vineri, 31 ianuarie 2020

OBERLUSTADT - GERMANIA


Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură
și arhitectură din localitatea germană OBERLUSTADT, 
municipalitatea LUSTADT, districtul GEMERSHEIM, landul 
RENANIA DE NORD WESTFALIA, câteva vechi cărți
poștale și o insignă locală.  
Biserica baptistă Sfântul Ion
Cimitirul evreiesc
Sinagoga
Trimiteri poștale
Vedere generală
Insignă locală

xxx

O PASTILĂ DE UMOR
O EPIGRAMĂ PROPRIE
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

CÂTEVA 
MEDALII ȘI INSIGNE
DIN JUDEȚUL BRĂILA

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc. 
Nicolae Iorga - 75 de ani de posteritate 1940 - 2015
Învățătorului neamului românesc, brăilenii recunoscători 
"Nu Brăila este fiica principatului Țării Românești,
ci este maica acestui principat" 
Muzeul Brăilei Carol I - Un viitor pentru trecutul nostru
Nicolae Iorga, nume real Nicu N. Iorga, a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român, care s-a născut la data de 17 ianuarie 1871 la Botoșani și a decedat la data de 27 noiembrie 1940 la Strejnic, județul Prahova. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, ”rolul lui Voltaire”. Strămoșii lui Nicolae Iorga se pare că erau de origine aromână, veniți din zona Pindului, deși istoricul nu s-a identificat niciodată explicit și fără echivoc cu această etnie. Părinții lui au fost Nicu Iorga, avocat, și Zulnia Iorga, născută Arghiropol. Numele de botez este Niculae, acesta fiind și motivul pentru care, în majoritatea cazurilor, în timpul vieții s-a semnat N. Iorga. Numele Nicolae apare târziu și rar din mîna sa, fiind covîrșitor folosit ulterior, la reeditarea scrierilor sale. Soția lui Nicolae Iorga a fost Catinca. După studii elementare și gimnaziale în Botoșani, termină Liceul Național din Iași în 1888. Absolvă Universitatea din Iași într-un singur an cu diploma "magna cum laude". Continuă studiile universitare la Paris, Berlin și Leipzig, obținând doctoratul (1893) la numai 23 de ani. Iorga devine în 1893, la numai 23 de ani, membru corespondent al Academiei Române. Omul care se descurca fluent în 18 limbi de comunicare a absolvit Universitatea din Iași într-un singur an. În 1894, la 24 de ani, obține prin concurs catedra de istorie la Universitatea din București. Din 1911 este membru activ al Academiei Române. Începînd din 1908 ține cursuri de vară la Vălenii de Munte, județul Prahova. Dotat cu o memorie extraordinară, cunoștea istoria universală și în special pe cea română în cele mai mici detalii. Nu este cu putință să-ți alegi un domeniu din istoria românilor fără să constați că Nicolae Iorga a trecut deja pe acolo și a tratat tema în mod fundamental. În timpul regimului comunist opera sa istorică a fost în mod conștient ignorată, istoria României fiind contrafăcută în concordanță cu vederile regimului de către persoane aservite acestuia. Iorga a fost autor al unui număr uriaș de publicații, cel mai mare poligraf al românilor: circa 1250 de volume și 25000 de articole. Opera sa istorică cuprinde diverse domenii: monografii de orașe, de domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, comerțului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate etc. Câteva din publicațiile mai importante: Studii și documente cu privire la istoria românilor, în 25 volume (1901-1913), Istoria imperiului otoman în 5 volume. Ca literat, Nicolae Iorga a scris poezii, drame istorice (Învierea lui Ștefan cel Mare, Tudor Vladimirescu, Doamna lui Eremia, Sfântul Francisc din Asisi și altele), volume memorialistice 
(Oameni cari au fost, O viață de om, așa cum a fost). Iorga este autorul a 1003 volume, 12755 articole, 4963 recenzii.  În 1903 a preluat conducerea revistei  Sămănătorul. Ca om politic, a fost co-fondator al Partidului Naționalist-Democrat, în anii 1931-1932 Prim-ministru și Ministru al Educației Naționale. Membru al parlamentului în mai multe legislaturi, Iorga era un reputat orator, temut de adversarii săi politici. Nicolae Iorga a fost fondatorul (1920) și director al Școlii Române din Paris ("Fontenay-aux-Roses"). A editat și condus numeroase ziare și reviste ("Neamul românesc", "Revista istorică", "Revue Historique du Sud-Est-Européen", "Floarea darurilor" etc.). Împreună cu un grup de profesori, fizicieni și alți oameni de știință a ajutat la pornirea mișcării de cercetași din România și la dezvoltarea organizației Cercetașii României. Nicolae Iorga a avut un sfârșit tragic, fiind ridicat de la vila sa din Sinaia și asasinat la 27 noiembrie 1940 de către legionari, fiind considerat responsabil de uciderea Căpitanului, Corneliu Zelea Codreanu în timpul regimului de autoritate monarhică a regelui Carol al II-lea. După aflarea veștii despre asasinarea lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă. (Sursa NET – Vlada Aftene)
Muzeul Brăilei s-a născut odată cu biblioteca publică a oraşului, fiind întemeiat la începutul anilor '80 ai veacului al XIX-lea. Atunci, mai precis la sfârşitul anului 1880, la 3 noiembrie, în Conferinţa profesorilor din cadrul gimnaziului real din Brăila 8 din cei 10 profesori: Şt. C. Hepites, I. Guliotti, Z. Deimeze, Iordan Dimitriu, I.C.Tacit, Pr. M. Guzianu, Drag. Constantinescu şi Atanasie Popescu - directorul acestei instituţii de învăţământ au hotărât să supună subscripţiei publice înfiinţarea unei biblioteci şi a unui muzeu pe lângă gimnaziu. Deşi prima instituţie muzeală în Brăila a luat fiinţă prin Decretul Regal nr. 2134/23 august 1881, bazele secţiei de arheologie s-au pus abia la 2 iunie 1955, când a avut loc, practic, o refondare a instituţiei. În 1955, nu exista nici o piesă de arheologie în colecţiile muzeale, iar din actualul judeţ Brăila erau cunoscute doar două descoperiri, ambele fortuite: cazanul scitic de la Scorţaru Vechi şi un fragment de vas neolitic de la Nazâru (Siliştea). O serie de observaţii şi descoperiri arheologice erau menţionate în cunoscutul „Chestionar Densuşianu'', dar manuscrisul, încă inedit, se află la Biblioteca Academiei Române. Unele cercetări arheologice de suprafaţă fuseseră efectuate la Nazâru, în 1932, de I. Nestor, iar la Şuţeşti de R. Vulpe. Astăzi, patrimoniul muzeal cuprinde peste 15000 de piese, iar repertoriul arheologic al judeţului Brăila include peste 60 de localităţi, cu aproape 100 de descoperiri (situri arheologice, morminte, tezaure, descoperiri izolate). La baza constituirii colecțiilor muzeului brăilean stau importantele donații ale profesorului Ștefan Corciova („preparate umede”, materiale didactice utilizate la orele de biologie: etichete de produse alimentare şi cosmetice, filumenie, piese filatelice, utile doar ca obiect de studiu pentru că modul de păstrare şi de prezentare erau contrare normelor în domeniu – în loc de clasoare, bandă adezivă şi hârtie milimetrică; bancnote româneşti şi europene, unele interesante, cum ar fi emisiunile de bilete ipotecare emise în România anului 1877, asignatele franceze sau bancnotele emise de Banca Austro-Ungară care au circulat în ţara noastră după 1 decembrie 1918) și farmacistului Paul Bălcănescu (obiecte din varii domenii, grupate, în mare, în cele de interes arheologic, istoric şi de artă). După descoperirea epavei monitorului otoman Hevzi Rahman, scufundat pe canalul Măcin în timpul evenimentelor de la 1877, patrimoniul secţiei se îmbogăţeşte cu piese transferate de pe nava dezafectată – arme, instrumente de navigaţie și obiecte de uz gospodăresc. Ca urmare a unor cercetări minuțioase ale profesorului muzeograf brăilean Liviu Mihăilescu, au fost descoperite multe obiecte din domeniul ocupaţiilor tradiţionale. Practicarea pescuitului ca ocupaţie principală este ilustrată prin monoxilele folosite la transportul pe apă şi prin instrumentarul propriu-zis, alcătuit din ostii, harpoane, plase de diferite tipuri şi capcane. S-au descoperit numeroase unelte agricole şi meşteşugăreşti, unice la nivelul patrimoniului naţional. Continuitatea păstoritului, şi mai ales a păstoritului transhumant a fost atestată prin vechimea unor piese datate 1857 sau 1888. Un loc aparte îl ocupă meşteşugurile casnice, reprezentate prin varietatea textilelor de interior: scoarţe, ştergare, obiecte de port etc. Numeroase piese achiziţionate sau donate au constituit primele colecţii etnografice ale Muzeului Brăilei.
Prima intenţie de constituire a unei colecţii publice de artă la Brăila se datorează colecţionarului Anastase Simu (1854 - 1935). El a donat în anul 1928, „scumpului ...oraş natal Brăila", 30 de lucrări de artă pentru a fi expuse în saloanele primăriei. În 1938 primăria şi-a creat un serviciu cultural care a preluat Pinacoteca, dezvoltând patrimoniul acesteia. În anul 1950 Pinacoteca a devenit instituţie independentă căreia, în 1955, i s-a schimbat denumirea în Muzeu de Artă, integrat ca secţie de artă Muzeului Brăilei în anul 1967. Şef al Secţiei de Artă până în anul 2001 a fost Ana Maria Harţuche, astăzi pensionată. Muzeul se poate vizita şi azi în Piaţa Traian la nr.3. Secţia de Ştiinţe ale Naturii a muzeului se află amplasată în Parcul Monument. Clădirea Secţiei are în compunerea ei: o sală de expoziţie permanentă, o sală de expoziţii temporare, o sală cu acvarii cu peşti exotici şi un laborator de conservare-restaurare. Ea s-a inaugurat în anul 1964. După 1973 sunt  dezvoltate majoritatea colecţiilor, atât prin achiziţionarea de piese, cât şi prin cercetarea de teren. Astfel, iau fiinţă colecţiile de botanică (colecţia Horeanu), de malacologie (colecţia Grossu), de entomologie (colecţiile Peiu şi Weber), fiecare în parte numărând câteva mii de piese, sau cele de ornitologie, mamalogie şi geologie, cu un număr mai redus de exemplare. Deschiderea, în 28 octombrie 1977, în strada Cetăţii nr. 70, a «Expoziţiei permanente cu caracter memorial „Dumitru Panaitescu Perpessicius” a însemnat inaugurarea Secţiei Memoriale în cadrul Muzeului Brăilei. În timp, secţia a crescut, atât prin numărul caselor memoriale cât şi prin numărul pieselor achiziţionate, transferate sau donate acesteia. Astfel, în 10 august 1984, se deschide publicului, Casa Memorială „Panait Istrati”, situată în Grădina Publică, unul dintre locurile preferate ale scriitorului. Achiziţionarea unor piese care au aparţinut filosofului de origine brăileană, Vasile Băncilă, a făcut posibilă, inaugurarea, în decembrie 1996, a unei săli expoziţionale „Vasile Băncilă” în strada Caragiale nr. 32. Deși pe cărțile poșatele apare că muzeul era situat pa strada Galați, adresa actualizată a sediului central al muzeului este Piața Traian, nr.3. 
Nae Ionescu 1890 - 2010 
120 de  ani de la naștere
Un viitor pentru trecutul nostru - Muzeul Brăilei
Nicolae C. Ionescu, mai cunoscut - Nae Ionescu, (născut la data de 16 iunie 1890 la Brăila și decedat la data de 15 martie 1940 în București) a fost un filozof, logician, pedagog și jurnalist român. Orientarea sa filozofică a fost numită trăirism. A știut să adune în jurul său și să eleveze o pleiadă de membri ai generației de aur interbelice a literaturii și gândirii românești ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Vasile Moisescu și George Murnu. În anii 1930 a fost puternic implicat în politică, susținându-l inițial pe Regele Carol al II-lea și apoi Mișcarea legionară. Dintre cărțile scrise de el amintesc; Tratat de metafizică și Suferința rasei albe.
Ei au votat unirea.
Deputații brăileni în camera leguitoare din 1859
150 de ani de la întemeierea statului național român
1859 - 2009 Muzeul Brăilei
In lucrarea “Istoria unirii românilor” a autorului Ion Lupaş (1880-1967, istoric, om politic si doctor in filozofie ), scoasă de Fundatia culturala regală “Principele Carol” la anul 1937, se arată, cu puterea de analiză de la acea vreme, câteva temeiuri ale unirii românilor. Chiar din capitolul introductiv, autorul trasnilvănean fixează cu precizie de maestru concluzia lucrării sale “Statul român …trebuie pretuit ca unul dintre cele mai statornice, având temeiuri adânci şi de nezguduit în alcătuirea geografică a pământului strămoşesc, în firea poporului roman …în legăturile lui sufleteşti întărite prin unitatea de grai, aceleaşi credinte, aceleaşi datini şi obiceiuri, în asemănarea nedesminţită a întocmirilor si aşezămintelor moştenite din bătrâni şi, mai presus de toate, în puterea morală a conştiinţei naţionale, fără de care ar fi şubrede şi nesigure toate celelalte temeiuri”. Pământul românesc se constituie ca o unitate bine închegată a teritoriilor cuprinse între Dunare, Marea Neagră, Tisa şi Nistru. Aici se găsesc Carpaţii cu rol de leagăn în naşterea poporului roman şi, mai tărziu, scut în faţa năvălitorilor dinspre toate cele patru vanturi. Geograful francez Jacques Ancel (1879 - 1943) a scris; “…dintre toate ţările Europei centrale pământul cel mai rotunjit îl are România, a cărei osie o formează Carpaţii şi colinele din preajma lor, care au adăpostit neamul românesc scutindu-l de prea multe amestecuri de sânge”. Carpaţii adăpostesc cele mai vechi şi mai temeinice sate româneşti, unde s-au putut păstra peste timpuri cele mai curate tradiţii şi obicieiuri populare scutite de influienţe străine. Poporul român se trage din neamul tracilor, şi mai exact, dintr-o ramura a lor, dacii, popor adânc 
înrădăcinat în ţinutul carpato-dunărean. Dârzenia neamului dac a fost recunoscută de marele istoric grec Herodot (484 – 425 I.Hr.) care îl socotea cel mai mare neam din toată lumea, după cel al indienilor, pentru a faptul că a izbutit să ţină piept tuturor năvălirilor vremii, începând cu sciţii (sec.VII I.Hr) si terminând cu tătarii (sec.VIII D.Hr). Se poate aprecia că totusi romanii au avut o  influienţă însemnată asupra localnicilor daci, dar nu doar urmare a cuceririi teritoriilor dacice de către aceştia ci şi prin pătrunderea anterioară a comercianţilor şi plugarilor romani în rodnicul şi ospitalierul ţinut dacic. În împrejurări complexe de viaţă patriarhală s-a înrădăcinat în sufletul românilor de pretutuindeni o părere comună despre viaţa creştină, care se desoebeşte de cea a neamurilor vecine. În acest semn marele Eminescu arăta că meritul creştinismului ortodox este de a fi păstrat unitatea noastră ca neam. Puterea de împotrivire a ortodoxiei româneşti a fost, după cum recunosc însă unii istorici maghiari, stânca de care s-au spart şi s-au izbit stradaniile regatului ungar de a se înfinge statornic în pământul Transilvaniei şi chiar de  a-şi întinde stăpânirea şi asupra Munteniei şi Moldovei. Pe cât de important a fost rostul credinţei strămoşeşti în păstrarea unităţii de suflet a poporului român, tot atât de bine a lucrat şi puterea graiului românesc, care a pătruns şi dăinuit în straturile adânci ale popoprului, chiar dacă în păturile lui înalte s-au strecurat şi graiuri străine. Limba românească este înrudită cu italiana, spaniola, portugheza şi franceza, toate provenind din graiul latin. Limba românească poate fi considerată, pe de o parte, icoana vie a originii poporului nostru şi a împrejurărilor în care a trăit, iar pe de altă parte, un temei puternic al unirii frăţeşti dintre toate comunităţile româneşti. Limba română nu a putut fi îngenuncheată de limbile năvălitorilor, mai ales că de la începutul secolului al XVI-lea a început să se înarmeze cu arme teribile precum tiparniţa, cartea şi şcoala românească. Pe lângă credinţă şi limbă, românii de pretutindeni şi-au păstrat cu sfinţenie şi datinile dar și obiceiurile moştenite de la înaintaşi. Pentru ei datinile şi obiceiurile au fost la fel de puternice ca şi legile scrise. Herodot scrie despre cei mai vechi locuitori ai Sciţiei, că erau în stare să pedepsească chiar şi cu moartea pe oricine dintre ai lor s-ar fi abătut de la datinile strămoşilor şi ar fi primit vreo credinţă sau vreun obicei de la străini. Încălcarea obiceiurilor era socotită ca o trădare a credinţei, ca o atingere a legii şi se pedepsea aspru. Legile şi aşezămintele social politice ale poporului român, peste veacuri, au fost asemănătoare în specificul vieţii satului din toate zonele locuite de români, existând mici diferenţe în clasele sociale superioare. Acest important temei al unitaţii de suflet al poprului nostru este dat de organizarea administrativ-statală şi de orînduiala social-juridică a vremurilor. Obiceiul pământului în tradiţia populară şi religioasă a ceremoniilor, deprinderilor şi datinilor bătrâneşti a însemnat şi încă înseamnă un temei puternic pentru unitatea spirituală a poporului nostru. După încercarea eşuată a lui Mihai Vitezu, de a uni pentru veşnicie pe toţi românii într-un singur stat, a început lupta de aproape trei secole a modelatorilor de conştiinţe (preoţi cărturari, predicatori, cronicari, poeţi şi mânuitori ai tiparului) care au cultivat ideia unităţii naţionale în conştiinţa poporului. Numai astfel s-a reuşit inseminarea în sufletul neamului românesc a conştiinţei valorii şi puterii sale ca neam fruntaş între neamurile lumii.  Prin efortul cumulat al bisericii, şcolii, literaturii şi presei vremurilor, puterea morală a conştiinţei naţionale a pătruns adânc şi definitiv în cele mai izolate comunităţi locuite de români. Încă de la 1821 lui Tudor Vladimirescu nu i-a lipsit ideia de unitate sau simţul legăturii între cele două state româneşti. Astfel în data de 5 aprilie 1821 el trimite o scrisoare mitropolitului Dionisie Lupu prin care îl roagă să ia legătura cu boierii moldoveni, să ştie unii ce fac şi ceilalţi” , căci fiind de-un neam şi o lege” se cuvine să lucreze „la un gând şi într-un glas ca să poată dobândi deopotrivă dreptăţile acestor prinţipaturi”. De la istoricul Aron Densuşianu (1846 - 1911) ne parvine informaţia precum că prin Moldova începutului de secol 19, circulau, ca un fel de imn naţional, nişte versuri semnificative atribuite mitropolitului Moldovei,  Veniamin Costache (1768 - 1846);
“Dumnezeule, prea înalte, de ce suferi tirania?
Izgoneşte toţi vrăjmaşii şi-i zdrobeşte cu mânia
Şi în patria cea dulce pe noi, pe toţi, ne adună
Ca la a tale altare să putem cântampreună
În gazeta Junimea Română (Paris - 1851) Nicolae Bălcescu scria; “Ridicarea lui Tudor fu deşteptarea naţiei; de atunci Ţara începu a mai da semne de viaţă. Revoluţia franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea a trezit în toate largile cercuri ale societăţii europene spiritul de ridicare împotriva apăsărilor de orice fel, împotriva exploatării străine. Urmare a evoluţiilor politice international ale vremurilor, de după seria de râzboaie ruso-turce, pentru dobândirea influienţei politice în zona balcanică, sud est europeană, în ţările române s-au impus Regulamentele organice, ca formă de început a regimului constitutional reprezentativ (anii 1831 - 1832). În conţinutul regulamentelor, la cap. 8 se făcea trimitere la ideia de “unire mai de aproape între amândouă prinţipaturi”, concretizată în; aceleaşi drepturi pentru locuitorii ambelor principate, posibilitatea de a dobândi proprietăţi în ambele principate, aceleaşi preţuri şi aceiaşi putere a monedei în ambele principate. La anul 1848 ţările române se aflau sub protectoratul Rusiei ţariste şi suzeranitatea Imperiului Otoman. Exista deci o apăsare dublă care a făcut să se manifeste în prim plan lupta pentru emancipare  socială, care a constituit obiectivul esenţial al Revoluţiei de la 1848 în ţările române.  Urmare a Războiului Crimeii (1853-1856) ţările române scapă de ocrotirea supărătoare a Rusiei, rămân încontinuare sub suzerantitate otomană dar, sub garanţia puterilor semnatare; Marea Britanie, Franţa, Sardinia şi Imperiul Otoman. Potrivit art.24 al Tratatului de la Paris, semnat în urma Războiului Crimeii, divanurile ad-hoc din cele două ţări române au fost chemate să decidă asupra organizării lor politice şi constituţionale. La 7 octombrie 1857 Kogălniceanu înaintează Divanului Ad-hoc al Moldovei o listă-propunere cucele întâi, cele mai mari, mai generale şi mai naţionale dorinţe ale ţării, sub garanţia colectivă a Puterilor:”
-   Respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor…
-   Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România
-   Prinţ străin cu moştenirea tronului …
-   Neutralitatea pământului Principatelor
-   Puterea legiuitoare încredinţată unei Adunări obşteşti care să reprezinte toate interesele naţiei
Propunerea este acceptată cu 82 voturi pentru şi 2 împotrivă.  Pe data de 9 octombrie 1857 şi Divanul Ad-hoc al Munteniei primeşte o listă de propuneri aproape identice cu cele din Moldova. Necesitatea realizării unirii principatelor este prezentată în detaliu în Actul dezvoltător al Adunării Ad-hoc din 9/21 octombrie 1857; “Lumea întreagă ştie astăzi că totdeauna strădaniile necurmate ale locuitorilor ambelor principate au fost să recâştige unitatea nationalăcă ei au fost şi sunt un singur popor, omogen, identic; că au aceiaşi origine, acelaşi nume, aceiaşi limbă, aceiaşi religie, aceiaşi tradiţie, aceiaşi istorie, aceleaşi instituţii, legi, obiceiuri, moravuri, aptitudini, interese, aceleaşi păsuri, bucurii, speranţe, suveniruri, aspiraţii, cugetări, instincte, aceiaşi ursită, aceiaşi misiune, acelaşi geniu şi acelaşi suflet”. Dorinţele exprimate de cele două Divane au fost studiate de către Puterile garante şi apobate doar parţial.  Nu s-a acceptat un principe din dinastie străină ci doar fiu din tată moldovean sau valah. Pentru împăcarea intereselor Puterilor garnate potrivnice unirii (Turcia, Austria şi Anglia) dar şi al celor pentru (Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia) s-a acceptat un compromis. Ele urmau să poarte numele Principatele Unite Moldova şi Valahia, dar cu guverne şi adunări obşteşti separate. La Focşani urma să ia fiinţă o Comisie centrală, cu scopul de a pregăti proiecte de legi de interes comun, precum şi Înalta Curte de Dreptate şi Casaţie, comună ambelor principate. Alte câteva propuneri acceptate prin negociere directă cu puterile garante au fost;
-   Aceiaşi organizare pentru miliţiile regulate, pentru ca la un moment dat acestea “să se poate uni într-o singură armie”
-   Egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii
-   Garantarea libertăţii individului
-   Acces liber şi egal la toate dregătoriile publice din ambele principate
-   Acceptarea exproprierii doar în interes public şi cu despăgubiri corespunzătoare
-   Anularea oricăror privilegii
-   Îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor prin revizuirea legilor agrare
Se poate aprecia că s-au obţinut progrese însemnate, deşi, în fapt, unirea se realizase  doar pe jumătate. Urma ca prin voinţă naţională şi multă înţelepciune să se realizeze şi cea de a doua jumătate a Unirii.  Prin hotărârea Convenţiei de la Paris administraţia principatelor este dată în grija unor comisii temporare cu misiunea specială de a organiza şi desfăşura alegeri libere în fiecare principat.  După oarecari frământări, la 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza este ales Domn al Moldovei. Clopote şi strigăte de bucurie cutremurau văzduhul. În semn de preţuire al izbânzii românilor, Kossuth, revoluţionarul maghiar de la 1848 arăta; Aşa duh este de trebuinţă, ca un popor să-şi întemeiască o Patrie ori, dacă a pierdut-o, să şi-o redobândească”. Dubla alegere a lui Cuza, şi prin aceasta, Unirea Prinicpatelor, a fost recunoscută până la urmă te către toate puterile europene, chiar dacă unele au impus pretenţii, cel mai adesea formale, la presiunile Franţei şi ale lui Napoleon. Trei ani a domnit Cuza cu guverne şi camera legiuitoare separate, perioadă în care în Ţara Românească s-au schimbat 9 guverne iar Moldova 6, lipsa de aşezare statornică fiind vizibilă. Prin firmanul din 2 decembrie 1861 Cuza obţine încrederea sultanului pentru reorganizrea administrativă a principatelor, astfel că la 24 ianuarie 1862 camerele legiuitoare ale principatelor se reunesc la Bucureşti ca primul Parlament al statului - România. Prin Proclamaţia de la 11 decembrie 1861 Cuza arăta; “Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt, dorit de generaţiile trecute, chemat cu căldură de noi, a fost recunoscut de Înalta Poartă şi de Puterile Garante. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.” 
Insigna - Școala gimnazială "Ion Băncilă" Brăila
Școala gimnazială “Ion Băncilă” este o instituție de învățământ general din municipul Brăila, situată pe Strada Școlilor la nr. 46. Documentele vremii arată că istoria şcolii începe în anul 1867, ca şcoala de stat, sub numele de Şcoala de băieţi nr. 2. La început a funcţionat în mai multe locaţii închiriate, iar din 1886 a avut local propriu în Bulevardul Carol nr.73. În perioada 1901-1909, şcoala s-a mutat în localul din strada Sfântul Constantin (actualul amplasament). Într-un document din anul şcolar 1933-1934, se precizează că „localul a fost construit în anul 1866”.  Din anul şcolar 1948-1949 s-a introdus ciclul II (clasele V-VII), iar instituţia a devenit Şcoala de 7 ani de baieţi nr.2, apoi, în 1954, Şcoala nr. 8. În toamna anului 1974 s-a dat în folosinţă un nou local cu 16 săli de clasă, laborator de chimie, de biologie, cancelarie, grupuri sanitare. Din anul 2001 instituția de învățământ se numește Şcoala cu clasele I-VIII „Ion Băncilă”. 
Ion N. Băncilă a fost un geolog român care s-a născut în data de 2 februarie 1901 în localitatea Scorțaru Nou, județul Brăila și a decedat în data de 28.03.2001. A urmat cursurile Liceului Nicolae Bîlcescu din Brăila, pentru ca în anul 1924 să termine Facultatea de Științe din București. A fost membru titular al Academiei Române și din 21 decembrie 1935 – membru corespondent al Academiei de Științe. A fost doctor docent în geologie al Universității București și colaborator de bază al Institului Geologic Român, cu contribuții importante la desoperirea de noi zăcăminte de hidrocarburi. Enumăr câteva dintre lucrările sale: Geologia Carpaților Orientali, Geologia inginerească (2 volume) și Geologia amenajărilor hidroenergetice Bicaz, Argeș și Porțile de Fier.  
Brachi shipping Brăila
Brachi Shipping este companie brăileană prestatoare de servicii, ce a fost înființată în anul 1994. Compania activează în domeniul turismului și agenturării naveleor fluviale având angajate un număr de aproximativ 50 de persoane. Sediul central companiei este situat pe Bulevardul Independenței, la nr. 19, blocul A2, apartamentul 35.
 
Brăila este un municipiu în sud-estul României și reședința județului cu același nume. Orașul este situat pe malul stâng al Dunării. Conform ultimelor estimări oficiale ale Institutului Național de Statistică, populatia orașului era, în anul 2009, de 211884 de locuitori, fiind al 10-lea oraș din țară după numărul de locuitori.  Brăila este o veche așezare pe malul stâng al Dunării, apărând cu numele "Drinago" într-o veche descriere geografică și de călătorii spaniolă, "Libro del conoscimiento" (1350), dar și pe câteva hărți catalane (Angellino de Dalorto, 1325 - 1330 și Angelino Dulcert, 1339). Sus am postat stemele 1865 - 1918, interbelică, comunistă și actuală ale municipiului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură brăilene din vremuri diferite. 
Palatul Administrativ
Hotelul Splendid
Biserica Sfântu Nicolae
Azilul de orfani
Berăria și Hotelul Francez
Biserica Sfântu Petru
Biserica Sfântu Gheorghe
Gara
Monumentul
Școlile Comunale
Moara de foc (Violatos)
Palatul navigației fluviale
Monumentul Traian - Piața Sfinții Arhangheli
Fabrica de Celuloză
Casa Verona
Calea regală (est)
Grădina Publică cu Castelul de Apă
Casa Ing. Budeanu
Casa Perlea
Casa Sulioti
Piața Sfinții Arhangheli
Portul
Sinagoga - Strada Coroanei
Strada Victoriei 

Județul Brăila este un județ din provincia Muntenia, partea de est a României, care își are reședința în orașul cu același nume. Județul se întinde pe o suprafață de 4766 kilometri pătrați și numără aproximativ 373000 de locuitori. Ca subunități administrative județul se compune dintr-un municipiu - Brăila, 3 orașe - Însurăței, Ianca, Făurei și 40 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură ale județului, câteva trimiteri poștale ilustrate și alte locuri de vizitat în acest județ.
Băile - Câineni
Biserica - Movila Miresii
Mănăstirea - Lacu Sărat
Primăria - Vișani
Mănăstirea - Măxineni
Biserica Sfântu Nicolae - Lacul Rezii
Vila Apostolescu - Lacu Sărat
Vila Regală - Lacu Sărat
Vila Segărceanu - Lacu Sărat
Administrația stațiunii - Lacu Sărat
Parcul Englez - Lacu Sărat
Restaurantul Untaru - Lacu Sărat
Restaurantul Anglo-Francez - Lacu Sărat
Tabăra de copii - Lacu Sărat
Vila M.S.Mihăilescu - Lacu Sărat
Parcul - Lacu Sărat
Parcul național Balta Mică a Brăilei
Popina Blasova
Rezervația naturală Lacul Jirlău

_________ooOoo_________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ
10 acțiuni nominative în valoare de 5000 lei 1940
Societatea anonimă pe acțiuni UNIVERSUL - București
Cel mai mare ziar cotidian independent din România

Detaliu vignetă de pe o acțiune românească

Câteva ornamente decorative periferice
de pe acțiuni franțuzești

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 31.01.2020