Ro - M - oN 146

1. În data de 24 iulie 2023 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă din argint cu tema 100 de ani de la nașterea Reginei Ana. 

Aversul monedei prezintă castelul Săvârșin, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, stema României, valoarea nominală „10 LEI” și anul de emisiune „2023”, iar reversul monedei prezintă portretul și monograma Reginei Ana și inscripțiile ,,REGINA ANA” și ,,100 DE ANI DE LA NASTERE”. Moneda are următoarele caracteristici tehnice:

• data emiterii – 24 iulie 2023
• emitent – Monetăria statului la comanda Băncii Naționale  a României
• tema – 100 de ani de la nașterea Reginei Ana
• valoarea – 10 lei
• metal compoziție – argint
• titlu – 99,9%
• forma – rotundă
• diametru – 37 milimetri
• greutate – 31,103 grame
• cant – zimțat
• calitate – proof
• tiraj – 5000 exemplare
• prețul unitar de vânzare de la magazinele BNR din București și din țară, fără TVA – 490 lei

 

Pe valea Mureşului, ascuns în imensitatea unui parc (6,5 hectare) cu specii rare (brazi arginti, tuia piramidal, chiparoși, aluni turcești, platani și stejari seculari, un exemplar unicat de tomentos de China) și un lac în centrul căruia este o insulă, castelul de la Săvârşin (jud. Arad) adăposteşte o istorie veche de aproape 500 de ani. Castelul Regal Săvârșin a fost construit între anii 1650 – 1680 de către familia nobilului Andras Forray, iniţial având destinația de conac vânătoresc. Dreptul de proprietate s-a transmis din generaţie în generaţie, până ce, spre sfârşitul dominaţiei maghiare în Transilvania, a ajuns în posesia lui Carol Hunyady, care a locuit aici până la moartea sa. Anul 1784 a fost unul plin de evenimente în istoria Castelului. Mai întâi proprietarul de atunci a fost răpit de o ceată de haiduci, iar în noiembrie 1784 Castelul din Săvârşin a fost asediat de cetele de răsculaţi conduşi de Horea, Cloşca şi Crişan. Când mișcările revoluționare din 1848 au cuprins și valea Mureșului, castelul a fost din nou incendiat și apoi reclădit. În anul 1870 a primit forma în care se prezintă și astăzi, cu fațadele în stil neoclasic târziu. În anul 1932 domeniul intră în proprietatea societății „Corvin”, la care acționar majoritar era Anton Mocioni. La 26 martie 1943, acesta vinde acțiunile majoritare regelui Mihai I. Castelul a fost un cadou pentru Regina Mamă Elena, care, abia revenită din exil îşi dorea o locuinţă departe de agitaţia de la Sinaia sau Bucureşti. O dată cu exilul Regelui Mihai, proprietatea a fost confiscată de comunişti şi parţial distrusă. Cu începerea anului 1948 , castelul a fost reamenajat pentru a servi pe rând, ca preventoriu pentru copii, sanatoriu de boli nervoase, casă specială de oaspeți. În această ultimă destinație, a găzduit întâlniri ( zise secrete) ale șefului statului cu mareșalul Tito, vânători organizate pentru înalti demnitari comuniști. După 1989, pentru că Regelui nu i s-a permisese revenirea în ţară, Regina Ana a fost cea care a venit prima dată la Săvârşin. Localnicii au vie în minte şi acum vizita sa. Regina a luat chiar masa cu sătenii care locuiesc în apropierea castelului. În anul 2001, Familia Regală a redobândit castelul. De atunci, Principesa moştenitoare Margareta a folosit toate fotografiile vechi găsite în albumele de familie pentru a restaura interioarele exact după gusturile bunicii sale. Restaurarea a durat mai bine de şapte ani, însă efortul meşterilor, arhitecţilor şi al muncitorilor a fost apreciat pe deplin. Familia Regală s-a reunit aici în ultimii ani, fie vară, fie iarnă. Ultimul Crăciun petrecut de Regina Ana la Săvârşin alături de familie a fost în 2012. Castelul are trei nivele: demisol care cuprinde o sufragerie, spălătorie, magazii și anexe gospodărești inclusiv bucătăria; parterul care cuprinde holuri de primire, o sală de recepții și o sufragerie; etajul care cuprinde trei apartamente și două garsoniere. Complexul de clădiri din jurul castelului aparținând acestuia, cuprinde un pavilion al administrației, diverse case ale fostului personal, o seră, o fermă, ateliere, o uzină electrică etc. 

Deasupra admiri nomograma Reginei Ana. Ofer mai jos câteva repere biografice din viața acesteia:

• Regina Ana s-a nascut la 18 septembrie 1923 la Paris, in al XVI-lea Arondisment, ca Principesa de Bourbon-Parma.
• Parintii Reginei Ana au fost Principele René de Bourbon Parma si Principesa Margareta a Danemarcei, iar bunicii ei au fost Principele Valdemar al Danemarcei, Principesa Marie de Orléans, Ducele Robert I de Parma si Infanta Maria Antonia a Portugaliei.
• Regina a primit sase prenume la botez, pentru a fi multumite toate matusile regale: Anne, Antoinette, Francoise, Charlotte, Zita, Marguerite.
• Numele de alint al Principesei Ana, folosit in familie, a fost, de-a lungul intregii vieti, Nane (in engleza Nan).
• Inca din frageda copilarie, Regina Ana a iubit mersul pe bicicleta si pescuitul.
• La varsta de doisprezece ani, Principesa Ana a urmat la Paris, cu mare placere, cursuri de scrima.
• De la 16 la 18 ani (1939-1941), Regina Ana a urmat o scoala de Arte Frumoase la New York si, în paralel, a lucrat la magazinul universal Macy’s, pentru a-si castiga existenta.
• Regina a urmat la New York in anii 1941 si 1942 cursurile Parson Schol of Art, unde a studiat stiinta promovarii comerciale. A terminat cursurile (care aveau durata de trei ani) in mai putin de doi ani.
• La 19 ani, Principesa Ana a cerut permisiunea mamei sale sa se inroleze in razboiul antinazist. Mama si-a dat acordul. Tatal Anei, Principele René, si fratii ei, Principii Jacques, Michel si André, erau deja inrolati si luptau in diverse unitati militare franceze. Ana a mers pe frontul african, apoi european si in fine german, in cadrul Armatei Franceze.
• In 1943, Principesa Ana s-a inrolat in Fortele Franceze Libere, a traversat Atlanticul in luna septembrie si a facut studii de infirmiera la Casablanca, apoi la Rabat, in Maroc.
• Regele Mihai s-a indragostit de Principesa Ana cu mult inainte de a o cunoaste personal. In timpul razboiului, in Romania cinematografele prezentau, inainte de film, scurte reportaje de stiri, cea mai mare parte de pe front. Regele Mihai, in sala de cinema a Palatului Regal, a vazut intr-un reportaj de razboi din Maroc (1943), cateva secunde cu chipul Principesei Ana de Bourbon Parma, care lucra ca infirmiera pe front. A cerut operatorului sa decupeze fotogramele filmului si sa le transforme in mici fotografii, pe care le-a pastrat apoi, in mare discretie.
• Reginei Ana i-au placut intotdeauna Jeep-urile, pe care le-a cunoscut indeaproape ca ofiter de legatura al Armatei Franceze Libere. Ulterior, Regele Mihai i-a daruit doua asemenea vehicule, cu care Regina a participat la numeroase competitii, raliuri si expeditii automobilistice.
• La 22 de ani, in vara anului 1945, Regina Ana s-a intors la viata civila, decorata cu Crucea de Razboi a Republicii Franceze si avansata la gradul de locotenent in Armata Frantei.
• Indiferenta Reginei Ana la adresa modei si tinutelor vestimentare a fost mostenită de la mama sa, care obisnuia sa spuna “Eu nu ma imbrac, eu ma acopar”.
• Principesa Ana l-a cunoscut pe Regele Mihai la nunta Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii cu Ducele de Edinburgh, care a avut loc la 20 noiembrie 1947, la Londra.
• Principesa Ana avea numai 24 de ani când viitorul ei soț, Regele Mihai I, a fost forţat să abdice. Împreună, ei au ales să înfrunte greutăţile unui exil care a durat cinci decenii.
• Nunta Principesei Ana de Bourbon-Parma cu Regele Mihai I al României a avut loc în exil, la Atena, în ziua de 10 iunie 1948. la căsătorie.
• Regina Ana a fost căsătorită cu Regele Mihai I al României timp de 68 de ani.
• Regina Ana are împreună cu Regele Mihai cinci fiice, pe Margareta, Elena, Irina, Sofia şi Maria. Patru dintre acestea sunt Principese ale României.
• Prima locuinţă stabilă a cuplului regal a fost o căsuţă în suburbia “La Conversion” a oraşului Lausanne, din Elveţia.
• Cuplul Regal s-a mutat în Anglia între 1950 şi 1956, doi ani în satul Bramshill, comitatul Berkshire, iar restul perioadei în satul Ayot Saint Lawrence, comitatul Hertfordshire.
• Începând cu anul 1956, şi până în 1976, Regele şi Regina au locuit în satul Versoix, pe malul lacului Leman, în Elveţia, în “Vila Fantasia”.
• Între 1976 şi 2004, Regele şi Regina au locuit în Vila Serena din satul Versoix, actualmente dispărută. Aceasta este adresa cunoscută de majoritatea românilor veniţi în vizită la Rege, şi locul înregistrării celor mai importante interviuri acordate televiziunii după 1989.
• Regina a fost o fire sportivă. Între sporturile practicate s-au numărat scrima, echitaţia, ciclismul, gimnastica şi înotul.
• Regina Ana a fost pasionată de vânătoare și a mers, cot la cot cu verii săi la vânătorile regale din Luxemburg, Germania ori Belgia, obținând trofee personale remarcabile.
• Regina era cea care înregistra mesajele Regelui pentru ţară, transmise prin intermediul Radio Europa Liberă. Era mereu un moment de mister şi fascinaţie pentru Principese.
• În 1960, Regele şi Regina au scris împreună o piesă de teatru numită Alegerea (The Choice, în original), despre lupta dintre sistemele capitalist şi comunist şi rolul credinţei în salvarea omului. Până în prezent, piesa nu s-a jucat niciodată în România. Ea a fost însă publicată în mai multe volume, în românește.
• Regele şi Regina şi-au reînnoit jurămintele conjugale la Monaco, în anul 1966, în cadrul unei ceremonii religioase catolice. Acela a fost momentul în care Regina Ana a fost reprimită în sânul Bisericii Catolice, căreia i-a aparținut întreaga viață.
• Regina Ana nu şi-a putut vedea ţara decât după 42 de ani de exil.
• În 1992, la 44 de ani după ultimul Paşte petrecut în România, Regele, însoţit de Regină, a reînnodat această tradiţie a Coroanei Române, la Mânăstirea Putna.
• Între anii1992-1997, Regina a vizitat (fără Rege) aproape toate marile oraşe ale României, fabrici, instituţii culturale şi de binefacere. Însă cel mai bine s-a simţit în sate, unde a considerat că găseşte spiritul autentic românesc.
• Începând cu anul 1996 şi până la sfârşitul vieţii, Regina și Regele au avut alături, în Elveția, măicuţe trimise de Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, de Mitropolitul Banatului și de Mitropolitul român ortodox al Europei Occidentale, ca ajutor şi sprijin spiritual.
• Există în limba română două cărți despre Regina Ana, ambele scrise de Alteța Sa Regală Principele Radu: Un război, un exil, o viaţă, apărută la Editura Humanitas în mai multe ediții, începând din anul 2000, și “Ana. Portretul Reginei”, apărută la Curtea Veche în anul 2013.
• La 50 de ani de când s-au cunoscut, la Londra, Regele şi Regina au participat împreună la Nunta de Aur a Reginei Elisabeta a II-a, în noiembrie 1997. Atunci, Majestățile Lor au locuit la Palatul Buckingham.
• Regina Ana, ca și Regele Mihai, a mâncat mereu la prânz un singur fel, iar masa a durat 20-30 de minute. Cina Majestăților Lor a început mereu la ora 18.30, a cuprins 2 feluri și a durat 30 de minute.
• Regina Ana a fost un foarte talentat pictor. La Palatul Elisabeta sunt expuse, în apartamentul regal, două din lucrările Reginei.
• Şaizeci de ani a durat absenţa Familiei Regale de la Peleş, până la repunerea oficială în posesie a Castelului, în vara anului 2008. La prima vizită a Regelui şi Reginei, aceştia au confirmat că porţile Peleşului vor rămâne mereu deschise românilor.
• Paisprezece familii regale europene au fost prezente cu ocazia Nunţii de Diamant a Regelui şi Reginei, ce a fost sărbătorit la 10 iunie 2008.
• La 25 octombrie 2011, Regina Ana a asistat la discursul istoric al Regelui Mihai în faţa Camerelor Reunite ale Parlamentului României.
• În 2013, Majestăţile Lor şi-au sărbătorit în cadru privat Nunta de Safir, adică 65 de ani de la căsătorie.
• În anul 2015, s-au aniversat 70 de ani de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi de la decorarea Reginei Ana cu Crucea de Război a Franţei.
• De-a lungul vieții, Regina Ana a primit Crucea de Război a Franței, Marea Cruce a Ordinului Carol I, Marea Cruce a Ordinului Sfânta Olga și Sfânta Sofia din Grecia, Marea Cruce a Ordinului de Malta și Marea Cruce a Ordinului Coroana României.
• Începând cu anul 1992, Regina Ana a vizitat zeci de sate, comune, mânăstiri, mici orașe și municipii din țară, trecând prin fiecare colț al României și întâlnind zeci de mii de oameni.
• Regina Ana a dat primul interviu televizat în România la vârsta de 86 de ani, în anul 2009.
• Părul Reginei Ana și-a păstrat culoarea în mod natural, fără să albească vreodată.
• Statul român nu a oferit nicio distincție Reginei Ana, în 92 de ani de viață.
• Regina Ana a fost cea mai longevivă soţie de rege sau domnitor din întreaga istorie a României.
• S-a stins din viață la ora 13:45, la Spitalul din Morges – Elveția, la data de 1 august 2016 și a fost înmormântată în noua catedrală arhiepiscopală și regală din Curtea de Argeș,la data de 13 august 2016.
  

2. În data de 21 august 2023, Banca Naţională a României (BNR) a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din argint cu tema 100 de ani de la nașterea lui Ion Voicu. 

Aversul monedei prezintă un disc și brațul unui pickup, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, valoarea nominală „10 LEI”, stema României și anul de emisiune „2023”, iar reversul monedei îl prezintă pe Ion Voicu cântând la vioară, numele violonistului și anii între care a trăit acesta „1923” și „1997”. Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele:

• data emiterii – 21 august 2023
• tema – 100 de ani de la nașterea lui Ion Voicu
• emitent – Monetăria Statului la comanda Băncii Naționale a României
• valoarea – 10 alei
• metal – argint
• titlu – 99,9%
• forma – rotundă
• diametru – 37 milimetri
• greutate – 31,103 grame
• cant – zimțat
• calitate – proof
• tiraj – 5000 exemplare
• preț unitar de achiziție de la magazinele bucureștene ale BNR, cu TVA inclus – 470 lei  

Ion Voicu a fost un vilonist român care s-a născut la data de 8 octombrie 1923 și a decedat la data de 24 februarie 1997. S-a născut într-o familie de muzicieni de etnie romă: bunicul său, Nicolae Voicu, fusese violoncelist, iar tatăl său, Ștefan Voicu, a cântat la vioară și contrabas. Nu doar Ion Voicu, ci și frații săi au îmbrățișat cariere artistice, Marian și Mircea Voicu alegând pianul, iar Gheorghe Voicu, contrabasul. Ion Voicu a fost vărul primar al violonistului și dirijorului de muzică populară Ionel Budișteanu. Pe la vârsta de 4-5 ani, după cum avea să povestească mai târziu, Ion își dorea să primească o vioară mică, iar de Paște chiar avea să capete un asemenea cadou. Încântat peste măsură micuțul nu s-a desprins toată ziua de vioară, iar până seara deja reprodusese toate melodiile pe care le cunoștea. Impresionată de talentul lui, dar mai ales văzându-i perspectivele de bun muzician, mama lui Ion Voicu i-a luat profesor de vioară un student de la Conservator. La șase ani, Ion Voicu a început studiul viorii. Cu studentul de la Conservator, micul Ion a studiat câțiva ani, până când tânărul profesor s-a declarat depășit de micul său elev și le-a recomandat părinților să-i găsească un profesor mai bun. Printre cei care l-au inițiat pe Ion Voicu în studiul viorii s-au aflat Garabet Avakian și Vasile Filip, pentru ca la 14 ani să dea examenul de admitere la "Academia Regală de Muzică", unde a intrat direct în anul V. Fiind admis la Academia Regală de Muzică din București, a reușit să absolve cursurile, care durau șapte ani, în doar trei ani, în anul 1940. Primul său loc de munca a fost cel de violonist în Orchestra Națională Radio, dirijată de celebrul dirijor olandez Willem Mengelberg. Mengelberg nu a fost mulțumit la început de el și i-a cerut lui Ion Voicu să-și părăsească locul din orchestră și să poftească afară: violonistul cunoștea foarte bine lucrarea pe care o repetau, se plictisea și se foia pe scaun. Directorul de pe atunci al Orchestrei Radio era renumitul Theodor Rogalski, care a intuit uriașul pontențial al tânărului Ion Voicu și l-a sprijinit, rugându-l pe Mengelberg să accepte să-l audă cântând o piesă. După ce Voicu a interpretat căteva partituri de Bach, Beethoven și Mendelson Bartholdy, Mengelberg a spus: „Acum înțeleg, el nu e făcut să fie component al unei orchestre. Este făcut pentru o carieră solistică.”A devenit solistul acestui ansamblu, uimind criticii acelei vremi. La unul din concertele sale a atras atenția lui George Enescu, care i-a oferit lecții gratuite. În anul 1946 Yehudi Menuhin a organizat la București un concurs muzical, iar Ion Voicu a obținut primul loc. Din 1954, Ion Voicu a studiat la Conservatorul Ceaikovski cu violoniști celebri ca George Enescu și David Oistrakh. În cei 50 de ani de carieră, Ion Voicu a susținut sute de concerte în întrega lume. Cele peste 100 de LP-uri și CD-uri cu înregistrări ale concertelor sale i-au adus faima peste tot. De la opere uitate și readuse în actualitate, până la lucrări noi, scrise special pentru el de compozitori români și străini, din repertoriul lui Voicu nu a lipsit nimic. A cântat alături de Yehudi Menuhin, David Oistrakh, Leonid Kogan sau Igor Oistrah. Prin Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, solistului concertist Ion Voicu i s-a acordat titlul de Artist al Poporului „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice. Statul român i-a dat maestrului în folosință o vioară „Stradivarius”, fabricată în anul 1702, care a aparținut lui Joseph Joachim. Vioara Stradivarius a fost achiziționată de statul român, în 29 august 1956, de la firma Henry Werro, la prețul de 80.000 de franci elvețieni. În anul 1986 vioara a fost restituită Filarmonicii "George Enescu". Ion Voicu a fost directorul Filarmonicii “George Enescu” din București timp de zece ani. A contribuit la crearea "Orchestrei de Cameră" în anul 1969 cunoscută în întreaga Europă și prezentă la cele mai importante festivaluri muzicale internaționale. “Pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”, Ion Voicu a fost distins cu Ordinul 23 August, clasa a III-a.
3. În data de 4 septembrie 2023 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din argint cu tema 150 de ani de la nașterea lui Petre Antonescu. 

Aversul monedei prezintă Arcul de Triumf din București, creație a arhitectului Petre Antonescu, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, anul de emisiune „2023”, stema României și valoarea nominală „10 LEI”, iar reversul monedei prezintă portretul, numele lui Petre Antonescu și anii între care a trăit acesta „1873” și „1965”. Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele:

• data emiterii – 4 septembrie 2023
• tema – 150 de ani de la nașterea Petre Antonescu
• emitent – Monetăria Statului la comanda Băncii Naționale a României
• valoare – 10 lei
• metal compoziție - argint   
• titlu – 99,9%
• forma – rotundă
• diametru – 37 milimetri
• greutate – 31,103 grame
• cant – zimțat
• calitate – proof
• tiraj – 5000 exemplare
• preț unitar de vânzare, cu TVA inclus, la magazinele BNR din București și din țară – 490 lei

 

Petre Antonescu a fost un arhitect, pedagog, planificator urban, restaurator de monumente istorice și academician român, care s-a impus printre personalitățile de frunte ale școlii de arhitectură românească, marcând activitatea arhitecturală din prima jumătate a secolului al XX-lea prin promovarea unui stil arhitectural 

neo-românesc. El s-a născut la data de 29 iunie 1873 în municipiul Râmnicu Sărat, județul Buzău și a decedat la data de 22 aprilie 1965 la București. După școala elementară din localitatea natală și liceul la București, începând cu 1893 a studiat arhitectura la Paris. Întors în țară, a început o rodnică activitate în învățământ, în domeniul conservării și restaurării monumentelor de arhitectură (fiind membru în Comisia monumentelor istorice, a planificării urbane a Capitalei României și, respectiv, a realizării unor lucrări de arhitectură. Petre Antonescu este autorul unor clădiri publice monumentale (palate administrative, banci, ministere) și a unor locuințe, toate fiind clădiri la a căror arhitectură a elaborat, aplicat și dezvoltat forme plastice arhitecturale viguroase, originale, dând o interpretare inedită formelor și elementelor arhitecturii românești vechi. Printre lucrările sale cele mai reprezentative se numără:

• Clădirea Primăriei Municipiului București, ridicată între anii 1906-1910 și completată în anii de după 1945,
• Clădirea Palatului administrativ din Craiova (1912- 1913)
• Banca de Investiții - București (1915- 1923)
• Arcul de Triumf - București
• Palatul navigației – Galați
• Palatul Facultății de Drept – București
• Palatul Krețulescu – București
• Cazinoul – Sinaia
• Hotel Palace – Sinaia
• Palatul de Justiție – Buzău
• Palatul comunal - Buzău
• Palatul Prefecturii – Botoșani
• Cazinoul – Constanța
• Palatul Arhivelor naționale – București
• Școala română - Roma

În toate aceste clădiri monumentale, se întâlnesc numeroase interpretări originale și interesante ale pridvoarelor, loggiilor, ancadramentelor de ferestre și uși, brâielor și altor elemente ale arhitecturii tradiționale românești. În același spirit au fost concepute și numeroase locuințe particulare din București, sector 1, Cișmigiu, printre care se pot aminti cele de pe străzile Apolodor, Dumbrava Roșie, Ion Brezoianu, Victor Eftimiu etc. Se remarcă și în aceste opere tendința de monumentalitate a arhitectului, controlată însă cu mult rafinament, pentru a nu conduce la exagerări.

Arcul de Triumf este un monument reprezentativ al capitalei, situat pe Şoseaua Kiseleff, în sectorul 1, la intersecția cu bulevardele Constantin Prezan, Alexandru Averescu și Alexandru Constantinescu. A fost construit în amintirea Marii Uniri, în anul 1922. Restaurarea monumentului a avut loc în perioada anilor 1935–1936, sub conducerea arhitectului buzoian Petre Antonescu și încă odată în anul 2014. El comemorează victoria României în primul război mondial. Monumentul este de formă paralelipipedică, are o singură deschidere, înălțmea de 27 de metri, pe o temelie cu dimensiunile de 25 x 11,5 metri. În anul 1922, în contextul încoronării regelui Ferdinand I și a reginei Maria ca suverani ai României Mari, comisia pentru organizarea serbărilor încoronării a apelat la serviciile arhitectului Petre Antonescu  pentru ridicarea unui impunător Arc de Triumf în zona nordică a capitalei, pe șoseaua Kiseleff. Din cauza timpului scurt însă, doar scheletul construcției a fost turnat în beton armat, minunatele basoreliefuri exterioare fiind realizate din ipsos, ceea ce a determinat – odată încheiate serbările încoronării (în 16 octombrie 1922, când s-a organizat un spectacol, evocând lupta poporului român pentru unitate statală, la festivități participând reprezentanți din peste 20 de state europene, din Statele Unite ale Americii și Japonia, fapt ce a semnificat o largă recunoaștere internațională a noii realități naționale statale) – o degradare progresivă, cauzată de intemperii, a aspectului exterior al Arcului de Triumf, acesta ajungând la începutul anilor 1930 un „monument incomod” pentru imaginea „Micului Paris” interbelic. De-abia în 1932, în urma unui articol al lui Mihai Mora intitulat sugestiv „O datorie imperioasă”, situația deplorabilă a Arcului de Triumf revine în atenția opiniei publice, decizându-se nu demolarea monumentului construit în 1922, așa cum ceruseră unele personalități, ci înlocuirea basoreliefurilor din stuc de pe acesta cu unele definitive, din piatră sau marmură de Rușchița. De data aceasta, autorul, același Petre Antonescu, a dat edificiului o notă mult mai sobră în ceea ce privește finisajul exterior, cerând artiștilor pe care i-a cooptat la lucrări să se încadreze în această nouă manieră de lucru. Printre artiștii care au lucrat la finisaj se numără Constantin Baraschi, Alexandru Călinescu, Mac Constantinescu, Ion Jalea, Dimitrie Paciurea și Costin Petrescu, toți nume cunoscute în perioada interbelică. Pe fațada sudică, sculptorii Mac Constantinescu și Constantin Baraschi au dăltuit fiecare câte o reprezentare simbolică a Victoriei. Amplasate identic pe fațada de nord se găsesc alegoriile Bărbăție de Ion Jalea și  Credință  de Constantin Baraschi, precum și alte două Victorii create de Cornel Medrea și Dimitrie Onofrei. Pe corpul monumentului sunt aplicate şi unele înscrisuri interesante pentru istoria naţională, precum și chipurile chipurile regelui Ferdinand si reginei Maria.Populația, și cu precădere numeroasele asociații și societăți ale foștilor combatanți din primul război mondial, a contribuit cu peste 7 milioane de lei la edificarea Arcului de Triumf, răspunzând cu promptitudine subscripțiilor lansate în cursul anului 1935 de Ministerul Apărării Naționale. Odată adunate sumele necesare, anul 1936 a fost consacrat integral definitivării monumentului, care a fost construit din granit de Deva, în stil clasic, după modelul marelui Arc de Triumf de la Paris. Arhitectul Victor G.Stănescu a fost însărcinat cu controlul tehnic și administrativ al lucrărilor, care au început în aprilie 1935 și au durat un an și jumătate. Ceremonia inaugurării a avut loc la 1 decembrie 1936, când se împlineau 18 ani de la Unirea Transilvaniei cu România. Momentul a fost marcat de participarea regelui Carol al II-lea, a mamei sale, regina Maria, a prințului moștenitor Mihai, a membrilor guvernului României și a numeroși invitați de onoare din țară și din străinătate.După venirea la putere a comuniștilor în România, Arcul de Triumf a fost „mutilat” prin scoaterea de pe părțile laterale a celor două texte ale proclamațiilor regelui Ferdinand către țară, cu ocazia intrării României în războiul de întregire și cu prilejul încoronării de la Alba Iulia din 1922. De asemenea, au fost scoase de pe frontispiciul de pe fațada sudică monumentului efigiile regelui Ferdinand Întregitorul, și ale reginei Maria, realizate de sculptorul Alexandru Călinescu, și au fost distruse, fiind substituite de două mari flori de piatră. După 1989, florile de piatră au fost date jos, și au fost montate două medalioane din bronz, ce înfățișează chipurile regelui Ferdinand și al reginei Maria, înlocuindu-le pe cele originale, și inscripțiile de pe panourile laterale nefiind refăcute. Astăzi, Arcul de Triumf reprezintă unul din simbolurile binecunoscute ale capitalei României. Cu toate acestea, fostul primar al Bucureștiului, Sorin Oprescu a declarat că Primăria nu deține actul de proprietate pentru Arcul de Triumf. Arcul de Triumf adăpostește un mic muzeu, care poate fi vizitat doar cu anumite ocazii speciale. Vizitatorii pot vedea patru expoziții: Marele Război al Reîntregirii Neamului (fotografie și film), Heraldica Marilor Familii Boierești (efigii din bronz, fotografii), Arcul de Triumf în Imagini (fotografii, machete), Marea Unire de la 1918 ( unde se găsesc și coroanele și sceptrul regal reproduse 1:1, fotografii) și pot urca pe terasa superioară.Conform unei expertize tehnice, încă din 1980 erau înregistrate grave degradări ale construcției care impuneau executarea unor lucrări de reparații capitale. Degradările structurale se referă la macerarea unor zone de zidărie, din cauza umezelii excesive provocate de infiltrațiile de apă și favorizate de lipsa totală de ventilație, precum și la fisurarea rampelor de scară și a unor zidării, consecințe ale cutremurelor din 1940 și 1977.În perioada ianuarie 2014 - 28 noiembrie 2016 s-au executat lucrări de consolidare și renovare a arcului de triumf. Cu această ocazie, pe părțile laterale au fost refăcute cele două texte ale proclamațiilor regelui Ferdinand către țară, cu ocazia intrării României în războiul de întregire și cu prilejul încoronării de la Alba Iulia din 1922.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

 

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx_________

O MEDALIE ȘI CÂTEVA

INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Produsul medalistic prezentat aici s-a realizat în anul 2023 la Monetăria Statului pentru a marca cei „100 de ani de la nașterea lui Ion Popescu-Gopo”. Medalia s-a realizat în două variante de metal compoziției și are următoarele caracteristici tehnice:

• anul emiterii – 2023
• emitent – Monetăria statului
• tema – 100 de ani de la naștera lui Ion Popescu – Gopo
• metal compoziție – argint cu puritatea de 99,9% sau aliaj cupru nichel
• forma – rotundă
• diametrul – 60 milimetri
• greutatea – 125 grame cea de argint și necunoscută cea din aliaj
• calitatea – patinată
• tirajul – 60 bucăți cea de argint și 40 bucăți cea din aliaj
• prețuri unitare de achiziție cu TVA inclus, de la magazinele bucureștene ale Monetăriei – 1043 lei cea din argint și 374 lei cea din aliaj

Ion Popescu-Gopo a fost un artist plastic român, creatorul a nenumărate filme de desen animat în care personajul principal era „omulețul lui Gopo”, o creație proprie care l-a făcut celebru și i-a câștigat câteva premii naționale și internaționale, acTor, editor de film, scenarist și regizor de film, care s-a născut la data de 1 mai 1923 București și a decedat la data de 29 noiembrie 1989 tot la București. Gopo s-a impus, prin creațiile sale artistice, ca o mare personalitate a cinematografiei românești, câștigând, în 1957 premiul "Palme d'or" la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, Franța, cu filmul de scurt metraj “Scurtă istorie”. În anul 1962 a fost distins cu titlul de  Artist Emerit. Pseudonimul său de Gopo provine de la numele de familie ale părinților săi, numele de fată al mamei sale, Gorenco, și numele tatălui, Popescu. Iată ce a spus despre el poetul Tudor Arghezi: “Diavolul binefăcător al acestui nobil univers delicat și tonic, intercalat în forfota timpului și a existenței agitate, se cheamă cu numele pământesc de GOPO, celebru și căutat împrejurul planetei. Filmele acestui român, cu nume derivat din Popescu, a ridicat Popeștii noștri, luați până mai deunăzi în răspăr, până la prestigiul mondial”. Cu Ion Popescu-Gopo intrăm într-o împărăţie așezată sub semnul feericului, al basmului. Între aceste coordonate a operat artistul cu acronim transformat în corespondentul românesc al Oscarului. A rămas fidel opțiunilor sale în cursul întregii cariere, abaterile de la direcție fiind numai aparente. Sub ele vom recunoaște mereu aceeași înclinație spre fabulos, spre miracolul confecționat pe celuloid. Filmele de desene animate au fost, însă, producţiile care i-au adus faima naţională şi recunoaşterea internaţională, fiind remarcabilă meditaţia asupra condiţiei umane exprimată prin împletirea unor idei originale, lirism şi umor. Toate aceastea au fost prezentate prin intermediul „Omuleţului lui Gopo”, personajul definitoriu al creaţiei artistului, un umanoid nud cu o geometrie simplă – un oval cu un nas micuţ, iar ochişorii, două puncte negre, cu trei fire de păr pe vârful ovalului şi o perpetuă impresie că este neterminat – , care interpreta, însă, complet problemele lumii contemporane. Omuleţul său emblematic, eroul primei pelicule româneşti premiate cu un Palme d'or - Scurtă istorie -, l-a făcut pe criticul italian Giannalberto Bendazzi să vobescă despre revoluţia gopiană. Protagonistul acestui film a învins nu numai în competiţia de la Cannes, ci şi în lupta de a scoate animaţia din zodia zoomorfismului duios. Prin el se impunea, pe tărâmul artei, un nou protagonist: Omul.
El asigurat regia următoarelor filme:

• 1951 – Albina și porumbelul
• 1953 – Marinică
• 1955 – Ariciul răutăcios
• 1957 – Scurtă istorie
• 1959 – O poveste obișnuită... o poveste ca în basme
• 1962 – S-a furat o bombă
• 1964 – Pași spre lună
• 1966 – Faust XX
• 1968 – De trei ori București (segemntul trei)
• 1969 - Sărutări etc

Tot el a scris scenariul următoarelor filme:

• 1956 - Șurubul lui Mitică
• 1965 – De-aș fi... Harap Alb
• 1975 – Comedie fantastică
• 1977 – Povestea dragostei
• 1981 – Maria Mirabela
• 1984 – Galax
• 1989 – Maria Mirabela în Tranzistoria etc

Ca actor a fost distribuit în filmele:

• 1939 – O noapte de pomină
  
• 1966 – Faust XX
• 1975 – Cantemir (Petru cel Mare)
• 1975 – Mușchetarul român (Petru cel Mare)
• 1977 – Povestea dragostei – (străjer)
• 1981 – Maria Mirable - (Moș Timp)
• 1984 – Galax - (tatăl Marianei)
• 1987 – O zi la București – (scenaristul)

Daciada

Născută în urma unei "indicaţii" venite direct de la cabinetul 1, “Daciada” a fost gândită drept o mişcare sportivă de amploare, organizată din doi în doi ani, având finale pe întreaga ţară la toate disciplinele sportive. A apărut la ideea lui Nicolae Ceauşescu şi a fost botezată astfel parcă special pentru a satisface nevoia condu­cătorului ţării de a sublinia încă o dată originea daco-romană a naţiunii. Practic, obiectul Daciadei îl constituia sportul de masă. Sub imensa "pălărie" a acestei competiţii se reuneau toate disciplinele sportive, practicate teoretic numai de amatori. Dar amatori erau toţi, deoarece, indiferent că era vorba de fotbal, handbal, oină, popice sau aero-mo­delism, toţi sportivii trebuiau în mod obligatoriu să fie încadraţi în câmpul muncii, în timp ce activitatea de performanţă ar fi apărut doar în urma pregătirii din timpul liber. O aberaţie, desigur, mai ales că toţi sportivii care au avut rezultate internaţionale înainte de decembrie ’89 au fost cât se poate de profesionişti. Însă, pentru că ideologia comunistă nu permitea oficial deviaţionisme de tipul sportivului profesionist, toţi performerii şi-au mascat adevărata activitate sub forma unor încadrări în serviciu în funcţie de cluburile la care activau. La Steaua erau trecuţi în Armată, la Dinamo, în Ministerul de Interne ş.a.m.d. Sus am postat logo-ul competiţiei sportive naţionale "Daciada".

Frontul Salvării Naționale

Frontul Salvării Naționale (FSN) a fost principala formațiune politică formată în timpul Revoluției din 22 decembrie 1989, sub conducerea lui Ion Iliescu și a lui Petre Roman, a cărui conducere, Consiliul FSN a devenit puterea legislativă și executivă temporară, însărcinată cu pregătirea primelor alegeri libere și corecte din România postcomunistă. Împotriva promisiunilor făcute că nu va participa în alegeri, organul provizoriu al puterii s-a transformat în partid politic, înregistrată în registrul partidelor politice în 6 februarie 1990, ceea ce a condus la primul mare manifestație de protest a partidelor istorice din regimul postcomunist. Doar o parte din membrii Consiliilor Frontului Salvării Naționale care se formaseră atât la nivel central, cât și în fiecare județ și localitate, au devenit membri ai partidului FSN. Frontul Salvării Naționale a fost o formațiune politică, înregistrată în registrul partidelor politice în 6 februarie 1990, urmare a transformării în partid politic a Consiliului Frontului Salvării Naţionale, organ provizoriu al puterii de stat rezultat după Revoluţia Română din Decembrie 1989, al cărui președinte a fost Ion Iliescu. Doar o parte din membrii Consililiilor Frontului Salvării Naționale care se formaseră atât la nivel central cât și în fiecare județ și localitate, au devenit membri ai partidului FSN. În luna mai a anului 1993 FSN si alte formatiuni politice s-au reunit sub numele si sigla unui nou partid - PD. Sus am postat logo-ul FSN. După convenția FSN din martie 1992, Petre Roman a fost ales președinte al partidului iar opozanții acestuia au părăsit partidul, formând o nouă formațiune politică numită Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN), actualul Partid Social Democrat (PSD). La alaegerile legislative din 1992 FSN s-a situat pe poziția a III-a, obținând 10,19% din voturile pentru Camera Deputaților.Frontul Salvării Naționale (FSN) a avut un impact major asupra politicii românești de după 1989. Cele două partide care au apărut din Frontul Salvării Naționale (FSN), mai precis Partidul Social Democart (PSD) și Partidul Democrat Liberal (PDL), acesta din urmă a fuzionat cu Partidul Național Liberal (PNL) în 2014, au guvernat sau a participat la coaliții guvernamentale din 1990 până astăzi. Fostul președinte Traian Băsescu a intrat în politică ca membru FSN și a fost ministru al Transporturilor în mai multe guverne FSN. Este de remarcat ce a remarcat retoric Băsescu, candidat la președinție din partea Partidului Democrat (PD), în cadrul Alianței Dreptate și Adevăr (DA), într-o dezbatere TV în direct cu Adrian Năstase, provenit din Partidul Social Democrat (PSD), înainte de scrutinul prezidențial din 2004: „Știți care este cel mai mare blestem al României acum? Este că românii trebuie să aleagă între doi foști membri ai Partidului Comunist Român (PCR)”.

Bucovina

Bucovina – „Țara Fagilor” este numele dat Ţării de Sus a Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt de austrieci în 1775 după ce regiunea a devenit provincie a Imperiului Habsburgic. La data de 28 Noiembrie 1918, la Cernăuți s-a desfășurat – în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan – Congresul general al Bucovinei. Cu majoritate zdrobitoare de voturi, Congresul a votat „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. Era al doilea mare moment al Marii Uniri, după ce Basarabia se unise cu Patria-Mamă. După Cernăuţi, toate privirile românilor se îndreptau către Alba Iulia, unde urma să aibă loc ultimul act din procesul de desăvârşire al României Mari.În Anul Centenarului, ne aducem aminte de cuvintele emoționante ale poetului bucovinean Vasile Posteucă: „Dacă ne luăm răgazul să poposim un pic pe pragul cernit al Ţării Fagilor, ziua de 28 Noiembrie 1918 este o carte deschisă a durerii şi măririi neamului nostru. Şi primele cuvinte ale acestei cărţi ne spun că fără Bucovina n-avem ţară. Bucovina, cu Putnele, Suceviţele, Voroneţurile şi Cosminele ei, este însăşi inima istoriei noastre. Căci Bucovina nu este graniţă, ci vatră, inima unui neam. Leagănul unei istorii. Şi vatra, inima, nu poate fi dată nimănui, niciodată. (…) Credem prea mult în viitorul de aur al neamului, ca să nu profeţim învierea bisericilor lui Ştefan cel Mare şi împlinirea din nou a geografiei româneşti. Avem nevoie de această integritate geografică pentru a ne de măsura în istorie, pentru a crea o cultură şi a dărui lumii, înnebunite de materie şi de dominaţie lumească, o spiritualitate nouă, în sens profund creştin şi omenesc (…). Să ne oprim o clipă în loc şi să ascultăm chemarea pământului cu mânăstiri şi fagi. Să răzvidim glasul criptei de la Putna la 28 Noiembrie”.Contextul european în care Bucovina se unește cu România este dominat de mari prefaceri. Puterile Centrale ies înfrânte din Primul Război Mondial și capitulează rând pe rând, spre sfârșitul anului 1918: Bulgaria în 29 septembrie, Turcia în 30 octombrie, Austro-Ungaria în 3 noiembrie. Austro-Ungaria intră într-un proces de dezintegrare, iar o serie de state, componente ale imperiului, își proclamă independența în a doua jumătate a anului 1918: Cehoslovacia în 28 octombrie, Ungaria în 2 noiembrie, Austria în 12 noiembrie, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor în 24 noiembrie. În 3 octombrie/16 octombrie împăratul Carol I lansează un manifest, Către popoarele mele credincioase, prin care anunța federalizarea imperiului Austro-Ungar. Această decizie era ultima încercare de a salva de la pierire un imperiu aflat în agonie. Profitând de slăbiciunea imperiului, Consiliul Național Ucrainean a convocat Adunarea Națională Constituantă, la Liov, în 19 octombrie 1918. Adunarea a proclamat independența teritoriului ucrainean din Austria-Ungaria, inclusiv nord-vestul Bucovinei. Reacția românilor din Bucovina a fost imediată. În 14 oct/27 oct 1918, Iancu Flondor și Sextil Pușcariu au organizat Adunarea Națională la Cernăuți la care au participat reprezentanți ai românilor, primari și foștii deputați ai dietei bucovinene. Adunarea a adoptat o moțiune prin care era proclamată unirea Bucovinei integrale cu celelalte provincii românești, într-un stat național independent. A fost înființat și un Consiliu Național, alcătuit din 50 de persoane, aflat sub președenția lui Iancu Flondor, care să se ocupe de înfăptuirea unirii. Câteva zile mai târziu, pe 3 noiembrie, ucrainienii bucovineni au organizat o adunare, ca răspuns celei românești, în care au proclamat alipirea unei mari părți din Bucovina noului stat ucrainean. În susținerea acestora, Rada de la Liov a mobilizat militari, care au luat poziții de apărare în pozițiile cheie ale Bucovinei. 

 

Luând act de acțiunile părții ucrainiene, Consiliul Național Român a cerut sprijin militar Guvernului României și a convocat, pentru 15/28 noi 1918, Congresul general al Bucovinei. La Congres au participat 74 de delegați ai Consiliului Național Român, 13 delegați ai ucrainienilor, 7 ai germanilor, 6 ai polonezilor. Dionisie Bejan a citit în plen o Moțiune care prezenta caracterul românesc al Bucovinei și cerea “unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, regatul României”. Moțiunea a fost adoptata cu entuziasm, singurii care au votat împotriva unirii cu România fiind reprezentații ucrainieni. Congresul a stabilit ca o delegație, formată din Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Ion Nistor și Eudoxiu Hurmuzachi, să-i prezinte, la Iași, Regelui Ferdinand actul prin care Unirea Bucovinei cu România era pecetluită. 

Insigna surorilor de caritate 1879 - 1929

Activitatea instituției surorilor de caritate din țara noastră s-a desfășurat prin Societatea națională de Cruce roșie. Între anii 1888 și 1892, societatea și-a extins activitatea prin organizarea de cursuri speciale pentru pregătirea surorilor de caritate. În anul 1891, s-a înființat școala permanentă pentru infirmiere, iar un an mai târziu s-a înființat un spital școala cu 10 paturi. Profitând de o perioadă de pace, Crucea Roșie Română a continuat să se organizeze și să se pregătească, atât din punct de vedere material, cât și din punctul de vedere al personalului, pentru a putea fi în măsură să acționeze cât mai eficient în cazuri de necesitate. Prin Statulul Crucii Roșii, adoptat în anul 1876, femeile nu puteau face parte din conducerea Societății. De aceea, în anul 1906, s-au pus bazele “Societății de Cruce Roșie a doamnelor din România”, prima președintă aleasă fiind Irina Câmpineanu. Societatea activa în paralel cu cea înființată în anul 1876 și se ocupa cu strângerea de fonduri pentru ajutorarea în caz de război și calamități, pregătea personal voluntar, coopta doamne devotate din aproape toate orașele țării. În anul 1915, Adunarea Generală a Societății Naționale de Cruce Roșie a aprobat fuziunea celor doua entități. Cu acest prilej, Regina Maria, sub al cărei patronaj se afla Crucea Roșie la acea vreme, a adresat românilor următorul mesaj: „Crucea Roșie, nădejdea tuturor în timp de pace, ca și în război, nu trebuie să piară. Cu toții, de la mic la mare, să o sprijinim cu evlavie, cu însuflețire, cu nesfârșita dragoste”. Cu sprijinul unui număr impresionant de voluntari, Crucea Roșie Română a trecut proba de foc a primului război mondial. Misiunea sa era aceea de a completa serviciul militar al armatei prin organizarea a 58 de spitale în București și în țară. La chemarea Societății Naționale de Cruce Roșie, femei aparținând celor mai diverse categorii sociale s-au oferit voluntar să activeze în spitalele și în cantinele administrate de organizație.

Însăși Regina Maria s-a implicat în operațiunile desfășurate în sprijinul răniților. În acei ani grei pentru țară, Crucea Roșie Română a asistat în spitalele proprii peste 150000 de răniți, a asigurat hrana pentru militari, refugiați și populația afectată de conflict, a facilitat schimbul de corespondența între prizonierii de război și familiile acestora, a sprijinit cu hrană și îmbrăcăminte prizonierii romani din lagărele inamice. Fondurile pentru aceste operațiuni au fost mobilizate de Crucea Roșie din donații publice, provenite de la populație și de la surse externe. În poza aplicată este Regina Maria a României în mijlocul surorilor de caritate.

IAK 52 - 1500

Yakovlev Yak-52 este un avion ușor proiectat în Rusia de birourile OKB Yakovlev din Moscova, în anul 1976 și produs în România în perioada 1977 - 1998 de Întreprinderea de Avioane Bacău (actual Aerostar) sub numele de Iak-52, ce a obținut dreptul de producție conform acordului în cadrul organizației economice socialiste CAER. Avionul a fost conceput pentru a servi pentru antrenamentul piloților militari începători și de aceea deține o serie de caracteristici care se găsesc la avioanele de atac aerian, în special aspectul cabinei (două posturi de pilotaj independente, panoul de bord, scaunele, sistemul de deschidere al cabinei), structura monoplană integral metalic de tip semi-monococ, flapsurile interioare, poziții de comandă, panouri de acces pe părțile laterale ale fuselajului, locația antenei radio și dimensiunile avionului. În cadrul aeronavei sistemele de alimentare cu combustibil și ulei permit zborul invers timp de două minute. Motorul acționează o elice laminată cu două brațe fabricate din lemn și fibră de sticlă, cu sens contrar acelor de ceasornic și pas variabil. Are o greutate de 998 kilograme, fiind capabil de misiuni acrobatice, ușor de manevrat la decolare și aterizare. Ca majoritatea aeronavelor militare sovietice, a fost proiectat să funcționeze în medii dure, cu o întreținere minimă. Una dintre trăsăturile sale principale, neobișnuite la aeronavele occidentale, este sistemul pneumatic extins. Punerea în funcțiune a motorului, trenul de aterizare, flapsurile și frânele roților sunt acționate pneumatic. Rezervoarele sferice de stocare a aerului împreună cu compresorul sunt situate în spatele cabinei. Trenul de aterizare, de tip triciclu, este retractabil, dar rămâne parțial expus în poziția retrasă, oferind atât un nivel util de tracțiune în manevre în poziție normală, cât și o măsură de protecție în cazul în care aeronava este forțată să aterizeze. Primul prototip al avionului Yak a fost realizat în anul 1977 în România, iar un an mai târziu se produce primul avion, producția de serie începând în anul 1978. În 1986 se produce avionul cu numărul 1000 iar, în 1990 se atinge numărul 1500 ocazie cu care s-a emis și această insignă. Transliterarea denumirii din YAK 52, în IAK 52 se produce chiar în momentul realizării primului prototip în 1977.

_____________ooOoo____________

O DIPLOMĂ ROMÂNEASCĂ

DE RECUNOȘTINȚĂ (MERIT)

Societatea științifică literară 

TINERIMEA ROMÂNĂ 

Detaliu vignetă de pe o felicitare franceză

Detaliu vignetă de pe o reclamă românească 

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 11.09.2023

FILATELIE - SOCIETATEA DE CRUCE ROȘIE DIN ROMÂNIA

Societatea Nationala de Cruce Rosie din Romania este o organizatie umanitara membra a Miscarii Internationale de Cruce Rosie si Semiluna Rosie, auxiliara autoritatii publice si abilitata prin lege sa asigure asistenta umanitara in caz de dezastre si sa vina in sprijinul persoanelor vulnerabile. 

Conform Legii nr. 139 din anul 1995 și Statutului sau, Crucea Rosie Romana este persoana juridica cu drept public, autonoma, neguvernamentala, apolitica si fara scop patrimonial. Ea isi desfasoara activitatea cu caracter umanitar, ca organizatie de ajutor umanitar, auxiliara a autoritatilor publice. Societatea Nationala de Cruce Rosie din Romania se bucura de protectia si de sprijinul statului si are, in calitate de organizatie de utilitate publica, dreptul de a cere sprijinul tuturor autoritatilor publice, iar acestea au obligatia de a-l acorda. 

Crucea Rosie Romana asista persoanele vulnerabile in situatii de dezastre si de criza. Prin programele si activitatile sale in beneficiul societatii, contribuie la prevenirea si alinarea suferintei sub toate formele, protejeaza sanatatea si viata, promoveaza respectul fata de demnitatea umana, fara nicio discriminare bazata pe nationalitate, rasa, sex, religie, varsta, apartenenta sociala sau politica. Primul preşedinte al Crucii Rosii Romane a fost Printul Dimitrie Ghica, in perioada 1876 - 1897, poza de mai jos. 

La nici trei saptamani de la infiintare, in ziua de 20 iulie 1876, prima ambulanta a Crucii Rosii Romane a plecat intr-o misiune umanitara pe frontul sarbo-turc de la sud de Dunare. Pe baza solidaritatii ce uneste Societatile Nationale surori, prima misiune a Crucii Rosii Romane avea menirea de a acorda ajutor medical militarilor raniti, indiferent de tabara din care faceau parte. Romania a devenit parte semnatara la prima Conventie de la Geneva din 1864 si a ratificat-o in 1874. 

Doi ani mai tarziu, la 4 iulie 1876, a luat fiinta Societatea Crucea Rosie din Romania si si-a inceput activitatea in actualul sediu al Spitalului Coltea din Bucuresti. Printre semnatarii actului de infiintare a Crucii Rosii Romane, se regasesc importante personalitati ale vremii: Nicolae Cretzulescu, George Gr. Cantacuzino, C.A. Rosseti, Ion Ghica, Dimitrie Sturza, Gr.G. Cantacuzino si Dr. Carol Davila.

Principalele atributii ale Societatii Nationale de Cruce Rosie din Romania sunt;

• sa actioneze in caz de conflict armat, iar in timp de pace sa se pregateasca si sa actioneze, ca auxiliara a autoritatilor publice, in toate domeniile prevazute de Conventiile de la Geneva din 1949 si in favoarea tuturor celor aflati in suferinta, atat persoane civile, cat si militare;
• sa contribuie la ameliorarea starii de sanatate, la prevenirea imbolnavirilor si la alinarea suferintelor prin programe de intrajutorare in beneficiul colectivitatii;
• sa organizeze, la nivel national sau local, dupa caz, servicii de ajutoare de urgenta in favoarea victimelor dezastrelor, indiferent de cauzele si natura acestora;
• sa recruteze, sa instruiasca si sa puna la dispozitie personalul necesar pentru realizarea misiunii sale;
• sa promoveze participarea copiilor si a tinerilor la activitatile specifice;
• sa autorizeze folosirea emblemei, pe timp de pace, conform legii;
• sa organizeze si sa participe la actiuni internationale de ajutorare a victimelor, indiferent de cauzele si de natura dezastrelor;
• sa faca cunoscut opiniei publice, in special copiilor si tineretului, actiunile sale, cat si pe cele ale Miscarii Internationale de Cruce Rosie si Semiluna Rosie, precum si Principiile fundamentale ale Crucii Rosii, idealurile pacii, respectului si intelegerii intre toti oamenii si toate popoarele;
• sa incheie conventii de colaborare si sa alcatuiasca programe de actiune comune cu alte societati sau asociatii care desfasoara activitati umanitare, cu ministere si alte institutii de specialitate ale administratiei publice centrale si locale, in vederea realizarii misiunii sale umanitare;
• sa participe, pe baza programelor initiate de Ministerul Sanatatii, la recrutarea donatorilor de sange, la combaterea unor epidemii si la alte actiuni.

Exista sapte principii fundamentale ale Miscarii Internationale de Cruce Rosie si Semiluna Rosie. In viziunea Crucii Rosii, un principiu este o regula de conduita obligatorie, bazata pe ratiune si pe experienta, care guverneaza activitatea tuturor componentelor Miscarii, in orice moment. Aceste principii unanim acceptate sunt: Umanitate; Impartialitate; Neutralitate; Independenta; Voluntariat; Unitate și Universalitate.

Miscarea Internationala de Crucea Rosie si Semiluna Rosie s-a nascut la initiativa unui om de afaceri elvetian, Henry Dunant (1828-1910) in anul 1859, dupa una dintre cele mai sangeroase batalii ale secolului, Batalia de la Solferino. Dunant a atras atentia lumii asupra necesitatii de a infiinta societati de ajutor si de a promova un acord international cu privire la ajutorarea ranitilor si la persoanele care ii ingrijesc. Batalia de la Solferino a avut loc la data de 24 iunie 1859, in nordul Italiei, unde armatele Frantei si Austriei (peste 320 000 oameni) s-au luptat cu inversunare timp de 16 ore. In urma confruntarii, numarul mortilor si al ranitilor de pe campul de lupta a fost de 40 000. Batalia a reprezentat o victorie pentru francezi, dar costul a fost enorm: cadavrele erau asezate unele peste altele, iar ranitii zaceau neingrijiti. Numarul chirurgilor era insuficient. Desi existau patru veterinari pentru a ingriji o mie de cai, era doar un doctor pentru acelasi numar de oameni si niciun doctor pentru fortele de artilerie. Henry Dunant venise pentru a-l intalni pe Napoleon III in interes de afaceri. El a fost martor al imaginii oribile de dupa batalie. Dezastrul umanitar rezultat din inclestarea beligerantilor l-a impresionat profund pe tanarul genovez. El a adunat oameni din satul invecinat si a petrecut trei zile, fara intrerupere, pentru a ingriji ranitii. Vorbele sale „Siamo tutti fratelli” (suntem cu totii frati) au deschis inimile voluntarilor, care au ingrijit deopotriva inamici si compatrioti. Henry Dunant s-a intors in Elvetia, unde a continuat sa fie tulburat de cosmarul caruia ii fusese martor la Solferino. Poate si pentru a-si scoate imaginile din minte, a scris o carte si a publicat-o pe cheltuiala sa, in noiembrie 1862. Aceasta se numea „O amintire de la Solferino”. Principalul scop al lui Dunant era de a aduce in atentia lumii cruda realitate a razboiului. De aceea, a trimis cartea sa familiilor domnitoare din Europa, dar si liderilor militari, politici, celor implicati in actiuni filantropice si prietenilor. Cartea a cunoscut un succes imediat si neasteptat, Dunant primind numeroase invitatii si devenind obiectul unui val de admiratie.

Cartea propunea doua idei care s-au dovedit a avea o importanta cruciala:

• infiintarea, in fiecare tara, a unei societati de ajutorare a ranitilor pe timp de razboi, alcatuita din voluntari;
• promovarea unui acord international care sa protejeze soldatii raniti pe campul de lupta si pe aceia care ii ingrijesc, oferindu-le, astfel, un statut neutru.

„O amintire de la Solferino” a avut o influenta foarte importanta. In mai putin de un an, ca urmare a propunerilor pe care le continea, a luat fiinta o organizatie mondiala. Meritul lui Dunant a fost acela ca a reusit sa convinga statele sa codifice si sa recunoasca obiceiurile razboiului. In acea perioada, la Geneva, exista Societatea pentru Bunastare Publica, al carei presedinte era avocatul Gustave Moynier. Acesta a fost adanc impresionat de „O amintire de la Solferino”. L-a invitat pe Dunant sa vina si sa vorbeasca despre cartea sa cu ceilalti membri ai societatii. Intalnirea a avut ca rezultat infiintarea unei comisii compusa din cinci membri. Alaturi de Dunant si Moynier, din comisie mai faceau parte generalul Guillaume Henri Dufour, dr. Louis Appia si dr. Theodore Maunoir. Comisia s-a intrunit pentru prima oara la 17 februarie 1863 si s-a autointitulat Comitetul International pentru Ajutorarea Ranitilor care, in 1876, urma sa devina Comitetul International al Crucii Rosii. In lunile care au urmat intrunirii Societatii pentru Bunastare Publica si infiintarii Comitetului International pentru Ajutorarea Ranitilor, cei cinci membri ai societatii s-au angajat intr-o activitate intensa, care, in octombrie 1863, a dus la organizarea unei conferinte internationale la Geneva – de fapt, o intrunire a expertilor din 16 tari. In timpul acestei conferinte, s-a adoptat o emblema distinctiva – o cruce rosie pe fond alb (reversul drapelului elvetian) – cu scopul de a identifica si, prin urmare, de a proteja voluntarii care acorda ajutor soldatilor raniti. 

Astfel, a luat fiinta, ca institutie, Crucea Rosie. La sfarsitul Conferintei Internationale din 1863, prima idee a lui Dunant – de a infiinta o societate de voluntari in fiecare tara – a devenit realitate prin infiintarea primelor Societati Nationale. Astfel de societati au fost infiintate, cateva luni dupa Conferinta Internationala, in Wurttemburg, Marele Ducat de Oldenburg, Belgia si Prusia. Apoi au luat fiinta societatile din Danemarca, Franta, Italia, Mecklenburg-Schwerin, Spania, Hamburg si Hesse. Pe atunci, ele se numeau „comitete nationale” sau „societati de ajutorare”, dar, mai tarziu, au inceput sa fie cunoscute sub denumirea de Societati Nationale de Cruce Rosie si Semiluna Rosie. La sfarsitul Primului Razboi Mondial, mari regiuni din Europa se aflau in haos: economia fusese distrusa, populatia era decimata de epidemii, un numar mare de refugiati si apatrizi isi cautau un loc pe continent. Razboiul a demonstrat clar nevoia de stransa cooperare intre Societatile de Cruce Rosie care, prin intermediul activitatilor desfasurate pe timpul razboiului in favoarea prizonierilor de razboi si a combatantilor, atrasesera milioane de voluntari si construisera un mare organism de experti. Henry P. Davidson, presedintele Comitetului pentru Razboi al Crucii Rosii Americane, a propus, la o conferinta internationala medicala (aprilie 1919, Cannes, Franta), „federalizarea Societatilor de Cruce Rosie din diferite tari, intr-o organizatie comparabila cu Liga Natiunilor, in scopul unei permanente cruciade medicale pentru imbunatatirea sanatatii, prevenirea bolilor si alinarea suferintei”. 

Liga Societatilor de Cruce Rosie a fost infiintata in mod formal, cu sediul la Paris, de catre Societatile de Cruce Rosie din Franta, Marea Britanie, Italia, Japonia si Statele Unite la 5 mai 1919, avand ca prim obiectiv imbunatatirea sanatatii oamenilor din tarile care avusesera mult de suferit in timpul celor patru ani de razboi. De asemenea, era destinata „sa consolideze si sa uneasca pentru activitatile de sanatate, Societatile de Cruce Rosie existente si sa promoveze crearea de noi societati”. O parte cruciala a activitatii Federatiei este de a oferi si a coordona asistenta pentru victimele dezastrelor naturale si ale epidemiilor. Din 1939, sediul sau permanent a fost la Geneva. In 1991, s-a luat hotararea de a schimba denumirea Ligii Societatilor de Cruce Rosie si Semiluna Rosie in „Federatia Internationala a Societatilor de Cruce Rosie si Semiluna Rosie”.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DUEL EPIGRAMATIC

__________xxx__________

O MEDALIE 

ȘI CÂTEVA INSIGNE 

DIN JUDEȚUL SATU MARE

Liceul Mihai Eminescu Satu Mare 1919 - 1999

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 oct.1948) membru al Academiei Române.

Liceul "Mihai Eminescu", prima instituție de învățământ secundar cu limba de predare română, din municipiul Satu Mare, s-a înființat la data de 15 iulie 1919. Prestigiosul așezământ a fost botezat pe buna știință Liceul "Mihai Eminescu", pentru ca poetul să rămână întipărit în memoria urmașilor pentru veșnicie, ca fiind cea mai măreață figură a poeziei românești, pe care să o poarte în inima sa fiecare elev și profesor slujitor al acestui așezământ, iar instituția să fie cel mai de seamă pilon și focar de cultură românească în partea de nord-vest a țării. Ce putea fi mai de preț în anul 1919 decât un liceu românesc, un liceu pentru românii care și-au dorit atât de mult să învețe, să simtă, să trăiască, să respire românește? Acest eveniment era răsplata eforturilor depuse de cei din oraș, era împlinirea dorinței lor arzătoare. La mijloc de iulie 1919, când rănile provocate de război erau incă proaspete, la Satu Mare s-au deschis porțile unui lăcaș de cultură românească, care avea sa pregătească zeci de generații, dând țării cadre valoroase ce s-au afirmat în toate domeniile vieții culturale, politice, economice. Primul director al liceului, Dr. Vasile Lohan, s-a preocupat îndeaproape de deschiderea cu succes a primului an școlar al unității, anul 1919-1920. Această sarcină a devenit o preocupare de căpetenie si s-a înfăptuit până la 2 octombrie 1919. Problema recrutării de profesori a fost grea în primii ani de activitate în liceu, dar pe urmă s-a normalizat. Direcțiunea a făcut apel la intelectualii de nădejde, mulți acceptând încadrarea pe postul de profesor. Astfel, în anul școlar 1919-1920 sunt încadrați 6 profesori titulari, 2 profesori practicanți și 12 profesori suplinitori, toți profesori cu studii superioare. Cu aceste catedre și încă 2 catiheți și-a început activitatea instituția noastră. La 5 octombrie 1919, într-un cadru festiv, a avut loc deschiderea primului an școlar al liceului "Mihai Eminescu", școală cu limba de predare română. La solemnitatea deschiderii primului an școlar au participat autoritățile locale, civile și militare și un numeros public din rândul părinților. Ca un preambul, solemnitatea a început cu o slujbă religioasă, la sfârșitul căreia, fanfara militară a intonat imnul regal, iar directorul Dr.Vasile Lohan, într-o cuvântare însuflețită, a schițat programul de muncă. În anul școlar 1919-1920 tineretul român a pornit cu însuflețire la formarea viitorului națiunii. Ideile românismului au fost în permanență promovate, pentru a contribui la progresul țării. Școala pentru români primea valențe noi, fapt dovedit de înscrierea și frecventarea cursurilor liceale în Satu Mare de către tot mai mulți elevi. În primul an de activitate la liceu sunt înscriși 331 elevi din care 327 de etnie română, 1 german, 3 maghiari, iar pe confesiuni erau 254 greco-catolici, 72 ortodocși, 3 romano-catolici, 1 luteran, 1 izraelit. În consecință, liceul se poate mândri pe drept cuvânt că este românesc. Primul director al liceului, Dr. Vasile Lohan, a condus liceul până la data de 16 mai 1920, iar după el conducerea instituției s-a încredințat provizoriu profesorului titular Francisc Groza, care până în 27 august 1920 și-a făcut datoria cu competență. De la această dată este numit ca director Dr. Eugen Seleș, care rămâne în această calitate până la 30 august 1940. În primii doi ani de școală au fost predate cursuri complementare de tranziție, dar începând cu anul școlar 1922-1923 intră în vigoare Legea învățământului din Regatul României, cu o nouă programă analitică. Se fac cursuri uniforme în toate liceele și celelalte tipuri de școli medii. În anul 1922 se unifică gimnaziul cu clasele inferioare de liceu. Limba latina se studiază începând cu clasa a III-a și se introduce studiul limbii franceze la toate clasele I-VIII. Totodată se introduce începând din clasa a II-a limba germană. În toate clasele gimnaziale și liceale se pune baza pe studierea limbilor moderne și studiul științelor naturii. Sunt puține preocupări pentru studiul culturii umaniste. Studiul limbii grecești este radiat din programă. Se introduc trimestrele și la finele fiecăruia se făcea clasificarea elevilor. În anul școlar 1923-1924 se introduce notarea de la 10 la 1, eliminându-se vechiul sistem de notare, și anume cel de la 1 la 5. În scurt timp liceul devine foarte cunoscut și foarte renumit pentru calitatea procesului instructiv - educativ. În anul 1928-1929 s- a emis o lege de reorganizare a învățământului mediu. Liceul de cultură generală a fost redus la șapte clase, organizat cu primele trei clase în cursul inferior iar clasele IV-VII constituiau cursul superior. Elevii clasei a III-a erau obligați să susțină examen de admitere în cursul superior. Acest sistem școlar bazat pe șapte clase n-a mai corespuns pentru volumul de cunoștințe ce trebuia predat și asimilat, fapt pentru care, în anul școlar 1935-1936 se revine la durata studiilor de 8 ani. După cel de-al II-lea război mondial reluarea activității s-a făcut în condiții extrem de grele provocate de lipsuri multiple: a luminii electrice, a combustibilului, cadre puține, clădiri avariate. La începutul anului școlar 1945-1946, cursurile s-au desfășurat normal, liceul fiind sprijinit de stat sub aspect material. Treptat, treptat școala a fost încadrată cu profesori titulari. Baza materială a liceului a fost asigurată în condiții suficient de bune pentru acea vreme. În august 1948 se face Reforma învățământului. Noua lege desființează toate școlile confesionale și particulare, localurile acestora sunt naționalizate și în locul lor, după necesități se vor înființa unități noi. Liceul a funcționat din 2 august 1948 cu titlu de "Liceul teoretic de băieți cu limba de predare română ". S-au introdus noi discipline cum ar fi: biologia, istoria literaturii universale, istoria artelor, socialismul științific, economia politică etc. Au fost scoase din programul liceelor studiul limbii latine, limbile străine cu excepția limbii ruse care era obiect de studiu obligatoriu începând din clasa a IV-a. După mai mulți ani de la aplicarea Reformei din 1948 s-au introdus ca obiecte de studiu: latina, franceza, engleza, germana, menținându-se și studiul limbii ruse. În vederea stimulării elevilor cu aptitudini deosebite la anumite discipline, începând din anul școlar 1966 - 1967 au fost înființate clase speciale, și anume clasa specială de matematică începând cu clasa a X-a, care avea 2 ore de matematica în plus față de clasele obișnuite. Din anul 1968 s-a desființat catedra de lucrări practice și tehnologie, care nu mai corespundea noului profil al liceului de cultură generală. Tot acum programa de învățământ a fixat 30 de ore pe săptămână, căutând să limiteze supraîncărcarea elevilor. Elevii claselor a XI-a și a XII-a din anul 1968 erau obligați să participe din două în două săptămâni la trei ore de pregătire preliminară. Mai târziu această obligativitate se extinde la toate clasele de curs mediu. După revoluţia din anul 1989 se reconsideră locul şi rolul liceului în structura învăţământului românesc. Odată cu noua titulatură de Colegiu se diversifică profilurile şi se afirmă statutul de colegiu teoretic care pregăteşte elevii pentru învăţământul superior şi pune un accent deosebit pe pregătirea de performanţă a lor. Ca semn al recunoaşterii locului pe care îl ocupă în elita învăţământului românesc, din anul 2000 se numeşte Colegiu Naţional. Colegiul Naţional Mihai Eminescu este o mare familie răspândită în timp şi în spaţiu ale cărei limite sunt greu de stabilit.

F.U.S.M. - (Fabrica Unio Satu Mare)

Istoria firmei UNIO începe la 19 septembrie 1911, când, pe locul actual al întreprinderii, ia fiinţă „Fabrica de Produse de Tâmplărie şi Comerţ de lemne – Societate pe acţiuni Satu Mare”. Producţia de bază a acestei unităţi economice era axată pe lucrări de tâmplărie şi comerţ forestier. În primii 10 ani întreprinderea a cunoscut nu numai o diversificare a activităţii productive şi o metamorfoză a denumirii, dar a ajuns chiar la faliment în timpul primului război mondial, când este acaparată de un trust bancar care îi dă denumirea de „UNIO”. În 1921, întreprinderea îşi măreşte spaţiile de producţie cu un mic atelier de reparat vagoane după care îşi schimbă numele în „UNIO - Fabrica de Vagoane - Societate pe acţiuni Satu Mare”, în urma încheierii unui contract cu Căile Ferate Române pentru repararea vagoanelor de cale ferată îngustă. În anul 1927 „UNIO” începe fabricarea unor tipuri noi de vagoane de marfă şi de persoane, cum sunt: vagoanele pe 4 osii, în premieră pe ţară, şi vagoanele tip „Pullman” din care se livrează în acel an 20 de bucăţi. La 10 iulie 1935, sediul principal al ,,UNIO”, se mută la Bucureşti, iar sediul secundar rămâne la Satu Mare. La 31 iulie 1937, ,,UNIO - Fabrica de vagoane SA” din Satu Mare îşi încetează activitatea. Utilajele, instalaţiile şi parţile demontabile ale construcţiilor industriale sunt valorificate la ,,ASTRA” Arad şi la alte întreprinderi din Braşov şi Bucureşti. În anul 1938, un grup de întreprinzători constituie din nou la Satu Mare ,,Uzinele Metal UNION - Societate pe acţiuni Satu Mare”. Obiectul de activitate era executarea lucrărilor din metal. În urma Dictatului de la Viena din vara anului 1940 oraşul Satu Mare devine un centru militar horthyst. Terenul fostei fabrici ,,UNION” este utilizat în scopuri militare, iar în clădirile rămase se fabricau barăci pentru armată. În anul 1944, când armatele române se îndreptau victorioase spre Satu Mare şi Carei, armatele hitleriste şi horthiste au demontat şi au transportat toate utilajele, iar clădirile au fost minate şi distruse în întregime. După eliberare, locuitorii oraşului înfiinţează prima întreprindere productivă din nord-vestul ţării, în februarie 1945, cu denumirea ,,UNIO” – Cooperativă a muncitorilor pentru fabricarea vagoanelor, articolelor de metal şi lemn Satu Mare. În anul 1947, întrucât cererea de reparaţii vagoane scade, se hotărăşte trecerea la fabricarea unor maşini-unelte necesare atât autodotării fabricii, cât şi pentru alte întreprinderi din această parte a ţării. Astfel, în 1947 se fabrică şi se omologhează 10 strunguri ,,UNIO” tip I, apoi se fabrică tipurile II şi III. Totodată, se produc unelte şi maşini agricole. În vederea creşterii calificării forţei de muncă, în septembrie 1948 se înfiinţează şcoala profesională, care ulterior este denumită Grupul Şcolar UNIO. În 1950, firma devine: ,,UNIO - Fabrica de vagoane, maşini-unelte şi maşini agricole”. În perioada 1951-1960, creşte capacitatea de producţie. Se dau în folosinţă staţia de transformatori, atelierul de prelucrări mecanice pentru vagoane, o parte a halei de mecanică grea. Se construieşte Fabrica de oxigen şi se amenajează cantina fabricii, clubul muncitoresc şi dispensarul medical. Numărul angajaţilor creşte de la 1200 în 1950, la peste 2300 în 1960. Din anul 1958, datorită dezvoltării, Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini transformă Fabrica ,,UNIO” din punct de vedere organizatoric în ,,Uzina UNIO” Satu Mare. Perioada 1961-1965 creează condiţii sporite dezvoltării întreprinderii datorită racordării oraşului Satu Mare la sistemul energetic naţional, a alimentării cu gaz metan şi aplicării pe scară tot mai largă a tehnologiilor avansate. Modul în care a evoluat întreprinderea în perioada 1966-1970 poate fi sintetizat într-un singur fapt: întreaga producţie a anului 1948 s-a realizat în anul 1970 în numai 2 zile. În perioada anilor 1971-1975 întreprinderea a cunoscut ritmul cel mai înalt de dezvoltare a capacităţilor şi forţelor de producţie. Investiţiile s-au materializat într-o nouă secţie de utilaje tehnologice şi transportoare, în dezvoltarea şi dotarea secţiei de utilaj minier, a secţiilor de turnătorie şi forjă, precum şi a laboratorului uzinal pentru încercări fizice, mecanice şi chimice. În perioada 1976-1980 s-au creat încă două fabrici, filiale ale întreprinderii ,,UNIO”, în oraşele Carei şi Negreşti-Oaş, ale căror investiţii au început pentru o capacitate de 15.800 tone/an piese turnate din fontă la Carei şi, respectiv, 25000 tone/an utilaj minier la Negreşti Oaş. În perioada 1980, UNIO era în măsura să preia lucrări complexe de linii tehnologice pentru industria minieră şi transport continuu, după concepţie proprie sau după documentaţia beneficiarilor. Datorită realizărilor, UNIO a devenit cunoscută şi pe pieţele externe în peste 35 ţări, din 4 continente ale lumii. În perioada 1983-1984 întreprinderea a făcut eforturi deosebite pentru a adapta gama de locomotive electrice livrând un lot de 26 locomotive în Bolivia. De rezultatele probelor acestor locomotive a depins în mare măsură pătrunderea produselor UNIO pe piaţa sud-americană. În paralel, UNIO a avut colaborări spectaculoase cu firme renumite pe plan mondial, participând la realizarea proiectelor acestora în România: RENAULT - Uzina de automobile DACIA, CITROEN - Uzina de automobile OLTCIT, ANSALDO -Centrala nucleară Cernavodă, TAKRAF - Excavatoare miniere, NISHO IWAI - Oţelinox Târgovişte. După 1990 UNIO s-a orientat cu toate forţele spre piaţa externă, în special piaţa europeană. După o perioadă de adaptare s-a reuşit dezvoltarea unor relaţii de colaborare pe termen lung cu parteneri cu renume mondial: Siemens, Komatsu, Thyssen Krupp, Deutsche Babcock, Komatsu, Flender AG, Michael Weinig AG, Homag AG, General Electric, Ingersoll Rand, Kuka, Technip Coflexip. Începând cu anul 2000, după privatizarea întreprinderii, a început un program susţinut de retehnologizare prin implementarea de tehnologii de ultimă oră în secţiile de debitare, prelucrare mecanică, sudură, danturare, tratament termic, protecţia suprafeţelor şi control. S-au creat astfel linii specializate în care se realizează produse destinate mai ales pieţei vest-europene. Cu peste 1000 de angajaţi, UNIO este capabilă să realizeze proiecte complexe şi de mare anvergură ce cuprind operaţii de prelucrare şi asamblare mecanică, instalaţii hidraulice, pneumatice şi electrice, montaj şi punere în funcţiune şi service. Peste 70% din producţie este destinată pieţelor externe, în special pentru clienţi din Germania, Olanda, Franta, Italia, Anglia, Austria. La baza acestor noi relaţii au stat principalele atuuri ale lui UNIO: experienţa şi buna pregătire a angajaţilor, flexibilitatea în asimilarea de know-how, capacităţile şi posibilităţile tehnologice, calitatea produselor la nivelul standardelor ISO 9001:2000, satisfacerea exigenţelor clienţilor şi poziţia geografică. Strategia de dezvoltare pe termen lung elaborată de Consiliul de Administraţie are ca şi componentă principală întărirea poziţiei de lider pe piaţa producătorilor de echipamente de transport pe flux. Sunt vizate atât dezvoltarea de produs de client. Piaţa pieselor de schimb pentru aceste produse este foarte importantă, UNIO deţinând linii de fabricaţie pentru cele mai solicitate componente. O altă direcţie vizează execuţia de instalaţii şi echipamente complexe pe baza proiectelor beneficiarilor. Oportunităţi deosebite se regăsesc pe piaţa echipamentelor din industria navala, metalurgie şi de asamblare a automobilelor. Un avantaj important recunoscut de beneficiari este existenţa pe aceeaşi platformă atât a secţiilor pregătitoare (debitare, forjă, turnătorie, prelucrări mecanice, danturări) cât şi a secţiilor de producţie (asamblări sudate, montaj, protecţia suprafeţelor, control tehnic). Personalul specializat în instalaţii mecanice, hidraulice, pneumatice şi electrice asigură lucrările de montaj la beneficiar, punere în funcţiune şi service. Pentru menţinerea unei încărcări continue a tuturor capacităţilor de producţie s-au pus bazele unor contracte pentru livrarea de componente şi subansamble pentru instalaţiile şi maşinile realizate de clienţi, după documentaţia acestora, pe următoarele segmente de piaţă: maşini de prelucrarea lemnului, reductoare, trolii, excavatoare, turbine, ventilatoare, macarale, tractoare. Sediul central al uzinei Unio este situat pe Bulevardul Lucian Blaga, nr.  35, Satu Mare.                          

Fotocineclubul 9 Mai - Carei

Fotocineclubul 9 Mai a fost prima asociație a artiștilor fotografi din municipiul Carei, care a funcționat între anii 1961 – 1989. Unul dintre fondatorii acestu fotoclub a fost neobositul și pasionatul fotograf localnic - Vasile Vénig László. Tot din inițiativa sa clubul de artă fotografică din Carei, a fost reînființat după mai bine de 20 de ani de absență, în luna octombrie 2012.

Carei, mai demult Careii Mari, în limba maghiară -Nagykároly, în limba germană – Großkarol, este un municipiu din județul Satu Mare, care include și satul Ianculești, fiind situat în partea de sud-vest a județului, într-o regiune de câmpie, la 35 km de reședința de județ. Istorici maghiari și români au arătat că numele orașului Carei derivă din denumirea românească veche "Carul", care pe parcursul timpului a suferit modificări. Numele orașului (villa Karul) apare într-un document datat din anul 1320, dar întemeierea localității este anterioară acestei date. În secolul al XIV-lea localitatea era o așezare mică, cu câteva străduțe, casele țăranilor fiind făcute din chirpici și acoperite cu trestie, în jurul domeniului familiei Károlyi. La sfârșitul sec. al XVIII-lea în oraș existau următoarele cartiere: Cartierul Meseriașilor, al Șvabilor, al Haiducilor (al românilor care formau paza localității), al Străzii-Mari, al Orașului-Nou, al Evreilor și al Țiganilor, având magistraturi aparte pe cartiere (Judele, notarul și un funcționar), iar țiganii aveau un voievod. Tot în secolul al XVIII-lea sunt amintiți și nobilii curiali, cum erau familiile Vaday și Tompe, care aveau proprietăți în oraș. Familiile Csiszar, Fekete, Jasztrabszky, Irinyi, Luby, Medc, Szaploncai și Suhanyi, erau nobili inscripționali, aflându-se sub jurisdicție nobiliară. Deci, orașul avea un caracter agricol (marea majoritate erau iobagi și jeleri), se dezvoltă comerțul și meșteșugurile. În anul 1784 în oraș existau 370 de meseriași care practicau 54 de meserii și erau uniți în bresle meșteșugărești. În anul 1727 își începe activitatea gimnaziul piariștilor (primul director fund Bentsik Gabor, iar ultimul - în anul 1948 - Kovacs Bela). În 1754 contele Karolyi Ferenc înființează în oraș prima tipografie a comitatului Satmar, iar în anul 1765 se deschide prima farmacie a orașului (farmacia Jclinek). Dintre evenimentele secolului al XVIII-lea consemnăm arderea pe rug, la Carei, a ultimelor vrăjitoare. În anul 1730 Toth Borka din localitatea Sarollyan a fost condamnată la moarte și arsă pe rug la Carei, iar în anul 1745 vrăjitoarele Rekettye Pila și Varga Anna din comuna Csaszlo, au fost interogate și supuse la chinuri groaznice, condamnate la moarte și arse pe rug în oraș. În secolul al XIX-lea se continuă dezvoltarea și urbanizarea orașului. După revoluția de la 1848 orașul primește statut organizat, care intră în vigoare în anul 1876, când Hegedus Jozsef devine cel dintâi primar al orașului. Sigiliul și stema orașului datează din 1848, reîntărite în 1902 și 1907 de împăratul Ferenc Jozsef. În anii 1920 se constitute în oraș noi cartiere: cartierul Petrești, Tireamului, Căplenilor, se populează cătunul Galamboș, "Tiszlviselo-telep" (str. Nicolae Iorga) cu locuințele funcționarilor din oraș. Până în secolul al XVI-lea populația orașului a fost maghiară, dar tabloul etnic se va schimba în urma colonizărilor și a mișcării populației. Astfel, în anul 1779 în domeniul "Karoly Mezo Varos" al contelui Karolyi Antal, compoziția etnică a populației se prezintă astfel: "Natio maghiar, rus, român, evrei, șvab, german. Gospodari cu locuință proprie 939, în cartierul Haiducilor 72, tot acolo jelerii 20, evreii au 32 de case. Suma 1063". Deși în perioada 1760 – 1926 Carei este centrul comitatului Satu Mare, orașul cunoaște o slabă dezvoltare industrială, menținându-și caracterul agricol până în jurul anului 1960. În anul 1926 a fost atașat județului Sălaj. În urma Dictatului de la Viena (30 august 1940) orașul intră sub administrația Ungariei hortyste, fiind eliberat în 25 octombrie 1944. La recensământul din anul 2011 orașul număra 21112 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 23182 locuitori), dintre care: români – 38,25%, maghiari – 51,86%, romi – 2,18%, germani – 2,26% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului sătmărean Carei astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 31,72%, romano catolici – 35,53%, reformați – 19,51%, greco catolici – 5,76% și restul – nedeclarată sau altă religie. Poziția geografică avantajoasă a Careiului a permis dezvoltarea producției dar și comerțului încă din cele mai vechi timpuri. Producția agricolă a depășit nevoia de consum astfel a apărut comerțul. Treptat au apărut mici meșteșugari care au pus bazele prestărilor de servicii, respectiv a producției industriale de mai târziu. Producția agricolă este axată pe cultivarea cerealelor, sfeclei de zahăr, viței de vie și a florii-soarelui. În epoca contemporană, industria a cunoscut o dezvoltare deosebită, fiind înființate aici diverse unități economice (fabrici de zahăr, de ulei, de mobilă, de prelucrare a laptelui etc.). În ultimii 10 ani, unele au fost închise. S-au înființat altele la fel de diverse ca mărime și domeniu: ateliere de croitorie axate pe prelucrarea în regim lohn, mini fabrici cu producție de mobilă sau geamuri termopan, abatoare și complexe de prelucrare a cărnii sau laptelui, prelucrarea cauciucului care este reprezentat de Phoenix România (Continental), prelucrarea alcoolului, producerea de băuturi răcoritoare. S-a diversificat și oferta de servicii: reparații auto, construcții, cosmetică, montaje. Comerțul este și acum o activitate profitabilă, fiind de remarcat apariția unor complexe alimentare gen mini market. Și pentru produsele nealimentare oferta este diversificată existând un mini complex cu îmbrăcăminte-încălțăminte. Un important investitor este Continental ContiTech, care a achiziționat firma mamă Phoenix AG în Germania și implicit fabrica din Carei, în decembrie 2013 fabrica de aici având 1638 de angajați. Câteva dintre atrcațiile turistice ale orașului sunt:

• Castelul Karoly, datat 1842
• Grădina din jurul castelului, în forma actuală din anul 1890, cu 208 specii si subspecii de plante arborescente), platanul uriaș din fața castelului, cu un diametru de 205 cm, a fost plantat în anul 1810.
• Teatrul municipal, construit în anul 1907
• Monumentul ostașului român, opera sculptorului Vida Geza și arhitectului Anton Dâmboianu, dezvelit în anul 1964 în prezentat ministrului forțelor armate – Leontin Sălăjan
• Primăria orașului, funcționând în clădirea fostei asociați “Albina” construitî în anii 1910 - 1911
• Actuala Școală gimnazială “Vasile Lucaciu”  

Set 2 insigne - Asociația sportivă flacăra Satu Mare

Insigna de mai sus a fost executată la comanda Asociației Sportive "Flacăra" din Satu Mare. Procedând la o căutare generală și amănunțită pe net nu am găsit niciun fel de informații despre această asociație sportivă sau vreo eventuală întreprindere (societate comercială) săt-măreană, Flacăra, care ar putea susține această asociație sportivă. 

1 Septembrie - Satu Mare 

Totuși luându-mă după simbolul flăcării de pe insignă aș putea crede că această asociație sportivă a funcționat pe lângă uzina “1 Septembrie” din localitate, denumiri vechi – Frații Princz, 23 August, Samus, denumire actuală Electrolux! 

Grand Tournament - Satu Mare

Grappling MMA Kickboxing

Grand Tournament este o competiție de lupte fulcontact, ce are loc la Satu Mare anula, începând cu anul 2018 în organizarea clubului Grand MMA Satu Mare. Participanții au posibilitatea de a lupta la mai multe discipline, MMA, KICKBOX și JIUJIUTSU BRAZILIAN (BJJ). În cadrul competiției există categorii pentru luptători de la 10 și până la 40 de ani, împărțiți pe kilograme, iar în aceste categorii luptătorii sunt împărțiți fie în variante de piramidă, fie fiecare să lupte cu fiecare, asta depinzând de numărul de luptători de la categoria respectivă.

Satu Mare (în maghiară: Szatmárnémeti, în germană; Sathmar, vechea denumire românească: Sătmar) este municipiu, cel mai mare oraș și reședința județului Satu Mare, România, având o populație de aproximativ 95000 de locuitori. Descoperirile arheologice din împrejurimile orașului se constituie ca dovezi privind așezările din epoca pietrei și a bronzului; există, de asemenea, dovezi privind continuitatea locuirii acestor ținuturi de către comunitățile geto-dacice după cucerirea romană. Mai târziu, aceste teritorii constituiau o parte a voievodatului condus de Menumorut, una dintre cetățile de apărare din secolul al X-lea fiind la Satu Mare (Castrum Zotmar), după cum menționează cronica lui Anonymus. În jurul vetrei orașului - Villa Zotmar - locuită de băștinași, s-au așezat coloniști teutoni aduși în anul 1006 de către regina Ghizela, iar mai apoi, coloniști germani stabiliți dincolo de Someș, în orașul Mintiu. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Satu Mare, iar dedesubt pozele câtorva monumente de arhitectură și cultură sătmărene din perioade de timp diferite.

Baia de abur

Mănăstirea Zarda

Banca Națională

Biserica evanghelică reformată

Catedrala greco catolică

Biserica ortodoxă

Colegiul Ioan Slavici

Hotel Panonia

Palatul episcopal

Gara

Palota Varosi (Casa Albă)

Judecătoria - Halmeu

Satu Mare este un județ în nord-vestul României, care are reședința în orașul cu același nume. Județul Satu Mare, străbătut de râul Someș și locuit din timpuri imemorabile de geto-daci, este un leagăn al culturii și civilizației românești. Săpăturile arheologice din Țara Oașului, de la Ardud, Medieșu-Aurit, Homord sau Sanislău au scos la lumină relicve atestând viața umană în această regiune începând încă din Paleolitic. Un punct de reper al istoriei acestei regiuni este reprezentat de daci, care au trăit aici aproape 1000 ani creând o remarcabilă civilizație. Drept model se poate lua așezarea Medieșu-Aurit, unde se găsesc rămășițele a 13 cuptoare de olărit, reprezentând cel mai mare tezaur arheologic de acest fel din țară. Județul are suprafața de 4418 kilometri pătrați și numără aproximativ 330000 de locuitori. Ca subunități administrative județul se compune din 2 municipii; Satu Mare și Carei, 4 orașe; Tășnad, Negrești Oas, Livada și Ardud, precum și 56 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate din județul Satu Mare, din perioade diferite de timp.

Vederi - Tășnad 

Vederi - Viile 

Spitalul - Negrești

Vederi - Târna Mare

Biserica greco catolică - Sanilsău

Vedere - Bixad

Vederi - Tiream

Biserica romano catolică - Moftinu Mare

Vederi - Micula

__________ooOoo__________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII

Poet, filozof, om de știință german Wolfgang von Goethe

a trăit între anii 1749 - 1832

Detaliu vignetă de pe o felicitare franceză

Detaliu vignetă de pe un bilet spaniol de loterie

con_dorul@yahoo.com

    MOUSAIOS - 10.09.2023