joi, 31 mai 2018

MEMORIA CĂRȚII POȘTALE - BISERICILE NEAGRĂ ȘI SĂSEASCĂ ȘI BANCA AUSTRO-UNGARĂ DIN BRAȘOV


Mai jos admiri câteva vechi cărți poștale reprezentând inconfundabile monumente de cultură și arhitectură din municipiul Brașov.
1.  Edificiu de secol XVI, cunoscut initial sub numele de Biserica Sfânta Maria, Biserica Neagra este cel mai reprezentativ monument de arhitectura gotica din Romania. 
Biserica a fost incendiata anterior anului 1384, iar reconstructia sa a durat pana in 1477. O inscriptie descoperita in zidul bisericii il atesta ca prim ctitor pe Thomas despre care aflam ca a murit in anul 1410. Planul utilizat de catre arhitecti a fost acela de bazilica cu trei nave, egale ca inaltime, inscriindu-se in tipul de biserica-hala preferate in secolele XV-XVI in spatiul german, de unde proveneau de altfel unii dintre arhitecti si mesteri. 
Biserica Neagra este cel mai mare edificiu de cult in stil gotic din sud-estul Europei masurand 89 de metri lungime, 38 de metri latime, 21 metri inaltime in interior si 40 metri inaltime in exterior. In aceasta biserica incapeau circa 5000 de persoane, cam cat era populatia orasului in epoca. 
Grav avariata dupa incendiul din 1689, Biserica Neagra este refacuta cu ajutorul unor mesteri veniti din Gdansk, pentru ca mesterii locali nu stiau sa inchida bolti de dimensiuni atat mari. Noile bolti sunt executate in stil baroc si nu in stil gotic. Biserica Neagra este celebra nu doar datorita dimensiunilor sale impresionante. Astfel, clopotnita sa adaposteste cel mai mare clopot din spatiul romanesc, un clopot din bronz care cantareste 6 tone. 
Biserica Neagra este cunoscuta si pentru marea sa orga (cea mai mare din sud-estul Europei) avand peste 4000 de tuburi. Corul sustinut de contraforti exteriori decorati cu edicole care adapostesc statui de sfinti reprezinta unul din putinele exemple de acest tip din Transilvania. Colectia de covoare orientale a Bisericii Negre constituie cea mai bogata colectie de acest fel din Romania. Daca sunteti in Brasov nu ratati concertele saptamanale de orga sustinute aici pe cea mai mare orga (marti, joi si vineri) din sud-estul Europei. 
Cu excepția muzeului Topkapi din Istanbul, Biserica Neagră posedă cea mai mare colecție de covoare orientale din Europa, datând din secolele XV-XVI. Interiorul Bisericii Negre este dominat de spledoarea de culori a celor aproximativ 110 covoare orientale expuse. Chiar și un necunoscător ar fi impresionat de mulțimea de nuanțe și modele a acestui decor neobișnuit, în vreme ce expertul va fi fascinat.În toate țările din răsărit, covoarele erau folosite în scop decorativ sau ca simbol al statului în primărie și în biserici, unde se decorau stranele și locurile patricienilor și ale conducătorilor breslelor. Ca să încapă în stranele înguste ele se tăiau adesea pe lungime, ceea ce demosntra că nu erau apreciate în mod deosebit. Se presupune că după Reforma care se împotrivea picturilor iconografice, covoarele au fost cele ce împodobeau pereții bisericii reformatoare, în locul icoanelor cu sfinți și al altarelor îndepărtate. Pe unele dintre ele se găsesc inscripții care menționează faptul că au fost dăruite bisericii.Într-un raport de inventar al Bisericii Negre din anii 1830 erau menționate doar 39 de covoare, dar la sfârșitul secolului erau peste 110. Pentru că nu există documente scrise, acest fapt s-ar putea explica doar prin trecerea neconsemnată a covoarelor din posesia persoanelor private și a breslelor după dizolvarea acestora (în 1876) în posesia bisericii. 
La sfârșitul sec. al XIX-lea, Prezbiteriul (Consiliul Bisericesc) al Bisericii Negre îl însărcină pe profesorul de arte E. Kühlbrandt cu inventarierea obiectelor de artă ale bisericii, printre care și a covoarelor. Kühlbrandt intră în legătură cu cel mai renumit expert în covoare al vremii, Prof. A. Riedl din Viena, care recunoscu valoarea colecției și îndemnă spre o depozitare propice și specializată. În tot acest timp, în alte locații, covoarele erau depozitate și scoase la licitații publice. Marea expoziție de meșteșug din Budapesta, 1914, unde au fost trimise și 39 de covoare din Brașov, a contribuit la creșterea interesului pentru produsele de artă exotice. Cu această ocazie, covoarele au fost spălate pentru prima oară și restaurate parțial. Astăzi colecția cuprinde 156 de exemplare, printre care și unele fragmente. Nici astăzi specialiștii nu sunt mereu siguri în privința tipurilor de covoare și a datării lor. 
Majoritatea covoarelor din Biserica Neagră sunt categorisite ca „transilvănene“, pentru că s-au păstrat în număr mare și în multe variante pe teritoriul Transilvaniei. Această grupă este formată în pricipal din așa-numitele covoare cu nișă dublă, apoi mai sunt covoarele cu nișă și covoarele de rugăciune care de diferențiază doar prin decorațiile centrale, covoarele „albe“, printe care se numără covoarele „Cintamani“, „Pasăre“ și „Scorpion“, al căror nume derivează din motivele evidente, covoarele-coloană cu motive arhitectonice. Cele mai multe covoare sunt in stare bună până la excelentă. Acest lucru se datorează în primul rând fostului atelier bisericesc de covoare de stat, aflat sub conducerea lui Era Nussbächer, și care a contribut în mod esențial la această acțiune. 
În interior, vizitatorul poate descoperi nenumărate obiecte de artă:
Altarul principal (1866): Până la reformă, biserica a purtat hramul Sf. Maria. Din acest motiv se presupune că altarul medieval care s-a pierdut ar fi avut o tematică mariologică. Pictura principală a actualului altar are ca temă o imagine a predicii de pe munte, ce ocupă un loc central în credința în harul lui Dumnezeu și în doctrina evanghelică. Altarul neogotic formează împreună cu stranele corului o unitate conceptuală.
Cristelnița (Bronz, 1472): Unul dintre puținele obiecte rămase din perioada de dinainte de incendiu și în același timp un exemplu valoros al artei de turnătorie medievală. Scrierea gotică minusculă destăinuie numele dănuitorului: Parohul Johannes Reudel. În protuberanța boltită din piciorul cristelniței se pune mangal pentru încălzirea apei de botez.
Amvonul (1696): Predecesorul acestuia s-a pierdut în marele incendiu. Maistrul măcelar Laurenz Bomches a susținut ridicarea celui nou, iar monograma lui se află pe coroana ornamentală, pe una dintre laturile-oglindă ale amvonului.
Altarul din Feldioara (sec. 15): Un fragment din retablul altarului transilvănean care s-a păstrat. Din Feldioara el a ajuns in posesia Muzeului Săsesc al Țării Bârsei, iar de acolo în Biserica Neagră. Pe tablă sunt pictate scene din viața lui Hristos.
Portalurile gotice (1477): Pe aripile portalului sudic, decorate cu motive vegetale gotice, este inscripționat anul 1477 alături de personaje fantastice. Dacă aceasta este data acceptată a lucrării atunci cele cinci portaluri sunt – alături de cristelniță – un alt element original al bisericii, care a supraviețuit incendiului din 1689.
Fresca Mariei deasupra celui de-al doilea lintou al portalului sudic: Pictura înfățișează pe Maria și pe pruncul Isus alături de Sf. Katharina și Sf. Barbara. Poziționarea unui motiv meditativ deasupra intrării corespunde cu tematicile timpanelor bisericești. În cazul celor două blazoane este vorba despre cel al Regelui Matthias și al soției sale, Beatrix de Aragon. Prezența lor în pictură ar putea indica faptul că Regele Matthias Corvinus ar fi fost dănuitorul picturii pentru asigurarea relației bună dintre orașul Brașov și Rege.
Statuia Honterus de Harro Magnussen (1898): Statuia este o reprezentare idealistă a reformatorului, umanistului, tipografului și pionierului sistemului școlar, Johannes Honterus (1498-1549). Poziția sa și cartea pe care o ține în mână sunt în perfectă concordanță cu împrejurimile: cu o carte în mână, savantul indică spre liceul brașovean cu tradiție. Honterus coresponda cu Melanchton, reprezentantul umanismului în învățământ, și încuraja reorganizarea sistemului școlar. În același timp era și fondatorul primei tipografii în care au fost editate materiale reformatoare, materiale didactice și volume ale clasicilor antici ai reformei educației din Transilvania. În perioada reformei, vechile școli teologice latine au fost transformate în școli protestante. Cele doua reliefuri din bronz de pe soclu îl reprezintă pe Honterus în tipografie și la împărtășanie. Printre acestea se mai numără și stranele din secolele XVIII-XIX care atestă activitatea intensă a breslelor brașovene, alături de multe alte piese din aur și pietre funerare ale personalităților brașovene. În partea din spate a bisericii se află două expoziții deschise permanent, care povestesc despre istoria Bisericii Negre și despre viața reformatorului Johannes Honterus.
Până de curând tezaurul de parament al locașului a fost în mare măsură trecut cu vederea, până când, în 2002, specialiștii i-au descoperit valoarea. Cuprinzând piese vestimentare din perioada Evului Mediu, el nu este cu nimic mai prejos decât marile colecții din Danzig, Halberstadt, Brandenburg și Stralsund. Biserica Neagră din Brașov adăpostește și un număr mare de veșminte liturgice din materiale textile medievale și baroce de lux. Printre ele se află și veșmintele preoțești de slujbă și pluvialele purtate în Biserica Catolică în ceremoniile de sfințire sau în timpul procesiunilor. După Reformă, ele au fost purtate în slujbele evanghelice din Brașov până în sec. XIX, motivul fiind legătura cu moștenirea bogată și ca o mărturisire a Luteranismului. În sec. XIX au fost întocmite și paramente noi care au fost date uitării doar în ultima perioadă. Materialele, adesea mătăsuri brodate, provin de cele mai multe ori din țesătorii italiene, iar unele sunt de producție turcească. Broderiile valoroase din fir de aur sau mătase, sunt moldovenești, italiene, central-europene sau chiar locale.
2.  Banca Națională Săsească Brașov este o clădire-monument istoric situată la intersecţia străzilor Republicii și Michael Weiss. Construită în 1906 Edificiul este una din puţinele clădiri construite în stil Art Nouveau la Braşov, în anul 1906, după planurile arhitectului Albert Scheller. Clădirea are subsol, două etaje şi mansardă.  Din anul 1929, până la naţionalizarea din anul 1948, aici a funcţionat sediul Casei Generale de Economii. Odată cu sosirea la putere a comuniştilor, clădirea a trecut în patrimoniul statului şi a fost utilizată mai întâi drept sediu al Societăţii Naţionale de Electricitate, iar din 1950 a trecut în administrarea Ministerului Finanţelor. După Revoluţia din 1989, imobilul a fost sediu Bancorex până acum câţiva ani, când banca a dispărut. Imobilul a fost preluat în proprietate şi administrare de către municipalitate, care a încercat de mai multe ori să-l reabiliteze şi să-l consolideze. Municipalitatea a primit, la sfârşitul anului 2011 avizele necesare lucrărilor de restaurare a clădirii, lucrări estimate a costa 4,65 milioane de euro. Oficialitățile brașovene declară că noua destinație a clădirii va fi de; centru commercial, centru de afaceri sau centru de informare turistică. Restaurarea clădirii se va face conform planurilor originale, inclusiv fresca de pe faţadă cu portretul Apolloniei Hirscher. Dar cine era Apollonia Hirscher? Apollonia Hirscher a fost o figură aparte în istoria Braşovului. Era soţia lui Lucas Hirscher, negustor şi jude sas, castelan al cetăţii Branului. Rămasă văduvă, săsoaica a preluat cu mînă de fier afacerile soţului, întinse pînă în Austria şi Turcia, chiar dacă negoţul şi politica erau la acea vreme treburi bărbăteşti. A întemeiat mai multe fundaţii şi a donat o mare parte din averea ei braşovenilor. Printre donaţii se numără şi „Casa Negustorilor“ sau „Podul Bătuşilor“, situată la colţul Străzii Hirscher cu Piaţa Sfatului. Era cea mai lungă construcţie din Braşov la acea vreme (60 metri) şi adăpostea standurile meşteşugarilor şi cântarul oraşului, iar pivniţa era destinată negoţului cu vinuri. Construcţia mai păstrează blazonul familiei Hirscher, datat 1545. Legenda spune că fiica Apolloniei s-a îmbolnăvit şi a murit, fiind înmormîntată cu multe bijuterii. Peste noapte, nişte hoţi au jefuit mormîntul şi, vrând să-i taie degetul ca să scoată şi inelul, fata s-a trezit din moarte. Ieşirea din moarte clinică nu era cunoscută pe atunci, iar oamenii au văzut trezirea ca pe un miracol. În cinstea acestei minuni, Apollonia a construit casa din Piaţa Sfatului. Tot în amintirea acestei întâmplări miraculoase, Apollonia Hirscher şi fiica sa sunt reprezentate într-o frescă pe frontonul clădirii despre care vorbim.
3.  Bancă austro-ungară din municipiul Brașov este un vechi și inconfundabil monument arhitectonic situat pe Strada Republicii, la nr. 45, astăzi adăpostind Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov. 
Aș fi bucuros să aflu și alte informații despre această frumoasă clădire.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR
O VORBĂ DE DUH
DE LA ÎNAINTAȘI
UN DUEL EPIGRAMATIC

____________xxx____________

O MEDALIE 
ȘI CÂTEVA INSIGNE
ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.
Insigna - (Partidul România Mare)
Medalia de mai sus reprezintă sigla Partidului România Mare. Ea s-a bătut în anul 2006 în două variante de metal-compoziție (argint și aliaj cupru-nichel), de formă rotundă cu diametrul de 14 milimetri. 
Partidul România Mare (P.R.M.), denumire veche Partidul Popular România Mare ( P.P.R.M.), este un partid politic românesc de dreapta, membru al fostului grup europarlamentar Identitate, Tradiție, Suveranitate. Este un partid fondat în iunie 1991, cu sediul central în București, pe str. George Clemenceau, nr 10, Doctrina sa se fundamentează pe naționalism, protecționism și conservatorism. Sus am postat 2 logo-uri ale P.R.M.. 
Insigna - Cupa Davis - Finala 1972 - România 
Cupa Davis, cunoscută și sub numele de „Salatiera de argint”, este un trofeu sportiv acordat în tenisul de câmp. Competiția în urma căreia se acordă Cupa Davis se desfășoară între echipe naționale. Poartă numele lui Dwight Felley Davis, fost tenisman, visul său fiind un meci internațional, în locul unuia interamerican. „Cupa Davis”, ca trofeu sportiv, a fost înscrisă legal la data de 21 februarie 1900.  Ea este asigurată la Banca West din New York,  astăzi valoarea ei afectivă fiind inestimabilă. Una din prețioasele tradiții ale cupei este aceea de a grava, după fiecare finală, numele jucătorilor din echipa învingătoare și din cea învinsă. Ion Țiriac și Ilie Năstatse se numară printre marii performeri ai "Cupei Davis", cu peste 100 de meciuri susținute. La 19 iulie 1922 echipa României joacă primul meci în "Cupa Davis", cu India, pierzând cu 0-5. Echipa României obține prima victorie în anul 1928 la București, împotriva Belgiei cu 5-0 și prima victorie în deplasare în anul 1959 la Cairo, învingând Egiptul cu 3-2. România a disputat trei finale ale Cupei Davis, toate împotriva SUA și toate pierdute astfel: Cleveland 1969 (5-0), Charlotte 1971 (3-2) și București 1972 (2-3).
Cotidianul american The New York Times publică povestea nespusă a finalei Cupei Davis din 1972, desfăşurată la Bucureşti, între România şi SUA, şi câştigată de americani cu 3-2. „Finala din 1972 a fost cu adevărat dramatică, istoricii tenisului o consideră una dintre cele mai frumoase finale din istorie”, scrie New York Times. Sursa notează că finala a avut loc la numai şase săptămâni după ce 11 membri ai echipei olimpice israeliene au fost ucişi de palestinieni, iar, în acea perioadă, România era o ţară „prietenă cu palestinienii”. Pericolul era cu atât mai mare cu cât doi dintre componenţii echipei naţionale de tenis a SUA erau evrei. „Un avion Air France a ajuns la Bucureşti, la începutul lui octombrie 1972. 24 de oameni aşteptau la scară, aveau jachete de piele, mitraliere pe umăr, iar unii aveau cuţite la glezne”, scrie New York Times. De altfel, jucătorul american Harold Solomon a fost ţinut pe bară în finala Cupei Davis, tocmai fiindcă era evreu. New York Times scrie că antrenorul americanilor, Dennis Ralston, a fost avertizat de antrenorul echipei de Cupa Davis a Australiei, Neale Fraser, să nu vină în România. Fraser a jucat la Bucureşti în primăvara lui 1972 şi susţine că a pierdut după ce a fost „furat” de arbitri. „Nu poţi câştiga, pentru că nu te vor lăsa. Nu ai idee în ce te bagi”, a declarat atunci Fraser. Până la urmă, SUA au venit la Bucureşti, dar numai după o intervenţie a preşedintelui Richard Nixon, care îl aprecia pe Nicolae Ceauşescu, deoarece acesta a refuzat să se alieze cu sovieticii, în ruperea relaţiilor cu Israelul, şi să participe la invadarea Cehoslovaciei. De altfel, Ceauşescu i-ar fi promis lui Nixon că meciul se va desfăşura în condiţii bune, astfel că Departamentul de Stat al SUA a acceptat ca echipa să meargă în România. În acea finală, România a folosit doar doi jucători, pe Ilie Năstase, numit de New York Times „un playboy de 26 de ani, campion en-titre la US Open”, şi pe Ion Ţiriac, numit „scandalagiu viclean”.Motivul pentru care Ţiriac i-a enervat pe americani este faptul că acesta ar fi trişat în meciul cu Tom Gorman. „Ţiriac era condus cu 2-0 la seturi, moment în care a început să aplice strategiile sale: s-a dat bine pe lângă arbitrii de tuşă, pentru ca deciziile controversate să fie luate în favoarea sa, s-a aşezat într-un scaun în timpul jocului, pentru a rupe ritmul lui Gorman, şi, când servea Gorman, Ţiriac privea în pământ, pentru a-l obliga pe Gorman să se oprească”, scrie New York Times. În acea partidă, Ţiriac a revenit şi a câştigat cu 3-2. Arbitrul Enrique Morea a declarat că nu a mai văzut niciodată atâtea înşelătorii într-un singur meci. „Arbitrii de tuşă vedeau numai ce voia Ţiriac”, declara Morea. New York Times scrie că, în timpul partidei respective, unii dintre jucătorii americani au vrut să plece acasă. „Dacă plecăm acum şi îi lăsăm să câştige, e ca şi cum ar câştiga de două ori”, le-a spus atunci jucătorul de origine evreiască Harold Solomon. În finalSUA au învins România cu 3-2: Stan Smith a câştigat ambele meciuri la simplu cu Ţiriac şi Năstase, dar şi meciul de dublu, în care a făcut pereche cu Erik van Dillen. De partea cealaltă, Ţiriac şi Năstase l-au bătut pe Tom Gorman, în celelalte două partide. „Din păcate, finala Cupei Davis din 1972 a fost doar o altă finală pierdută”, a fost singurul comentariu al lui Ion Ţiriac.
Presa românească a scris: “Meciul s-a jucat la jumătatea lui octombrie 1972. O vreme mohorâtă şi o armată de reprezentanţi ai partidului şi de securişti au întâmpinat echipa Statelor Unite pe aeroportul din Otopeni. Americanii au ezitat mult până să accepte disputarea partidei la Bucureşti, considerând că regula alternanţei statutului de echipă gazdă nu trebuie aplicată, pentru că în acel an se modificase sistemul de organizare a Cupei Davis. Federaţia Internaţională de Tenis nu le-a făcut pe plac şi, cum ultima partidă SUA – România se disputase în America, era rândul ţării noastre să o organizeze. Mai mult decât acest pretext de ordin regulamentar, americanii se temeau de un atentat asupra tenismenilor cu origini evreişti. Meciul se juca la şase săptămâni după Masacrul de la Munchen, cu 11 sportivi israelieni ucişi de palestinieni în timpul Olimpiadei de vară. Cum Ceauşescu era cunoscut ca un apropiat al Palestinei, antrenorul americanilor, Dennis Ralston, a decis să-l scoată din echipă pe Harold Solomon, în parte pentru că era evreu, susţine New York Times într-un articol publicat în 2013. Acelaşi material spune că oficialii federaţiei americane de tenis au venit în România abia după ce Departamentul de Stat i-a asigurat că nu vor fi probleme, iar preşedintele Richard Nixon ar fi avut o convorbire prin telefon cu Nicolae Ceauşescu. „Trimite-i încoace fără grijă”, i-ar fi spus Ceauşescu lui Nixon. Scenariul acestei discuţii telefonice este plauzibil, de vreme ce dictatorul român încă se bucura de simpatia occidentală, pentru reacţia sa la evenimentele de la Praga, din 1968. Salatiera de Argint, la Sala Dalles Pentru regimul comunist din România, câştigarea dreptului de a organiza finala Cupei Davis, premieră pentru o ţară din Europa de Est, a fost un motiv de mândrie naţională. Într-un articol din revista Historia (2011) se spune că arena de la Club Sportiv Progresul a fost modernizată, au fost reparate gradenele, s-au vopsit pereţii incintei, s-au schimbat instalaţiile sanitare din vestiare, s-a amenajat o sală pentru presă,  iar capacitatea tribunelor a crescut de la 2.500 la 6.500 de locuri. Salatiera de Argint a ajuns în România încă din 29 septembrie şi a fost expusă la Sala Dalles din Capitală, unde mii de români s-au înghesuit să o vadă de aproape. În ciuda asigurărilor primite din partea lui Richard Nixon şi a Departamentului de Stat, antrenorul Ralston şi-a menţinut decizia de a nu-l folosi pe Harold Salomon, tenismenul cu origini evreieşti. “Nu puteam să risc folosind un jucător care se teme pentru viaţa sa. Alegerea celui de-al doilea tenismen a fost cea mai grea decizie din viaţa mea”, a explica tehnicianul pentru New York Times. A doua opţiune a Statelor Unite, pe lângă liderul incontestabil Stan Smith, a fost până la urmă Tom Gorman, un tenismen care n-avea rezultate strălucite pe zgură şi care pierduse opt meciuri la rând în faţa lui Ilie Năstase. Harold Solomon, pe de altă parte, susţine că era pregătit să joace şi că nu s-ar fi temut de un eventual atentat: “Sunt sigur că i-aş fi făcut clipe grele în meciul de simplu lui Ion Ţiriac”. Dennis Ralston avea să îi arunce în luptă la simplu pe Stan Smith şi pe Tom Gorman, iar la dublu Stan Smith urma să facă pereche cu Erik van Dillen, un alt tenismen cu rezultate modeste, care făcuse un meci slab în finala precedentă. România miza doar pe Ilie Năstase şi Ion Ţiriac, şi la simplu, şi la dublu, aşa cum procedase şi în 1969 sau 1971. Cu câteva luni înaintea partidei de la Bucureşti, Năstase pierduse dramatic finala de la Wimbledon cu Stan Smith, un meci decis pe muchie de cuţit. Însă, teoretic, România pornea cu prima şansă pentru că ar fi luat ambele puncte cu Tom Gorman şi ar fi câştigat şi la dublu. Tragerea la sorţi: Năstase şi Stan din primul meci Efectuată la Casa Centrală a Armatei, de o tânără, necunoscută atunci, Virginia Ruzici, campioana de mai apoi de la Roland Garros, tragerea la sorţi i-a adus faţă-n-faţă, în primul meci, pe cei doi mari rivali, Năstase şi Smith. Ilie i-ar fi aruncat atunci o privire cu subînţeles lui Stan Smith şi ar fi îndreptat arătătorul către el, ceva de genul: „Lasă că vezi tu.” În cea de-a doua partidă, normal, Ion Ţiriac, urma să joace cu Tom Gorman. Cu mult înaintea meciului dintre Ilie Năstase şi Stan Smith arena Progresul dădea pe afară de oameni. Miile de suporteri români înghesuiţi în tribune au făcut tot posibilul pentru a-i intimida pe americani şi s-au manifestat ca la meciurile de fotbal. Însă Smith n-a avut milă de Nasty şi l-a bătut cu trei seturi la zero, un meci în care doar primul set a stat în cumpănă. Toma Ovici, fost membru în stafful naţionalei României de Cupa Davis, spune că lumea era furioasă după acest meci şi că unii dintre spectatori căutau maşina lui Năstase să-i dea foc. Spiritele s-au mai liniştit după cel de-al doilea meci, în care Ţiriac l-a întâlnit pe Tom Gorman. A fost un joc dramatic, întins pe cinci seturi, în care Ţiriac a recurs la toate strategiile posibile. A întârziat cât a putut servicile oponentului său, ţintuindu-şi privirea în pământ, şi chiar a adus un scaun la fileu pentru a-l enerva şi a-l scoate din ritm pe Gorman. În plus, arbitri români de linie i-au furat cât de mult au putut pe americani, al căror singur aliat a fost arbitrul de centru, argentinianul Enrique Morea. Peste ani, acesta avea să declare că în viaţa lui nu a văzut atâta „trişare” din partea arbitrilor de linie, care decideau după cum le dicta Ţiriac “Mustăciosul” a revenit de la 0-2 la seturi, a câştigat meciul în aplauzele furibunde ale spectatorilor şi a egalat situaţia între SUA şi România. Americanii au vrut să plece acasă Tertipurile sale puteau chiar să ne aducă Salatiera de Argint pentru că, furioşi la culme, americanii au vrut să abandoneze finala după meciul câştigat de Ţiriac. În vestiarul de la Progresul, jucătorul de dublu Erik van Dillen i-a îndemnat pe copechipierii săi să plece acasă de îndată. “Nu putem să facem asta. E ca şi cum i-am lăsa pe români să câştige de două ori”, ar fi intervenit Harold Solomon, jucătorul evreu lăsat în afara lotului. Şi, întocmai ca în în fimele americane cu happy-end, tenismenii din SUA şi-au dus misiunea până la capăt. 
Mai întâi, echipa de dublu format din Smith şi Van Dillen i-a bătut pe Ţiriac şi pe Năstase în trei seturi scurte, în ceea ce a fost cea mai bună partidă din cariera lui Van Dillen. Pentru ca Stan Smith să aducă punctul decisiv în meciul cu Ion Ţiriac, un nou meci de cinci seturi în care românul a recurs la toate strategiile posibile. Epuizat peste măsură, Ţiriac a tras de timp cât a putut şi a avut din nou arbitri de linie de partea sa. Smith îşi aminteşte în acelaşi articol din New York Times: “Ţiriac a servit la un moment dat în afară, iar eu am returnat în teren. Arbitri au decis că serviciul a fost bun şi au dat out la mingea mea. Am fost furat de două ori în acelaşi punct”. Însă Ţiriac n-a mai avut energie şi pentru setul al cincilea pe care Smith l-a câştigat cu 6-0, cu lovituri câştigătoare incontestabile. Elena Ceauşescu l-a apărat pe Năstase Americanii câştigaseră aşadar a treia finală de Cupă Davis în faţa României. Imediat după meciul fără miză dintre Năstase şi Gorman, povesteşte antrenorul Dennis Ralston, doi securişti le-au spus că au găsit doi arabi în apropierea arenei şi efectiv i-au aruncat în maşini. Românii, pe de altă parte, erau revoltaţi şi apăruseră zvonuri că Ilie Năstase ar fi trântit meciul. Într-o declaraţie acordată recent pentru Sportnews.ro, Năstase susţine că însăşi Elena Ceauşescu i-ar fi spus să nu-şi facă grij.  “S-a lansat ideea că eu aş fi vândut meciul. Vă daţi seama la ce nebunie se ajunsese  După meci, Ceauşescu a primit ambele delegaţii la Comitetul Central. Eu, în ziua imediat următoare, trebuia să plec la Barcelona, aveam un  turneu acolo, aşa că am stat destul de puţin la întâlnirea de la Comitetul Central, dar şocul cel mare l-am avut la plecare. Chiar la ieşirea din clădire, de zid, stătea rezemată o doamnă. Nu mi-am dat seama cine este. Eu mă îndreptam spre maşină. Mă pregăteam să plec. Când, la un moment dat am auzit: «Tovarăşu′ Năstase, putem sta puţin de vorbă?». Când m-am întors, am îngheţat. Era chiar Elena Ceauşescu. Mi-a spus doar atât: «Copile, poţi merge liniştit. Eu şi Nicu ştim că nu ai vândut meciul. Ştim că eşti patriot şi eşti cu sufletul pentru ţară». Vă daţi seama cât de diabolici puteau fi unii oameni. Acele rapoarte ajunseseră, probabil, pe masa celor doi. Iar eu eram total nevinovat”, a încheiat Ilie Năstase. Chiar dacă imaginea cu Elena Ceauşescu rezemată de zidul Comitetului Central pare decupată din alt film, să-i dăm totuşi crezare lui Năstase. Cristian Tudor Popescu a fost copil de mingi la meciul dintre Ion Ţiriac şi Stan Smith. Reputatul jurnalişt îşi aminteşte că Ţiriac îi cerea să-i arunce mingile cât mai departe, pentru a trage de timp. “Mi-e greu să uit cum îmi şuiera printre dinţi: «Dă-o, bă, dracului, mingea, nu vezi că nu mai am aer?!». Şi eu îi aruncam mingea aiurea, pe lângă rachetă, ca s-o culeagă alt copil de mingi din mijlocul terenului şi «Bunicul» să se mai poată odihni câteva secunde. Reuşise, folosind toate trucurile lui tactice de vulpoi bătrân, să-l scoată din sărite pe Smith, vestit pentru calmul său «englezesc», în aşa hal încât americanul a ajuns să dea cu mingea după el!, a scris undeva Cristian Tudor Popescu într-un editorial. 
Brigada 2 Tancuri "Mureș" - 80 ani
Primul batalion de tancuri sau "care de luptă" al Armatei Române a fost înfiinţat la 1 August 1919. Această unitate militară a fost constituită din tancuri de fabricaţie franceză, aduse în decembrie 1919 lângă Giurgiu.  Încă din primăvara anului 1919, Ministerul de Război din România îşi propusese să înfiinţeze atât o şcoală, cât şi un batalion de care de luptă, lucru consfinţit prin contractul încheiat de către guvernul român cu cel francez. La 1 ianuarie 1921, prin Înaltul Decret nr. 5488 din 25 decembrie, ia fiinţă primul regiment de care de luptă (tancuri) din Armata Română, cu sediul, pentru început, în zona Arsenalului Armatei (mai târziu, Întreprinderea de Utilaj Petrolier – UPET. Regimentul era înzestrat cu 79 de tancuri „Renault FT-17”, 40 autocamioane, 2 autoturisme, 3 cisterne, şi 4 bucătării. Este prima unitate de tancuri organizată îndependent din Europa.   În luna mai 1929 i se înmânează drapelul de luptă. La 1 noiembrie 1939, prin decret regal, regimentul va fi transformat în două unităţi de blindate:     Regimentul 1 Care de Luptă, dotat cu 125 care de luptă uşoare, Škoda R2; cazarma se afla la IUP Târgovişte, în clădirile fostului Arsenal al Armatei și Regimentul 2 Care de Luptă, dotat cu 125 care de luptă uşoare; cazarma se afla la Teiş pentru scurt timp. Cazarma Regimentului 2 Care de Luptã (devenit Brigada 2 tancuri Mureș) se mută la Târgu-Mureş. După cedarea Transilvaniei de Nord, în urma Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, garnizoana revine la Teiş, pentru o scurtă perioadp de timp, după care se va stabili la Bucureşti-Malmasion.   

Tancurile sunt vehicule blindate de atac cu tracțiune pe şenile, concepute pentru a combate forțele inamice folosind focul direct. Un tanc de luptă se caracterizează prin armele şi blindajul greu, o mare mobilitate care îi permite să traverseze terenuri dificile la viteze relativ mari. Legea nr.18 din 4 martie 1992 pentru ratificarea Tratatului cu privire la forţele armate convenţionale stipulează că: Termenul tanc de luptă înseamnă un vehicul blindat de luptă autopropulsat, cu mare capacitate de foc, dispunând de un tun principal pentru foc direct cu viteză inițială ridicată, necesar pentru a angaja ținte blindate sau alte obiective, cu o mare mobilitate în orice teren, asigurând un nivel ridicat de protecție, care nu este conceput și nici echipat în mod special pentru transportul de efective de luptă. Astfel de vehicule blindate reprezintă principalele sisteme de arme pentru formațiunile de tancuri și alte formațiuni blindate ale trupelor de uscat. Tancurile de luptă sunt vehicule blindate de luptă pe șenile, cântărind cel putin 16,5 tone, care sunt înarmate cu un tun de calibru de cel puțin 75 mm, ce se poate roti 360 grade. În plus, vor fi considerate tancuri de luptă oricare vehicule de luptă blindate, pe roți, ce vor intra în serviciu și care vor îndeplini toate celelalte criterii arătate mai sus. Tancurile sunt arme care au nevoie de logistică, sunt eficiente și agile pe câmpul de luptă modern, atât prin capacitatea de a ataca obiective terestre cât și prin prezența lor ce poate crea panică în rândurile infanteriei inamice. Deși tancurile sunt maşini de atac puternice, ele rareori operează independent în acțiuni de atac. De obicei sunt organizate în unități de blindate, în forțe combinate. Fără acest sprijin, tancurile, chiar cu blindajul și mobilitatea lor, sunt vulnerabile în fața infanteriei, minelor, artileriei şi aviaţieie militare inamice. Tancurile sunt dezavantajate în teren împădurit și în zone urbane, deoarece în aceste condiții capacitatea de foc la mare distanță a vehiculului este limitată, mobilitatea lui devine mai mică, iar posibilitatea echipajului de a detecta potențialele pericole este îngrădită. 
Insigna - Cultul aeronautic Aurel Vlaicu
Asociația „Cultul Aeronautic” a luat ființă la București în anul 1933,  având filiale la Găești, Lugoj, Deta și Fălticeni. În anul 1934 această asociație a deschis o școală de zbor fără motor cu planoare de fabricație proprie pe terenul actualului complex sportiv din șoseaua Ștefan cel Mare, București. Această asociație, alte aerocluburi și Liga Aviatorilor Români s-au afiliat Asociației Române pentru Propaganda Aviației (ARPA). ARPA a fost o asociație civilă fondată în anul 1926 și care activat în perioada interbelică, având ca scop sprijinirea dezvoltării aviației. Ea avea în dotare peste 40 de avioane șe activa pe majoritatea aerodromurilor românești.
Aurel Vlaicu (născut la data de 19 noiembrei 1882 în localitatea Binţinţi, lângă Orăştie, judeţul Hunedoara şi decedat la data de 13 septembrie 1913 în localitatea Băneşti, lângă Câmpina) a fost un inginer român, inventator şi pionier al aviaţiei române şi mondiale. În cinstea lui, comuna Binţinţi se numeşte astăzi Aurel Vlaicu. A terminat Colegiul Reformat al Liceului Calvin din Orăştie, care din 1919 încoace a fost numit „Liceul Aurel Vlaicu”, luându-şi bacalaureatul la Sibiu în 1902. Şi-a continuat studiile inginereşti la Universitatea din Budapesta şi la Ludwig Maximilians Universitat din Munchen, Germania, obţinând diploma de inginer în 1907. După aceea a lucrat ca inginer la uzinele Opel din Russelsheim. În anul 1908 se întoarce la Binţinţi unde construieşte un planor cu care efectuează un număr de zboruri în 1909. În toamna lui 1909 se mută în Bucureşti şi începe construcţia primului său avion, Vlaicu I, la Arsenalul Armatei. Avionul zboară fără modificări (lucru unic pentru începuturile aviaţiei mondiale) în iunie 1910. În anul 1911 construieşte un al doilea avion, Vlaicu II, cu care în 1912 a câştigat cinci premii memorabile (1 premiu I si 4 premii II) la mitingul aerian de la Aspern, Austria. La 13 septembrie 1913, în timpul unei încercări de a traversa Munţii Carpaţi, cu avionul său Vlaicu II, s-a prăbuşit în apropiere de Câmpina, se pare din cauza unui atac de cord.
Octav Băncilă * 1872 - 1944
Produsul medalistic omagiază personalitatea lui Octav Băncilă,  dorind să atragă atenția asupra operei de o incontestabilă valoare înfăptuită de pictorul răscoalelor de la 1907. Medalia  s-a realizat în două variante de metal – compoziție, este patinată și are forma rotundă, cu diametrul de 60 milimetri. Caracteristici tehnice ale medaliei sunt: material – argint, puritate – 92,5%, greutate – 178 grame, tiraj – 50 exemplare și preț unitar de achiziție cu TVA inclus – 765 lei (varianta de argint) și material – cupru, tiraj – 50 exemplare și preț unitar de achiziție cu TVA inclus – 250 lei (varianta de cupru).
Octav Băncilă a fost un pictor realist român, care s-a născut la data de 4 februarie 1872 la Botoșani și a decedat la data de 3 aprilie 1944 în București. A studiat la Școala de arte frumoase din Iași și apoi Academia de arte frumoase din Munchen. Octav Băncilă este artistul atașat celor mulți și exploatați, opera acestuia fiind alcătuită din patru mari tematici care au îmbogățit pictura românească: tematica țărănească, tematica proletariatului, tematica țigănească și tematica evreiască. Prin ilustrarea Răscoalei țărănești din 1907, artistul Băncilă a modificat total iconografia țăranului existentă până atunci. Momentul 1907 s-a constituit într-o sursă de inspirație pentru curentul realismului socialist, rezultatul obținut fiind un melanj între duritatea artistică a lui Băncilă și idilicul reprezentării lui Nicolae Grigorescu. În plus față de tematicile care l-au consacrat în arta plastică românească, Octav Băncilă a creat numeroase portrete, naturi statice, tablouri cu flori și peisaje, toate aceste făcând deliciul caselor de licitații contemporane. Pictura lui Băncilă se înscrie în tradiția militantă a culturii românești, tradiție pe care a ilustrat-o cu opere de o valoroasă ținută artistică.

___________ooOoo___________

PERSONALITĂȚI POLITICE 
PE BANCNOTELE LUMII
Omar El Mukhtar, erou, lider al rezistenței naționale
 libiene, a trăit între anii 1862 - 1931 

Detaliu vignetă de pe un notgeld austriac
(bancnotă locală de necesitate)

Câteva ornamente decorative periferice
 de pe acțiuni italienești

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 31.05.2018

miercuri, 30 mai 2018

FILATELIE - CENTENARUL UNIRII BASARABIEI CU ROMÂNIA


Romfilatelia a celebrat revenirea românilor dintre Prut și Nistru în granițele țării, la 27 martie 1918, prin emisiunea de mărci poștale 100 ani de la Unirea Basarabiei cu RomâniaPe timbrele emisiunii sunt ilustrate trei personalități care au mijlocit înfăptuirea acestui ideal național. Astfel, pe timbrul cu valoarea nominală de 4 lei este reprodus portretul lui Alexandru Marghiloman, prim-ministru al României în martie 1918. Portretul lui Ion Inculeţ, președinte al Sfatului Ţării de la Chișinău, este redat pe timbrul cu valoarea nominală de 8 lei. Timbrul coliței dantelate a emisiunii de mărci poștale, cu valoarea nominală de 16 lei, este ilustrat cu portretul lui Pantelimon Halippa, luptător pentru drepturile românilor din Imperiul Țarist. 
Alexandru Marghiloman (27 ianuarie 1854 – 10 mai 1925) a fost un politician reprezentativ pentru mișcarea conservatoare, care s-a născut la data de 27 ianuarie 1854 la Buzău și a decedat la data de 10 mai 1925 tot la Buzău.Este primul buzoian care a ocupat funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al României (Prim-ministru, 5 martie – 24 octombrie 1918) în același timp și ministru de interne. A urmat cursurile Colegiului “Sfântul Sava” din București, pe care l-a absolvit în anul 1870. A fost student și doctorand la Paris (1870 - 1878), reușind să își ia licența în drept și apoi doctoratul în drept și științe politicie la Sorbona (1878). Între anii 1879 – 1883 a profesat în magistratură ca procuror, de unde a demisionat și s-a înscris în barou, devenind avocat al statului, iar pentru a se lansa în politică , în 1884 a demisionat și din avocatură. Deputat în anul 1884, a ocupat în Partidul Conservator funcții importante, iar între anii 1914 – 1925 a fost chiar Președintele Partidului Conservator din România, după ce la data de 27 ianuarie 1902, de ziua sa, a înființat Filiala Buzău a Partudului Conservator la vila sa – vila Albators. Pentru perioade mai lungi sau mai scurte a ocupat diferite funcții în guvern precum: ministru justiției, ministru lucrărilor publice, ministru agriculturii, industriei, comerțului și domeniilor, ministru afacerilor străine, ministru de interne și ministru de finanțe. Într-o perioadă foarte grea pentru țară a fost numit Președinte al Consiliului de Miniștri. Într-o vreme când mai bine de jumătate de țară, era ocupată de Puterile Centrale, iar Casa Regală și Armata se retrăsese în Moldova, el a fost pus în situația de a semna armistițiul și tratatul de pace cu Germania. E important de precizat că prin semnarea acestor documente ostilitățile militare au încetat, iar armata română a avut răgazul de a se reface și de a riposta cu succes pe frontul din sudul Moldovei. 
În această grea situaţie, Alexandru Marghiloman a dovedit dragoste de ţară, tact desăvârşit şi presimţind izbânda franco-engleză, o abilitate, recunoscută ulterior şi de germani. Pentru semnarea acestor documente a primit puternice critici din partea opoziției dar e important de reținut că acele documente nu au valoare juridică deoarece nu au fost semnate de către șeful statului, regele Ferdinand I. Ca prim-ministru, Marghiloman a mers la Chișinău, de unde a primit Declarația Sfatului Țării de Unire a Basarabiei cu România din data de 27 martie 1918. Datorită lui Marghiloman, Buzăul a devenit un centru important al creșterii cailor de rasă și al întrecerilor hipice din România, construind aici un hipodrom de 42 de hectare. Herghelia s-a numit Albatros, după numele calului preferat, nume preluat și de vila sa, situată într-un parc de 45 pogoane (actualul parc Marghiloman). Caii săi au câștigat 27 de derbyuri. A fost căsătorit cu prințesa Eliza Știrbey, dar nu a avut copii. Din anul 1903 Marghiloman a fost vicepreședintele Jokey-Clubului din România, președinția onorifică fiind deținută de regele Ferdinand. Iată cum l-au caracterizat contemporanii: “O inteligenţă scânteietoare, spiritual, ironic, stăpân desăvârşit pe mijloacele lui, toate aceste însuşiri i-au dat putinţa să joace un rol de prim ordin în partidul conservator şi în politica românească. Avea un farmec deosebit în vorbă, pronunţând anumite expresii cu un uşor accent străin, creând o atmosferă de comuniune sufletească între el şi auditorul care îl asculta”. Odată Regina Maria a scris: “O zi petrecută la Vila Marghiloman era o zi plăcută și Marghiloman ne făcea să uităm în totul că era ministru”. Aici musafirii erau serviți cu o cafea specială “Cafeaua Marghiloman”, ce se pregătea la nisip dar nu cu apă ci cu cognac sau rom. Mai jos admiri statuia omului politic Alexandru Marghiloman, dezvelită în data de 27 martie 2018, dezvelită la Buzău, cu ocazia aniversării centenarului unirii Basarabiei cu România. Testamentul său se încheie astfel: “Am greșit poate mai mult decât socotesc, dar gândul mi-a fost întotdeauna curat și mi-am iubit țara”. 
Ion Constantin Inculeț a fost un om politic român, președintele Sfatului Țării al Republicii Democratice Moldovenești, ministru și membru titular al Academiei Române, care s-a născut la data de 5 aprilie 1884 în localitatea Răzeni (Republica Moldova) și a decedat la data de 18 noiembrie 1940 la București. Este înmormântat la Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Bârnova, aflată la periferia municipiului Iași. A absolvit școala primară în satul natal, iar în anul 1894 a fost admis la Școala teologică din Chișinău, subordonată Seminarului teologic pe care a absolvit-o cu note foarte bune, obținînând drepul de a se înscrie la Seminar. Ulterior a optat pentru o facultate de științe exacte și s-a înscris într- adevăr la facultatea de fizică și matematică a Universității Dorpat, însă după un an de studii s-a transferat la Universitatea Imperială din Petersburg, facultatea de fizică și matematică, pe care a absolvit-o cu diplomă de gradul I. A avut recomandare pentru profesorat. În anii studenției la Petersburg, din inițiativa sa, este creată asociația studenților basarabeni din Petersburg. După absolvirea universității a concurat cu succes la postul de privat-docent și a lucrat la mai multe școli private din Petersburg, predând fizica, matematica și astronomia. În anul 1917 a fost deputat în Sovietul din Petrograd din partea Partidului Socialist Revoluționar. În 1917 a revenit în Basarabia, ca emisar al lui președintelui Guvernului provizoriu Alexandr Kerenski, în fruntea unui grup de 40 de basarabeni, studenți și profesori din Petrograd, cu scopul de a adânci cuceririle Revoluției din Februarie. 
A fost ales deputat în primul parlament al Basarabiei, „Sfatul Țării”, împreună cu alți basarabeni veniți din Petrograd, din partea deputaților-țărani. Inițial concepția politică a lui Inculeț era una de transformări politice în cadrul unei Rusii democratice și înnoite. Însă, după preluarea puterii la Petrograd de către bolșevici, Inculeț a evoluat spre alianța cu România. La 21 noiembrie 1917 a fost ales Președinte al Sfatului Țării. La 6 ianuarie 1918 a avut loc tentativa de preluare a Puterii la Chișinău de către bolșevici. La 24 ianuarie Sfatul Țării a proclamat cu majoritate de voturi independența Basarabiei față de Rusia, iar la 27 martie 1918 a proclamat cu majoritate de voturi Unirea cu România, în condițiile în care existau și opozanți. După Unire Ion Inculeț a fost ministru al Basarabiei, ministru al sănătății publice, ministru de interne, ministru al comunicațiilor și vice-președinte al Consiliului de miniștri în Guvernul României, condus de Ion Gh. Duca (1933-1937). La 10 octombrie 1918 Inculeț a fost ales membru al Academiei Române, la recomandarea lui Petru Poni. Iată cum îl caracteriza Vasile Bârcă - un prieten și om politic basarabean contemporan:  „Ceea ce caracterizează îndeosebi viața și opera lui Ion Inculeț este modestia și blândețea lui nesfârșită, temeinica sa pregătire, însoțită de tactul și calmul ce-l caracterizează și, mai presus de toate, calda lui iubire de popor, de țară, și de Basarabia lui natală, pe care a iubiit-o cu toate puterile minții și sufletului său.” 
Pantelimon Halippa sau Pan Halippa a fost un publicist și om politic român basarabean, care s-a născut la data de 1 august 1883 în localitatea Cubolta (Republica Moldova) și a decedat la data de 30 aprilie 1979 la București. El a fost unul dintre cei mai importanți militanți pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia și pentru unirea acestei provincii cu România. A fost președintele Sfatului Țării, care a votat marea unire din anul 1918. A ocupat funcții de ministru în diferite guverne. A fost persecutat politic de regimul comunist și închis la Sighet. A fost membru corespondent al Academiei Române, exclus în 1948 și repus în drepturi în anul 1990. A urmat școala primară din satul natal, apoi cursurile Școlii Spirituale din Edințe și ale Seminarului Teologic din Chișinău. După absolvirea seminarului s-a înscris la Facultatea de Fizică și Matematică a Universității din Dorpat (astăzi Tartu – Etonia). Un an mai târziu a izbucnit revoluția și Halippa s-a văzut nevoit să renunțe la studii. Revenit la Chișinău, s-a apropiat de tinerii intelectuali români, colaborând la revista Basarabia, prima publicație română a epocii, în paginile căreia a tipărit imnul revoluționar Deșteaptă-te, române!, fapt pentru care a fost urmărit de autoritățile țariste. S-a refugiat la Iași și s-a înscris la facultatea de litere și filosofie, a cărei cursuri le-a urmat între  1908 – 1912, colaborând acum la diverse reviste românești. 
Activitatea sa politică s-a intensificat, iar în 1917 a înființat Partidul Național Moldovenesc, situându-se în fruntea curentului pro-unire, drept pentru care a fost ales vicepreședinte, apoi președinte al Sfatului Țării. După 1918 a deținut în repetate rânduri funcții de ministru sau secretar de stat. În anul 1923 devine membru emerit al Suveranului Sanctuar al României și, în același an, la 29 decembrie, reprezenta  Loja Libertatea, din Chișinău, la Conventul anual al Marii Loji Naționale din România (MLNR). În 1925 a făcut parte din Comisia de relații externe a MLNR. A mai îndeplinit și funcția de garant de amiciție în România al Supremului Consiliu de grad 33 din Santo Domingo. Pantelimon Halippa este întemeietorul Universității Populare din Chișinău (1917), al Conservatorului Moldovenesc, al Societății Scriitorilor și Publiciștilor Basarabeni, al Societății de Editură și Librărie “Luceafărul” din Chișinău. În anul 1950 a fost arestat și închis pentru șapte în închisoarea de la Sighet. Își doarme somnul de veci la Mănăstirea Cernica.
Emisiunea de mărci poștale a fost completată de un plic prima zi.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR
O VORBĂ DE DUH
DE LA ÎNAINTAȘI
UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________


CÂTEVA
MEDALII ȘI INSIGNE
DIN JUDEȚUL SĂLAJ

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.
Ioan Sigismund Zapolya - principele Transilvaniei
500 de ani de la reforma catolică
Asociația colecționarilor din Sălaj
Aici stau și nu pot face altfel
Au trecut mai bine de 500 de ani de la începutul Reformei religioase, moment important în istoria Europei. Pe 31 octombrie 1517, Martin Luther a inițiat Reforma Protestantă din dorința de a reforma Biserica Catolică. Prin cele 95 de teze expuse pe ușa Bisericii Tuturor Sfinților din Wittenberg și prin ruptura de Biserica Catolică a început o nouă eră a bisericii creștine. Reforma a cuprins treptat toată Europa, patimile stârnite și refuzul de a retracta la solicitarea Papei Leon al X-lea o parte dintre teze, a dus la excomunicarea lui Luther și mai apoi la războaie sângeroase. Transilvania nu a făcut excepție și deși aici nu au avut loc războaie religioase, stările formate de sași, secui și unguri au trecut repede la Reformă. În timp s-au cristalizat bisericile luterane, calvine și unitariene, fiecare fiind o ramură a protestantismului. Deși s-a încercat convertirea românilor la noua religie, acest proces a fost unul fără rezultate notabile. Totuși, Reforma a însemnat pentru românii transilvăneni posibilitatea de a avea cărți tipărite în limba română, iar școlile s-au deschis pentru elita românească. 
Ioan Sigismund Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund, în limba maghiară János Zsigmond Zápolya a fost rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din anul 1570), sub numele de Ioan Sigismund, care s-a născut la data de 7 iulie 1540 la Buda și a decedat la data de 10 martie 1571 la Alba Iulia. El a purtat prima dată titlul de principe al Transilvaniei. A fost fiul lui Ioan Zapolya și al Izabelei, regină a Ungariei și fiica regelui Sigismund I al Poloniei. În anul 1568, sub conducerea lui Ioan Sigismund Zápolya, are loc la Dieta de la Turda, declarația de toleranță religioasă față de confesiunile religioase recunoscute oficial în Transilvania, și declararea a patru religii oficiale – catolicismul, calvinismul, luteranismul și unitarianismul (Edictul de la Turda). Aceasta e prima declarație de toleranță religioasă din Europa, într-o epocă dominată de lupte interconfesionale. Prin Tratatul de la Speyer, încheiat la 16 august 1570, a renunțat la pretenția asupra coroanei Ungariei și l-a recunoscut pe împăratul Maximilian al II-lea drept rege al Ungariei, iar acesta din urmă l-a recunoscut drept principe al Transilvaniei și al Partium-ului. Este înmormântat în Catedrala Sfântul Mihail din Alba Iulia. Medalia de mai sus s-a confecționat în trei variante de metale în compoziție. Un număr de 26 de medalii s-au confecționat din argint cu puritatea de 99,9%, 32 de medalii sunt de cupru, și cinci medalii din alamă, toate cu acealași avers și revers, rotunde cu diametrul de 50 milimetri și greutatea cuprinsă între 50,1 – 50,6 grame.
14 / 27 august 1916 - 100 de ani de la intrarea României 
în primul război mondial 
Asociația colecționarilor din Sălaj
Alianța națională pentru restaurarea monarhiei
Ordinul "Mihai Viteazul" - instituit de regele Ferdinand 
Ferdinand I, Rege al României, Principe al Romaniei, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, (născut 24 august 1865 la Sigmaringen şi decedat 20 iulie 1927 la Sinaia) a fost rege al României din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. Din anul 1890 a fost membru de onoare al Academiei Române , iar între anii 1914 şi 1927 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii. 
Ordinul Militar de Război "Mihai Viteazul"
Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul” este cea mai înaltă distincție militară de război a României, instituită de regele Ferdinand prin Înaltul Decret nr. 2968 din 26 septembrie 1916 și ratificată prin Înaltul Decret nr. 3249 din 21 decembrie același an. Ordinul era destinat a răsplăti „faptele excepționale de război ale ofițerilor care s-au distins în fața inamicului”. Conform articolului 1 acesta era organizat pe trei clase III, II și I - cu precizarea expresă că „nimeni nu poate obține o clasă superioară dacă nu este decorat cu clasa III”. Ordinul a fost atribuit pentru prima dată la 28 septembrie 1916 unui număr de 9 ofițeri români care s-au distins în Bătălia de la Turtucaia și operațiile militare inițiale din Dobrogea. Începând cu anul 1927 cei care erau distinși cu acest ordin au început să beneficieze și de niște drepturi materiale (împroprietărirea gratuită cu un lot de 25 hectare teren arabil, acordarea unui lot de casă de 500 metri pătrați și gratuități pe mijloacele de transport ale statului). Distincția de deasupra s-a emis pe timpul domniei regelui Ferdinand, iar cele de mai jos pe timpul regelui Mihai. 
Totodată, începând cu anul 1931 a fost creată și prima uniformă specifică a ordinului (constând dintr-o mantie de culoare albă pe care este aplicată crucea ordinului, confecționată din postav de culoare albastră. Ca acoperământ de cap, decretul prevedea o cușmă din blană de miel de culoare albă). 
Inițial ordinul (organizat pe trei clase), se acorda „exclusiv pentru fapte excepționale de război ofițerilor care s-au distins în fața inamicului” și nu se putea conferi decât începând cu clasa a III-a. Ulterior prevederea ca distincția să fie acordată exclusiv pentru fapte de arme în fața inamicului a fost modificată, în sensul de a permite decorarea și a ofițerilor aflați la comanda sau în statele majore ale marilor unități luptătoare, ale căror forțe au reputat victorii importante. Numărul membrilor este nelimitat. Ordinul se prezenta astfel: cruce treflată, smălțuită albastră și cu marginile de aur; în centru ei, cifra de aur încoronată a regelui, iar deasupra, coroana regală de aur. Pe revers crucea era smălțuită tot în albastru și avea înscris anul emiterii. Panglica era de culoare roșie-vișinie, cu dungi de aur la margini. 
Ordinul clasa I consta într-o cruce cu dimensiunea de 6 centimetri și se purta în piept pe partea stângă. Ordinul clasa II este identic cu cel de clasa I doar că la partea superioară deasupra coroanei este aplicat un inel prin care trece o panglica de culoare vișinie, lată de 37 mm cu margini aurii de 3 mm ordinul purtându-se atârnat de panglică la gât. Ordinul clasa III consta într-o cruce de doar 4 centimetri având deasupra coroanei un inel prin care trecea panglica, ordinul purtându-se totuși pe partea stângă a pieptului. Atunci când ofițerii purtau pe piept și alte decorații, Ordinul Mihai Viteazul era dispus primul din stânga. Distincția de mai sus (Ordinul Mihai Viteazul cu spade) s-a instituit prin Decretul Regal nr. 1935 din 18 octombrie 1944 și s-a acordat doar pentru fapte de arme săvârșite după 23 august 1944. Modelul are pe avers cifra încoronată a regelui Mihai iar pe revers, central, anul „1944”.
Insigna - Mihai Eminescu
120 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu
Ce-ți doresc eu ție dulce Românie
1850 - 15 ianuarie 2010 - Zalău
Insignă realizată de numismatul Stelian Brânzei - Botoșani
Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.
75 de ani de la înființarea Liceului 1919 - 1994
Liceul Simion Bărnuțiu - Șimleul Silvaniei 
Colegiul National "Simion Barnutiu" (CNSB), prestigioasa unitate de invatamant, este una dintre cele trei institutii de invatamant liceal care se gasesc in orasul de la poalele Magurii, pe strada 1 Decembrie 1918, la nr. 49B. Liceul a fost infiintat de catre dr. Ioan Ossian, in 1919, ca prima institutie de invatamant din zona. Ctitorul acestei scoli, Ioan Ossian-martir al dictaturii comuniste din Romania, a fost si dascal si director al Liceului "Simion Barnutiu" timp de 21 de ani. Numele liceului a fost dat in memoria marelui revolutionar pasoptist, Simion Barnutiu, care a absolvit in 1820, in acest oras, cursurile scolii gimnaziale. Istoricul liceului se impleteste strans cu istoricul zonei si a comunitatii pe care a deservit-o in cei 89 de ani de la infiintare. De peste trei sferturi de veac, acest liceu reprezentativ al Tarii Silvaniei a propulsat mii de tineri spre invatamantul academic, de aceea nenumarate generatii de intelectuali se mandresc cu faptul ca au pasit pragul acestei scoli pe drept numita si unitate scolara etalon. Institutia a primit denimirea de "Colegiu National" in data de 1 septembrie 2004. Aici învață aproximativ 700 de elevi repartizați în 31 de clase. Colegiul "Simion Barnutiu" este unul dintre liceele carora li s-au recunoscut meritele deosebite in activitatea desfasurata in cadrul programelor europene. I-a fost acordata diploma de merit pentru rezultatele deosebite in managementul unitatii de invatamant, a obtinut titlul de "Scoala europeana", pentru modul de gestionare a programelor europene. Liceul benefeciază de aplicația TeleCatalog. TeleCatalog este o aplicatie informatica prin intermediul careia se asigura o cat mai buna colaborare intre partenerii implicati in procesul educational: scoala-elev-familie. Aplicatia permite accesul parintilor la informatii privind notele si absentele elevilor, utilizand internetul, precum si realizarea de rapoarte privind activitatea scolara a elevilor (evolutia absentelor pe perioade determinate pe clase, elevi sau materii; evolutia pe discipline a tuturor elevilor din scoala, diagrame in functie de medii, de absentele elevilor, de numarul de corigenti pe scoala, calcul facil de medii la sfarsit de semestru sau an scolar, studiul comparativ al claselor etc.).
Simion Bărnuțiu s-a născut la data de 21 iulie 1808 la Bocșa - Sălaj și a decedat la data de 28 mai 1864 la Sânmihaiu Almașului. El a fost un om politic român, istoric, filozof și profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluției de la 1848 din Transilvania. 
Șimleu Silvaniei, în maghiară Szilágysomlyó, în traducere Șimleu Sălajului, în germană Schomlenmarkt este un oraș în județul Sălaj, provincia istorică Crișan, România. Conform recensământului din anul 2011, Șimleu Silvaniei avea o populație de 14436 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 60,47%, maghiari – 20,78%, romi – 8,94%, și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura confesională actuală a populației orașului se prezintă aproximativ astflel: ortodocși – 51,96%, reformați – 13,37%, romano catolici – 8,75%, baptiști – 7,68%, greco catolici – 5,76% și restul – nedeclarată sau altă religie. Orașul este situat în nord-estul regiunii Crișana, în partea de vest a județului Sălaj, la o distanță de 29 kilometri, față de municipiul, reședință de judeș - Zalău.Acestui oraș îi sunt arondate și localitățile învecinate Bic, Cehei și Pusta. Localitatea a fost atestată prima dată documentar în anul 1251, când, într-un act emis la Alba Iulia, se amintește de  Vathasomlyowa, prima denumire cunoscută a localității; în 1429  devine târg și este cunoscut sub denumirea de oppidum Somllyo, iar la 1854 este cunoscut ca Szilágy-Somlyó. Enumăr mai jos câteva dintre atracțiile turistice ale acestui oraș: ruinele cetății Bathory (secolul al XVI-lea), biserica catolică cu o ușă din anul 1532, sinagoga (anul 1876), biserica ortodoxă Cehei (anul 1765)  și biserica reformată (anul 1730). Sus am postat logo-ul și o poză cu sediul Primăriei din Șimleul Silvaniei. 
Insigna - Zalău 95 ani - Marea unire 1918 - 2013 
La 1 decembrie 1918 Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 delegaţi şi sprijinită de peste 100000 de persoane adunate la eveniment din toate colţurile Ardealului şi Banatului, a adoptat o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor din Transilvania şi întreg Banatul cu România. Ziua de 1 decembrie 1918 marchează bilanţul luptei pentru întregirea statală, care vine să încununeze precedentele acţiuni ale fraţilor din Basarabia 27 martie 1918 şi Bucovina 28 noiembrie 1918. Poporul român a valorificat conjunctura internaţională creată în urma primului război mondial şi a ştiut să se afirme în contextul mişcării de eliberare a popoarelor şi al victoriei principiului naţionalităţilor în Europa.
Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională proclama: deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare, egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională, înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic, desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti, reforma agrară radicală precum și aceleaşi drepturi şi avantaje muncitorilor români ca şi muncitorilor din statele europene dezvoltate. Legea Unirii a fost ratificată prin decretul lege nr. 3631 din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I şi votată în unanimitate de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 29 decembrie 1919.
Zalău (în maghiară Zilah, în germană Zillenmarkt) este un municipiu, reședința și cel mai mare oraș al județului Sălaj, provincia istorică Crișana, România. Conform recensământului din anul 2011, orașul avea o populație de 56202 locuitori.  Descoperirile arheologice de pe teritoriul municipiului Zalău au pus în evidență dovezi ale existenței umane în aceste locuri încă din neolitic, respectiv cu cca. 6500 de ani în urmă. Monedele dacice descoperite în perimetrele arheologice din zona centrală a municipiului, de pe Valea Miții și din vestul orașului, la care se adaugă importante elemente aparținătoare culturii romane, atestă continuitatea locuirii dacice în acest areal și dezvoltarea unor relații de ordin economic cu orașul Porrolissum. Prima mențiune scrisă cu privire la Zalău se află în Gesta Hungarorum, numită și Cronica lui Anonymus (notar al regelui Bela al III-lea al Ungariei)), lucrare apărută în jurul anului 1200. În baza acestei surse, Zalăul va fi existat ca așezare încă din jurul anului 900. După marea invazie mongolă, care a pustiit orașul în anul 1241, Zalăul a ajuns în 1246 sub administrația Episcopiei Catolice de Oradea. Această tutelă s-a menținut până în anul 1542, când Zalăul a intrat în componența Principatului Transilvania. Din 1968 orașul este reședință de județ, iar în anul 1979 devine municipiu. Sus am postat stema municipiului Sălaj, iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură, dar și trimiteri poștale ilustrate, din vremuri diferite, din acest oraș.
Cazarma General Dragalina
Fântâna cu îngerași din Piața Iuliu Maniu
Liceul român de stat
Muzeul de artă Ioan Sima
Statuia Turul
Primăria
Casa de cultură
Catedrala reformată
Clădirea Transilvania (fostul Teatru orășenesc)  
Centrul militar județean
Colegiul reformat Wesselenyi
Strada Kiraly
Hotelul Royal
Hotelul Briliant Plaza
Biserica greco-catolică
Parcul
Trimitere poștală
Strada Racokzy
Hotel Transilvania
Piața Mihai Viteazul

Sălaj este un județ situat în nord-vestul României, la limita dintre provinciile istorice Crișana și Transilvania, cu reședința la Zalău. Județul se întinde pe o suprafață de 3864 kilometri pătrați numărând în prezent aproximativ 224000 de locuitori. În ce privește etnia locuitorilor județului statisticile arată că aproximativ 69% sunt români, 23% sunt maghiari, iar restul alte etnii. Din punct de vedere teritorial-administrativ județul este compus din; 1 municipiu – Zalău, 3 orașe - Șimleu Silvaniei, Cehu Silvaniei și Jibou precum și 57 de comune. Sus am postat stema și harta județului iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură, trimiteri poștale ilustrate, din vremuri diferite, dar și alte frumoase locuri de vizitat, din județul Sălaj.
Rezervația geologică - Grădina zmeilor
Băile - Bizușa
Vedere - Gârbou
Păstrăvăria - Tușa
Băile - Boghiș
Rezervația Izvoarele Barcăului
Biserica - Strâmba
Cetatea - Almaș
Sinagoga - Șimleul Silvaniei
Biserica de lemn - Chechiș
Castelul Wesselenyi - Jibou
Cetatea Bathory - Șimleul Silvaniei
Poarta Porolissum - Moigrad
Grădina botanică - Jibou 
Mănăstirea - Bic
Vedere - Hida
Vedere - Jibou 
Banca națională a României - Șimleul Silvaniei
Pod peste Crasna - Șimleul Silvaniei
Școla de fete - Șimleul Silvaniei
Vedere - Șimleul Silvaniei
Trimitere poștală - Tihău

_________ooOoo__________

PERSONALITĂȚI POLITICE
PE BANCNOTELE LUMII
Rose Lomathinda Chibambo, om politic 
din statul Malawi,  născută în anul 1928

Detaliu vignetă de pe un notgeld austriac 
(bancnotă locală de necesitate)

Câteva ornamente decorative periferice 
de pe acțiuni olandeze

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 30.05.2018