Epaminonda's Blog.....: CU ACEST SEMN VEI CUCERI

IN HOC SIGNO VINCE

– LEGENDĂ ŞI ADEVĂR -

Studiind medaliile româneşti ale timpurilor am descoperit Societatea ortodoxă naţională a femeilor române şi medaliile emise de către aceasta, care îl reprezintă pe marele domnitor moldovean Ştefan cel Mare şi dictonul latinesc: IN HOC + SIGNO VINCE.

Nu stiam ce înseamnă, nu am priceput legătura, am căutat, şi ceea ce am descoperit îţi prezint şi ţie aici: In hoc signo vinces este traducerea în limba latina a expresiei "ἐν τούτῳ νίκα", en toutōi nika, care are sensul "cu acest semn vei cuceri". Potrivit legendei, împăratul Constantin I a adoptat această frază din greacă, "εν τούτῳ νίκα", ca motto după viziunea sa cu Monograma lui Isus Hristos pe cer înainte de Bătălia de la Podul Milvian, împotriva lui Maxentius, din data de 12 octombrie 312. De-a lungul anilor a fost folosit ca motto de multe insituții militare, școli, organizații, etc. Deasemeni a fost însoţit de diferite reprezentari grafice, din care îţi prezint si eu câteva în partea de final a articolului.

***

Într-un moment în care Imperiul Roman se afla într-o criză majoră, fiind condus de 4 împăraţi doi în vest şi doi în est iar aceştia se luptau pentru putere, Constantine avea să fie omul care să pornească într-o campanie de reunificare a imperiului şi de instituire a creştinismului. În anul 312 Constantin îşi avea armata la doar 40 km de Roma în pregătirea luptei sale împotriva Împăratului Maxentius. În forţele armatei lui Constantin erau tot mai mulţi adepţi ai credinţei Creştine.Se spune că atunci a apărut un fenomen ciudat despre care istoricii nu pot însă spune exact ce a fost. Însă ştim semnificaţia pe care a primit-o din partea lui Constantin şi a oştirii sale. În dimineaţa de înaintea bătăliei Constantin a ordonat ca pe toate scuturile sale să fie însemnat un simbol creştin sub care în timpul unei viziuni aceastuia i-a fost spus că va învinge. Armata lui Maxentius avea peste 75.000 de oameni şi era superioară numeric celei conduse de Consntantin care nu a mai aşteptat legiunile care ar fi trebuit să îi vină că întăriri în trei săptămâni. Bătălia de la podul Milvian a fost una sângeroasă şi decisivă armata lui Constantin a ieşit victorioasă iar acesta a ajuns conducător peste întreg Imperiu Roman de Apus. Deşi armata lui Constantin a purtat un simbol creştin nu există confirmări istorice care să confirme faptul că acesta s-a creştinat. Odată intrat Roma a iniţiat un act de restauraţie a privilegiilor nobilimii iar Senatului i-a redat atribuţiile istorice suspendate în timpul lui Maxentius. Constantin se prezentă astăzi că Împăratul ce avea să redea Romei gloria de altădată. Graţie acestor schimbări dar şi deoarece acesta îndrepta guvernarea tiranică a lui Maxentius Constantin avea să dobândească o puternică susţinere populară. După ce a reinstaurat ordinea în Imperiul de Vest Constantin avea să-şi îndrepte privirea spre Imperiul de Est unde se războiau Împăratul Lucinius, originar de prin Dacia, şi Împăratul Daia. Constantin avea să se alieze cu Împăratul Lucinius prin căsătoria dintre Lucinius şi sora vitregă a lui Constantin Flavia Julia Constantia. Atunci a fost eliberat şi Edictul de la Milan prin care averile creştinilor erau restaurate iar Creştinismul devenea una din religiile acceptate ale Imperiului. După nuntă luptă politică a devenit tot mai acerbă iar Împăratul Daia a început să-şi întărească forţele în pregătirea unui război. Lupta defapt era dusă atât pentru pace şi stabilitate dar mai ales pentru reunirea Imperiului şi reconstrucţia puterii de altă dată iar pentru asta tolerarea creştinilor devenea esenţială cu atât mai mult cu cât în est creştinii reprezentau o parte tot mai mare a populaţiei. Edictul de la Milan avea astfel să fie un instrument politic fundamental pentru creşterea puterii politice. Licinius a susţinut şi el decretul iar în scurt timp războiul cu Împăratul Daia avea să înceapă campania lui Licinius asupra Împăratului Daia a durat 4 luni şi a realizat pacea. Aceasta nu era însă totul Constantin avea planuri mai mari pentru acesta nu privea înţelegerea cu Licinius că una de termen lung fiind convins de ideea că nu poate exista parteneri egali la conducerea Imperiului ci rivali. Înţelegând aceasta Constantin s-a apropriat tot mai mult de creştinism deoarece creştinii s-au extins şi erau deja prezenţi în tote colţurile Imperiului. În cinstea lui Constantin a fost ridicat un arc de triumf în Roma iar profitând de această ceremonia Constantin a vorbit prima oară despre ideea unui singur zeu pentru imperiu un singur imperiu şi un singur împărat. Asta avea să însemne o revoltă pentru conservatorii Romani deoarece el a redirijat banii îndreptaţi către Templele păgâne către Bisericile Creştine. Asta a dus la dezvoltarea unei puternice opoziţii din partea susţinătorilor vechilor obiceiuri şi a conservatorilor. Treptat creştinismul a fost tot mai mult susţinut de Constantin iar treptat asta i-a oferit lui Licinius pretextul pentru a începe să acţioneze împotriva lui Constantin împreună cu membrii nemulţumiţi ai Senatului.Pe măsură ce Constantin favoriza creştinii în vest în Imperiul de Răsărit Licinius întărea politicile anti creştine după anul 320 creştinii erau daţi afară din orice funcţie de autoritate asta în timp ce în Imperiul de Vest aceştia erau favorizaţi. În anul 322 pentru a opri o invazie a goţilor Constantine a trecut în teritoriul lui Licinius fapt ce a fost folosit ca pretext pentru război.La Hadrianopolis s-au luptat peste 350 de vase şi mai bine de 150.000 de infanterişti şi 15.000 forţe de cavalerie de partea lui Licinius şi 120.000 infanterişti şi 10.000 cavalerie de partea lui Constantine.Pe 3 iulie cele două tabere s-au întâlnit iar Licinius a suferit o înfrângere zdrobitoare. Văzând că nu poate face faţă Licinius a trecut Bosforul şi a încercat să se reorganizeze. În scurt timp însă pe 18 septembrie 324 la bătălia de la Chrysopolis Licinius a fost înfrânt iar fiind nevoit să fugă la Nicomedia împreună cu cele 30.000 de trupe rămase. Înfrânt şi la Nicomedia Licinius a fost luat prizonier iar Constantina sora Împăratului Constantin a cerut clementa pentru ea şi soţul ei în schimb Constantin i-a făcut prizonieri pe amândoi. Mai târziu în 325 Constantin avea să afle despre un complot al lui Licinius împreună cu goţii pentru revenirea pe tron motiv pentru care îl va spânzura pe acesta. Victoria lui Constantin împotriva lui Licinius a fost una totală deoarece Licinius nu şi-a pierdut doar tronul şi Imperiul ci şi soţia, fiul legitim şi succesorii desemnaţi iar fiul ilegitim al lui Licinius a ajuns sclav la o moară din Cartagina.

***

Un factor important care a contribuit la acceptarea simbolului crucii în cadrul bisericii a fost renumita „viziune a crucii" şi ulterioara „convertire" a lui Constantin. În timp ce Constantin şi soldaţii săi s-au apropiat de Roma, s-au aflat în faţa a ceea ce este cunoscut drept Bătălia de la Podul Milvian. Potrivit obiceiului acelei vremi, haruspicii (ghicitori ce foloseau mijloace precum citirea din măruntaiele animalelor aduse ca jertfă) au fost solicitaţi să-şi dea sfatul. (Biblia relatează cum regele Babilonului a urmat aceeaşi practică: „Căci regele Babilonului a stat la răscruce, la capătul celor două drumuri, ca să folosească ghicirea: el şi-a scuturat săgeţile, şi-a consultat idolii, s-a uitat la ficat" - Ezechiel 21:21). În cazul lui Constantin, i s-a spus că zeii nu-i vor veni în ajutor, că va suferi o înfrângere în acea bătălie. Dar atunci, într-o viziune sau într-un vis, după cum a istorisit el mai târziu, i-a apărut o cruce şi cuvintele: “învinge în numele acestui semn". În următoarea zi - 28 octombrie 312 - el a mers la luptă în spatele unui stindard care înfăţişa crucea. A fost victorios în acea bătălie, şi-a înfrânt rivalul şi şi-a mărturisit convertirea. Se recunoaşte totuşi la modul general că viziunea despre cruce a lui Constantin s-ar putea să nu fie adevărată din punct de vedere istoric. Singura sursă de unde au preluat istoricii această relatare este Eusebiu. Imperiul Roman (al cărui Cezar a devenit Constantin) a fost descris în Scriptură ca o „fiară". Daniel a văzut patru fiare mari care reprezentau patru imperii modiale - Babilonul (un leu), Medo-Persia (un urs), Grecia (un leopard) şi Roma. Cea de-a patra fiară, Imperiul Roman, a fost atât de groaznică, încât a fost simbolizată de o fiară diferită de celelalte (Dan.7:l-8). Nu avem nici un motiv să presupunem că i-ar fi spus Cristos lui Constantin să cucerească în semnul crucii pentru a duce mai departe sistemul fiarei de la Roma. De fapt, convertirea sa este pusă sub semnul întrebării. Chiar dacă el a avut de a face cu instituirea anumitor învăţături şi obiceiuri în Biserica din acea vreme, realitatea arată limpede că nu a fost convertit cu adevărat - nu în sensul biblic al cuvântului. Istoricii admit că, „după înseşi standardele din vremea aceea, convertirea lui a fost numai cu numele". Cel mai limpede indiciu că el n-a fost convertit cu adevărat este faptul că după convertirea lui a comis câteva crime - inclusiv uciderea propriei sale soţii şi a propriului său fiu! Conform Bibliei, „nici un ucigaş nu are viaţă eternă rămânând în el" (l Ioan 3:15). Prima căsătorie a lui Constantin a fost cu Minervina, cu care a avut un fiu numit Crispus. A doua lui soţie, Fausta, i-a născut trei fiice şi trei fii. Crispus a devenit un remarcabil soldat şi ajutor pentru tatăl său. Cu toate acestea, în anul 326 - la foarte scurt timp după ce a condus conciliul din Niceea - a dat ordin ca fiul său să fie omorât. Potrivit tradiţiei, Crispus a făcut dragoste cu Fausta. Cel puţin aceasta a fost acuzaţia Faustei. Dar aceasta putea să fi fost metoda ei de a-l înlătura din cale, pentru ca unul dintre fiii ei să poată avea pretenţia la tron! Mama lui Constantin l-a convins totuşi că soţia lui „a cedat fiului său". Constantin a dat ordin ca Fausta să fie înecată într-o baie supraîncăzită. Cam în acelaşi timp a pus să-1 ciomăgească până la moarte pe fiul surorii sale şi să-l sugrume pe soţul ei - cu toate că promisese că-i va cruţa viaţa. Aceste lucruri sunt rezumate în următoarele cuvinte din The Catholic Encyclopedia: „Chiar şi după convertirea sa, el a provocat executarea cumnatului său Licinius şi a fiului acestuia, precum şi a lui Crispus, propriul său fiu din prima căsătorie, şi a soţiei sale, Fausta... După citirea acestor fapte de cruzime este greu de crezut că acelaşi împărat putea să fi avut uneori simţăminte blânde şi tandre; dar natura umană este plină de contradicţii".Constantin a arătat într-adevăr creştinilor numeroase dovezi ale favorii sale, a abolit moartea prin crucificare, şi persecuţia care devenise atât de crudă la Roma a încetat. Dar a luat el oare aceste decizii doar din convingeri creştine, ori a avut motive politice? Cităm din nou The Catholic Encyclopedia: „Unii episcopi, orbiţi de splendoarea de la curte, au mers până acolo încât să-l preamărească pe împărat ca pe îngerul lui Dumnezeu, ca pe o fiinţă sacră, şi să profeţească că el, asemenea Fiului lui Dumnezeu, va domni în cer. Prin urmare, s-a susţinut faptul că numai din motive politice a favorizat Constantin creştinismul, iar el a fost considerat ca un despot ,iluminat' care s-a folosit de religie doar ca să-şi impună politica". Aceasta a fost concluzia binecunoscutului istoric Will Durant în privinţa lui Constantin. „A fost oare convertirea lui sinceră - a fost oare un act de convingere religioasă, sau o lovitură perfectă a oportunismului politic? Probabil cea din urmă... Rareori s-a conformat el cerinţelor ceremoniale ale închinării creştine. Scrisorile sale adresate unor episcopi creştini arată limpede că puţin i-a păsat de diferenţele teologice care agitau creştinătatea - deşi dorea să suprime controversele în interesul unităţii imperiului. De-a lungul domniei sale i-a tratat pe episcopi ca pe ajutoarele sale politice; i-a convocat, le-a prezidat conciliile şi a fost de acord să impună acea opinie aleasă de majoritate. Un adevărat credincios ar fi fost mai întâi creştin şi după aceea om de stat; în cazul lui Constantin a fost exact invers. Creştinismul era pentru el un mijloc, nu un scop". Persecuţiile nu distruseseră credinţa creştină. Constantin ştia aceasta. În loc ca imperiul să fie permanent divizat - păgânii fiind în conflict cu creştinii - de ce să nu facă paşii necesari ca să amestece elemente din ambele religii, se gândea el, şi prin aceasta să aducă o forţă unită imperiului? Existau asemănări între cele două sisteme religioase. Nici măcar crucea nu era un factor de dezbinare, căci în acea vreme era folosită de creştini; dar nici „pentru cei din armata lui Constantin care se închinau lui Mitra nu putea crucea să fie o jignire, căci ei luptaseră mult timp sub un stindard care purta o cruce mitraică de lumină". Creştinismul lui Constantin a fost un amestec (sincretism). Deşi a dat ordin ca statuia sa să fie îndepărtată din templele păgâne şi a renunţat să i se aducă jertfe, totuşi oamenii au continuat să vorbească despre divinitatea împăratului. În calitatea lui de pontifex maximus, el a continuat să protejeze închinarea păgână şi să-i apere drepturile. Când a inaugurat Constantinopolul în anul 330, a avut loc o ceremonie pe jumătate păgână şi pe jumătate creştină. Carul de luptă al zeului soare a fost pus în piaţă, iar deasupra lui o cruce. Pe monede făcute de Constantin se putea vedea crucea, dar şi reprezentări ale lui Marte sau Apolo. Deşi mărturisea că este creştin, continua să creadă în formule magice păgâne pentru protecţia recoltelor şi pentru vindecarea bolilor. Toate aceste lucruri sunt subliniate în The Catholic Encyclopedia. Cu toate acestea, practica lui Constantin - noţiunea de amestec - a fost în mod clar metoda prin care Biserica catolică s-a dezvoltat, s-a îmbogăţit şi a dobândit bunuri. Mama lui Constantin, Elena, când a avut aproape optzeci de ani, a făcut un pelerinaj la Ierusalim. Legenda ne spune că a găsit acolo trei cruci îngropate - una, crucea lui Cristos, şi celelalte două, cele pe care au fost crucificaţi tâlharii. Crucea lui Cristos a fost identificată prin faptul că făcea minuni de vindecare la indicaţia lui Macarie, episcopul Ierusalimului, în timp ce celelalte două nu făceau. Un articol din The Catholic Encyclopedia spune: „O bucată din Adevărata Cruce a rămas la Ierusalim închisă într-o raclă de argint; restul, împreună cu cuiele, trebuie să i se fi trimis lui Constantin... Unul din cuie a fost prins în coiful împăratului, şi unul în frâul calului său, făcând să se împlinească, conform spuselor multor Părinţi, ceea ce fusese scris de profetul Zaharia: ,Ceea ce este pe frâul calului va fi sfânt Domnului' (Zah.14:20)! Acelaşi articol, cu toate că încearcă să susţină învăţăturile generale ale Bisericii cu privire la cruce, admite că relatările despre descoperirea crucii variază şi că această tradiţie (care de fapt a apărut mulţi ani mai târziu) s-a bazat în mare parte pe legendă. Faptul că Elena a vizitat Ierusalimul în anul 326 pare să fie corect din punct de vedere istoric. Dar istoria descoperirii de către ea a crucii n-a părut decât în 440 - cu 114 ani mai târziu! Ideea că crucea originară mai era încă la Ierusalim după aproape 300 de ani de la crucificare pare foarte îndoielnică. Pe lângă aceasta, legile evreieşti cereau ca, după crucificare, crucile să fie arse. Să presupunem că cineva ar găsi adevărata cruce. Acest fapt ar fi foarte interesant, desigur; dar acea bucată de lemn ar avea oare vreo valoare? Nu, căci crucea şi-a împlinit deja scopul. Ne amintim că „Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus pe o prăjină, şi s-a întâmplat că dacă un şarpe a muşcat pe un om, dacă el privea şarpele de aramă, trăia" (Num.21:9). Acesta era o prefigurare, o imagine (tip) a felului în care a fost înălţat Cristos prin moarte (Ioan 3:14). Dar după ce şarpele de aramă şi-a împlinit menirea, israeliţii l-au păstrat şi au făcut un idol din el! Astfel că, după secole, Ezechia „a făcut ceea ce era corect... a distrus idolii şi a zdrobit în bucăţi şarpele de aramă pe care-l făcuse Moise: căci în zilele acelea copiii lui Israel ardeau tămâie înaintea lui". Ezechia a acţionat „corect" - nu numai prin distrugerea idolilor păgâni - ci şi prin distrugerea a ceea ce rânduise Dumnezeu, căci acum ajunsese să fie folosit într-un mod superstiţios şi idolatru. Pe aceeaşi bază, dacă ar mai exista crucea originală, nu ar fi nici un motiv pentru a face din ea un obiect de închinare. Iar dacă n-ar mai exista putere în crucea originară, cu cât mai puţin ar exista putere într-o simplă bucată de lemn care are forma acesteia? La fel cum egiptenii păgâni au înălţat obeliscuri, nu numai ca simbol al zeului lor, ci pentru că în unele cazuri se credea că însăşi imaginea lui posedă puteri supranaturale, tot aşa au ajuns unii să considere crucea. Nu-l ajutase ea oare pe Constantin în lupta de la Podul Milvian? Nu făcuse crucea minuni pentru Elena? Ea a ajuns să fie considerată ca o imagine care era în stare să sperie duhurile rele. Era purtată ca talisman. Era pusă pe vârful turlelor bisericilor pentru a opri trăznetele - şi totuşi, datorită poziţiei ei înalte, tocmai ea era cea care atrăgea trăznetele! Folosirea crucii în casele particulare se presupunea că păzeşte de necaz şi boală. Multe bucăţi de lemn - chipurile bucăţi din crucea „originală" - au fost vândute şi schimbate ca protectoare şi talismane.

***

Concluzia e clară: Cineva, mai presus de noi, ne conduce, de undeva, de sus. Din ce am scris aici rezultă că simbolul grafic al crucii îl reprezintă, este legătura noastră cu EL, şi folosindu-ne de acest simbol vom reuşi mereu în ceea ce ne propunem.

Iată cum acest dicton plin de încurajare a fost alipit unor reprezentări grafice şi adoptat de anumite entităţi ale lumii:

- pe suport de hârtie:

- pe zidurile clădirilor:

- pe monede lumii, aici Portugalia:

- pe medalii (inclusiv cele româneşti din deschiderea articolului):

***

DOUĂ MEDALII

DIN VIAŢĂ

de Ion Morau – Galaţi

CRÂŞMĂRIŢA DIN BUZĂU

“BOTEAZĂ” VINUL

Ea serveşte vinul rece,

Ce devine-n noi stăpân,

Dar îndată apa trece,

Iar PIETROASLELE ...rămân!

UNUIA

El, cândva, un om sărac,

Azi, pe mari averi stăpân,

N-a fost prins “cu mâţa-n sac”

Pentru că-i ...“cotoi bătrân”!

___________xxXxx___________

CÂTEVA INSIGNE

ŞI MEDALII ROMÂNEŞTI

Informaţii generale despre medalistică
şi subiectul ei de studiu, medalia,
poţi citi în articolul
LE HAVRE - FRANŢA

Veteran de război

Insignă - RSR

Carol I - Domn şi primul rege al României

În amintirea manevrelor regale române

Ploieşti - septembrie 1906

Carol I - Rege al României

În aminitrea marilor manevre

ale Armatei române din 1894

Carol I - Rege al României

Dedicată Armatei române

la manevrele anului 1898

Carol I, Rege al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (născut 10 aprilie 1839 la Sigmaringen şi decedat 10 octombrie 1914 la Sinaia) a fost domnitorul apoi regele României, care a condus Principatele Române şi apoi România, după abdicarea lui Alexandru Iona Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 şi 1914 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a obţinut independenţa ţării, căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia şi a pus bazele unei dinastii. A construit la Sinaia castelul Peleş, care a rămas una dintre cele mai vizitate atracţii turistice ale ţării. După războiul ruso-turc, România a câştigat Dobrogea, iar Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunăre între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul ţării.

__________ooOoo__________