joi, 19 iulie 2018

Ro - M - oN 107

 
1.  În anul 1906 s-a emis un set de monede de aur și argint pentru a celebra patruzeci de ani de la urcarea pe tron a lui Carol I. Monedele s-au bătut la Bruxelles, ele fiind gravate de către Alfons Michaux. Valorile acestui impresionant set sunt următoarele: 1 leu, 5 lei, 12 1/2 lei, 20 lei, 25 lei, 50 lei şi 100 lei. O parte din argintul folosit pentru monedele de 1 leu şi 5 lei din această serie provine din piese uzate (fiind retrase din circulaţie monede în valoare de 1.700.000 de lei). Mai jos admiri moneda de 5 lei din anul 1906. 
Moneda a fost bătută într-un tiraj de 200000 de exemplare, este confecționată dintr-un aliaj de argint și cupru (argint - 90% și cupru – 10%). Moneda are forma rotundă, diametrul de 38 milimetri, greutatea de 25 grame, margine zimțată și cerc perlat la exterior pe amblele fețe. Pe avers reprezentată efigia domnitorului Carol I spre stânga și inscripțiile * 5 LEI * și CAROL I DOMNUL ROMÂNIEI. Sub gât este scris numele gravorului – A.Michaux. Reversul monedei prezintă efigia regelui Carol I stre stânga și inscripțiile * 1866 – 1906 * și CAROL I REGE AL ROMÂNIEI. Sub gât sunt scrise inițialele gravorului – A.M. (Alfons Michaux).  
Carol I, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (născut 10 aprilie 1839 la Sigmaringen şi decedat 10 octombrie 1914 la Sinaia) a fost domnitorul apoi regele României, care a condus Principatele Române şi apoi România, după abdicarea lui Alexandru Iona Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 şi 1914 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a obţinut independenţa ţării, căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia şi a pus bazele unei dinastii. A construit la Sinaia castelul Peleş, care a rămas una dintre cele mai vizitate atracţii turistice ale ţării. 
După războiul ruso-turc, România a câştigat Dobrogea, iar Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunăre între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul ţării. Deasupra admiri un timbru emis cu ocazia aceluiași jubileu.
2.  În data de 19 iulie 2010 Banca Naţională a României a lansat ]n circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă care omagiază personalitatea fostului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române – Miron Cristrea. Aversul monedei prezintă Palatul Patriarhal din Bucureşti; deasupra, inscripţia în arc de cerc „PALATUL PATRIARHAL“, dedesubt, inscripţia „ROMANIA“, valoarea nominală a monedei - „10 LEI“, stema României şi anul de emisiune - „2010“. Reversul prezintă portretul patriarhului Miron Cristea; în stânga, anii între care a trăit patriarhul - „1868 - 1939“; în dreapta, jos, stema Patriarhiei Române; la exterior, inscripţia circulară „PATRIARHUL MIRON CRISTEA“. 
Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: metal: argint; valoare nominală: 10 lei; formă: rotundă; diametru: 37 milimetri; puritate: 999‰; greutate: 31,103 grame; calitate: proof; margine: zimţată; tiraj: 1000 exemplare și preţul de vânzare, exclusiv TVA: 190 lei / exemplar. 
Miron Cristea, pe numele de mirean Elie Cristea, a fost un publicist, filolog, politician român cu vederi antisemite, senator, regent (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930) și teolog, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1925 - 1939), care s-a născut la data de 20 iulie 1858 la Toplița și a decedat la data de 6 martie 1939 la Cannes (Franța). În perioada 1 februarie 1938 - 6 martie 1939, a fost prim-ministru al României. La 7 iunie 1919 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. Sus am postat și logo-ul Patriarhiei Române. 
Palatul Patriarhal, cunoscut și ca Reședința Patriarhului, este un edificiu din București, amplasat pe Dealul Patriarhiei, ce funcționează ca reședință patriarhală. Edificiul de astăzi este construit pe locul în care Constantin Șerban Cârnul a construit o locuință pentru starețul mănăstirii. În anul 1688 Radu Leon numește mănăstirea mitropolie a țării, iar vechea locuință a starețului este refăcută și i se aduc diverse adăugiri. Între anii 1932-1935 arhitectul Gheorghe Simotta adaugă un corp palatului, astăzi corpul principal al palatului, format din sala mare a Tronului, cancelariile Patriarhiei, apartamentul Patriarhului și alte câteva încăperi. Edificiul Reşedinţei Patriarhale a fost realizat în mai multe etape. Construită iniţial ca stăreţie a mănăstirii, înfiinţată aici de domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Şerban Basarab (1654 - 1658), a cunoscut ulterior mai multe etape de transformare. Mai întâi a fost reşedinţa mitropolitului (1668), transferată în Bucureşti odată cu mutarea aici a capitalei şi a domnitorului de la Târgovişte, iar din anul 1925, odată cu ridicarea Bisericii noastre la rang de Patriarhie, a fost transformată în Reşedinţă Patriarhală. „Fiind dintru început o construcţie bisericească, indiferent de adăugirile sau înnoirile aduse, arhitectura sa a rămas mereu adaptată în raport cu această destinaţie. Astfel, aspectul ei este unul monumental, dar simplu, fără decoraţii inutile. Stilul arhitectural, de orientare neoromânească, cu spaţii armonioase ce reunesc elemente stilistice multiple - romanice, gotice, renascentiste, creează o impresie generală de vilă italiană, accentuată de existenţa grădinii interioare, cu coloane de piatră sculptată, cu fântână arteziană şi statui. Între anii 1928 şi 1931, prin purtarea de grijă a Patriarhului Miron Cristea, au avut loc mai multe transformări radicale la palatul Reşedinţei Patriarhale. Atunci s-a adăugat pe latura de vest o nouă şi încăpătoare incintă, în formă de patrulater, cu o curte interioară în mijloc. Construcţia noii incinte a Reşedinţei Patriarhale a început în anul 1928, după planurile arhitectului George Simotta, cheltuielile construcţiei fiind acoperite din bugetul statului. Diriginte de şantier a fost chiar arhitectul proiectant, iar antreprenor şi constructor inginerul Aurel Ioanovici din Bucureşti, care a lucrat în baza unui contract încheiat cu Patriarhia, la 8 iunie 1928. În timp, această incintă a cunoscut modificări și îmbunătățiri. În timpul Patriarhului Justinian, trotuarele din curtea interioară, în suprafaţă de 70 mp, au fost pavate cu marmură, înlo­cuindu-se vechea pardoseală din asfalt şi ciment. De asemenea, au fost montate borduri din travertin, iar bazinul fântânii arteziene din mijlocul curţii a fost placat cu marmură. Totodată, pe trei laturi ale curţii interioare, unde arhitectura clădirii a îngăduit, s-au montat 8 coloane din piatră de Albeşti, cu fusul şi capitelurile frumos sculptate, cu motive inspirate din coloanele bisericii Mănăstirii Văcărești, cum se văd şi astăzi, şi s-au pardosit cu plăci de marmură coridoarele deschise ale terasei de la etaj, care dau în curtea interioară”, a explicat arhim. Paisie Teodorescu. Privită de pe terasa de la catul de sus, curtea interioară a Reşedinţei Patriarhale, cu coloanele ei de piatră sculptată de factură brâncovenească, Altarul de vară, bazinul cu havuz şi rafinamentul artistic cu care este amenajat puţinul spaţiu disponibil (consacrat în mare parte peluzelor cu iarbă şi flori), creează acum un cadru elegant și primitor, solemn și în același timp prietenos.
3.  În data de 20 octombrie 2017 Banca Naţională a României va lansa în circuitul numismatic o monedă din argint cu tema Laureați ai Premiului Nobel originari din România – Elie Wiesel. Aversul  monedei redă casa memorială Elie Wiesel din Sighetu Marmației, inscripţia în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „10 Lei”, stema României și anul de emisiune „2017”, iar reversul  monedei prezintă portretul lui Elie Wiesel și inscripțiile în arc de cerc ,,LAUREAT AL PREMIULUI NOBEL PENTRU PACE” și ,,Elie Wiesel”. 
Caracteristicile monedei sunt următoarele: valoare nominală: 10 lei; metal:  argint;, puritate – 99,9%; formă: rotundă; diametrul37  milimetri; greutate: 31,103 grame; calitate: proof; cant: zimțat, tiraj: 200 exemplare și preț unitar de vânzare fără TVA – 375 lei exemplarul.
Elie (Eliezer) Wiesel a fost un scriitor și ziarist american în limbile franceză, engleză, idiș și ebraică, eseist și filozof umanist, activist în domeniul drepturilor omului, care s-a născut la data de 30 septembrie 1928 la Sighetu Marmației, în România și a decedat la data de 2 iulie 2016 în orașul New York din SUA. Provenit dintr-o familie de evrei din România și supraviețuitor al holocaustului, a fost distins cu Premiul Nobel pentru Pace în anul 1986. Zece ani mai târziu a fost ales membru al Academiei Americane de Artă și Literatură iar în anul 2001 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. A publicat 57 de cărți - cea mai celebră fiind «Noaptea», o descriere autobiografică despre viața în lagărele de exterminare naziste. Între aprilie 1944 și aprilie 1945 întreaga sa familie a fost internată în lagărul nazist de la Auschwitz. După crudul tratatament de aici o parte a familiei sale s-a prăpădit. Enumăr câteva dintre titlurile și distincțiile pe care le-a primit: Premiul Nobel pentru Pace (1986), Marele premiu parizian pentru literatură (1983), Premiul Medicis (1998), Premiul de Merit al Centrului Internațional New York, Medalia de onoare Insula Ellis (1992), Decorația franceză Marea Cruce a Legiunii de Onoare,  Decorațiile americane Medalia Prezidențială a Libertății și Medalia de Aur a Congresului, Decorația românească Steaua României în grad de Mare Ofițer, Titlul de Cavaler al Ordinului Imperiului Britanic cu gradul de Comandant, Titlu de Doctor Honoris Causa a peste 136 de universități și institute din lume. I s-a propus să candideze la președinția statului Israel dar a refuzat. 
Casa în care s-a născut și a trăit timp de 15 ani Elie Wiesel este situată pe strada Dragoş Vodă, colţ cu strada Tudor Vladimirescu în municipiul Sighetul Marmaţiei. Este specifică burgurilor transilvane şi central europene de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea atât prin arhitectură în general, cât şi amenajarea interioară. Această construcţie aparţinea cartierului evreiesc din oraş.Construcţia, de-a lungul anilor şi în special în ultima perioadă a suferit degradări şi modificări care impuneau o restaurare urgentă. Imediat după transferul casei în administrarea Muzeului a fost elaborat un proiect de restaurare care viza readucerea casei la forma iniţială. La finele anului 2000, prin intervenţia conjugată a Muzeului Maramureşului din Sighetul Marmaţiei şi a Fundaţiei Culturale Române s-a obţinut o Hotărâre de Guvern prin care s-au alocat primele sume necesare consolidării acoperişului. În anul următor prin intervenţia Preşedinţiei şi a Ministerului Culturii şi Cultelor s-au obţinut fonduri substanţiale prin care s-a rezolvat restaurarea clădirii şi s-a hotărât transformarea acesteia în muzeu. Pe o tematică concepută de specialiştii Muzeului Maramureşului s-a elaborat proiectul de amenajare muzeală. Trebuie menţionat că prin tematica abordată s-a urmărit evidenţierea personalităţii lui Elie Wiesel ca fiu al Sighetului, precum şi prezentarea comunităţii evreieşti din Sighet şi din Maramureş într-o sinteză, aşa cum permite spaţiul şi stadiul actual de documentare. Holul de acces include o prezentare generală a casei şi a laureatului Premiului Nobel pentru Pace Profesorul Elie Wiesel, care s-a născut aici. Încăperile casei beneficiază de un circuit deschis. Expunerea muzeală începe cu prima cameră care cuprinde mobilier de epocă, tablouri (care au aparţinut familiilor de evrei din Sighet şi chiar casei). Sunt redate aici atât atmosfera de epocă în care a copilărit Elie Wiesel, cât şi specificul comunităţii evreieşti. A doua încăpere pune în evidenţă personalitatea lui Elie Wiesel prin opera acestuia (peste 30 de volume), expusă în dulapuri şi vitrine. S-a reconstituit aici un colţ cu masa de lucru, spaţii intime de rugăciune şi meditaţie. Tot aici, pe panouri special concepute sunt prezentate secvenţe biografice, iar prin fotografii sunt rememorate vizitele lui Elie Wiesel în Sighetul Marmaţiei şi întâlnirile sale cu membrii comunităţii şi cu oficialităţile locale. Sala a treia prezintă consecinţele actului de la 30 august 1940 – Dictatul de la Viena – care a dus la încorporarea Maramureşului şi a Transilvaniei de Nord la Ungaria horthystă. Prin fotografii, documente, obiecte personale şi alte mărturii este prezentată constituirea ghetourilor şi consecinţa acestora, marea tragedie a deportării întregii comunităţi evreieşti din Sighet şi Maramureş. Camera a patra cuprinde mărturii privind viaţa socială şi religioasă a evreilor din Sighet şi din localităţile Maramureşului istoric. Documente din Arhivele Naţionale, expuse pentru prima dată, pun în evidenţă prezenţa numeroasă a evreilor încă din secolul al XVII-lea în cadrul comunităţilor maramureşene. În vitrine sunt expuse obiecte de ritual, carte veche religioasă, alte mărturii ale vieţii cotidiene. Tot aici găsim dovezi ale relaţiilor dintre comunităţile autohtone, administraţie şi grupurile de evrei veniţi de-a lungul istoriei. O hartă, prin semne grafice speciale, oferă o sinteză a prezenţei evreilor în toate comunităţile din Maramureş din perspectivă diacronică şi sincronică. Ultima încăpere cuprinde aspecte privind relaţiile culturale. Surprindem şi alte personalităţi ale comunităţii evreieşti din Sighet pe care Elie Wiesel le-a cunoscut, le-a protejat şi le-a ajutat în afirmarea lor pe plan naţional şi internaţional: Hari Maiorovici, Ludovic Bruckstein, Vasile Kazar ş.a.

xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC
O VORBĂ DE DUH 
DE LA ÎNAINTAȘI
O PASTILĂ DE UMOR

_____________xxx_____________

O MEDALIE
ȘI CÂTEVA INSIGNE
DIN JUDEȚUL VRANCEA

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.
Teatrul orașului Focșani - clădit în anul 1909
Autor al proiectului - Ing. arhitect C.C.Ciogolea
Antreprenor - Arhitect S.Vasilescu   
Donator - Maior G.Pastia 
Primar al orașului - I.G.Poenaru
Inginerul comunei - G.Vasiliu
Teatrul Municipal „Maior Gheorghe Pastia” din Focșani este o instituție publică culturală, monument istoric, aflată în subordinea Consiliului Județean Vrancea, fiind situată pe strada Republicii, la nr.77. Construcția teatrului a fost realizată la inițiativa maiorului în rezervă Gheorghe Pastia care a donat 570000 de lei pentru executarea lucrărilor de construcție și de amenajare interioară, terenul fiind pus la dispoziție gratuit de municipalitatea orașului Focșani. Condiția principală cu care maiorul Pastia a realizat donația a fost ca teatrul să poarte veșnic inscripția Teatrul „Maior Gheorghe Pastia”. O comisie compusă din arhitectul Ion Mincu, actorul Constantin Nottara și Gheorghe Băicoianu  a judecat cele patru proiecte ce participau la concurs, alegând lucrarea arhitecților Constantin Ciogolea și Simion Vasilescu. Piatra fundamentală s-a pus la data de 11 septembrie 1909 iar inaugurarea s-a făcut în data de 22 noiembrie 1913 cu spectacolul Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri, în montarea Companiei Dramatice a Teatrului Național din Iași, aflată sub conducerea lui Mihai Sadoveanu. Stilul clădirii este unul în conformitate cu vremurile de atunci, barocul fiind îmbinat cu elemente caracteristice stilului renascentist. La planul construcției teatrului s-au folosit și schițele unui celebru teatru din Viena, teatrul din Focșani fiind copia fidelă a acestuia. Designul interior a preluat elemente din temele teatrului antic. Din nefericire perioada comunistă, care a adus orașul Focșani într-o perioadă gri din viața sa, pe lângă alte clădiri din oraș, a afectat și designul interior al clădirii. Pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare a teatrului, în plus de sumele ce proveneau din încasările realizate la spectacole, Gheorghe Pastia a prevăzut și alte două surse: crearea Fondului „Maior Gheorghe Pastia”, căruia filantropul focșănean îi lăsa prin testament întreaga sa avere și care era gestionat de trei efori, fiind folosit doar pentru întreținerea, mărirea și înfrumusețarea teatrului”și crearea Ateneului Popular “Maior Gheorghe Pastia”, a cărui construcție a fost realizată cu fondurile donate de maiorul Pastia, veniturile obținute din activitatea acestuia trebuind să servească la mărirea și întreținerea teatrului. În această clădire au fost susținute spectacole până în anul 1987, când, datorită degradărilor produse de cutremure, activitatea a fost întreruptă. După anul 2000 Primăria orașului Focșani împreună cu Consiliul Județean Vrancea au finanțat lucrările de consolidare și restaurare, teatrul fiind redeschis pe data de 24 ianuarie 2004. În memoria ctitorului Teatrului, pe esplanada din fața Teatrului Municipal a fost ridicat bustul în bronz al maiorului Gheorghe Pastia realizat de către  sculptorul Gabriel Tăicuțu. 
Insigna - Batalionul 81 LAROM "Maior Gheorghe Șonțu"
La data de 1 decembrie 2001 s-a înfiinţat Regimentului 81 Artilerie, în baza Dispoziţiei S.M.G. nr. S/G3 din 22.11.2001, fiind dislocat în cazarma 525 din garnizoana Focşani şi subordonat Brigăzii 8 Artilerie Mixtă. Trei ani mai târziu, începând cu data de 04 octombrie 2004, Regimentul 81 Artilerie s-a transformat în Divizionul 81 Artilerie în baza Dispoziţiei S.M.G. nr. B.5/S 1505 din 12.08.2004. Deasupra am postat logo-ul acestei structuri militare.
Insigna - 81 (Batalionul 81 LAROM "Maior Gheorghe Șonțu")
În baza Ordinului S.M.G. nr. B.5/S 481 din 01.03.2006, începând cu data de 01 aprilie 2006, Divizionul 81 Artilerie şi-a schimbat denumirea în Batalionul 81 Artilerie şi, începând cu aceeaşi dată, a primit denumirea onorifică ”Maior Gheorghe Şonţu”. Ca urmare a procesului de restructurare parcurs de Armata României, începând cu data de 01 octombrie 2010, Batalionul 81 Artilerie “Maior Gheorghe Şonţu” se transformă în Batalionul 81 LAROM “Maior Gheorghe Şonţu”, în baza Dispoziţiei  S.M.G. nr. G/0202 din 09.08.2010. În decursul celor 11 ani de existenţă, militari din cadrul B. 81 LAROM au participat cu profesionalism şi competenţă la misiuni în teatrele de operaţii, după cum urmează: Irak, Afganistan, Bosnia Herţegovina și Kosovo. Batalionul a participat la sprijinul populaţiei civile din zona de responsabilitate pentru limitarea efectelor produse de inundaţiile din anul 2005 și 2010. În acest moment, Batalionul 81 LAROM se prezintă ca o structură bine definită, în cadrul Brigăzii 8 LAROM „Alexandru Ioan Cuza”, un adevărat vârf de lance în structura sprijinului prin foc al forţelor luptătoare, cu tradiţie şi experienţă dobândite în  misiuni externe şi pe teritoriul naţional, cu personal bine instruit  şi motivat pentru a depăşi cu succes provocările spaţiului de luptă complex din viitor. Deasupra am postat steagul de identificare al acestei strucuturi militare. 
Insigna - Festivalului folclorului vrâncean 
Ediția a VI-a - 1971
În luna august a fiecărui an, în Poiana Negari din comuna vrânceană Jitia are loc Festivalul Folclorului Vrâncean. Acțiunea se desfășoară anual, fără întrerupere încă din 1966, deci este un festival de tradiție. Împreună cu ansamblul folcloric Țara Vrancei se produc pe scenă mari artiști ai genului de muzică populară românească. Pe lângă soliști si formații profesioniste de muzică populară pe scena festivalului au loc și soliștii și formațiile artistice de amatori. Manifestarea culturală reprezintă o sărbătoare a cântecului, dansului şi portului popular râmnicean, sărbătoare la care sunt invitaţi să participe toţi iubitorii de cântec, dans şi voie bună. Evenimentul are drept scop cunoaşterea, promovarea şi valorificarea tezaurului etnofolcloric al localităţilor de pe Valea Râmnicului. Festivalul Folclorului Vrâncean îşi are originea în Ţara Vrancei, acolo unde la 24 iulie 1966, pe Podul Nărujei, a avut loc prima ediţie, la care au participat mii de oameni. Din anul 1968, după înfiinţarea actualului judeţ Vrancea, la care se adaugă şi comunele din jumătatea de Est a fostului judeţ - raion Râmnicu Sărat, festivalul este reorganizat. Este conceput sub formă de concurs al formaţiilor, soliştilor şi creatorilor populari, fiind extins, în afară de Ţara Vrancei şi la celelalte arii etnofolclorice, precum cele de pe văile Râmnicului superior - Milcovului şi Suşiţei. De-a lungul timpului, Festivalul Folclorului Vrâncean a reuşit să-şi realizeze finalitatea esenţială şi anume: valorificarea creaţiei populare tradiţionale şi contemporane din toate aşezările judeţului, cu acordarea unor atenţii speciale datinilor şi obiceiurilor populare locale. În acest fel se explică divizarea festivalului, începând cu ediţia a XXI-a din 1979, în stagiunea de vară, cea mai extinsă şi bogată, şi stagiunea de iarnă, destinată a încuraja şi promova obiceiurile prilejuite, în principal, de sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou. Jitia a devenit, încă de la început, unul dintre centrele de reprezentare zonală, îndeosebi în stagiunea de vară. Înainte de anul 1989, festivalul se ţinea la Poiana Mărului, în apropierea schitului ctitorit de călugărul Vasile “Carpatinul”. După revoluţie, autorităţile l-au mutat în Poiana Negari, aflată pe partea stângă a Drumului Naţional DN 2N, ce leagă Jitia de Drumul European E85. Ca vatră etnofolclorică aflată în zona de interferenţă a Vrancei şi Buzăului, aşezarea constituie o prezenţă activă, distinctă în viaţa culturală a judeţului. 
Insigna - Inaugurarea sediului sucursalei CEC Vrancea
6 august 1996
Ca instituție, C.E.C.-ul a fost înființat în anul 1864  printr-o lege semnată de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Primul sediu a fost modest, în trei camere mai mici din sediul Ministerului de Finanțe al vremii În anul 1875 s-a început construirea unei clădiri proprii. Pe terenul respectiv, existase biserica Sf. Ioan cel Mare, înzestrată și cu un han care degradându-se în timp, au fost demolate în anul 1875, iar între anii 1897 - 1900 s-a ridicat sediul actual, Palatul CEC.- poza de mai jos.  
În regimul comunist exista o singură instituție de economisire a banilor, aceasta fiind Casa de Economii și Consemnațiuni, prescurtat C.E.C.. Încă de pe băncile școlii copii erau îndrumați să economisească, din puținul lor, pe formularul Foaie de economii CEC. CEC-ul a promovat mai multe instrumente de economisire pe formularul Libret de economii CEC.Uneori se acordau dobânzi un pic mai avantajoase și câștiguri în bani sau alte bunuri (apartamente, mașini etc) ori se organizau tombole cu câștiguri pentru a atrage populația spre activitatea de economisire. În programele de radio, televiziune ori jurnalele cinematografelor deseori se prezentau reclame publicitare pentru economisire la CEC. Pe coperțile caietelor, pe cutiile cu chibrituri ori pe alt suport material se prezentau interesante reclame grafice pentru activitatea de economisire a banilor prin CEC. Sub insignă am postat logo-ul vechi și cel actual al CEC. 
Sus am postat un exemplar Foaie de economie CEC, mai multe instrumente de economisire pe Librete de economii CEC și câteva reclame grafice pentru activitatea de economisire la CEC. 
Insigna - Unirea face puterea 135 ani 1859 - 1994
Urmare a Războiului Crimeii (1853-1856) ţările române scapă de ocrotirea supărătoare a Rusiei, rămân încontinuare sub suzerantitate otomană dar, sub garanţia puterilor semnatare; Marea Britanie, Franţa, Sardinia şi Imperiul Otoman. Potrivit art. 24 al Tratatului de la Paris, semnat în urma Războiului Crimeii, divanurile ad-hoc din cele două ţări române au fost chemate să decidă asupra organizării lor politice şi constituţionale. La 7 octombrie 1857 Kogălniceanu înaintează Divanului Ad-hoc al Moldovei o listă-propunere cucele întâi, cele mai mari, mai generale şi mai naţionale dorinţe ale ţării, sub garanţia colectivă a Puterilor:” respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor…, unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România, prinţ străin cu moştenirea tronului …, neutralitatea pământului Principatelor, puterea legiuitoare încredinţată unei Adunări obşteşti care să reprezinte toate interesele naţiei. Propunerea este acceptată cu 82 voturi pentru şi 2 împotrivă.  Pe data de 9 octombrie 1857 şi Divanul Ad-hoc al Munteniei primeşte o listă de propuneri aproape identice cu cele din Moldova. Dorinţele exprimate de cele două Divane au fost studiate de către Puterile garante şi apobate doar parţial. Nu s-a acceptat un principe din dinastie străină ci doar fiu din tată moldovean sau valah. Pentru împăcarea intereselor Puterilor garante potrivnice unirii (Turcia, Austria şi Anglia) dar şi al celor pentru (Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia) s-a acceptat un compromis. Ele urmau să poarte numele Principatele Unite Moldova şi Valahia, dar cu guverne şi adunări obşteşti separate. La Focşani urma să ia fiinţă o Comisie centrală, cu scopul de a pregăti proiecte de legi de interes comun, precum şi Înalta Curte de Dreptate şi Casaţie, comună ambelor principate. Alte câteva propuneri acceptate prin negociere directă cu puterile garante au fost; aceiaşi organizare pentru miliţiile regulate, pentru ca la un moment dat acestea “să se poate uni într-o singură armie”, egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, garantarea libertăţii individului, acces liber şi egal la toate dregătoriile publice din ambele principate, acceptarea exproprierii doar în interes public şi cu despăgubiri corespunzătoare, anularea oricăror privilegii și îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor prin revizuirea legilor agrare. Se poate aprecia că s-au obţinut progrese însemnate, deşi, în fapt, unirea se realizase doar pe jumătate. Urma ca prin voinţă naţională şi multă înţelepciune să se realizeze şi cea de a doua jumătate a Unirii.  Prin hotărârea Convenţiei de la Paris administraţia principatelor este dată în grija unor comisii temporare cu misiunea specială de a organiza şi desfăşura alegeri libere în fiecare principat. După oarecari frământări, la 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza este ales Domn al Moldovei. Ţara Românească a cunoscut şi mai mari fricţiuni în preajma alegerilor, existând o tensiune făţişă între tabăra unionişilor şi antiunioniştilor. Antiunioniştii munteni erau siguri că aici va fi ales fostul domnitor Gheorghe Bibescu, fiind organizat chiar şi banchetul victoriei lor în alegeri. La 24 ianuarie 1859 Partidul Naţional Unionist a obţinut marea victorie; colonelul Cuza ales Domn şi al Ţării Româneşti. Printr-un mesaj de suflet şi plin de înţelepciune tânărul deputat Vasile Boerescu îi convinge pe membrii Adunării din Bucureşti să se ridice la înălţimea de întemeietori de ţară punând Unirea ca fapt împlinit în faţa puterilor europene. Mitropolitul ţării, cu crucea într-o mână şi cu Evanghelia în cealaltă, le citeşte un adânc jurâmânt;
"Jur că la vot nu voi fi povăţuit nici de interese personale, nici de şoapte străine sau de altă socotinţă ci numai şi numai de binele obştesc!” Cei 64 de membri ai Adunării au votat secret, conform doar conştiinţei lor, cu 64 de voturi pentru acelaşi Domnitor în Ţara Românească, punând Europa în faţa unui fapt împlinit şi total neaşteptat. 
Clopote şi strigăte de bucurie cutremurau văzduhul. În semn de preţuire al izbânzii românilor, Kossuth, revoluţionarul maghiar de la 1848 arăta; Aşa duh este de trebuinţă, ca un popor să-şi întemeiască o Patrie ori, dacă a pierdut-o, să şi-o redobândească”. Dubla alegere a lui Cuza, şi prin aceasta, Unirea Principatelor, a fost recunoscută până la urmă te către toate puterile europene, chiar dacă unele au impus pretenţii, cel mai adesea formale, la presiunile Franţei şi ale lui Napoleon. Trei ani a domnit Cuza cu guverne şi camera legiuitoare separate, perioadă în care în Ţara Românească s-au schimbat 9 guverne iar Moldova 6, lipsa de aşezare statornică fiind vizibilă. Prin firmanul din 2 decembrie 1861 Cuza obţine încrederea sultanului pentru reorganizrea administrativă a principatelor, astfel că la 24 ianuarie 1862 camerele legiuitoare ale principatelor se reunesc la Bucureşti ca primul Parlament al statului - România. Prin Proclamaţia de la 11 decembrie 1861 Cuza arăta; “Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt, dorit de generaţiile trecute, chemat cu căldură de noi, a fost recunoscut de Înalta Poartă şi de Puterile Garante. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.” 
Focșani este un municipiu, reședința și cel mai mare oraș al județului Vrancea, la limita între regiunile istorice Moldova și Muntenia din România. Are o populație de aproximativ 79000 locuitori. Este denumit în multe scrieri Orașul de pe Milcov, localitatea a intrat în conștiința oamenilor drept orașul Unirii. Toponomia orașului Focșani se trage de la numele familie Focșa. Până la începutul secolul al XVII-lea, era consemnat ca sat, iar după anii 1650-1620 se menționează denumirea de târg, aflându-se la confluența drumurilor comerciale cele doua provincii românești. Deși atestat documentar din 30 ianuarie 1755 când, Alexandru Vodă din Țara Românească arată, într-un document, că a fost lovit „cu înșelăciune pe la Focșani de Ioan Vodă”), așezarea de pe Milcov este mult mai veche. Săpăturile arheologice efectuate în anul 1977 în sudul orașului  Focșani atestă faptul că vatra actuală a orașului a fost locuită încă din neolitic, obiectele descoperite aparținând culturii Cris (circa 5000 Î.Hr.). Sus am postat stemele actuală și interbelică ale orașului Focșani iar mai jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură focșănene din vremuri diferite dar și câteva trimiteri poștale ilustrate. 
Cazarma Regimentului 11 Artilerie
Vila Teodorescu
Bulevardul școlilor

Vila Simionovici
Bulevardul Gării
Fabrica de confecții
Gara veche
Liceul Unirea
Vederi
Palatul administrativ
Palatul de justiție
Primăria
Strada Mare a Unirii
Teatrul
Tribunalul
Vila I.I.Langa
Vila Ștefan Vasiliu

Județul Vrancea este situat la limita dintre provinciile istorice Muntenia și Moldova, având suprafața de 4863 kilometri pătrați, iar reședința în municipiul Focșani. Județul Vrancea, ca unitate administrativ - teritorială cuprinde, conform actualei împărțiri administrativ - teritoriale, 73 de localități din care 2 municipii – Focșani și Adjud, 3 orașe – Panciu, Odobești și Mărășești precum și 68 de comune în componența cărora se află 331 de sate. Sus am postat stema și harta actuală a județului Vrancea iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județ, din vremuri diferite, dar și alte locuri de vizitat pe aceste meleaguri și câteva trimiteri poștale ilustrate.
Monumentul eroilor - Adjud
Primăria - Adjud 
Popasul Căprioara
Palatul rabinului - Adjud
Vedere - Dimaciul
Jilț de piatră - Biserica Neamului - Mărășești
Ușile împărătești - Biserica Neamului - Mărășești
Fabrica de cherestea Șușița - Mărășești
Rezervația etnografică - Crângul - Petrești
Vedere - Odobești
Piața Mare - Odobești
Sinagoga - Panciu
Vedere - Panciu
Mausoleul eroilor - Soveja
Mănăstirea Nașterea Maicii Domnului - Lepșa

__________ooOoo__________

PERSONALITĂȚI POLITICE
PE BANCNOTELE LUMII
Veerasamy Ringadoo,
om politic și președinte de stat,
a trăit între anii 1920 - 2000,
a condus între lunile martie - iunie 1992.

Detaliu vignetă de pe o acțiune românească

Câteva vignete de pe bancnote slovace

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 19.07.2018