miercuri, 19 august 2015

Ro - M - oN 83


În data de 7 august Banca Naţională a României va lansa în circuitul numismatic un set de trei monede (din metale diferite) dedicate împlinirii a 140 de ani de la punerea pietrei de temelie a Castelului Peleș din Sinaia. Aversul monedelor redau imaginea Castelului Peleș, inscripţia în arc de cerc „ROMANIA“, valoarea nominală „… LEI“, stema României și anul de emisiune „2015“ pe când reversul prezintă statuia regelui Carol I amplasată în fața Castelului Peleș, inscripţia în arc de cerc „CASTELUL PELES“ și anul punerii pietrei de temelie „1875“. Monedele au următoarele caracteristici tehnice; 
Moneda de aur; valoarea nominală – 100 lei, metal – aur, puritate – 90%, formă – rotundă, diametru – 21 milimetri, greutate – 6,452 grame, calitate  –  proof, cant – zimțat, tiraj – 150 exemplare și preț unitar de vânzare fără TVA – 1500 lei. 
Moneda de argint; valoarea nominală – 10 lei, metal – argint, puritate – 99,9%, formă – rotundă, diametru – 37 milimetri, greutate – 31,103 grame, calitate  –  proof, cant – zimțat, tiraj – 400 exemplare și preț unitar de vânzare fără TVA – 330 lei.
Moneda de tombac; valoarea nominală – 1 leu, metal – tombac cuprat, formă – rotundă, diametru – 37 milimetri, greutate – 23,5 grame, calitate –  proof, cant – zimțat, tiraj – 150 exemplare și preț unitar de vânzare fără TVA – 120 lei 
Castelul Peleş a fost construit la iniţiativa Regelui Carol I,  pentru a-i servi drept reşedinţă de vară, investită cu funcţii politice, culturale şi simbolice. După 1914, castelul Peleş şi-a exersat în continuare funcţia de reprezentare şi de muzeu, fără a mai fi însă locuit timp 6 luni pe an, aşa cum obişnuia suveranul fondator. Până în 1947, devine spaţiu aulic pentru vizitele oficiale sau găzduieşte ceremonii cu caracter militar. Cel mai important eveniment organizat la Sinaia şi găzduit de castelul Peleş până la abdicarea Regelui Mihai, în decembrie 1947, a fost legat de sărbătorirea semicentenarului castelului în anul 1933 de către Regele Carol al II-lea (1930-1940). În perioada ianuarie – martie 1948, castelul este închis din ordinul autorităţilor comuniste, iar bunurile de patrimoniu sunt inventariate. Cea mai mare parte a colecţiilor de pictură, mobilier, textile, piese de artă decorativă şi cărţi au fost transferate la Muzeul de Artă din capitală. Din luna mai a aceluiaşi an, alte piese au intrat în custodia diferitor instituţii de cultură din marile oraşe ale României, Bucureşti, Braşov, Sibiu etc. Din anul 1953, castelul devine Muzeu Naţional, deschis publicului larg, în timp ce celelalte imobile situate pe domeniul Peleş, precum castelele Pelişor, reşedinţa particulară a celui de-al doilea cuplu regal, Ferdinand I, Maria şi Foişor, fosta Casă de vânătoare a primului Rege al României şi reşedinţă a regilor Carol al II-lea şi Mihai I vor deveni case de creaţie şi odihnă pentru scriitorii, muzicologii şi artiştii plastici agreaţi de regimul comunist. Două decenii mai târziu, în anul 1975, starea de conservare tot mai critică a imobilului determină măsura închiderii acestuia şi evacuarea unei părţi importante a patrimoniului muzeal în depozitele amenajate într-un vechi conac boieresc al familiei Bibescu din Posada, localitate situată la cca 20 de km sud de Sinaia. Între anii 1966 şi 1982, într-o fostă dependinţă a castelului regal, situată în apropierea acestuia, a fost amenajat Muzeul de Artă Decorativă (Ceramica), ce valorifica piese reprezentative din vechile colecţii regale. Concomitent cu lucrările masive de restaurare, castelul găzduieşte până în 1989, anul înlăturării regimului comunist în România, o serie de vizite de şefi de stat. Din 1990, respectiv 1993 şi până azi, castelele Peleş şi Pelişor sunt redeschise spre vizitare. În anul 2007, după cinci ani de negocieri între Statul român şi Casa regală, se ajunge la un acord, prin care castelul Peleş, castelul Pelişor, precum şi întregul domeniu Peleş alcătuit din fostele dependinţe regale, au reintrat în proprietatea Regelui Mihai I (1927-1930, 1940-1947), dar continuă să fie administrate de statul român. Excepţie face castelul Foişor, clădire inaugurată în anul 1881. Acordul cu Casa regală, expirat în anul 2009, în cazul castelului Pelişor şi în 2010, în cazul castelului Peleş, a fost din nou prelungit. În 1932, Foişorul a căzut pradă unui incendiu devastator. A fost reconstruit un an mai târziu  în perioada Regelui Carol al II-lea (1930-1940). În anii 1970, clădirii iniţiale i s-a adăugat o aripă nouă şi interioarele au suferit modificări semnificative. După 1989, clădirea a devenit vilă de protocol a preşedinţiei României, statut pe care continuă să îl păstreze.
 
Elaborarea planurilor iniţiale ale castelului Peleş i-au fost încredinţate arhitectului Wilhelm von Doderer (1825-1900), profesor la Technische Hochschule din Viena. Doderer a înaintat suveranului trei propuneri de proiecte arhitectonice, inspirate din arhitectura castelelor renascentiste franceze de pe valea Loirei, ca şi din stilul edificiilor vieneze de pe Ringstrasse. Proiectele sunt respinse de către Carol I în 1876, iar conducerea lucrărilor este încredinţată arhitectului german, Johannes Schultz, care elaborează planurile castelului în prima sa fază de construcţie (1879 – 1883). Clădirea cu aspect de chalet elveţian, compusă din două etaje propusă de Schultz, era decorată la exterior în stil german, Fachwerk. La 1890, este construită pe locul terasei acoperite de pe aripa de sud, Sala Maură, după proiecte atribuite arhitectului francez, Émile André Lecomte du Noüy,  discipolul celebrului arhitect francez, Violet Le Duc. În anul 1894, la conducerea lucrărilor este  numit arhitectul ceh, Karel Liman (1860 ? – 1928). Sub coordonarea sa, între 1895-1897 sunt amenajate Capela reginei Elisabeta de la etaj, apartamentele principeselor de Wied şi Hohenzollern de pe latura de nord şi mezaninul. În anul 1884 este instalată reţeaua electrică, castelul dispunând de un grup electrogen propriu, iar la 1897 este construită centrala electrică. Între anii 1903 – 1906, Liman proiectează Galeria de marmură, Sala de concerte, Sala mică de muzică şi Baia reginei şi amenajează încăperi la nivelul al II-lea, corespondentul primei Mansarde: camera doamnei Mavrogheni, marea doamnă a Palatului şi apartamentele oaspeţilor din aripa de nord a castelului.  Între 1906-1914, se întreprind lucrările de amenajare a teraselor exterioare. La 1906 este înălţat turnul central al castelului, unde un an mai târziu a fost montat ceasul cu trei cadrane, creaţie a Fabricii de ceasuri de turn a Curţii regale din Bavaria, Johann Mannhardt. Totodată, sunt amenajate Sala veche de muzică, Sala Florentină şi Sala Coloanelor, pe locul primei Camere de şah, iar Sufrageria regală este extinsă. La etaj, pe aripa de nord, este construit Apartamentul primului ministru. Între anii 1905 – 1906, sunt concepute vastul Apartament imperial, compus din Salon mare, Salon mic, Dormitor, Budoir, Baie şi Camera valetului şi Apartamentul principilor moştenitori, Ferdinand – Maria. În anul 1906, au loc modificări ale Sălii de teatru de la parter. Tot acum, sala este adaptată proiecţiilor cinematografice, prin amenajarea cabinei de proiecţie. Aparatura cinematografică a fost modernizată  în 1939, de Societatea Concordia din Bucureşti, la cererea expresă a regelui Carol al II-lea. Între anii 1908 – 1911, este definitivată construcţia Sălilor de arme, ca şi decoraţia  Sălii Florentine, după planurile arhitecţilor Karel Liman şi Ferdinand de Tiersch, acesta din urmă, consilier al regelui Ludovic al II-lea al Bavariei. Între anii 1907 şi 1911, este amenajat Holul de onoare pe locul celei de-a doua curţi interioare, principala sală de recepţie a castelului. Holul este decorat în stilul Renaşterii germane, cu subtile accente baroce, de către Bernhard Ludwig din Viena, care colaborează strâns cu arhitectul Liman. Modelul de inspiraţie al sălii îl constituie Sala Fredenhagen a Palatului Camerei de Comerţ din Lübeck. În paralel, sunt construite la Parter, Sala de şah şi Sala de biliard, în continuarea Sălii maure. În sfârşit, între anii 1911-1914 este  amenajată terasa cu busturi de împăraţi romani, iar pe aripa de sud-est, este proiectată Sala consiliilor de către arhitectul Liman şi decoratorul vienez, Bernhard Ludwig. Moartea regelui Carol I la 27 septembrie 1914, marchează finalul vastului proiect arhitectonic coordonat de suveran. Dintre furnizorii principali, pentru prima etapă de construcţie, amintim casa Heymann din Hamburg şi atelierul condus de August Bembé din Köln-Mainz. Dintre cei care au lucrat constant la decorarea şi furnizarea de piese de artă decorativă pentru castel, din 1883 până în 1914, îi menţionăm pe Joseph Dollitschek, arhitect şi decorator din Viena, Anton Pössenbacher din München, creator de decoraţiuni şi de piese de mobilier şi L. Bernheimer, din acelaşi oraş, furnizor de decoraţiuni interioare, mobilier, covoare orientale, Habie&Polako, din Viena, furnizori de covoare gen Smyrna, atelierele Zettler din München, 1882, creatorii de vitralii. Acestea au fost lucrate de patruzeci de artişti şi tehnicieni timp de trei ani după schiţele color executate de profesorii E. Widmann si Julius Juers. F. X. Barth. Celălalt autor de vitralii al castelului Peleş a fost A. Zwölfer, titularul unui celebru atelier vienez, cu filiala la Bucureşti. Colecţiile de artă decorativă s-au constituit prin cooptarea unor celebre firme occidentale din epocă: Odiot, din Paris, Eduard Wollenweber, München şi Paul Telge, din Berlin, creatori şi furnizori de produse de orfevrărie. Lor li s-au alăturat Josef Resch, celebru magazin de bijuterii din Paris şi J.A Eysser, fabricant faimos de mobilier din Nürenberg.   
În toate reprezentările de artă plastică, regele Carol I este surprins în uniforma de general de corp de armată. A purtat același tip de uniformă pe durata întregii sale domnii simbolizând, prin atitudinea sa, austeritatea prusacă. Alternând mica ținută, o uniformă mai puțin pretențioasă, constituind o ținută de zi, și marea ținută, uniforma de gală, destinată momentelor și evenimentelor importante, Carol I arăta o modestie și o chibzuință duse la extrem. Personalitatea sa conservatoare, precum și simplitatea elitistă, erau cel mai bine reflectate de uniformă. Dintre operele personale ale regelui Carol I, orașul Sinaia și castelul Peleș sunt cele mai mărețe. Castelul mai ales, cu succesivele sale transformări și adăugiri, sintetizează activitatea sa neobosită și trădează aspirațiunile spre perfecțiune care au călăuzit pe suveran în marea sa operă, de creator al României moderne. Pasiunea regelui pentru artă, care va fi mereu aprofundată de-a lungul vieții, era remarcată și de principesa moștenitoare Maria: „(…) ceasuri întregi era el în stare să rătăcească prin mândrele încăperi unde, an de an, îngrămădise comori neprețuite. Picturi de maeștrii vechi, mobile bătrâne, prețioase vase, covoare răsăritene și arme de felul cel mai rar. O viață și-o cheltuise ca să strângă toate aceste neprețuite lucruri, căci era un om care trăia pentru alții, cheltuind numai puțin pentru el însuși.” Bibliotecarul personal al suveranului, elvețianul Louis Bachelin, prezintă un succint portret moral al regelui Carol I, în monografia dedicată castelului regal de la Sinaia, Castel Pelesch. Le Château Royal de Sinaia: „Fire prea dreaptă și prea sinceră pentru a căuta să captiveze privirile și inimile prin aparențe deșarte, acest monarh, care-și cunoaște locul ce i se cuvine în istorie, se face prețuit numai prin extrema sa afabilitate. Carmen Sylva a scris o cugetare care-l cuprinde întreg: «Ca să fii mare, trebuie să dispari sub greutatea operei tale.» Regele Carol e omul misiunii sale și al destinului său.” Modesta sa apariție răspândea o majestate față de care încremenea o lume întreagă. De o sobrietate nedesmințită în vorbă și în port, și de un aspect mai mult rece, Carol I ascundea o inimă din cele mai calde, sensibilă la nevoile omenirii. Umorul său natural agrementa chiar convorbirile cele mai severe, răspândindu-se mai ales în cercul obișnuiților oaspeți ai castelului Peleș, unde suveranul renunța la protocolul așa de rigid al reședinței din București. În măreția naturii de la Sinaia, monarhul se simțea mai liber, fără însă a atenua întru nimic din prestigiul său de monarh. 
Sculptura în mărime naturală a regelui Carol I, care este expusă în parcul castelului Peleș, a fost executată de sculptorul român Oscar Han (1891 – 1976), în anul 1933, turnată în bronz de I. Guran și V. Popa. Executat din bronz, în mărime naturală, statuia îl reprezintă pe regele Carol I, în picioare, sprijinindu-se cu mâna dreaptă de un baston, îmbrăcat în uniforma lui cotidiană de infanterie, cu chipiul favorit pe cap. Trupul suveranului este surprins la un popas de plimbare, cu privirea în contemplare. Operă de sobră și elocventă realizare, în care este simbolizată, prin linii clasice și pure, toată modestia ctitorului castelului Peleş, precum și întreaga maiestate regală. Personalitatea regelui Carol I, precum și autoritatea lui distantă și intangibilă, sunt toate interpretate de autor și sugerate cu multă iscusință psihologică, cu un profund instinct de sinteză și de divinațiune. 

***

VORBE DE DUH
DE LA ÎNAINTAȘI
Otto von Bismark (1815 - 1898)
om politic și de afaceri german 
  • Politica nu este o știință exactă, ci o artă.
  • Puţină prietenie are mai multă valoare pentru mine decât admiraţia întregii lumi.
  • Fii politicos; scrie într-o manieră diplomatică; chiar şi într-o declaraţie de război se observă dacă sunt respectate regulile de politeţe.

___________xxx___________

O PLACHETĂ 
ȘI CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc. 

Conform  DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române),  PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi  se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).  

Placheta - Măria Sa Vodă Ștefan cel Mare
"Moldova n-a fost a strămoșilor mei,
n-a fost a mea și nu e a voastră, ci a 
urmașilor noștri, ș-a urmașilor urmașilor
noștri în veacul vecilor." 
Ștefan al III - lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iarŞtefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia - după cum am spus - fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură — ca să zic aşa —, Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş. Portretul domnitorului aplicat mai sus este o copie după chipul zugrăvit în incinta Catedralei Trei Ierarhi din Iași .
(Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea) 

Set 3 insigne - Stema României
Stema Romaniei, adoptată de cele doua Camere ale Parlamentului, reunite in sesiunea din 10 septembrie 1992, constă într-un vultur pe un scut, avînd aripile deschise; în cioc ține o cruce iar în gheare o spada si un sceptru. Între aripile protectoare se află un scut împărțit în cinci părți cuprinzând stemele celor 5 regiuni istorice:
Stema Tarii Romanesti - un vultur cu capul conturnat, având în cioc o cruce, la dreapta un soare, la stânga o lună crai nou. Prima versiune este atestată pe un document din 20 ianuarie 1368 emis de domnul Vladislav I.
Stema Olteniei - In 1872 pe emblema Principatelor Unite a fost introdus separat, în afara vulturului Munteniei și a bourului moldovenesc și simbolul Olteniei, pe un fond roșu, un leu încoronat ieșea dintr-o coroana antică și o stea, totul din aur. Din 1921 ea a căpătat forma de azi,în cartierul al treilea, pe fond roșu, un leu ieșind dintr-un pod (podul de la Drobeta, ambele de aur).
Stema Moldovei - capul de bour căruia îi este asociat o stea, o lună crai-nou și o roză, fiind atestat pe hrisovul din 30 martie 1392 dat de domnul Roman I.
Stema Transilvaniei - scut împărțit în două câmpuri: în câmpul superior era o jumătate de acvila, cu zborul desfăcut, ieșind din linia de demarcație, iar în câmpul inferior, turnuri de cetate, ultimele amintind de vechiul nume al Transilvaniei, Siebenburgen ("Șapte cetăți"), nume atestat din anul 1296. Stema Transilvaniei este atestată din secolul al XVI-lea.
Banatul, Crișana și Maramureșul nu au avut steme, dar pe data de 23 iunie 1921, a fost stabilit ca stema Olteniei să fie atribuită și Banatului iar stema Transilvaniei să fie atribuită și Crișanei și Maramureșului.
Stema Dobrogei constă din doi delfini afrontați, pe fond de azur, dispuși cu capul în jos.

Insigna - RENEL (Regia Autonomă de Electricitate)

Regia Autonomă de Electricitate (RENEL) a fost o companie de stat, înființată în anul 1990, ce a luat locul "Departamentulul Energiei Electrice și Termice" (DEET) - fost "Ministerul Energiei Electrice" (MEE) în perioada regimului communist. Societatea a deținut toate activitățile în domeniul curentului electric în România: producție, transport, distribuție. În anul 1998 RENEL s-a dizolvat în trei structuri: Compania Națională de Energie Electrică “CONEL SA”, Societatea Națională “Nuclearelectrica SA” și Regia Autonomă pentru activități nucleare. CONEL are în componență componență trei filiale: SC Termoelectrica SA - pentru producerea de energie electrică și termică în termocentrale, SC Hidroelectrica SA - pentru producerea de energie electrică în hidrocentrale și SC Electrica SA - pentru distribuția și furnizarea energiei electrice. Sus am postat logo-ul fostei companii RENEL. 

Campionatul Național de Baschet, Divizia A
Ediția 2010 - 2011 Locul I - Masculin
Federația Română de Baschet 
Federatia Romana de Baschet (FRB) a fost fondata in anul 1931 si este membru fondator al Federaţiei Internaţionale de Baschet - FIBA - din anul 1932. FRB este organizata si functioneaza ca unica structura sportiva de interes national in Romania, in baza Statutului propriu, elaborat in concordanta cu prevederile Legii Educatiei Fizice si Sportului nr. 69/2000, cu dispozitiile Regulamentului de punere in aplicare a acestei Legi, cu reglementarile din OG nr. 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii si in conformitate cu Statutul si Regulamentele FIBA. FRB este persoana juridica de drept privat, de utilitate publica, autonoma, neguvernamentala, apolitica, neadmitand nici o descriminare cu caracter religios, rasist, sex sau profesie, fara scop lucrativ, exercitand autoritatea in organizarea, indrumarea, dezvoltarea si controlul activitatii de baschet pe teritoriul Romaniei si in reprezentare internationala. FRB este constituita, in conditiile legii, din cluburile si asociatiile judetene de baschet si a municipiului Bucuresti, care recunosc statutul si regulamentele adoptate de Adunarea Generala. Sediul FRB este situat in Bucuresti. Mai sus am postat două logo-uri ale federaţiei românești de baschet, de-a lungul timpului. 

Baschetul este unul dintre cele mai răspândite sporturi de echipă din lume; se caracterizează prin finețea, precizia și fantezia exercițiilor tehnice și tactice, prin talia înaltă și calitățile fizice deosebite ale sportivilor, toate acestea implicate într-o luptă sportivă care pretinde spirit de echipă și de sacrificiu, inteligență și rezistență nervoasă. Punctele sunt marcate prin aruncarea mingii (ochire) prin coș de sus; echipa care acumulează mai multe puncte la sfârșitul jocului câștigă. Mingea poate fi făcută să înainteze pe teren prin driblare sau pasând-o altor coechipieri. Actele fizice nesportive sunt penalizate și există restricții asupra modului în care este folosită mingea. De-a lungul timpului, în baschet s-au dezvoltat tehnicile obișnuite de ochire, pasare și driblare, dar și de poziționare a jucătorilor, precum și structurile ofensive și defensive. De obicei, jucătorii cei mai înalți vor ocupa centrul sau una dintre cele două poziții de înaintare, iar jucătorii mai mici de statură sau cei care au viteză și cele mai bune abilități de mânuire a mingii, vor ocupa poziția de pază. În timp ce baschetul competițional are niște reguli bine stabilite, numeroase variante de baschet s-au dezvoltat pentru jocurile ocazionale. În anumite țări, baschetul este un sport popular, cu mulți spectatori. 


Insignă specialist clasa a I-a
Centrul de instruire al artileriei terestre și antiaeriene “Ioan Vodă 
Forțele militare ale oricărui stat, deci și ale țării nostre, sunt categorisite pe diverse specialități militare de pregătire și instruire. În baza unor bareme dinainte stabilite militarii sunt testați periodic asupra nivelului de pregătire și, dacă corespund acestor bareme, sunt declarați specialiști de clasă și distinși cu insigne de Specialist de clasă 1, 2 sau 3, diferite ca model de la o specialitate militară la alta. Obținerea unei asemenea distincții, meritorii atrage uneori după ea o promovare în funcție și întotdeauna o creștere neînsemnată a soldei lunare. Centrul de instruire al artileriei terestre și antiaeriene “Ioan Vodă” este o instituție militară de învățământ din orașul Sibiu, care pregătește viitorii militari angajați pe bază de contract din armele artilerie terestră și artilerie antiaeriană.   
Mărturie botez - Botezat în Isus Christos
Victor Mihail Munteanu - botezat de 
Mihail Manoilescu la 31 ianuarie 1932
Mărturiile de botez (în special cele vechi) sunt piese metalice de forma unor monede, medalii, sau jetoane care se confer copilului și nașilor săi de botez, însemn de respect și amintire.Adesori acestea sunt confecționate din argint și au forme diferite (în general rotunde, dar si ovale sau chiar poligonale). Mai întotdeauna pe aceste piese este consemnat numele copilului botezat, al nașilor săi de botez, dar și data nașterii și botezului copilului. Adeseori pe mărturiile de botez se gravează și unele imagini (chipul unui bebeluș dezbrăcat, un preot care scufundă bebeblușul în scăldătoare sau un porumbel (reprezentând sfântul duh) care se coboară asupra scăldătorii în care este scufundat (botezat) copilul.

________ooOoo________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ
DIN LUMEA BANCARĂ
Acțiune nominativă 500 lei 1930 - Societatea anonimă 
BANCA ROMÂNĂ SEBEȘANĂ - Alba Iulia 

Câteva ornamente decorative periferice
de pe acțiuni belgiene

Detaliu vignetă de pe un certificat financiar american

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 19.08.2015

Mo - M - oN 1


În data de 25 decembrie 2000 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic național un set de monede comemorative (din care prezint aici doar trei) dedicate celebrării unor mănăstiri din Republica Moldova. Aversul monedelor redau în plan central stema Republicii Moldova, în partea de sus inscripția „2000”, în partea de jos inscripția 50 LEI” și urmărind circumferința monedelor inscripția „REPUBLICA MOLDOVA”. Reversul monedelor redau în plan central în relief imaginea mănăstirii cu porțiuni de peisaj și în partea de sus urmând circumferința monedei inscripția „MĂNĂSTIREA....(denumirea mănăstirii)”. Caracteristicile tehnice ale monedelor sunt următoarele; valoarea nominală - 50 lei, data emiterii – 25 decembrie 2000, metalul – argint, puritatea – 92,5%, greutatea – 16,5 grame, forma – rotundă, diametrul – 30 milimetri, calitatea – proof, marginea – netedă și tirajul – 1000 exemplare.  
Mănăstirea Condrița este situată în satul cu același nume, aparținând de municipiul Chișinău, la 15 kilometri depărtare de gara Strășeni și 26 de kilometri de orașul Chișinău. Conform unei legende locale, mănăstirea a fost întemeiată de un haiduc pe nume Condrea, care la bătrâneţe dorea să îşi ispăşească păcatele. Nu se ştie în mod sigur când şi de către cine a fost întemeiată această mănăstire. Se crede că în anul 1783 un ieromonah, Iosif, împreună cu câţiva monahi din Căpriana, ar fi cei dintâi întemeietori ai schitului Condriţa. Prima biserică cu hramul "Sfântul Nicolae" probabil că exista deja în anii ‘20 ai secolului al XIX-lea, când s-a construit clopotniţa. În anul 1891, pe timpul economului mănăstirii Teofan Ursu, această biserică a fost reparată. Între anii 1895-1897 a mai fost construită o biserică, căreia i s-a dat hramul "Adormirea Maicii Domnului". Cam în aceiaşi perioadă au fost construite noile: trapeză, chilii, hotelul cu un nivel şi cerdacuri - galerii şi altele.  Mănăstirea avea o incintă bine amenajată, înconjurată de un gard înalt. Ea dispunea de 61 de hectare de pământ arabil. În anul 1918 mănăstirea Condriţa s-a separat de mănăstirea Căpriana, căreia i s-a subordonat timp de mai bine de un secol. În anul 1947 mănăstirea a fost închisă forţat şi devastată. Ulterior aici a funcţionat o tabără de pioneri. În 1993 mănăstirea a fost redeschisă şi s-au început lucrările de restabilire. Biserica Adormirea Maicii Domnului are un plan dreptunghiular, 5 turle mici, ornamentale. Pronaosul a fost despărţit, iniţial, de naos printr-un perete, dar pe timpul mitropolitului Gurie Grosu peretele a fost dărâmat, iar în pronaos s-a construit cafasul. La intrare s-a zidit o tindă. Pereţii bisericii sunt groşi de 1,2 metri, sub ea aflându-se un subsol. Tavanul bisericii are formă semicilindrică, în colţurile căruia sunt pictaţi cei patru evanghelişti. Fresca bisericii a rămas cea veche, pentru că a fost acoperită cu var şi s-a păstrat intactă. Fresca, restaurată în 1995, este realizată în stil rusesc. Iconostasul se află pe o solee înaltă, având cinci trepte. Icoana “Răstignirea” de deasupra uşilor împărăteşti, cu cei 12 Apostoli, datează din secolul al XIX-lea şi a fost adusă din Mănăstirea Noul Neamţ după anul 1993, iar cele două icoane de pe catapeteasmă sunt aduse în anul 1995, de la Mănăstirea Capriana.  Biserica de vară are următoarele dimensiuni: lungimea de 34 de metri, iar lăţimea de 16 metri. "Biserica nu are voie să moară", a fost si este crezul parintelui Filaret. In anul 1993, cand a venit la Condriţa ca să redeschidă mănăstirea, a început de la nimic. „Nu aveam o cană că să bem apă. Mergeam la izvor şi sorbeam apă dintr-o cutie de la conserve", işi aminteşte stareţul. „Catedrala nu avea turle, iar pe acoperiş creşteau pomi, care erau atât de mari încât când i-am tăiat de pe biserică doi oameni nu-i puteau da jos. Chiliile nu erau, casa în care stam acum am ridicat-o când am venit. Am refăcut parţial exteriorul bisericii de vară, am reparat acoperişul, uşile şi geamurile de la biserica de iarnă, unde slujim acum, care de asemenea era în stare avansata de ruinare" Sfânta Mănăstire Condriţa a fost închisă în 1947, fiind printre primele victime ale comunismului, noile destinații ale spațiilor de locuit devenind școală silvică sau tabără de pionieri. Lăcașul de cult era considerat una dintre cele mai bogate mănăstiri, cu odoare preţioase, icoane, lucruri care înfrumuseţau viaţa monahală şi o bibliotecă inedită, ea fiind apreciată ca un centru spiritual al Basarabiei. Icoanele şi celelalte obiecte de cult au fost aruncate în pădure ca gunoaie, puţine din ele fiind salvate şi apoi reîntoarse în mănăstirea de azi. Făcând câţiva paşi prin curtea mănăstirii de azi, îţi este greu să alungi senzaţia unei călătorii în trecut, prin acest loc părând şi azi că bântuie duhul prigonirii bolşevice.
Mănăstirea Cuşilăuca cunoscută și sub denumirea Cușelăuca este situată în raionul Șoldănesti, la 3 kilometri depărtare de gara Cobalnea, undeva pe malul râului Negru. Această mănăstire a fost întemeiată în anul 1786 de răzășița Maria Tocanos, călugărită cu numele Mitrodora. În cadrul acestei mănăstiri sunt două biserici cu hramurile "Adormirea Maicii Domnului" și "Sfinții Împărați Constantin și Elena". Mănăstirea este construită din piatră și cărămidă, pe un teren de 65 de hectare donat de boierul Străjescu din localitatea Văscăuți, bisericile mănăstirii constituind o simbioză între neclasicismul de factură rusească și elemente ale stilului autohton târziu. În anul 1960 lăcașul de cult a fost închis de către autoritățile comuniste, restaurarea sa începând abia după anul 1989. Pe monedă este reprezentată biserica principală cu hramul "Adormirea Maicii Domnului". Această biserică l-a avut drept ctitor pe arhimandritul Nicandru a cărui soră, schimonahia Irina, în anul 1841, era egumenă la mănăstire. 
Mănăstirea  “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe- Suruceni este o mănăstire de călugărițe, situată în localitatea Suruceni, raionul Ialoveni, undeva la 25 kilometri depărtare spre SV de orașul Chișinău. În anul 1785, la sfatul ieromonahului muntenegrean Iosif, boierul Casian Suruceanu construieşte pe moşia sa un schit de călugări. Familia boierului a dăruit mănăstirii 40 hectare de pământ, unde s-a construit biserica de vară cu hramul „Sfântul Gheorghe" şi, mai apoi, o casă pentru stareţie, în care se afla şi biserica de iarnă cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae". În prima jumătate a secolului al XIX-lea moşiile mănăstirii ajungând la circa 600 desetine. Încoace se retrăgeau oamenii care râvneau să se închine cu mai multă osârdie lui Dumnezeu şi spre a-şi trăi zilele în liniştea sfântului lăcaș, în rugăciuni şi în cântecele armonioase de strană. Dupa ieromonahul Iosif (1785-1794), la conducerea mănăstirii s-au rânduit mai multi stareţi, care s-au îngrijit de viaţa spirituală a obştei monahale, precum şi de dezvoltarea gospodăriei, au renovat clădirile şi, totodată, au cultivat în sufletele oamenilor din părţile locului credinţa în Dumnezeu. Printre stareţii care au dus faima aşezământului monahal de aici a fost şi arhimandritul Dionisie Erhan. Ca şi oricare alt locaş sfânt basarabean, aşezământul monahal de la Suruceni a fost supus în perioada sovietică unor grele încercări, fiindu-i pusă sub semnul întrebării însăşi existenţa. Din anul 1959 şi până la începutul anilor ‘90 el a „găzduit" un spital de psihiatrie, cu regim închis, păzit de miliţie, dar și un club pentru distracție. Călugării mănăstirii au fost izgoniţi cu forţa de către „activiştii din raion" ca să părăsească localul sfânt. Biserica de vară, un adevărat monument de arhitectură, a fost transformată în club, biserica de iarnă servea ca spital, altarul fiind sala de operaţii. În scurt timp încăperile fostei mănăstiri deveniseră de nerecunoscut, fiind pângărite, distruse. A fost nimicit până şi cimitirul de aici, din care rămăseră doar câteva cruci. Clopotele bisericii fuseseră date jos. Cel care se încumetase să facă acest lucru, un tractorist din sat, despre care se spune că a decedat chiar a doua zi. Nimeni nu credea ca va mai fi salvat şi refăcut acest aşezământ monahal. Dar iată că în anul 1992 el a fost redeschis, ca mănăstire de călugăriţe. Prin străduinţele maicii stareţa Taisia (în lume – Tamara Ojog), iar după aceasta ale maicii stareţa Epistemia (în lume – Elena Goncearenco), care conduce în prezent mănăstirea, precum şi cu ajutorul nemijlocit al multor binefăcători a fost restaurată şi împodobită cu noi obiecte de cult biserica de vară, s-au îngrijit şi vechile încăperi, s-a început construcţia unui bloc separat pentru chilii, care astăzi este în finisare. Chiar la întrarea pe teritoriul mănăstirii acesteia, se află seminarul teologic de fete Regina Maria, o instituţie de învaţământ fondată de câţiva ani, în care îşi fac studiile viitoare învăţătoare de religie pentru clasele primare din şcoli, dăscăliţe şi cântăreţe în coruri bisericeşti.

***

DOUĂ PASTILE 
DE UMOR ROMÂNESC

_____________xxx_____________

O MEDALIE
ȘI CÂTEVA INSIGNE
DIN REPUBLICA MOLDOVA

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - Moldova
Republica Moldova este un stat situat în sud-estul Europei, între România (la vest) şi Ucraina (la est). Graniţa cu România urmează aproape în întregime râul Prut. Are ieşire la Dunăre pe o fâşie de 340 m la extremitatea sa dinspre sud (Giurgiuleşti)
Capitala statului este municipiul Chișinău, statul numărând astăzi aproximativ 3,5 milioane de locuitori (exclusiv cei din regiunea Transnistria) și întinzându-se pe 33843,5 kilometri pătrați. Datele oficiale ale ultimului recensământ arată că populația s-a declarat astfel; 69,6% moldoveni, 11,2% ucrainieini, 17,3% alte etnii și numai 1,9% români. 

Insigna - F.C. Chișinău (Fotbal club)
Chișinău este capitala, cel mai mare oraș și centrul administrativ-teritorial, economic, științific și cultural al Republicii Moldova. Orașul este atestat documentar din anul 1436 iar astăzi numără aproximativ 678000 de locuitori. Prezint aici câteva repere calendaristice în devenirea istorică a acestui oraș și al Moldovei. Începând cu anul 1241 teritoriul este călcat sistematic de invaziile hoardelor tătare. Istorii consemnează că Principatul Moldovei, ca stat, s-a format în jumătatea a doua a secolului  al XIV-lea, în teritoriul general cuprins între Munții Carpați, Dunăre, Marea Neagră și Nistru. În anul 1812 teritoriul dintre Prut și Nistru (Basarabia) este anexat de către imperiul țarist rus. Pentru a îndepărta Rusia de la gurile Dunării, marile puteri europene, prin Tratataul de la Paris din anul 1856, în urma războiului Crimeii, retrocedează Principatului Moldovei, județele Ismail, Cahul și Bolgrad din partea de sud. În anul 1859 are loc Unirea Principatelor Moldova și Țara românească sub domnia unică a lui Alexandru Ioan Cuza. În urma unor negocieri internaționale, în 1878, cele trei județe sudice ale Basarabiei revin Rusiei, ca troc pentru acceptatrea alipirii Dobrogei la România și recunoașterea independenței naționale a României. În anul 1917 Basarabia își declară pentru prima dată independența sub numele Republica Democrată Moldovenească, iar în anul 1918 se unește cu Regatul României. Anul 1945, terminarea celui de-al doilea război mondial, marchează, încorporarea Basarabiei la Rusia, ca republică autonomă , sub numele Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, iar în data de 27 august 1991 teritoriul dintre Prut și Nistru își proclamă pentru a doua oară independența, ca stat, sub numele Republica Moldova. Din această prezentare succintă reiese că teritoriul de astăzi al Republicii Moldova a fost independent între anii 1917 – 1918 și 1991 – prezent, a fost sub administrație rusă între anii 1812 – 1917 și 1945 – 1991, iar în rest a aparținut Principatului Moldovei și României. Mai jos admiri câteva inconfundabile monumente de cultură și arhitectură din Chișinău.
Statuia lui Ștefan cel Mare și Sfânt
Academia de Științe
Palatul Național
Centrul de afaceri Atrium
Catedrala mitropolitană

Cahul - 150 ani 1835 - 1985  
Cahul este un oraș în partea de sud-vest a Republici Moldova, situat la frontiera cu România și la o depărtare de 175 kilometri de Chișinău. Localitatea s-a numit Frumoasa până în secolul al XIX-lea Kahul (nume tătărăsc) până la începutul secolului al XX-lea. Cu 41000 de locuitori, Cahul este centrul administrativ al raionului cu același nume. Deseori Cahul este poreclit "Capitala de Sud" a Moldovei Localitatea are o vechime de multe secole, având și multe denumiri. Prima atestare a localității, într-un document eliberat oficial de cancelaria domnească, se referă la 2 iulie 1502 cu numele Scheia. Mai târziu localitatea își schimbă denumirea în Frumoasa, iar prin decretul țarului Rusiei Nicolai I din 18 decembrie 1835 i se conferă statut de oraș și reședință de județ cu numele Cahul, în cinstea biruinței asupra turcilor din data de 21 iulie 1770. În anii 1840 - 1845 orașul Cahul și-a schimbat întrucâtva înfățișarea, căpătând trăsături caracteristice unui centru de județ. Numărul populației a ajuns la 6115 de locuitori. Orașul avea trei ateliere de olărit, unul de dubit piei și două cămătării, zeci de mori de vânt, o școală lancasteriană, unde erau primiți copii de orice credință religioasă, și o școală primară pe lângă biserică, în care învățau 46 de băieți. În anul 1850  a fost construită Catedrala Arhanghelii Mihail si Gavriil, pe locul vechii biserici de lemn, ridicată în anul 1785. În anul 1875 în Cahul a lucrat câteva luni ca judecător clasicul culturii românești, savantul cu renume mondial – Bogdan Petriceicu Hasdeu. Îndrăgind acest plai, va scrie mai târziu despre locul acesta, despre râul Prut și orașul Cahul, admirând vitejia și înțelepciunea localnicilor. În același an a sosit la Cahul pentru câteva zile și istoricul și lingvistul român Mihai Kogălniceanu. Mai jos admiri două inconfundabile monumente de cultură și arhitectură din orașul Cahul.
Catedrala Arhanghelii Mihail și Gavriil
Universitatea Bogdan Petriceicu Hașdeu

Insignă - Pompieri
Primele mențiuni despre formarea serviciului de pompieri sunt deja în anul 1834, aproximativ pe atunci pompierilor le-au fost alocat un teren pentru construcția clădirii și a turnului de veghere (foișorului de foc - poza de sus), pe atunci marginea orașului- iar acum centrul Chișinăului. Marele turn, care putea fi văzut din orice colț al orașului, era construit- unde la moment se află clădirea primăriei. Imagini vechi nu au fost de găsit, dar foișorul se regăsește în fotografiile panoramice și desenele de pe acele timpuri. Timpul trecea, orașul se dezvolta, în anul 1892 pe lângă apeductul orășănesc sau construit două turnuri de apă, unul dintre ei, care s-a păstrat până în zilele noastre, se află pe strada A.Mateevici, alături de el a și fost construită clădirea (depoul) pompierilor. Turnul în sine a devenit un punct de supraveghere a locului unde a izbucnit incendiul. În anul 1905 în unitatea de pompieri existau: pompieri- 60; cai-45; țevi-7; furtune -14; funii de salvare-1; găleți-40; cisterne-14; scări-12; topoare-40 și răngi-18. Pentru întreținea unității se cheltuiau în jur de 21000 de ruble.  În anul 1897, pe întreg teritoriu al Imperiului Rus, au început să apară formațiuni binevole de pompieri, tot în acel an, formațiunile au fost legalizate prin ordinul Ministrului Afacerilor Interne. Prima formațiune binevolă de pompieri, oficial a apărut în anul 1902, la inițiativa primarului orașului Chișinău Carl Schmidt, însă condusă de un inginer pe nume Mikhail Chekerul-Kush, cunoscut ca arhitect al orașului, printre operele lui a fost clădirea fostei Bănci Centrale (acuma Sala cu Orgă). Formațiunea nou formată era finanțată din contribuții voluntare. Deja în anul 1940, în or. Chișinău existau două Unități de pompieri: una în orașul de Sus, celălalt- în partea de Jos a orașului. 
Cazarma din orașul de sus a fost și este situată pe actuala stradă A. Mateevici, poza de deasupra, iar cazarma din orașul de jos a fost situată pe strada Veniamin Costache, nr.20. Astăzi această stradă nu mai există, amplasarea era aproximativ între strada Română de astăzi (aproape paralel cu aceasta) și Biserica Armenească. În perioada sovetică Serviciul de pompieri al Chișinăului continua să se mărească odată cu creșterea populației. Proclamarea la 27 august 1991 a independentei Republicii Moldova a constituit un efort reformator a instituţiilor statale. În scopul reglementarii activităţii structurilor Apărării Civile a Republicii Moldova şi în conformitate cu declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, în anul 1991, Preşedintele Republicii prin Decretul nr. 244 din 24 decembrie 1991 "Cu privire la Apărarea Civilă a Republicii Moldova" a decretat trecerea sub jurisdicţia Republicii Moldova a Statului Major al Apărării Civile, a instituţiilor şi organelor lui de comandă, precum şi a unităţilor militare ale Apărării Civile a URSS, dislocate pe teritoriul republicii. Prin decretul menţionat s-a stabilit că toate bunurile Statului Major al Apărării Civile a Republicii Moldova şi ale instituţiilor din subordine, armamentul şi baza tehnico-materiala a unităţilor militare ale Apărării Civile a URSS, dislocate pe teritoriul republicii sunt proprietatea Republicii Moldova. În continuare prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.265 din 14 mai 1993 Statul Major al Apărării Civile a fost trecut în subordinea Ministerului Apărării. Apoi, prin Directiva Marelui Stat major al Forţelor Armate ale Republicii Moldova nr.17/018 din 01 septembrie 1993 Statul Major al Apărării Civile a fost reorganizat în Departamentul Protecţie Civilă şi Situaţii Excepţionale. Ţinând cont de faptul că sistemul protecţiei civile în majoritatea ţărilor dezvoltate este separat de Forţele Armate şi specificul administrării protecţiei civile în regim cotidian, cît şi în situaţii excepţionale prin intermediul organelor administrative publice centrale, locale şi agenţilor economici, Guvernul Republicii Moldova prin Hotărârea nr.541 din 02 octombrie 1996 a retras Departamentul Protecţie Civilă şi Situaţii Excepţionale din subordinea Ministerului Apărării, precum şi Direcţia Pompieri si Salvatori din subordinea Ministerului Afacerilor Interne, cu toate structurile lor departamentale, tehnica, patrimoniul, fondurile de bază şi de altă natură, care au fost incluse în componenţa Departamentului. Prin Legea Republicii Moldova nr.75-XV din 18 aprilie 2001 "Pentru modificarea si completarea Legii nr.64-XM" din 31 mai 1990 denumirea departamentului a fost schimbată, numindu-se Departamentul Situaţii Excepţionale. În legătură cu aprobarea noii structuri a administraţiei publice conform Hotărârii Guvernului nr.357 din 23.04.2005 "Privind masurile de reorganizare a unor ministere şi autorităţi administrative centrale ale Republicii Moldova" Departamentul Situaţii Excepţionale se reorganizează în componenta Ministerului Afacerilor Interne. Principiile fundamentale de organizare a Protecţiei Civile în republica, sarcinile ei, cadrul juridic al activităţii în acest domeniu, sunt stabilite de Legea "Cu privire la protecţia civila" nr.271-XIII din 09 noiembrie 1994. Protecţia civilă a Republicii Moldova reprezintă un sistem de masuri şi acţiuni, întreprinse pe scara întregului stat pe timp de pace şi de război, în vederea asigurării protecţiei populaţiei, proprietăţii în condiţiile calamităţilor naturale şi ecologice, avariilor şi catastrofelor, epizootiilor, incendiilor.

Insigna - MCCP 50 let 
(Republica Sovietică Socialistă Moldovenească - 50 ani)
Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (în limba moldovenească sau română cu alfabet chirilic Република Советикэ Сочиалистэ Молдовеняскэ, (RCCM) în limba rusă Молда́вская Сове́тская Социалисти́ческая Респу́блика) a fost o republică constituientă a Uniunii Sovietice din data de 2 august 1940 (prin ocupare militară abuzivă și decret semnat de către Stalin) și până în data de 27 august 1991 (prin declararea independenței naționale). 

____________ooOoo____________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ
DIN SISTEMUL BANCAR,
ÎN LIMBA MAGHIARĂ
Actiune 10 x 100 lei 1924 - Societatea pe acțiuni 
"Banca auxiliară de economii" Aiud, județul Alba

Câteva ornamente decorative periferice 
de pe acțiuni franceze

Detaliu vignetă de pe o acțiune grecească

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 19.08.2015