duminică, 13 decembrie 2015

Ro - M - oN 87


În data de 23 noiembrie 2015 Banca Naţională a României a lansa în circuitul numismatic internațional un set de monetărie cu tema 375 de ani de la tipărirea Pravilei de la Govora
Setul de monetărie conţine monedele româneşti aflate în circulaţie de 1 ban, 5 bani, 10 bani, 50 bani şi comemorative de 50 bani (Aurel Vlaicu, Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab, Vladislav I Vlaicu şi 10 ani de la denominarea monedei naţionale), precum şi o medalie din argint. 
Setul de monede 2015 - în circulație
Aurel Vlaicu
Mircea cel Bătrân 
Neagoe Basarab
Vladislav I Vlaicu
10 ani de la denominarea monedei naționale 2005
Caracteristicile tehnice ale medaliei sunt următoarele: metal – argint, puriotate – 80%, formă -  rotundă, diametru - 28 milimemtri, greutate - 15,5 grame, calitate – proof, cant – neted, tiraj – 250 seturi și preț unitar de vânzare fără TVA – 240 lei. Aversul medaliei redă imaginea şi numele mănăstirii Govora, inscripţiile „PRAVILA DE LA GOVORA” şi „1640” – anul tipăririi pravilei, iar reversul prezintă portretul, numele şi anii de domnie ai voievodului Matei Basarab şi reprezentarea stemei Ţării Româneşti din Pravila de la Govora.

Matei Basarab, (născut în anul 1580 şi decedat la data de 9 aprilie 1654), a fost Domn al Ţării Româneşti, între anii 1632 și 1654. Epoca lui Matei Basarab a reprezentat o veritabilă efervescență culturală, când s-a cristalizat Școala artistică românească, fără de care înflorirea culturală Cantacuzino -Brâncovenească nu ar fi avut succesul scontat. Domnitorul Matei Basarab s-a remarcat printr-o râvnă deosebită în activitatea de mecenat cultural, fiind totodată un apărător al ortodoxiei și al tradiției acesteia în spațiul românesc. Personalitatea culturală și morală a voievodului îl vor consacra drept unul dintre cei mai mari ctitori de biserici din epoca medievală. A fost un patron spiritual, construind, renovând și restaurând zeci de lăcașe de cult, atât din Muntenia și Moldova, cât și din sudul Dunării sau de la Muntele Athos. În acest context cultural se înscriu și lucrările de reconsolidare, extindere și renovare ale complexului monahal de la Govora (jud. Râmnicu Vâlcea). Aici, la mănăstirea Govora, se instalează din 1637, a doua tipografie domnească atestată din Țara Românească. De asemenea, cuviosul domnitor va înființa prima Școală de cultură din Voievodat, pe care o va înzestra cu un venit anual de 1000 de galbeni. Activitatea administrativă, tipografică și cărturărească este coordonată de egumenul Meletie Macedoneanul, iscusit tahigraf și cărturar, format în tradiția greco-slavă de la Muntele Athos (Zografu) și din Macedonia (Ohrida). Tipografia de la Govora va imprima în condiții grafice remarcabile, între anii 1637-1644, cinci cărți (de redacție slavonă sau în limba română, cu alfabet chirilic).
În anul 1640 este tipărită în limba română, cu alfabet chirilic, Pravila Bisericească sau Pravila Mică, denumită astfel după formatul ei. Lucrarea reprezintă prima culegere de legi juridice, canonice și civile, în limba română. Traducerea s-a făcut după o ediție slavonă care are la bază un nomocanon bizantin. De această grea activitate s-a ocupat Mihail Moxa, călugărul erudit de la mănăstirea Bistrița (jud. Râmnicu Vâlcea). Stihurile la stema Țării, parte din predoslovie, precum și ultima însemnare (colofonul), dinaintea primului capitol, au fost semnate în ordine, de Udriște Năsturel, Meletie Macedoneanul și ieromonahul Ștefan de la Ohrida, fiind alcătuite în slavonă, printre ultimele manifestări ale slavonei ca limbă de cult, înainte de dispariția sa treptată. În schimb, predoslovia mitropolitului Teofil al Țării Românești a fost redactată în limba română, cu alfabet chirilic. Înaltul arhiereu ne lămurește cu privire la rostul tipăririi cărții în limba pământească. „Socotit-am că mai toate limbile au carte pre limba lor. Cu aceea cugetai și eu, robul Domnului mieu Is. Hs., să scot această carte, anume Pravila, pre limba rumânească“. Credincioșii ortodocși din Transilvania au beneficiat de o ediție similară a Pravilei, cu o predoslovie semnată de mitropolitul Ghenadie al II-lea. Din pagina de titlu putem rezuma alcătuirea Codexului, cel dintâi în limba română, după legile sfinților apostoli, grupate și dezvoltate în plenul celor șapte concilii ecumenice și după învățăturile sfinților părinți. Dincolo de importanța acestei apariții juridice, preponderent bisericești, ediția Pravilei de la Govora a fost o sinteză de drept bizantin aplicată spațiului românesc tradițional.
Mănăstirea Govora este un vechi asezamant monahal, amplasat la poalele dealului Cosul Mare, pe raza comunei Mihaesti, la 6 kilometri distanta de Baile Govora si la 18 kilometri distanță de municipiul Ramnicu Valcea. Mănăstirea Govora este o manastire de maici cu hramul Adormirea Maicii Domnului, una dintre cele mai vechi manastiri din Tara Romaneasca, precum si un monument arhitectonic medieval de o rara frumusete. Numele acestei manastiri - Govora - vine de la cuvantul slavon "gavariti", care se traduce "a vorbi", "a spune", sau "izvor", "murmur de izvor", ori din dialectul traco-dac, inseamnand "adancitura", vale cu multe izvoare. Ridicata partial in secolul al XIV-lea si al XV-lea, sub domnia lui Vlad Dracul, Manastirea Govora este una dintre cele mai vechi manastiri din Tara Romaneasca. Fiind pustiita de boierul Albu cel Mare, in vremea domniei lui Vlad Tepes (1448-1476), manastirea a fost refacuta de Vlad Calugarul si Radu cel Mare, intre anii 1492-1496. Intre anii 1640-1645, domnitorul Matei Basarab repara in intregime manastirea, in vederea instalarii tiparnitei pe care i-o daruise, la cererea sa, cu mesteri cu tot, mitropolitul carturar, roman de origine, Sfantul Petru Movila de la Kiev. Sfantul domnitor Constantin Brancoveanu, prin Ieromonahul Paisie, staretul manastirii Govora, face renovarea si completarea ansamblului monahal cu clopotnita si cladirile de pe latura stanga si de nord. Trapeza manastirii a fost adaugata complexului in anul 1775. In data de 20 iulie 1959, regimul comunist, printr-un act arbitrar, modifica statutul Manastirii Govora, transformand-o in manastire de maici, prin aducerea aici a 21 de calugarite, de la Manastirea Bistrita de Valcea, in frunte cu stareta acestora, Evghenia Racovita (1959-1964). Restaurat integral intre anii 1958-1969, ansamblul Manastirii Govora a suferit deteriorari in urma cutremurelor din anii 1977 si 1986, dupa care au inceput alte lucrari de renovare. Intrarea in incinta manastirii se face pe sub turnul clopotnita, etajat pe patru nivele, avand o inaltime de aproximativ 15 metri si o grosime a zidurilor de circa doi metri. Incinta manastirii este de forma poligonala, aproape trapezoidala, avand lungimea, pe axul est-vest de 60 de metri, cu latura vestica masurand 67 de metri si cea estica 30 metri. Incinta manastirii este incadrata de un puternic zid exterior, pe care sunt situate incaperile folosite drept chilii, precum si beciurile de suprafata. Chiliile sunt dispuse pe doua niveluri, un parter suprainaltat si un etaj, acesta din urma fiind adaugat in secolul al XIX-lea. Sapaturile arheologice, efectuate in manastire si in jurul acesteia, au aratat sase faze de extindere a incintei, in cea de la mijlocul secolului al XVII-lea functionand si tipografia lui Meletie Macedoneanul. Biserica centrala a manastirii, inchinata Maicii Domnului, praznuind ca hram, "Adormirea Maicii Domnului", asa cum se prezinta azi, dateaza din timpul Sfantului Constantin Brancoveanu. Ridicata in mijlocul incintei, pe un plan treflat, avand o singura turla, asezata pe naos, biserica are o cornisa de caramida in forma de dinti de fierastrau. Exteriorul bisericii este simplu, zugravit in alb, decorat prin braul median, compus din trei muluri la fel de groase, pictate. Naosul bisericii este despartit de pronaos printr-un zid gros, care lasa o deschidere mare pe mijloc. Pridvorul este deschis, sustinut de opt coloane din piatra sculptata. Catapeteasma bisericii este din lemn de tei aurit, sculptata in stil brancovenesc. Pictura bisericii este lucrata in fresca, in renumitul stil brancovenesc, fiind executata in anii 1711-1712, de zugravii apartinand Scolii de la Hurez, fapt atestat prin inscriptiile murale pastrate pana astazi. Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, de la Manastirea Govora, dateaza din anul 1530. Aceasta icoana, zugravita dupa modelul numit "Hodighitria", adica "Indrumatoarea", se presupune a fi una dintre primele icoane zugravite intr-un atelier local. Aceasta reprezentare a Maicii Domnului este cel mai frecvent tip iconografic bizantin. Icoana de la Manastirea Govora reda cu mare acuratete un model bizantin, fiind realizata in tonalitati calde, de brun, ocru, verde si rosu inchis, pe un bogat fundal aurit. Luminile care modeleaza drapajul sunt in tonuri deschise sau marcate fin cu aur. In colturile de sus apar busturile Arhanghelilor Mihail si Gavriil. Pe rama masiva, in partea de jos, a existat o inscriptie in slavona, care a ajutat la datarea icoanei: “Dorothei... Maicii Domnului si pururea Fecioarei Maria", a fost insa indepartata cu prilejul unei restaurari. Despre Dorotei se stie ca a fost egumen al Manastirii Govora, in al treilea deceniu al secolului al XVI-lea, si astfel s-a convenit datarea piesei in anul 1530. Conceptia si modul de tratare incadreaza stilul icoanei ca apartinand unui atelier de scoala greceasca tarzie. Datorita instalarii aici a tiparnitei daruita de Sfantul Petru Movila de la Kiev, Manastirea Govora a contribuit efectiv la promovarea culturii neamului romanesc, fapt pentru care avea sa se inscrie pentru totdeauna intre manastirile de cultura din tara. Intre anii 1636-1642, in tiparnita de la Manastirea Govora s-au tiparit: "Psaltirea" (in 1637), precum si alte carti de slujbe in slavona; apoi "Pravila Mica" (in 1640) si "Pravila de la Govora", prima carte de lege in limba romana, tradusa din slavona de calugarul Moxa. Mester tipograf era cuviosul Ieromonah Meletie Machedoneanu, venit de la Kiev, care a devenit ulterior egumenul Manastirii Govora. Dintre valorile de arta ale Manastirii Govora amintim: un Epitrahil, daruit de Radu cel Mare, cu o broderie lucrata in fir de aur-argint si matase (sunt brodati Iisus, Maica Domnului, Sfantul Ioan si alti sfinti); icoana Maicii Domnului Hodrighita; icoana Maicii Domnului Indurerata, etc.

***


__________xxx__________

O PLACHETĂ,
CĂTEVA MEDALII ȘI INSIGNE
DIN JUDEȚUL SUCEAVA

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc. 

Conform  DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române),  PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi  se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).  

(Mihai Eminescu)
Centrul cultural "Mihai Eminescu" Dumbrăveni
Omagiu lui Eminescu - 2010
Insignă realizată de numismatul și colecționarul Ștefan Brânzei - Botoșani
Mihai Eminescu)
Centrul cultural "Mihai Eminescu" Dumbrăveni
Omagiu lui Eminescu - 2011
Insignă realizată de numismatul și colecționarul Ștefan Brânzei - Botoșani
Mihai Eminescu)
Centrul cultural "Mihai Eminescu" Dumbrăveni
Omagiu lui Eminescu - 2012
Insignă realizată de numismatul și colecționarul Ștefan Brânzei - Botoșani
Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.
Dumbrăveni este cea mai mare comună din județul Suceava, regiunea românească Moldova. Situată aproape de râul Siret şi la 18 kilometri spre vest (pe drumul spre Botoşani) de Cetatea municipiul Suceava, comuna este alcătuită din două sate componente: Dumbrăveni şi Sălăgeni. Comuna numără aproximativ 7500 de locuitori și este atestată documentar pentru prima dată în anul 1430. Dumbrăveni este, la prima vedere, o localitate rurală ca oricare alta din ţară. Ceea ce, însă, o deosebeşte de altele este personalitatea sa aparte, dată de locuitorii dar, mai cu seamă, de diriguitorii săi. Se spune, şi nu sunt vorbe deşarte, că o ţară, o comunitate are conducătorii pe care i-au ales, pe care îi merită. În cazul de faţă, primarul Ioan Pavăl şi secretarul Primăriei Dumbrăveni, Mihai Chiriac, doi oameni ai locului, buni gospodari în treburi administrative-edilitare, ca mulţi alţii din ţară. Dar, Ioan Pavăl şi Mihai Chiriac au dovedit, prin faptele lor, că se pot impune pe plan naţional şi internaţional prin cultură. Au preluat o legendă locală, cum că Eminescu s-ar fi născut la Dumbrăveni, au şi ceva dovezi în acest sens; e greu să răstorni, azi, data şi locul naşterii Poetului naţional, dar această legendă este lucrătoare. La Dumbrăveni a trăit multă vreme familia Eminescului, autorul Luceafărului a scris despre curtea boierului Balş de la Dumbrăveni. Dumbrăvenii fac parte din Ţara de Sus, din Bucovina istorică, ţinut într-adevăr legendar, în care natura se completează şi se armonizează cu omul. Bucovina este o grădină, parcă o altă ţară. L-aş completa pe Eminescu în a spune că „Influenţa austriacă asupra românilor din Principate” a fost benefică sub aspectul mentalităţii, al ordinii, gospodăririi proprii, a curăţeniei interioare şi exterioare etc. La Dumbrăveni, în judeţul Suceava, ființează Centrul Cultural „Mihai Eminescu”, sub egida căruia se organizează simpozioane cu adevărat ştiinţifice, festivaluri culturale internaţionale bianuale și se editează revista „Poeţi ai nemuririi noastre”, consacrată lui Eminescu, Nichita Stănescu, Grigore Vieru şi Adrian Păunescu, în care semnează personalităţi marcante ale vieţii literare contemporane. Deasupra am postat stema actuală și două fotografii reprezentând clădirea Primăriei și Conacul Balș din localitatea Dumbrăveni. 

Insigna - Lyceum Ștefan cel Mare - 1860
La 4 septembrie 1860, ca urmare a eforturilor şi solicitărilor românilor bucovineni de a avea şcoli în limba română, s-a inaugurat la Suceava, prin Ordinul nr. 14805 al Ministerului Învăţământului din Austria, "Gimnaziul superior greco-oriental" care, la 2 ianuarie 1919, devine Liceul "Ştefan cel Mare". Astfel, actul de naştere al colegiului de astăzi are data 4 septembrie 1860.
Insigna - Liceul "Ștefan cel Mare" - Suceava 1860 - 1985
Începând cu anul şcolar 1881-1882, ia fiinţă prima clasă cu predare integrală în limba română. Avem convingerea că, de la înfiinţare în anul 1860 şi până la 1918, şcoala noastră s-a impus prin rolul deosebit pe care l-a jucat în menţinerea şi dezvoltarea în rândul elevilor şi al populaţiei româneşti a cultului pentru limba şi istoria naţională. Perioada dintre cele două războaie a fost una de glorie. Mulţi dintre elevii Liceului "Ştefan cel Mare" au devenit profesori în acest lăcaş de cultură şi vatră românească, au contribuit prin munca lor plină de dăruire la pregătirea de noi şi noi generaţii, au continuat frumoasa tradiţie a liceului, investind în elevi valorile culturale ale umanismului mondial. 
Placheta - Liceul "Ștefan cel Mare" Suceava 
Promoția XXX  1957 - 1987
Ei s-au remarcat, totodată, ca animatori ai vieţii cultural-artistice din comunitatea suceveană. După al doilea război mondial, liceul şi-a continuat activitatea, în general, cu aceiaşi profesori din perioada interbelică, oameni cu temeinică coloană vertebrală care, cu toate riscurile şi datorită profilului profesional, au rezistat extraordinar şablonizării şi ideologizării învăţământului. Mai jos admiri o veche trimitere poștală reprezentând Liceul Ștefan cel Mare din Suceava.
Liceul "Ştefan cel Mare" şi-a păstrat caracteristicile învăţământului teoretic, iar valorile promovate în această adevarată alma mater - competența, exigența și performanţa au constituit şi forme de rezistenţă la ideologizarea comunistă. Dovezi ale calităţii procesului de învăţământ sunt rezultatele examenului de bacalaureat permanent foarte bune, ale admiterii în învăţământul superior cuprinse în procente medii între 80-100% pentru fiecare promoţie şi la olimpiadele şcolare, unde an de an elevii noştri se numără printre laureaţii acestora. 
Ștefan cel Mare - Domnitorul Moldovei 1457 - 1504
Liceul "Ștefan cel Mare" Suceava  1860 - 1985 CXXV 
Pentru a fi concreţi, menţionăm faptul că elevii liceului au obţinut, în perioada 1972 – 2007, un număr de 20 medalii la olimpiadele internaţionale de fizică, matematică, informatică, chimie şi biologie. De pe băncile acestui liceu, de-a lungul timpului, s-au ridicat personalităţi de marcă ale culturii româneşti, precum folcloristul Simion Florea Maerian, compozitorul Ciprian Porumbescu, criticul literar Dimitrie Păcurariu, scriitorul Mircea Radu Iacoban, academicianul Cristofor Simionescu, profesor doctor docent Nicanor Mânecan, scriitorul şi profesorul Norman Manea.
Ștefan al III- lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iar Ştefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia — după cum am spus — fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură — ca să zic aşa —, Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş.(Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea) 

Muncipiul Fălticeni - Atestare documentară 1490 - Fălticeni 1995 
Fălticeni este un municipiu din județul Suceava, situat în nord-estul României, provincia istorică Moldova. La recensământul din anul 2011, localitatea avea o populație de 24619 locuitori, fiind al doilea centru urban ca mărime al județului. A fost declarat municipiu în anul 1995. Înainte de reforma administrativă din anul 1950 a fost reședința fostului județ Baia. Fălticeni se remarcă prin numărul ridicat de oameni de cultură și oameni de știință români care s-au născut, au locuit, au studiat ori au creat în acest oraș. Prima atestare scrisă este din data de 15 martie 1490, când vistiernicul Isac a cumpărat satul Fulticenii de pe Șomuz de la Neacșa, fiica lui Hanea, cu 200 de zloți țărănești. Sus am postat stema actuală și o poză a clădirii Primăriei localității.

Concursul republican de geografie - Suceava 1986
Geografia este știința care studiază relieful, terenurile, trăsăturile, locuitorii și fenomenele    Pământului. O traducere literală ar fi „să descrii sau să scrii despre Pământ”. Prima persoană care a folosit cuvântul „geografie” a fost Eratostenes (276—194 î.Hr.). Patru direcții tradiționale ale cercetării în domeniul geografiei sunt analiza apațială a fenomenelor naturale și umane (geografia ca un studiu al distribuției), studiul fizic (al locurilor și regiunilor), studiul relației dintre om și uscat și cercetarea în domeniul științelor Pământului. Cu toate acestea, geografia modernă este o disciplină cuprinzătoare care încearcă să înțeleagă Pământul cu toate complexitățile sale naturale și artificiale — nu doar unde sunt obiectele, dar și cum au fost create și cum vor fi. Ca „legătură dintre om și științele fizice”, geografia este divizată în două mari ramuri, geografia umană și geografia fizică. Anaximandru din Milet (cca. 610 î.Hr. – cca. 545 î.Hr.), se pare că este menționat de către istoricii greci ca fiind adevăratul fondator al geografiei. Se consideră că Anaximandru este inventatorul unui instrument, cu care grecii puteau să măsoare latitudinea. De asemenea se crede că Anaximandru este primul om care a prezis eclipsa de soare.  Tot grecii au fost cei care pentru prima oară au explorat geografia atât ca știință cât și ca artă, acest lucru realizându-se prin intermediul cartografiei, filosofiei, literaturii sau chiar al matematicii. În privința primei persoane care a afirmat că forma Pământului este sferică există semne de întrebare, crezându-se că primul care a făcut-o ar fi Parmenides sau Pitagora. Primul om care a demonstrat într-adevăr că Pământul este sferic a fost Anaxagoras, demonstrând acest lucru prin intermediul fenomenului de eclipsă. Totuși el încă a continuat să creadă că Pământul este doar un disc plat, ca mulți dintre contemporanii săi. Prima estimare a mărimii razei Pământului a fost făcută de către filozoful grec Eratostene. Primul sistem riguros de linii latitudinale și longitudinale a fost facută de catre Hipparchus. El a creat un sistem sexazecimal derivat din matematica babiloniană. Paralelele și meridianele erau divizate în 360°, fiecare grad având distanța de 60′ (minute). Din secolul al treilea, metodele chinezești de studiere și scriere a geografiei literare au devenit mult mai complexe decât cele europene mult mai târziu scrise (de prin secolul 13). Geografii chinezi ca Liu An, Pei Xiu, Jia Dan, Shen Kuo, Fan Chengda și Xu Xiake au scris pagini importante. Perioada evului mediu a fost de asemenea importantă, cele mai însemnate dezvoltări și de mare impact făcându-se în secolele 16 și 17, atunci când exploratori precum Cristofor Columb, Marco Polo și James Cook au descoperit multe teritorii noi (Lumea Nouă). În secolele 18 și 19 geografia a fost recunoscută ca disciplina academică și a devenit una dintre disciplinele de bază ale curicumurilor universităților. De asemenea în secolul 19 au apărut multe societăți geografice ca "Société de Géographie" în 1821, "The Royal Geographical Society" în 1830, "Russian Geographical Society" în 1845, "American Geographical Society" în 1851 și "National Geographic Society" în 1888. Influența lui Immanuel Kant, Alexander von Humboldt, Carl Ritter și Paul Vidal de la Blache poate fi vüzută ca un punct plecare al geografiei de la filozofie la un subiect academic. Odată cu modernizarea tehnologiilor, geografia s-a dezvoltat, divizându-se în mai multe categorii, încercând să înțeleagă și să cuprindă totalitatea fenomenelor întâlnite în natură sau produse de activitatea omului.
Set 2 insigne - Zimbrul Suceava
Nu există informații precise despre insigna Zimbrul Suceava. După forma insignei aș fi tentat să cred că este vorba despre un club sportiv sucevean, dar am aflat că la Suceava există un complex commercial dar si o fabrică de tricotaje care se numesc la fel – Zimbul Suceava. Dacă cineva ar putea să mă lămurerască în acest sens i-aș fi sincer recunoscător. 

Suceava este un municipiu, reședința și totodată cel mai mare oraș al județului Suceava, România. Municipiul Suceava se numără printre cele mai vechi și mai importante așezări ale țării. Timp de două veacuri a fost capitală a principatului Moldova, iar între anii 1775 - 1918 a fost un oraș din Imperiul Austriac (pământurile coroanei Regatul Galiției și Lodomeriei și Ducatul Bucovinei). Teritoriul orașului Suceava și împrejurimile sale au fost locuite, așa cum atestă cercetările arheologice, din timpuri străvechi, începând chiar din paleolitic. În secolele II–III exista aici o așezare a dacilor liberi, descoperirile arheologice relevând și puternice influențe romane. În epoca migrației și în secolele următoare populația autohtonă a continuat să viețuiască pe aceste meleaguri, iar în secolul al XIV-lea, în anul 1388 Suceava este menționată drept capitală a Moldovei. În prezent orașul are o populație de aproximativ 86000 de locuitori. Deasupra am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Suceava, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Suceva din vremuri diferite.
Clădirea Prefecturii
Clădirea Primăriei
Muzeul satului bucovinean
Palatul de Justiție
Hanul domnesc
Biblioteca Bucovinei "I.G.Sbiera"
Casa Polonă
Muzeul de  Științe ale Naturii
Cetatea de scaun
Muzeul Bucovinei - Suceava
Casa de Cultură
Zamca - vechea rezidență a episcopilor armeni 
orientali din Moldova, biserică zidită în anul 1551
Casa apelor
Biserica Mirăuților - ctitoria lui Alexandru cel Bun 
Pavilionul societății de dare la semn
Rezervorului apeductului în Zamca

Suceava este un județ în nordul extrem al provinciei istorice Moldova, din România, la frontiera cu Ucraina. Capitala județului este orașul cu același nume. Județul se întinde pe o suprafață de 8553 kilometri pătrași și numără aproximativ 615000 de locuitori. Ca subunități administrative județul este compus din; 5 municipii - Suceava, Fălticeni, Rădăuți, Câmpulung Moldovenesc și Vatra Dornei, 11 orașe - Gura Humorului, Siret, Solca, Dolhasca, Frasin, Liteni, Milișăuți, Salcea, Broșteni, Cajvana, Vicovu de Sus și 97 de comune. Deasupra am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Suceava, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ, din vremuri diferite, dar și alte frumoase locuri de vizitat. 
Mănăstirea Voroneț
Chilia lui Daniil Sihastru
Mănăstirea Sucevița
Salina Cacica
Mănăstirea Dragomirna
Cheile Moara Dracului
Mănăstirea Moldovița
Casa natală Nicolae Labiș - Mălini
Mănăstirea Humor
Stațiunea Vatra Dornei
Biserica Grădini - Fălticeni
Templul mare - Rădăuți
Gara Burdujeni
Mănăstirea Bogdana - Rădăuți
Muzeul de artă "Ion Irimescu" - Fălticeni
Mănăstirea Putna
Casa natală (azi Muzeul Ciprian Porimbescu ) - Stupca
Cabana Giumalău
Pietrele vulcanice 12 Apostoli
Mănăstirea Probota
Izvorul Sentinela - Vatra Dornei
Muzeul apelor "Mihai Băcescu" - Fălticeni
Gimnaziul Alecu Donici - Fălticeni
Hotelul Traian - Vatra Dornei
Templul - Vatra Dornei
Palatul Județean - Fălticeni
Școala normală de învățători - Fălticeni
Primăria Burdujeni
Strada Principală - Burdujeni
Biserica catolică - Câmpulung Moldovenesc
Cabana Daia - Câmpulung Moldovenesc
Gara - Fălticeni
Strada principală - Pojorâta
Cazarma Regimentului 114 Infanterie - Rădăuți
Fabrica de bere - Rădăuți
Oficiul poștal - Rădăuți
Casa Salubrității publice - Vatra Dornei
Cazinoul băilor - Vatra Dornei

____________ooOoo____________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ
ÎN LIMBILE ROMÂNĂ ȘI MAGHIARĂ
DIN INDUSTRIA BANCARĂ
Acțiune 100 coroane 1918 
Societatea pe acțiuni CASA DE PĂSTRARE din Orăștie,
județul Hunedoara

Câteva vignete de pe acțiuni franțuzești

Detaliu vignetă de pe un bilet de loterie spaniol 1962 
Muzeul Prado din Madrid
Muzeul Prado este un muzeu și galerie de artă situat în capitala spaniolă Madrid. Cuprinde una dintre cele mai interesante colecții de artă europeană, din secolul al XIV-lea și până la începutul secolului al XIX-lea. Cea mai cunoscută operă de artă expusă este Las Meninasa de Velázquez. Velázquez nu doar a oferit muzeului propriile sale tablouri superbe, ci chiar a atras prin sensibilitatea sa artistică mare parte din colecția de maeștrii italieni a muzeului. Fondat ca muzeu de pictură și sculptură, "el Prado" conține de asemenea o importantă colecție de peste 5000 de desene, 2000 de afișe, 1000 de monede și aproape 2000 de obiecte decorative și lucrări de artă. Sculptura este reprezentată prin peste 700 de lucrări și printr-un număr mai mic de fragmente sculpturale. Superba galerie de tablouri (8600 de picturi) este factorul care îi conferă muzeului renumele internațional. Indiscutabil, în Prado se află cele mai mari colecții de lucrări ale spaniolilor Diego Velasquez și Francisco Goya, precum și ale lui Hieronymus Bosch. Muzeul expune o serie de colecții excelente semnate el Greco, Peter Paul Rubens, Rafael, Tițian, Bartolome Esteban Murillor. Lucrări ale lui Melozo da Forli, Botticelli, Caravaggio, Albrecht Durer, Rembrandt, Veronese și mulți alții sunt de asemenea de văzut în Prado.

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 13.12.2015