nominală „10 LEI” și anul de emisiune „2023”. Reversul monedei prezintă clădiri din Piața Unirii din Timișoara, Domul Romano-Catolic, stema orașului și inscripțiile „TIMISOARA” și „CAPITALA EUROPEANA A CULTURII”.

Medalia are următoarele caracteristici tehnice:

Tema – Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii
Emitentul – Monetăria Statului la comanda BNR
Data emiterii – 10 aprilie 2023
Valoarea – 10 lei
Materialul compoziție – argint
Titlul – 99,9%
Forma – rotundă
Diametrul – 37 milimetri
Greutatea – 31,103 grame
Calitatea – proof
Cantul – zimțat
Tirajul – 5000 exemplare
Preţul unitar de vânzare de la magazinele BNR, fără TVA – 460 lei

Catedrala Mitropolitană din Timișoara este cel mai mare edificiu religios din Timișoara, catedrală a Mitropoliei Banatului, cu hramul „Trei Ierarhi”. Edificiul este un simbol al orașului ce a fost construit între anii 1936 – 1941. În prezent este cea mai înaltă biserică din România (90,5 metri), și cea mai înaltă biserică ortodoxă din lume din afara Rusiei. Istoria edificiului este strâns legată de anul 1919 când, pe data de 28 iulie, Banatul se unește cu România. Noua administrație românească reia firul ortodoxiei rupt în anul 1717 și ia o serie de măsuri pentru încurajarea ortodoxiei, defavorizată de administrația austriacă, favorabilă religiei catolice. Astfel se reînființează vechea parohie din Cetate în anul 1926, apoi Episcopia de Timișoara în 1939, ridicată la rangul de arhiepiscopie, iar în anul 1947 se creează Mitropolia Banatului. Pe acest fond se simte tot mai acută nevoia unui lăcaș central pentru credincioșii din parohia Cetate, ce frecventau mai ales biserica Sf. Ilie din cartierul Fabric și ulterior pentru o catedrală reprezentativă, pe măsura consistentei comunități ortodoxe din Timișoara și din Banatul românesc. Parohia din Cetate instituie un fond de zidire a bisericii și lansează un apel către publicul românesc pentru donații. În anul 1936 existau deja toate premisele construirii monumentului. Fondul de zidire era deja consistent, deși suma totală necesară era imensă pentru acea vreme. Terenul necesar, situat la încrucișarea celor mai importante artere ale orașului a foste donat de către Primărie, iar proiectul bisericii era încredințat încă din anul 1934, arhitectului Ion Troianescu. Proiectul prevedea un edificiu pentru o asistență de 5000 persoane. Construcția propriu-zisă a început pe data de 16 martie 1936, iar în 20 decembrie s-a pus printr-o ceremonie piatra fundamentală a viitoarei Catedrale. Lucrările de construcție s-au terminat în anul 1941. Clopotele și crucile bisericii au fost sfințite în data de 23 august 1938. Toate finisajele, picturile interioare și exterioare s-au terminat însă abia în 1956, din cauza celui de-al doilea război mondial. Catedrala a fost inaugurată în data de 6 octombrie 1946 în prezența Regelui Mihai, a primului-ministru Petru Groza și a episcopilor Augustin Pacha și Ioan Bălan. Stilul arhitectonic a fost inspirat de arhitectura moldovenească în general și în special de Biserica Sfântul Gheorghe din Hârlău. Stilul arhitectural al catedralei este atât unic cât și neobișnuit pentru un lăcaș de cult ortodox de asemenea dimensiuni. Acesta îmbină tradiția religioasă română cu arhitectura moldovenească și bizantină. Stilul, cu firide sub streșini, cu bolte înstelate în interior, cu discuri lăcuite într-o multitudine de culori, poate fi găsit în mănăstiri precum Cozia sau Prislop, tipice secolului al XIV-lea. Catedrala are nu mai puțin de nouă turle adevărate și patru mini-turle, dintre care turnul principal are 83,7 metri. Temelia este construită pe o placă imensă de beton armat, care este susținută de peste 1000 de piloni de beton armat, înfipți până la 20 metri adâncime sub placa de beton. Construcția are o lungime de 63 metri și o lățime de 32 metri. Cele 7 clopote au o greutate totală de 8000 kg și au fost confecționate dintr-un material adus din insulele Sumatra și Borneo. Armonizarea lor a fost făcută de compozitorul Sabin Drăgoi. Picturile interioare și exterioare au fost executate de pictorul Anastase Demian. Catedrala Mitropolitană adăpostește la subsol o bogată colecție de artă bisericească bănățeană veche și o valoroasă colecție de icoane. De asemenea aici se află și moaștele sfântului Iosif cel Nou de la Partoș, protectorul ortodocșilor români din Banat, fost episcop ortodox de Timișoara (1651-1655), venit de la Muntele Athos și retras apoi la mănăstirea de la Partoș. Muzeul deține 3000 de cărți bisericești rare, peste 800 de icoane și picturi, peste 130 de obiecte bisericești, 10 artifacte de metal prețios, 10 veșminte, un templu, etc. Aici se găsesc manuscripte românești timpurii precum „Noul Testament de la Bălgrad” din 1648 sau „Cazania lui Varlaam” din 1643. Latura subsolului dinspre altar cuprinde necropola mitropoliților Banatului.

Palatul Culturii din municipiul Timișoara, cunoscut și ca Opera sau Teatrul Național, este o clădire cu statut de monument istoric în care activează mai multe instituții de cultură: Opera Națională Română, Teatrul Național Mihai Eminescu, Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely și Teatrul German de Stat. Clădirea mai găzduiește atelierul-expoziție de urbanism și infocentrul pentru turiști ale Primăriei Municipiului Timișoara, dar și diverse firme comerciale. În această clădire, la 31 octombrie 1918 în sala restaurantului Kronprinz Rudolf s-a ținut adunarea în care Aurel Cosma a susținut unirea Banatului cu România și tot aici, la 20 decembrie 1989 s-a înființat Frontul Democratic Român, iar din balconul spre piață Timișoara a fost declarată liberă de comunism. Începuturile teatrului în Timișoara datează din 1753. Din 1761 reprezentațiile s-au ținut la sediul magistratului rascian, aflată pe locul unde astăzi este clădirea Liceului Nikolaus Lenau, director al teatrului fiind Joseph Hasenhut. Localul avea 155 de locuri la parter, 26 de loji la etajul I, 21 de loji la etajul II și balcon. În 1766 localul a ars și a trebuit refăcut. În urma contopirii în 1781 a instituției magistratului rascian cu cea a magistratului german clădirea a rămas exclusiv teatrului. Teatrul a fost distrus în urma asediului Timișoarei din 1849 și a fost refăcut în 1852. Deoarece solicitările depășeau capacitatea teatrului, s-a pus problema unui local nou. În acest scop, la inițiativa primarului Karoly Kuttel, în 1860 s-a înființat Societatea pe Acțiuni pentru Construirea Teatrului, Redoutei și a Hotelului din Timișoara care a început strângerea fondurilor prin vinderea lojilor (cu drept de moștenire) și un împrumut bancar. Noul teatru urma să fie clădit tot în zona intra muros, în actuala locație a Palatului Culturii. Anterior acolo se afla Cazarma Porții Petrovaradinului, numită apoi și Cazarma Grenadierilor. Proiectul pentru teatru a fost întocmit în 1871, de către firma arhitectului Ferdinand Felner senior din Viena, asociat cu arhitectul Hermann Helmer. Clădirea construită de firma Színház-, Hotel- és Vigadóépítő Rt (în limba română - Constructor de Teatre, Hoteluri și Localuri SA), a fost terminată în 1875. Cu ocazia vizitei din 7 mai 1872, Franz Iosif a aprobat ca teatrul să poarte numele său. Sala de spectacole avea 900 de locuri, iar în clădire urma să funcționeze și hotelul Kronprinz Rudolf, și sala de dans și festivități Redoute.Costul clădirii a fost de 1440000 de forinți, iar inaugurarea s-a făcut la 22 septembrie 1875 cu piesa Dominația femeilor de Ede Szigligeti. În seara zilei de 30 aprilie 1880 a izbucnit un incendiu care a distrus sala de spectacole. S-a putut salva o parte din garderobă, un pian și biblioteca. Din cauza faptului că societatea pe acțiuni care deținea clădirea era falimentară încă din 1878, orașul a cumpărat clădirea cu suma de 150 000 de florini și a mai investit 120 000 de florini pentru refacerea teatrului. Acesta a fost refăcut după planurile originale. Redeschiderea teatrului s-a făcut la 12 decembrie 1882. În 1890 a avut loc o restaurare masivă. S-a refăcut mobilierul interior de către tâmplarul Ferenc Gungl, sala de spectacole a fost aurită de Jenő Sprang iar sculpturile recondiționate de Alajos Heine. Primul spectacol în limba română pe scena teatrului a avut loc la 7 august 1919, cu piesa „Institutorii” de Otto Ernst, jucată de artiști de la Craiova. La 31 octombrie 1920 a avut loc un alt incendiu, mai puternic decât cel din 1880. Refacerea clădirii a început la 15 iulie 1923, când arhitectului Duiliu Marcu i-a fost încredințată întocmirea planurilor. Cu ocazia vizitei din 12 noiembrie 1923 regele Ferdinand a pus piatra de temelie a reconstrucției. Pentru refacere, în acel moment Duiliu Marcu nu a modificat esențial fațada clădirii. A fost lărgită intrarea principală prin renunțarea la cele trei uși separate și demolarea stâlpilor dintre ele. Deasupra intrării s-a prevăzut o copertină în consolă. Lateral, pe rezalite, s-au amenajat două vitrine de afișaj. Pe acoperiș s-a prevăzut o semicupolă care acoperea un bazin de beton care conținea apă pentru stingerea incendiilor. Bazinul era separat de sala de spectacole printr-un puternic zid de beton. Pentru sporirea capacității sălii de spectacole, din fostul hotel Kronprinz Rudolf (în acel moment Hotel Ferdinand) s-au luat 23 de camere. În urma reorganizării, numărul de locuri în sala de spectacole a ajuns la 982. Redeschiderea teatrului a avut loc la 15 ianuarie 1928 cu spectacolul Trandafirii Roșii de Zaharia Bârsan. Denumirea curentă era Teatrul comunal. Denumirea de Palatul Culturii datează din anii 1930 deoarece clădirea adăpostea în epocă — în afară de teatru — și Muzeul Banatului (între 1937–1951), Academia de Arte Frumoase și Institutul Social Banat-Crișana. La începutul secolului al XX-lea în zonă s-au construit Palatele Lloyd, Loffler, Băncilor Bănățene și altele și prin urmare s-a simțit nevoia actualizării fațadei sale. Sarcina a fost încredințată tot lui Duiliu Marcu, care a înălțat fațada prin plasarea în jurul intrării și a balconului de la etajul I a unui „arc de triumf” placat cu travertin. Pentru a uniformiza stilul fațadei ferestrele de pe părțile laterale ale arcului au fost obturate. Costul modificării a fost de 2,66 milioane de lei. În 2003 suprafețele laterale ale fațadei principale și-au recăpătat aspectul original, proiectul de refacere aparținând arhitectului Marcela Titz. În clădire există trei săli de spectacole:

Sala principală, cunoscută drept „Sala Mare” are o capacitate de 722 de locuri: 330 în stal, 107 în loji, 40 la balconul I (în fața lojilor), 160 la balconul II (deasupra lojilor) și 85 la galerie. Dintre acestea se pun în vânzare 686 de locuri, 7 locuri fiind rezervate pentru personal, iar 29 în rezervă. La galerie există spațiu în care se poate sta în picioare, astfel că în proiect capacitatea sălii era de 982 de spectatori. Scena are dimensiunile de 23 x 13 m. Pe loja centrală există un citat din Ovidiu: „Ars ultimam mores animumque effingere poset, pulchrior in terris nulla tabella foret. Si bene quid facias, cito fac; nam si cito factum, gratum erit, ingratum gratia tarda facit. Si vox est, canta; si mollia brachia, salta; et quaqumque potes arte placere, place: Ovidius” ( Dacă arta ar putea înfățișa obiceiurile și sufletul, niciun tablou n-ar fi mai frumos pe pământ. Dacă faci ceva bine, fă iute, căci dacă s-a făcut iute, va fi plăcut; recunoștința târzie produce nemulțumire. Dacă ai voce, cântă; dacă ai membre gingașe, dansează, și prin orice artă, dacă poți produce plăcere, să produci: Ovidiu).
Sala Reduta are o capacitate de 126 de locuri și are instalații de traducere a spectacolelor ținute în limbile maghiară și germană.
Sala Studio „Uțu Strugari” (fostă „Studio 5”) se află la etajul al treilea, și are o capacitate de 50 de locuri.

Domul Romano-Catolic din municipiul Timișoara, denumire oficială completă - Catedrala Sfântul Gheorghe este catedrala Episcopiei Romano-Catolice de Timișoara și unul din monumentele emblematice ale orașului. Construcția a durat peste 2 decenii, în 2 etape: 1736-1751 și 1755-1774. Monumentul este realizat în stil baroc din cărămidă și are decorații din piatră și stuc. Turlele au o înălțime redusă, determinată de apropierea zidului cetății. Interiorul este bogat și somptuos, remarcându-se cele 9 altare decorate în stil baroc și rococo, sculptate de vienezul Johan Müller, împodobite cu icoane vechi, orga construită în 1908 de Leopold Wegenstein, dar si ușile de stejar ornamentate cu grilaje din nichel pur. Domul Romano-Catolic este considerat a fi cea mai unitară și reprezentativă construcție barocă a Timișoarei și una dintre cele mai valoroase existente în Banat. Proiectul inițial, posibil a fi realizat de Joh. Jacob Schelblauer (consilier al orașului Viena), a fost materializat între anii 1736 și 1774, iar execuția trădează, în ciuda celor patru constructori (Kaspar Dissel, Johann Lechner, Carl Alexander Steinlein, Johann Theodor Kostka), ce s-au succedat la conducerea lucrărilor, o stăpânire perfectă a tehnicilor barocului. La decorația interioară au participat artiști renumiți ca Michael Angelo Unterberger (pictor și director al Academiei artelor frumoase din Viena), la pictarea altarului principal (1754), sculptorul vienez Johann Joseph Rossler, prin statuile Sfântului Carol Boromeus (în stânga altarului), a Sfintei Theresia (în dreapta altarului) și a perechii de heruvimi care domină ornamentația din partea centrală a altarului, precum și Johann Schopf (1772), la decorarea altarelor laterale.

Serviciile liturgice se desfășoară în limbile română, maghiară, germană, bulgară și croată. În cripta catedralei sunt înmormântați episcopii Diecezei de Cenad din secolul al XVIII-lea până în secolul al XX-lea, începând cu Nikola Stanislavich.
2. În data de 24 aprilie 2023, Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă din argint cu tema 90 de ani de la nașterea lui Nichita Stănescu.

Aversul monedei prezintă o mașină de scris care a aparținut poetului Nichita Stănescu și titlurile volumelor publicate de acesta, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, stema României, valoarea nominală „10 LEI” și anul de emisiune „2023”. Reversul monedei prezintă portretul și semnătura lui Nichita Stănescu, o poezie scrisă de acesta și inscripția „NICHITA STANESCU 90 DE ANI DE LA NASTERE”. Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele:

emitent – Monetăria Statului la comanda BNR
data emiterii – 24 aprilie 2023
tema – 90 de ani de la nașterea lui Nichita Stănescu
valoarea nominală – 10 lei
material compoziție – argint
titlu – 99,9%
forma – rotundă
diametrul – 37 milimetri
greutatea – 31,103 grame
cant – zimțat
calitate – proof
tiraj – 5000 exemplare
preț unitar de achiziție de la magazinele bucureștene ale monetăriei, fără TVA – 440 lei

Nichita Stănescu (născut Nichita Hristea Stănescu la data de 31 martie 1933 în Ploiești și decedat la data de 13 decembrie 1983 la Spitalul Fundeni din București) a fost un poet, scriitor și eseist român ales post-mortem membru al Academiei Române. Considerat atât de critica literară cât și de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparține temporal, structural și formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960 - 1970. Nichita Stănescu a fost considerat de unii critici literari drept un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici și poetici. Absolvent al Facultății de Filologie din București (1957), a debutat, în același an, în revistele Tribuna (Cluj) și Gazeta literară (București). A fost un poet de geniu, prolific din punct de vedere publicistic. Multe dintre volumele sale au primit premii ale Uniunii Scriitorilor, sau Academiei Române. A lucrat în colectivele de redacție ale celor mai importante reviste literare ale timpului. În 1975, Nichita Stănescu a primit prestigiosul premiu internațional Johann Gottfried von Herder. În anul 1980, la propunerea scriitorului suedez Artur Lundkvist, Nichita a fost inclus de Academia Suedeză pe lista candidaților la Premiul Nobel pentru Literatură. Deși nu a câștigat, nominalizarea sa reprezintă un succes pentru literatura română a vremii. Redau mai jos câteva aprecieri critice despre Nichita Stănescu:

Ștefan Augustin Doinaș (1995) - “Nichita Stănescu se mișca într-adevăr într-o sferă superioară, siderată de valori exclusiv artistice. Cât despre gustul său pentru „compromis”, cred sincer că nu prea știa ce înseamnă acest lucru, tocmai pentru că era un ingenuu. Dacă nu mi-ar fi teamă că devin prea ... doct, aș zice că spiritul său ludic îl făcea să plutească pe deasupra situațiilor, pentru a căror substanță tragică cred că nu avea „organ”: tălpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirlă. Singurul păcat al lui Nichita Stănescu a fost crima săvârșită față de sine însuși: distrugerea sistematică a carcasei care-i asigura superbul exercițiu al spiritului.....„Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după cel de-al doilea război mondial. Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanșa asupra poeților ei.”
Alexandru Condeescu (1999) –Poezia stănesciană reia tradiția liricii interbelice, făcând totodată, printr-o sinteză unică neomodernă, trecerea în literatura autohtonă de la modernismul începutului de secol spre postmodernismul sfârșitului de mileniu. Prin ea s-a petrecut în poezia romanească, după întemeierea ei de către Eminescu, a doua mare mutație a structurilor limbajului și viziunii poetice, prima fiind cea modernistă a interbelicilor.... Cu fiecare volum al lui Nichita Stănescu s-a produs în literatura noastră o perpetuă revoluție a limbajului poetic, în jurul cărților sale dându-se o adevărată „bătălie a (neo)modernități”
Eugen Barbu (1975) – “În acest bâlci al deșertăciunilor care este poezia, peisajul nostru liric ar fi lipsit de unitate fără poezia lui Nichita Stănescu... Defoliată de excese arbitrare cu iz filozofic, de o răceală impusă de teoreticieni ce au denaturat-o, poezia lui Nichita Stănescu... rezistă vremii.”

3. În data de 8 mai 2023 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din argint cu tema Jacques M. Elias întemeietorul „Fundației Familiei Menachem H. Elias”.

Aversul monedei prezintă un detaliu al sediului Academiei Române din București, partea superioară a statuii Minervei din fața clădirii, stema României, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, valoarea nominală „10 LEI” și anul de emisiune „2023”. Reversul monedei prezintă portretul, semnătura lui Jacques M. Elias și inscripția „JACQUES M. ELIAS”. Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele:

data emiterii – 8 mai 2023
emitent - Banca Națională a României prin Monetăria Statului
tema - Jacques M. Elias întemeietorul “Fundației Familiei Menachem H. Elias”
metal (compoziție) – argint
titlu – 99,9%
forma – rotundă
diametru – 37 milimetri
greutate – 31,103 grame
cant – zimțat
calitate – proof
tiraj – 5000 exemplare
preț unitar de achiziție de la magazinele băncii, exclusiv TVA – 490 lei

Academia Română este cel mai înalt for de știință și de cultură din România, cu sediul central în București, pe Calea Victoriei, nr. 125, A fost fondată la 1 aprilie 1866 sub denumirea de Societatea Literară Română, devenită la 1 august 1867 Societatea Academică Română, iar în 1879 Academia Română. Conform statutului, rolul principal al Academiei constă în cultivarea limbii și literaturii române, stabilirea normelor de ortografie obligatorii ale limbii române, studierea istorie naționale române și cercetarea în cele mai importante domenii științifice. Prin statutul său, Academia Română poate avea un număr maxim de 181 membri titulari și corespondenți și 135 membri de onoare, din care cel mult 40 din România. Academia se compune din membri titulari, membri corespondenți și membri de onoare, cu toții aleși pe viață. Calitatea de membru poate fi acordată și post-mortem. Atât membrii corespondenți cât și membrii titulari pot face propuneri pentru noi membri corespondenți. Pentru membrii titulari, propunerile pot fi făcute numai din partea membrilor titulari, iar candidații trebuie să fie din rândul membrilor corespondenți. Criteriile de eligibilitate sunt deosebit de stricte. În urma mai multor consultări și evaluări, adunarea generală decide prin vot secret acordarea statutului de membru. Academia este o instituție finanțată, în principal, de la bugetul de stat și care funcționează autonom. Surse secundare de finanțare pot fi activitățile proprii sau exploatarea propriului patrimoniu, precum și donațiile. Are 3 filiale, la Iași, Cluj și Timișoara. În subordinea sa se află o serie de instituții prestigioase și centre de cercetare din România (circa 60). Conform statutului actual, un mandat de președinte are durata de patru ani, iar o persoană nu poate deține funcția de președinte pentru mai mult de două mandate. Biroul Prezidiului Academiei Române este format din șase academicieni: președintele Academiei Române, cei patru vicepreședinți și secretarul general.

Jacques Menachem Elias (1844 – 1923) a fost un industriaș, bancher, moșier și filantrop evreu, cetățean roman, ales post-mortem (1993) membru al Academiei Române. Nu a fost căsătorit vreodată și nu avut vreun urmaș. A fost un important om de afaceri, a fost proprietar de fabrici de zahăr (Fabrica de Zahăr din Sascut Târg, județul Bacău), bancher (fiind președintele și actionarul Băncii Generale Române) și industriaș. În cei aproape 80 de ani de viață, a reușit să strângă o mare avere, deținând moșii de mii de hectare, ferme agricole, imobile în țară și străinătate, 2 hoteluri în București , 2 mine de mercur în Dalmația, fabrici și milioane de lei în acțiuni la mari companii din toată lumea. Prin testamentul său redactat la 2/15 decembrie 1914, cum nu avea nici ascendenți și nici descendenți în viață, el a desemnat ca legatar universal Academia Română, căreia i-a lăsat toată averea mobilă și imobilă „oriunde s-ar afla această avere, în țară și în străinătate” (evaluată pe atunci la 1 miliard de lei). Conform dorinței sale, Academia Română a înființat o fundație de cultură națională și de asistență publică numită “Fundația familie Menachem H. Elias”, întreaga avere urmând să fie consacrată promovării culturii din România, alinării boalelor săracilor noștri, încurajării elementelor valoroase, sprijinirii cauzelor nobile. Și aceasta fără deosebire de origine, pentru toți cei care merită să fie ajutați. Fundația a fost denumită după tatăl său. Gestul său de filantropie a fost elogiat de către contemporani astfel; Nicolae Iorga – “exemplu de generozitate umană” și Grigore Antipa - „și-a destinat tot fructul muncii sale realizării unui măreț ideal, înălțarea patriei prin cultură”. La data de 15 noiembrie 1938, în prezența viitorului rege Mihai, al reginei Elena, precum și altor personalități din țară și din străinătate, a fost inaugurat Spitalul fondat de Familia Menachem H. Elias, un spital modern pentru Europa acelor vremuri, deschizându-se porțile ambulatoriului, spitalului și sanatoriului, destinate în întregime „bolnavilor de ambele sexe”, indiferent de religia lor. Sus am postat poza cu autograf a lui Jacques M. Elias.

Fundația Familiei „Menachem H. Elias” este o fundație testamentară, situată în București, având ca scop întemeierea, întreținerea, dezvoltarea sau ajutarea instituțiilor de cultură națională, precum și efectuarea unor opere de asistență publică și de binefacere, aflată sub egida Academiei Române. Prin testamentul scris în data de 15 decembrie 1914 Jacques M. Elias stabilește ca succesor al întregii sale averi Academia Română și înființează fundația care astăzi îi poartă numele. În acest testament, Elias cere moștenitorului „să înființeze și să stăruie a se recunoaște ca persoană juridică o fundație de cultură națională și de asistență publică numită «Fundația Familiei Menachem H. Elias»”. Prin decretul Regal nr. 3403 din 3 iulie 1923 Academia Română este autorizată să primească moștenirea defunctului și să îndeplinească cererea acestuia din testament. Din punct de vedere juridic, fundația este înființată în data de 2 aprilie 1925, prin înregistrarea sa la Tribunalul Ilfov, în registrul persoanelor juridice nr. 120/1925.

xxx

DEVOTAMENT"

O CARICATURĂ DE

MARGARETA CHIȚCATII

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

____________xxx____________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL CARAȘ-SEVERIN

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Cupa veteranilor - Semenic 2023 - Ediția 50

Produsul medalistic de mai sus este o medalie aparte realizată de firma privată Alex Sztankovits din municipiul Oradea, ce s-a conferit participanților la competiția sportivă Cupa Veteranilor la schi din stațiunea Semenic, județul Caraș-Severin, anul 2023, ediția a 50-a.

Cupa Veteranilor la schi este competiție sportivă de tradiție care se desfășoară în stațiuni montane din județul Caraș-Severin, anul acesta (2023) stațiunea Semenic și ediția a 50-a. Aici participă persoane cu vârste cuprinse între 35 și 90 de ani, din toate colțurile țării, dar și din alte țări, precum Germania, Austria, Ungaria și chiar China. În cadrul competiției sunt trei probe: schi alpin, schi fond şi schi pe doage. Cea mai animată probă, care le-a pus la încercare răbdarea şi îndemânarea a fost coborârea pârtiei pe doage, o idee care a fost preluată de la momârlani, care iarna coborau din munte pe doagele de butoi. Competiția este organizată de câteva asociații din zonă precum: Asociațiile Prietenii munților și Pro Straja dar și Salvamont Lupeni.

Schiul este un sport de iarnă care constă în coborârea unor pante înzăpezite pe schiuri prinse de ghetele echipamentului individual. El cuprinde mai multe discipline sportive din care amintesc; schi fond, schi alpin, slalom, sărituri cu schiurile etc.

Statiunea turistica Semenic este situata in judetul Caras-Severin, in Muntii Semenic. Muntii Semenic reprezinta cea mai importanta subunitate a Muntilor Banatului, nu degeaba intreaga zona poarta numele de Banatul Montan. Muntii Semenic fac parte din grupa sudica a Carpatilor Occidentali, culminand cu Varful Piatra Goznei (1447 metri) si Varful Semenic (1445 metri). Partiile de schi din Muntii Semenic se gasesc la 40 km de Resita, la o altitudine de 1400 de metri, si ofera servicii turistice precum centre de închiriat echipament sportiv, cursuri de initiere la schi, snowmobile, nordic walking, cicloturism, enduroturism, drumetiile. Complexul turistic cu spatii de cazare, restaurante si baruri se gaseste la peste 1400 m altitudine, intre virfurile Piatra Goznei si Semenic.Clima este blanda si usor suportabila, chiar si pentru copii. In timpul iernii temperaturile se situeaza intre -25 grade Celsius pana la +6 grade Celsius, vara intre +10 grade Celsius si +25 grade Celsius. Semenicul este unul dintre putinele locuri din tara unde zapada persista chiar si sase luni pe an, timp in care turistii pot schia in voie, la preturi acceptabile. Tot în zonă, însă în Văliug, a fost amenajată cea mai lungă pârtie de schi din ţară, de 5,8 kilometri şi o alta, de 800 de metri, dotată cu nocturnă şi tunuri de zăpadă artificială. Dintre pârtiile mai vechi, chiar din staţiune, cea mai lungă pârtie de pe Semenic este Uriaşul cu o lungime de 1200 de metri. Diferenţa de nivel este de 220 de metri, iar traseul este considerat de un nivel mediu. Teleschiul poate transporta până la 800 de persoane pe oră. Ajungând pe aici se poate vizita; colectia trofeelor de vanatoare si biserica din secolul al XIX-lea, ce fac parte din ansamblul complexului turistic din Semenic, parcul national Semenic, lacul Cozna de la Crivaia, rezervatia naturala Izvoarele Nerei, rezervatia paleontologica de la Soceni, Lacul Valiug, Punctul fosilifer de la Apadia, Delinesti, Petrosnita, Târnova, Garâna, statiunea balneoclimaterica și lacul Trei Ape.

Jetonul - Combinatul siderurgic Reșița - 2501 - 137

Piesa medalistică de mai sus este un jeton folosit în incinta
Combinatului Siderurgic Reșița. Numerele înscris pe jeton reprezentau probabil numele unui muncitor și atelierul sau secția în care lucra el. Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată.

Data de 1 noiembrie 1769 marchează începutul ridicării Uzinei Metalurgice Reşiţa, iar la 3 iulie 1771 se dau în folosinţă primele două furnale ale uzinei. În anul 1851 se laminează prima şină de cale ferată la Reşiţa. În anul 1854, statul austriac concesionează uzina consorţiului internaţional, societate de cale ferată - STEG. În anul 1862 se construieşte aici prima locomotivă Tender STEG cu 10 roţi cuplate.

În anul 1920 se înfiinţează Societatea anonimă "Uzinele de Fier şi Domeniile din Reşiţa - UDR", iar în anul 1936 se înfiinţează Grupul Reşiţa - Malaxa. În anul 1962 Combinatul Metalurgic Reşiţa se reorganizează numindu -se Combinatul Siderurgic Reşiţa. În anul 2000 are loc privatizarea C.S. Reşiţa, 94,4891 % dintre acţiuni fiind cumpărate de Corporaţia Noble Ventures Inc din Statele Unite ale Americii.

Insigna - C.M.B. (Construcții metalice Bocșa)

Construcții Metalice Bocșa (C.M.B.) a fost o companie producătoare de construcții metalice din România. Obiectul principal de activitate al C.M.B. îl reprezenta construcția, cercetarea, proiectarea, montarea, întreținerea, repararea de confecții metalice pentru obiective industriale, civile, termoenergetice, precum și efectuarea operațiunilor de comert exterior, marketing, consulting și engeneering. Compania a fost privatizată în decembrie 2002, fiind cumpărată de către Victor Târlea, pentru suma de 2,7 milioane de euro. În toamna anului 2005, compania a intrat în faliment. Până în anul 1989, la C.M. Bocșa se fabricau componente pentru poduri metalice și macarale-turn de toate tipurile. Podul de la Vadul Oii sau părți importante din Unitatea centrală a Centralei Nucleare de la Cernavodă au fost proiectate și fabricate la Bocșa.

Bocșa (în maghiară Boksánbánya, în germană Neuwerk) este un oraș din județul Caraș-Severin, Banat, România. Are o populație de aproximativ 17000 de locuitori. La Bocșa s-a prelucrat metalul în furnale înaintea înființării uzinelor STEG din Reșița. Orașul este format din trei cartiere, odinioară comune de sine stătătoare: Bocșa Română, Vasiova și Bocșa Montană. Sus am postat stema actuală si o imagine cu clădirea primăriei bocșene.

Loja masonică Irenea - Caransebeș

Loja masonică Irenea din orașul Caransebeş reprezintă o ecuaţie francmasonică cu multiple necunoscute cu referire la data fondării acesteia. Cea mai veridică dată de fondare a acestei loji este 12 septembrie 1882. Majoritatea autorilor care au făcut referinţă la istoricul acestei loji, bazându-se pe documente din Arhiva Marelui Orient al Ungariei, specifică intervalul de activitate al Lojii Irenea ca fiind 1882-1894. Un alt interval propus este 1871-1886, însă acest interval pare a fi cam forţat. Parcursul istoric al acestei loji îşi aşteaptă încă cercetătorii. Aici prezint atenţiei cititorilor o medalie emisă de această lojă şi care până acum era absolut necunoscută în spaţiul românesc, neştiindu-se despre existenţa sa. Singurul exemplar cunoscut al acestei medalii este păstrat și poate fi admirat la Muzeul Marii Loji Provinciale din Worcestershire – Anglia. Un cercetător o descrie în astfel de termeni: „Karansebeş. Loja Irenea. Cu inel de atârnare: o monogramă elaborată ornamental a numelui IRENEA. 33 x 39 mm. Aurită”. Analizând această medalie monogramată, vom observa central literele „I” şi „R”, poziţionate în stânga literele „E” şi „n” şi în dreapta – „E” şi „A”. Vorbind etimologic, FRANCMASONERIA este o asociaţie a zidarilor (masoni) liberi (adjectivul ,,franc” desemna în Evul Mediu francez pe cineva scutit de dările feudale). Cuvântul franc-mason, încetăţenit la noi prin secolul al XVIII-lea de un cleric, vine prin filiera franceză; sensul termenului fiind identic şi în celelalte limbi europene: freemason în engleză, Freimaurer în germană şi liberi muratori în italiană. Situaţia privilegiată a acestei asociaţii a constructorilor medievali – căreia putem să-i spunem : breaslă - vine din faptul că membrii ei erau constructorii bisericilor şi catedralelor. Toate domurile şi catedralele artei gotice au fost ridicate de francmasoni între secolele X -XVII, aceasta fiind principala îndeletnicire a Francmasoneriei. Francmasoneria a fost, ca orice breaslă medievală, o societate secretă. Membrii ei aveau: parole, semne, vestimentaţie specială şi un alfabet secret. Exista de asemenea un ritual simbolic, un simbolism al obiectelor (mai ales al uneltelor de zidărie) şi un mit fundamental – mitul despre uciderea lui Hiram, arhitectul templului lui Solomon, care a fost ucis de trei calfe cu uneltele lor: rigla, cleştele (compasul) şi ciocanul de lemn (maiul), devenite apoi simboluri în Francmasonerie. De asemenea locurile în care a fost lovit Hiram au căpătat şi ele o valoare simbolică pentru masoni: gâtul – sediul vieţii materiale, inima – sediul sufletului şi fruntea sediul inteligenţei.

În continuare voi enumera simbolurile masonice întâlnite pe insigne şi anume: ECHERUL şi COMPASUL, sunt simboluri de bază ale masoneriei, necesare pentru ridicarea unor edificii stabile şi drepte. Ele constituie alături de Biblie (simbolul Cărţii Sacre), cele trei Mari Lumini ale Masoneriei. Echerul este simbolul rectitudinii morale în conduită, ale cinstei şi onestităţii iar compasul, simbolul patimilor (lăcomie, mânie, judecată nedreaptă, intoleranţă, egoism), al cunoaşterii şi priceperii. Fără compas nu se poate alcătui un echer, iar fără un echer nu se poate construi un Templu. FIRUL CU PLUMB PENTRU NIVEL, este elementul echilibrului interior şi sugerează ideea ascensiunii stabile, liniare, trasând o linie verticală infinită care conduce la perfecţiune. Semnifică capacitatea de a construi un sistem de referinţă. CIOCANUL şi DALTA, semnifică necesitatea de a uni acţiunea cu gândul. Ciocanul reprezintă forţa voinţei iar dalta discernământul, inteligenţa şi fineţea. Combinarea celor două determină perfecţionarea treptată a operei. RIGLA, este emblema perfecţiunii şi a ordinii, este din timpuri străvechi instrumentul de comparaţie a mărimii de măsurare a armoniei proporţiilor. Este şi simbolul celor 24 de ore ale zilei, dintre care o parte trebuie dedicate gândului, una lucrului, una odihnei şi un celor care au nevoie de ajutor. MISTRIA, simbolizează binefacerea, precum şi dorinţa de al ajuta pe cel care are nevoie, exprimă bunătatea, caritatea dar şi voinţa fiinţei umane. DELTA, numită şi triunghiul lui Solomon. Are forma unui triunghi echilateral şi este reprezentarea geometrică a lui trei (principiul triplicităţii). În tradiţia creştină semnifică trinitatea iar în mai multe filozofii divinitatea ca perfecţiune. În Templu, Delta are în centru fie litera G, căreia i se dau mai multe interpretări (Dumnezeu – God, Cunoaştere – Gnosi, Geometrie, Geneza), fie tetragrama ebraică, fie schema pitagorică, fie ochiul divin – simbol al principiului creator, fie soarele – principiul luminos al vieţii. OCHIUL ATOTVĂZĂTOR, simbol al Divinităţii şi, prin analogie, al atributelor cele mai importante pentru om: iubirea, ştiinţa, dreptatea, şi mila. Una dintre cele mai importante reprezentări ale Ochiului Atotvăzător se găseşte pe bancnota de un dolar. Ea reproduce Marele Sigiliu al Statelor Unite. SOARELE şi LUNA, reprezintă alternanţa şi echilibrul între zi şi noapte între alb şi negru, între activitate şi repaos, dialectica contrariilor. Soarele simbolizează Masculinul, fiind de aceea simbolul Originii, al Începutului, al raţiunii care luminează tenebrele şi iluminează spiritele. Luna simbolizează Femininul, obscurul, intuiţia, caracterul schimbător al formelor. ZODIACUL, după etinomul grecesc, ,,cerc cu figuri animale” , era, conform definiţiei platonice, ,,imaginea cerului”. În masonerie zodiacul este folosit ca sistem simbolic şi nu are caracter divin sau astrologic, ci înfăţişează o viziune cosmologică a universului. ACACIA (SALCÂMUL), este cel mai important dintre simbolurile vegetale ale masoneriei simbolizând principiul nemuririi gradului de Maestru. Salcâmul este simbolul speranţei şi al existenţei sufletului dincolo de moartea fizică şi conservarea energiei indestructibile a vieţii. COLOANELE, simbolizează dualitatea. Prima coloană simbolizează elementul feminin, aerul, suflul ce alimentează viaţa, sensibilitate, înţelepciune iar a doua elementul masculin, focul, căldura vitală devoratoare, activitatea, suflu alchimiştilor. Din duplicitatea celor două se naşte dihotomia între vertical şi orizontal, între valorile terestre şi cele ale aerului, căutarea contrariilor şi principiilor complementare. Coloanele mai înseamnă perpendicularitate, stabilitate, echilibru, joc controlat al dinamicii între urcuş şi coborâşi. MOZAICUL, pavimentul cu dale albe şi negre este simbolul binarului, al opoziţiei între o entitate şi alta, între spirit şi materie, între adevăr şi fals, între bine şi rău, între frumos şi urât, sugerând în acelaşi timp şi dinamica compoziţiei între contrarii. LITERA ,,G”, simbol al geometriei şi unul dintre simbolurile lui Dumnezeu (God în limba engleză). Este asociat adesea cu echerul şi compasul alcătuind simbolul Masoneriei. Marea Lojă Națională din România (M.L.N.R.) a fost înființată în anul 1993 sub patronajul Marelui Orient al Italiei și la inițiativa unor cercuri masonice americane. La momentul înființări, mai exista încă o organizație masonică în România având același nume, înființată pe filieră franceză, care însă în anul 1996 a fost redenumită în Marea Lojă Națională Unită din România (MLNUR) iar în 2010 în Marea Lojă Națională Română 1880 (MLNR 1880). În anul 2001, o parte a MLNUR, s-a unit cu MLNR, dorind să unifice masoneria regulară recunoscută. Pe 24 ianuarie 2008, două mari organizații masonice, Marea Lojă Națională din România și Marea Lojă a României au fuzionat devenind MLNR, aceasta editând revista Atelierul Masonic. Temuta, admirata sau dezavuata, Francmasoneria a jucat si continua sa aiba un rol important in multiple planuri ale Romaniei. Sub semnul echerului si compasului de sub ochiul unic, s-au desfasurat evenimente majore ale neamului. Efervescenta masonica in Romania a atins o considerabila cota in perioada pasoptista, considerata de istorici o generatie de masoni. Sintagma este acoperita de adevar, daca luam in calcul ca cei vizati apartineau unor societati secrete literare si masonice de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau, Cernauti. Printre exponentii de seama, desavarsiti in lojile pariziene, ii gasim pe Balcescu, Rosetti, Kogalniceanu, Alecsandri, Cuza, Negruzzi si I.C. Bratianu. Sub regele Carol I, nu mai putin de 12 din 19 prim-ministri au fost masoni, ca si alti importanti oameni politici ai vremii. Acum, Francmasoneria romana a facut pasul catre Marea Loja Nationala. În fine, in perioada Romaniei Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, incadrat in loja "Ernest Renan", alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a. El a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale romanesti, inclusiv Basarabia. Numele altor oameni care se afla si astazi, ori s-au aflat pana nu demult, in primele randuri ale celebritatilor Masoneriei romanesti sunt: Petre Roman, Viorel Hrebenciuc, Ioan Rus, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Prunariu, Lucian Bolcas, Alexandru Ciocâlteu, Constantin Balaceanu Stolnici, Virgil Ardelean, Ioan Talpeş, Ovidiu Tender, Irinel Popescu, Alexandru Bittner, Razvan Teodorescu, Victor Babiuc, Gheorghe Zamfir, Crin Halaicu, Tudor Gheorghe, Florian Pittis si Adrian Severin. Ziaristul si muzeograful Horia Nestorescu-Balcesti, renumit pentru lucrarile sale de istorie a Masoneriei romane, afirma ca: "Romanii datoreaza Francmasoneriei faurirea Romaniei Moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran". Biserica Ortodoxa Romana este de cu totul alta parere. Prin Hotararea Sfantului Sinod din 1937, la concluziile Mitropolitului Nicolae al Ardealului, ramasa si astazi in vigoare, aceasta subliniaza in sapte puncte urmatoarea sinteza: "Este o organizatie mondiala secreta, in care evreii au un rol insemnat, avand un rit cvasi-religios, luptand impotriva conceptiei crestine, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala, laica. Este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala. Biserica osandeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta". Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele în Evul mediu. Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului ritanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate. Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“ Despre Masonerie există două puncte de vedere: primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale şi metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credinţa într-o fiinţă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecţionarea omului, este compatibilă cu orice credinţă sau convingere sinceră şi nu ar trebui să apară probleme; al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanista. Lojele masonice sunt forme de organizare ale masonilor de oriunde.

Ad aquas Herculis sacras ad mediam

(La apele sacre ale lui Hercules)

(Statuia lui Hercules - Băile Herculane)

Statuia lui Hercules este un monument istoric aflat pe teritoriul orașului Băile Herculane. Statuia este turnată în bronz în anul 1847 de meșterii vienezi Ramelmayer și Glantz. Statuia îl reprezintă pe zeul Hercules, purtând pe umărul stâng pielea leului din Nemeea și o măciucă. Pe soclul statuii este scris; "Herculi pro salute imperatorum severi et Antonini P II Conservatori Augustorum Dominorum nostrorum CI Gallus C.V. legatus eorum PR. PP. CUM SUIS" 198-211 e.n. Baile Herculane" ceea ce înseamnă; “Lui Hercules cu omagii i s-a ridicat acest altar pentru imparatii Severus Antonius Pius, C.I. Gallus, devotata augustilor nostri imparati, trimisul acestora ca guvernator al Provinciei impreuna cu ai sai 198-211 e.n. Baile Herculane." Statuia a fost montată pe locul unei fântâni din marmură roșie ce se afla în centrul stațiunii, ea fiind donată în anul 1871, de către arhiducele moștenitor Carol al Austriei, ofițerilor și soldaților care păzeau granița Împeriului Austro-Ungar.

Băile Herculane este un oraș din județul Caraș-Severin, Banat, România. Are o populație de aproximativ 6000 de locuitori. Este situat pe Valea Cernei, la 5 km de principala arteră rutieră ce leagă vestul țării de București – DN6 (E70). Bazele stațiunii au fost puse în anul 102 d.Ch. de Împaratul Traian, romanii introducând cultul balnear preluat de la greci pe care apoi l-au dezvoltat. Romanii au construit aici, la Therme Herculi (Ad Aquas Herculi Sacras), temple, băi, monumente și statui, închinate zeilor Hercules, Aesculap și Hygieia. Atestarea documentară a stațiunii datează din anii 153 D.Hr, fapt consemnat într-o tabulă votivă din băi: „Zeilor și divinităților apelor, Ulpius Secundinus, Marius Valens, Pomponius Haemus, lui Carus, Val, Valens, trimiși ca delegați romani să asiste la alegerea în calitate de consul a fostului lor coleg Severianus, întorcându-se nevătămați, au ridicat acest prinos de recunoștință”. În perioada civilizației romane, stațiunea de pe Valea Cernei a constituit un important punct de atracție pentru aristrocația Romei antice. Impresionați de excepționala putere tămăduitoare a apelor sacre de pe Valea Cernei, romanii sosiți în Dacia le-au închinat un adevărat cult balnear sub semnul tutelar al lui Hercules. Deasupra am postat stema și o fotografia cu sediul Primăriei - Băile Herculane.

Insignă schi - Muntele mic - februarie 2023

Produsul medalistic de mai sus este o medalie aparte realizată de firma privată Alex Sztankovits din municipiul Oradea, ce s-a conferit participanților la o competiție sportivă de schi desfășurată în stațiunea Muntele Mic, județul Caraș-Severin, în luna februarie, anul 2023.

Statiunea Muntele Mic este situata la o altitudine de aproximativ 1500-1550 de metri, in judetul Caras-Severin. Muntii Tarcu, din care face parte si masivul Muntele Mic, ocupa regiunea de nord-vest a Carpatilor Meridionali. Crestetul usor bombat al masivului Muntele Mic atinge altitudinea de 1806. Zona este bogata din punct de vedere al vegetatiei, predominante fiind padurile de fag, molid si amestecate. Padurile reprezinta locul de odihna si drumetie preferate de majoritatea turistilor veniti aici. Pe traseele turistice strabatute în golurile alpine de catre turisti, se pot admira pasunile pe care cresc plante cu flori cum sunt gentianele (care coloreaza peisajul cu un albastru-mov specific acestei specii de flori) sau smirdarul (care pe lânga calitatea sa de planta medicinala, ofera turistilor un peisaj magnific prin culoarea sa rosu puternic). Apele curgatoare, cât si lacurile glaciare si artificiale, reprezinta o atractie pentru aceasta zona. În râurile repezi, predominant, gasim pastravul indigen. Lacurile nou construite, odata cu amenajarea hidroelectrica Bistra - Poiana Marului, constituie o alternativa pentru turistii dornici de pescuit sau practicarea sporturilor nautice. Muntele Mic este una din zonele privilegiate din tara deoarece zapada poate ramâne chiar si 6 luni pe an. Precipitatile masive dinspre nord-vest, precum si temperaturile scazute înregistrate pe timp de iarna fac posibila practicarea sporturilor de iarna din luna noiembrie pâna în mai. Muntele Mic și-a început activitatea turistică în anii 1930, când locuitorii au început dezvoltarea zonei prin construirea mai multor cabane destinate turistilor. La finalul acestor ani, stațiunea depășea 2.000 de locuri de cazare. Dezvoltarea stațiunii a continuat și după cel de-al Doilea Război Mondial. În 1962 aici a fost inaugurat primul teleschi, iar în 1976 a fost inaugurat telescaunul care face legătura cu Valea Craiu. Vizitând Muntele Mic veți avea acces la 6 pârtii deschise, cu grad de dificultate diferit:

Borlova 1 – are o lungime de 1000 de metri, cu altitudinea de plecare de 1686 și de sosire de 1564. Gradul de dificultate este considerat mediu-ușor. Teleschi.
Borlova 2 – are o lungime de 1300 metri, altitudine de plecare de 1686 m și de sosire de 1564 m. Gradul de dificultate este mediu-ușor. Teleschi.
Vâlsanu – are un grad de dificultate mediu, cu o lungime de 2500 de metri. Altitudinea de plecare este de cca. 1800 m, iar cea de sosire de 1417 m. Accesul se face cu oricare dintre skilifturile din stațiune, revenirea se face cu ajutorul telescaunului Leitner CD6 Vâlsanu, care are 6 locuri.
Nordica – are o lungime de 1200 m, cu un grad de dificultate mediu-avansat, altitudinea de plecare este de 1780 m, iar cea de sosire de 1520 m. Teleschi.
Felix – are o lungime de 1400 m, cu un grad de dificultate ușor. Are o altitudine de plecare de la 1700 de metri, altitudinea de sosire fiind de 1520 metri. Accesul se face cu oricare dintre skilift-urile Felix sau Nordică.
Isai – gradul de dificultate a acestei pârtii este adresat mai degrabă celor experimentați, fiind clasificată drept pârtie roșie. Are o lungime de aproximativ 1600 metri și este deservită de Telescaunul Isai, care are două locuri. Altitudinea de plecare este de 1800 metri, iar cea de sosire de 1600 metri.

Municipiul Reșița (în maghiară Resicabánya, în germană Reschitz, în cehă Rešice, in croată Ričica), este capitala județului Caraș Severin din România, provincia Banat, care numără aproximativ 84000 de locuitori. Istoric, localitatea este atestată din secolul al XV-lea cu numele de Rechyoka și Rechycha. Cercetările arheologice au descoperit în acest spațiu urme de locuire din perioada neolitică, dacică și romană. Este menționată în 1673 cu numele Reszinitza, ai cărei locuitori plăteau impozite către pașalâcul Timișoarei, iar în anii 1690 - 1700 izvoarele o amintesc ca depinzând de Districtul Bocșei împreună cu alte localități din Valea Bârzavei. Conscripția din anul 1717 o menționează cu numele Retziza, având 62 gospodării impuse de către stăpânirea austriacă nou instaurată aici. Ea devine din 3 iulie 1771 locul de întemeiere a celui mai vechi și important centru metalurgic de pe continentul european. Odată cu nașterea uzinelor, se pun bazele Reșiței industriale. Sus am postat stemele comunistă și actuală ale orașului Reșița, iar mai jos pozele câtorva monumente de arhitectură și cultură din vremuri diferite, din acest oraș, dar și trimiteri poștale ilustrate.

Vila Koch

Vila direcțională

Uzina electrică

Uzina de laminat și Atelierul de mașini

Strada gării

Intrarea în mină

Fabrica de preparare a cărbunelui

Vedere - Reșița Montană

Vederi - Reșița

Caraș-Severin este un județ situat la limita provinciilor Banat și Transilvania din România, care are ca reședință orașul industrial Reșița. Situat în partea de sud-vest a României, județul Caraș-Severin are o suprafață de 8514 kilometri pătrați, 3,6% din suprafața țării, ocupă locul al treilea, ca mărime între județele țării, numără aproximativ 333000 de locuitori și cuprinde 2 municipii - Reșița și Caransebeș, 6 orașe - Bocșa, Oravița, Moldova Nouă, Oțelu Roșu, Anina, Băile Herculane și 69 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică Caraș și Severin, comunistă și actuală ale județului Caraș - Severin, iar dedesubt pozele câtorva locuri monumente de cultură și arhitectură din acest județ din vremuri diferite.