luni, 12 decembrie 2016

MEMORIA CĂRȚII POȘTALE - AEROPORTUL BĂNEASA ȘI BĂILE EFORIEI DIN BUCUREȘTII



Aeroportul Internațional București Băneasa Aurel Vlaicu”, cunoscut înainte ca Aeroportul Băneasa, este din punct de vedere al traficului de călători al doilea ca mărime din România, după Aeroportul Internațional Henri Coandă” – București, Otopeni. 
Aeroportul Băneasa a fost inaugurat în anul 1920, fiind situat în partea de nord a orașului, la altitudinea de 90 de metri, pe o suprafață de 128 de hectare și dispunând de o pistă de decolare-aterizare lungă de 3200 de metri și lată de 60 de metri. În  anul 1909, Louis Bleriot efectuează primele zboruri pe terenul hipodromului particular de la Băneasa - o porțiune din vechea moșie a contesei de Montesquiou. La 1 august 1912, Liga Aeriană Română, condusă de principele George Valentin Bibescu  înființează la Băneasa o școală de pilotaj pentru piloți militari. Mai târziu, aerodromul devine aeroport; se adaugă o școală de pilotaj pentru piloți civili și Aeroclubul Regal Român. În anul 1920 se înființează Compania de Navigație Aeriană Franco-Română, prima companie de transport aerian din lume, pentru pasageri, mărfuri și poștă. 
În anii 1947 – 1952 se construiește noua clădire a aerogării Băneasa, care are formă de elice cu trei pale. 
Pe aeroportul Aurel Vlaicu au aterizat în timp multe personalități internaționale, printre care și Papa Ioan Paul al II-lea, Prințul Albert al II-lea de Monaco, omul de faceri Bill Gates și cântăreața americană Madonna. În anul 2011 traficul de persoane pe acest aeroport a fost de 2,4 milioane de persoane.

Clădirea Băile Eforiei din București a existat în centru orașului undeva aproape de intersecția bulevardului Elisabeta cu Calea Victoriei, pe lângă Cercul militar Național de astăzi. În anul 1882 Eforia Spitalelor Civile a obţinut un teren unde a fost construit, în 1886, Palatul Eforiei Spitalelor Civile (azi Primăria Sectorului 5). În cadrul acestui edificiu a fost construită o baie publică modernă denumită, ca atare, Băile Eforiei. Aceasta dispunea de instalaţii moderne, având cabinete de hidroterapie şi masaj. 
Pe porţiunea dinspre bulevard, imobilul cuprindea apartamente, birouri şi magazine, iar în zona opusă, dinspre strada Eforie (fostă Domniţa Anastasia), a fost deschis cinematograful Eforie, în care azi este Cinemateca. A fost însă o vreme în care bucureștenii de rând au făcut un adevărat cult pentru igiena corporala și așteptau cu nerăbdare ziua din săptămână în care mergeau să se relaxeze și, de ce nu, să socializeze în aburii fierbinți dintr-o unei baie publică. Mai ales că apa caldă nu era la îndemâna oricui. Era un lux rezervat celor cu dare de mână și celor care locuiau în blocurile construite după anul 1918. Cert este că prin anul 1937, România avea o baie la fiecare 2000 de locuitori și devansa la acest capitol țari considerate „mult mai avansate” la acea vreme.

***

O PASTILĂ DE UMOR
UN DIALOG EPIGRAMATIC
O VORBĂ DE DUH
DE LA ÎNAINTAȘI

__________xxx__________

O PLACHETĂ ȘI
CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc. 

Conform  DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române),  PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi  se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).
Insigna - Trupele de geniu 1859
Exegi monumentum aere perenius
(Realizarea unor lucrări durabile)
Conform DEX, Geniul este o armă (specialitate militară) care se ocupă cu executarea unor lucrări de fortificaţii, drumuri, şanţuri, locaşe în teren pentru personal şi tehnică militară, cu construirea de poduri, diguri, baraje, puţuri pentru alimentare cu apă precum şi efectivele umane care fac parte din aceasta specialitate. Geniştii sunt trupe auxiliare foarte utile pentru realizarea succesului în luptă. Necesitățile impuse de dezvoltarea şi modernizarea organismului militar românesc, conjugate cu cele ale economiei naţionale, l-au determinat pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, pe ceilalţi factori de decizie militară să pună bazele unor arme noi.
În acest context ia fiinţa arma Geniului prin crearea în anul 1859 în Moldova a primei subunităţi române de geniu, Batalionul 1 Geniu, prin abrobarea data la 31 mai 1859 de domnitorul Alexandru Ioan Cuza pe Raportul Consiliului de Ministrii nr. 1902. Un an mai târziu, corpul de geniu instituit prin ordonanţa din 31 mai 1859, va spori prin înfiinţarea unui al doilea batalion în Tara Româneasca, care împreuna cu cel din Moldova vor constitui întâiul regiment de geniu. Primele batalioane de geniu ale ostirii române aveau un efectiv de 1000 de oameni fiecare, împărţiţi în patru companii. Comandant al acestor subunităti a fost numit căpitanul, ulterior maiorul, Panait Donici, care s-a numărat printre organizatorii trupelor de geniu din ţara noastră.
 
Insigna - Specialist clasa I - Muzici militare
Forțele militare ale oricărui stat, deci și ale țării nostre, sunt categorisite pe diverse specialități militare de pregătire și instruire. În baza unor baremuri dinainte stabilite militarii sunt testați periodic asupra nivelului de pregătire și, dacă corespund acestor baremuri sunt declarați specialiști de clasă și distinși cu insigne de Specialist de clasă 1, 2 sau 3, diferite ca model de la o specialitate militară la alta. Obținerea unei asemenea distincții, meritorii atrage uneori după ea o promovare în funcție și întotdeauna o creștere neînsemnată a soldei lunare.


Muzica militară este constituită dintr-un corp de cadre militare, ofiţeri şi subofiţeri, care folosesc instrumente muzicale de fanfară, de unde şi-au luat şi numele de fanfară militară. Fanfarele militare sunt constituite pe lângă marile unităţi ale armatei şi jandarmeriei.Prin concertele susţinute de către acestea se ridică moralul trupelor combatante, se cimentează o relaţie de comunicare firească între structurile militare şi societatea civilă şi se prezintă tradiţia militară a armatei române în faţa celorlalte armate ale lumii.  
Insigna - Campionatul coop.meșteșugărească I
Cooperaţia meşteşugărească reprezintă astăzi o alternativă socio-economică, realizată prin intermediul şi în folosul oamenilor, având ca scop amplificarea solidarităţii sociale şi întrajutorarea membrilor cooperatori, participând în acelaşi timp activ la dezvoltarea comunităţilor locale din care aceştia fac parte. Sunt astfel integrate principalele trăsături specifice ale sectorului: libertatea de acţiune economică, responsabilitatea individuală şi securitatea socială. Sectorul cooperatist meşteşugăresc, bazat pe proprietatea privată a meşteşugarilor asociaţi, şi-a demonstrat de peste 130 de ani viabilitatea şi implicarea în dezvoltarea economiei şi societăţii româneşti. Începuturile cooperaţiei meşteşugăreşti din România datează din anul 1879 când a fost înfiinţată prima organizaţie de acest fel – „Societatea meseriaşilor de încălţăminte” (Bucureşti). Uniunea Naţională a Cooperaţiei Meşteşugăreşti – U.C.E.C.O.M. a luat fiinţă în anul 1951, fiind reorganizată în anul 2006 (în baza Legii nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei), având permanent, de la înfiinţare până în prezent, rolul de organizaţie de reprezentare a cooperaţiei meşteşugăreşti, la nivel naţional şi internaţional.  
Insigna - SRSC (Societatea pentru Răspândirea Științei și Culturii)
În perioada comunistă, în cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist Român, a funcționat o structură specializată responsabilă de propunerea unor măsuri propagandistice atât din punct de vedere politic cât și religios și care s-a numit Secția de Propagandă și Agitație. Din inițiativa acestei secții începând cu anul 1950 un rol propagandistic important îi va revenii Societății pentru Răspândirea Științei și Culturii (prescurtat SRSC), care își propunea să lumineze oamenii prin intermediul științei și să-i facă pe aceștia să înțeleagă că schimbările meteorologice, apariția omului precum și alte fenomene pot fi explicate de către știință care, spun propagandiștii, demonstrează faptul că nu avem de-a face cu Dumnezeu. Deci această societate se înscria în arsenalul bogat de căi și mijloace aruncat de Partidul Comunist Român în lupta pentru realizarea obiectivului său strategic – formarea omului nou, constructor și apărător conștient al societății socialiste multilateral dezvoltate.”  
Placheta - UGIR 1903 
(Uniunea generală a industriașilor din România) 
XXV ani de la înființarea
Uniunii generale a industriașilor din România 
Uniunea Generala a Industriașilor din România (U.G.I.R.) și-a făcut simțită prezența în viața economică a României încă de la începutul cristalizării activității industriale. Astfel la 23 martie 1891 un grup de industriași din București pune bazele Asociatiei “Industria”, ocazie cu care se manifestă primele luări de poziție în favoarea încurajării și protejării industriei naționale. La data de 27 ianuarie 1903, Asociația “Industria” ia denumirea de Uniunea Generala a Industriașilor din România (U.G.I.R.) mărindu-și aportul la dezvoltarea economică a țării. În perioada interbelică, bazându-se pe o structură organizatorică solidă și pe aportul gândirii și acțiunii celor mai puternici industriași ai perioadei, U.G.I.R. a contribuit la o înflorire fără precedent a activității industriale, ceea ce a reprezentat un aport substanțial la creșterea avuției naționale și impunerea României ca un partener important în operațiunile de comerț exterior ale vremii. Începand cu anul 1924, U.G.I.R. devine membru fondator al Organizației Internaționale a Muncii de la Geneva. În perioada interbelică UGIR a deținut o poziție cheie, reușind ca printr-o politică permanent adaptată situațiilor create, să-și aducă un aport substanțial la sprijinirea materială a acțiunilor militare ale României, reușind menținerea independenței economice totale a țării în acea perioadă grea. Odată cu instaurarea puterii comuniste, activitatea U.G.I.R. a cunoscut un puternic regres ca urmare a unor acțiuni brutale de impunere a mecanismelor noului sistem economic bazat pe centralism și pe proprietatea statului. În anul 1948, printr-o Hotărâre a Consiliului de Ministrii, UGIR este desființată, iar membrii sunt supuși la numeroase persecuții și privațiuni, unii din ei fiind chiar suprimați. După evenimetele din Decembrie 1989 UGIR își reia activitatea (27 septembrie 1992). Uniunea Generală a Industriașilor din România – U.G.I.R., este o organizație patronală națională de tip confederativ. De la reluarea activității, UGIR a luptat pentru promovarea în relațiile economice a liberei inițiative și a principiului concurenței loiale cu scopul realizării în România a unei economii de piață de succes, a unei economii reale cu capital majoritar privat.
Sediu central al UGIR este situat în București, pe strada George Enescu, numerele 27 – 29, sectorul 1. Palatul Uniunii Generale a Industraișilor cuprinde cuprinde un ansamblu de birouri, săli de primire, sală de conferinţe, săli de expoziţie şi anexe, fiind o construcţie cu două subsoluri, parter şi cinci etaje, ultimul în retragere. Compus din două laturi dublu tract, imobilul are un plan în L cu laturile sensibil egale şi capetele încheiate cu două calcane  în unghi. Pe nivelul curent, corpul orientat spre sud  (strada George Enescu)  are încaperile majore (4 birouri generos dimensionate - două la aliniament și două în retragere) orientate spre faţada principală, întorcând spre faţada de nord un singur birou, casa scării şi două încăperi anexe. Latura orientată spre curte cuprinde pe ambele laturi birouri de dimensiuni mai mici, încheindu-se cu volumul scării secundare. Corpurile se intersectează în dreptul scării principale, fără marcarea articulaţiei. Tratarea faţadelor accentuează imaginea unui volum compact  dominat de plinuri. Faţada principală, compusă simetric are ţn centru ordinul colosal al celor patru coloane fără capitel ce se ridică pe înalţimea a patru etaje. Pe cele două  plinuri laterale, ferestrele dispuse în ax, sunt cuprinse într-un ancadrament continuu ce accentuează verticala. Întoarcerea pe latura de vest a acestui plin decrosat, contribuie la masivitatea volumului. Compoziţia faţadei  principale este susţinută de şase panouri, amplasate pe plinurile dintre ferestre, cu basoreliefuri reprezentând munca fizică, operă a sculptorului Mac Constantinescu. Ferestrele etajului întâi şi accesele sunt prevazute cu grilaje ornamentale Art-Deco. Faţada secundară se compune din trei elemente principale : plinul major situat spre colţul de sud vest, cu câte  un singur gol axial  pe primele două niveluri ;  planul  central al corpului de birouri cuprinzând la cota inferioară o suită de ferestre verticale, separate de coloane angajate unificate printr-un antablament şi planul scării secundare cu un gol axial  vitrat vertical continuu şi cornişa înălţată la nivelul ferestrelor etajului în retragere. Faţadele posterioare exprimă raporturile plin gol rezultate din organizarea planului. Nivelul în retragere al etajului cinci are cornişa suprainălţată, citindu-se ca un antablament general. Materialul de finisaj al faţadei principale (cuprinzând şi întoarcerea timpanului pe colţul de sud-vest) este travertinul de Deva. Celelalte faţade sunt finisate cu tencuială cu praf de piatră. La interior holul principal şi casa scării principale sunt placate cu travertin având pardoseli de marmură. 
___________ooOoo___________

PERSONALITĂȚI POLITICE 
PE BANCNOTELE LUMII
Francisco Macías Nguema (născut Mez-m Ngueme; în dialect african Masie Nguema Biyogo Ñegue Ndong) a fost un om politic și de stat din Guineea Ecuatorială, care s-a născut la data de 1 ianuarie 1924 și a decedat la data de 29 septembrie 1979. Și-a servit țara ca președinte al statului în perioada anilor 1968 – 1979.

Detaliu vignetă de pe o bancnotă românească

Câteva ornamente decorative periferice 
de pe acțiuni belgiene

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 12.12.2016

duminică, 11 decembrie 2016

MONUMENTE ALE EROILOR BUZOIENI - COMUNA BĂLĂCEANU


Bălăceanu este o comună a județului Buzău, formată numai din satul de reședință cu același nume. Comuna se află în estul județului, la limita cu județul Brăila și este străbătută de pârâul Bălăceanu, care se varsă în lacul Jirlău și apoi în râul Buzău  Comuna este străbătută de șoseaua județeană DJ203, care o leagă de Râmnicu-Sărat spre nord-vest și spre sud-est de Făurei și mai departe de Însurăței. Din acest drum, la Bălăceanu se ramifică DJ220 care leagă comuna de Poșta Câlnău și DN2. La recensământul din anul 2011 comuna a numărat 1632 locuitori din care: 93,19 % - români, 2,38 % - romi și restul – alte etnii sau nedeclarată. Din punct de vedere confesional 95,34 % sunt ortodocși iar restul – alte religii sau nedeclarată. La sfârșitul secolului al XIX-lea, localitatea a fost reședința plășii Râmnicul de Jos din județul Râmnicu Sărat. În anul 1925, comuna a fost inclusă în plasa Orașul a aceluiași județ și avea 1674 de locuitori. În anul 1950, comuna a fost inclusă în raionul Râmnicu Sărat al regiunii Buzău și din 1952 al regiunii Ploiești. Din anul 1968 este structură administrativă a județului Buzău.
Deasupra admiri fotografiile a două clădiri reprezentative ale comune buzoiene Bălăceanu. În această localitate Bălăceanu există un singur monument pentru cinstirea eroilor localnici din cele două războaie mondiale.
Monumentul se prezintă sub forma unei cruci de metal postate pe un soclu de beton pe care fost săpată inscripția ”Cinstire și veșnică pomenire eroilor 1916 - 1919”. Pe părțile laterale ale soclului sunt montate plăci metalice pe care abia se mai disting numele a 78 de eroi locali. În data de 15 august 1993 pe fața crucii a fost montată o placă metalică cu inscripția “Cinstire eroilor căzuți în luptele pentru apărarea patriei și libertății. Printre acești eroi ai neamului se află și fii acestui sat - 1942” sub care sunt trecute numele a patru eroi căzuți pe frontul de est, în cel de-al doilea război mondial. Monumentul este înconjurat de morminte false, pe crucile cărora se disting foarte greu numele unor eroi locali. Acest monument necesită o restaurare grabnică.

***

O PASTILĂ DE UMOR
UN DIALOG EPIGRAMATIC
O VORBĂ DE DUH
DE LA ÎNAINTAȘI

__________xxx_________

O PLACHETĂ,
CÂTEVA MEDALII ȘI INSIGNE
DIN JUDEȚUL CONSTNAȚA

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc. 

Conform  DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române),  PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi  se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).
Insigna - Memorialul George Mâță - Constanța 2006 (lupte)
De-a lungul timpurilor, luptele libere la români s-au constituit în forme de manifestare a identităţii naţionale, prin concursuri ad-hoc, în cadrul sărbătorilor populare, unde tinerii îşi măsurau puterile. In privinţa sporturilor de luptă practicate cu diverse ocazii pe teritoriul românesc amintim;
a) „Harţa” – sau turnirul, cunoscut şi practicat în Ţara Românească. Cronicarii vremurilor amintesc de participarea unei echipe de cavaleri români în anul 1414 pe timpul domniei lui Mircea cel Bătrân la Buda (Ungaria) iar Vlad Ţepeş a fost chiar premiat la o astfel de întrecere în Austria. Există chiar şi o baladă, care s-a păstrat de-a lungul timpului şi care redă extrem de expresiv detalii privind această formă de întrecere;
b) „Pehlivănia” – sau lupta corp la corp, cunoscută şi practicată în Dobrogea. In anul 1679 Ion Neculce povesteşte despre o logodnă precizând că românii „s-au veselit două săptămâni cu feluri de feluri de muzici şi de giocuri şi de pehlivani şi de pusei. …adusese şi un pehlivan hindiu harap carele făcea jocuri minunate şi nevăzute pe locurile noastre, iute om era şi vârtos.”
c) „Trânta” – cunoscută ca fiind o componentă de bază din categoria jocurilor atletice autohtone, care prin afinitatea sa în rândul tinerilor şi prin efectele asupra calităţilor fizice şi morale ale practicantţilor a constituit permanent motiv de inspiraţie pentru creatorii de folclor. Aria de de răspândire a trântei a fost largă, aceasta îmbrăcând pe alocuri caracteristici specifice zonei de practicare. Cele mai cunoscute forme de practicare ale trântei au fost: lupta ciobănească; lupta oltenească sau de curea (cu sau fară piedică); lupta dreaptă cu apucare în cruce; lupta cu fixarea brâului și lupta cu piedică. Prin diversitatea formelor sale, prin ecoul căpătat in folclor şi prin personajele pe care ie-a păstrat vii de-a lungul timpului, trânta – putem afirma fară riscul de a greşi – a contribuit la îmbogăţirea tezaurului cultural românesc. Culegătorii de folclor au remarcat adesea frecvenţa cu care apare „lupta pe cinstite” sau trânta în diverse balade sau legende, transmise prin viu grai de-a lungul timpului. Poveştile populare avându-l ca erou pe Făt-Frumos constituie exemple grăitoare privind aprecierea de care se bucura trânta ca modalitate de a soluţiona pe calea cea mai dreaptă orice conflict sau vrajbă. Baladele lui Mihu Copilu, Vidra, Ghiţă Cătănuţă, Gheorghiţă Zătrean, Păunaşul Codrilor etc. reflectă fiecare în parte secvenţe ale „luptei pe dreptate” şi evidenţiază profilul loial, cinstit şi plin de virtute al învingătorului în lupta sa împotriva răului. Mulţi ani mai târziu (în jurul anilor 1960), valanţele creatoare născute prin practica trântei de către tineretul din mediul rural au fost remarcate şi de către conducerea comunistă a României. Astfel „trânta sub formă de luptă dreaptă cu apucare în cruce…a fost introdusă cu ani în urmă în cadrul spartachiadei tineretului iar din anul 1968 începe să se desfăşoare Campionatul Naţional Sătesc de Trântă dotat cu Cupa U.T.C. în cadrul activităţilor sportive de masă sub egida Daciadei. Apreciind efectele pozitive ale practicării trântei asupra organismului, precum şi aptitudinile tinerilor de la sate pentru practicarea acestui sport naţional, Ministerul Educaţiei şi învăţământului (n.a. de la acea vreme) a hotărât, începând cu anul 1985, introducerea trântei în Programa şcolară de educaţie fizică din mediul sătesc, la clasele VII- VIII şi IX-X. ”  Campionatul naţional sătesc de trântă s-a desfăşurat în cadrul a patru etape: – etapa locală (pe asociaţie sportivă); – etapa pe comună; – etapa pe judeţ; – finala pe ţară; Competiţia s-a organizat exclusiv pentru tinerii de la sate având vârsta cuprinsă între 14-19 ani, ce concurau în limitele a 6 categorii de greutate (56, 62, 68, 76, 87, + 87kg) iar aceştia nu trebuiau să fie legitimaţi la vreo secţie sportivă de profil, neavând clasificare sportivă. In privinţa regulilor de desfăşurare a competiţiilor de trântă, corpul de arbitri, suprafaţa de luptă, echipament de concurs şi chiar tehnica de luptă s-au remarcat similitudinicu competiţiile de lupte greco-romane. Dacă trânta s-a perpetuat în timp la nivelul mediului rural, dezvoltarea luptelor sportive în România s-a produs în mediul urban. Primul contact al mişcării sportive româneşti cu luptele competiţionale s-a petrecut în ultima decadă a sec XIX sub forma franceză acestora (lupte greco-romane). Această formă de pionierat a luptelor de concurs era făcută cunoscută publicului amator pe arenele circurilor de către luptători străini (în special francezi), profesionişti.  Prima menţionare a acestui tip de eveniment se consemnează în anul 1892 când pe arena circului „Sidoli” din Bucureşti se produc primele demonstraţii de lupte profesioniste sub conducerea francezului Doublier care a dat şi primele lecţii particulare. Un an mai târziu, în 1893, cu ocazia unei serbări desfăşurate în parcul Cişmigiu din Bucureşti au avut loc şi primele „întreceri între puternici”. Aceste evenimente aveau un caracter sporadic dar au trezit interesul publicului amator de evenimente sportive şi după o scurtă acalmie, în 1900 şi 1901 am fost iarăşi vizitaţi de luptători străini care şi-au etalat virtuţile şi abilităţile pe arena circurilor. Urmarea imediată a apetitului demonstrat de către publicul român pentru astfel de evenimente a fost organizarea unor aşa-zise „Campionate ale României” numite impropriu astfel, şi care aveau principal obiectiv câştigul financiar. Cu prilejul unui astfel de eveniment în 1902 se face remarcat şi primul luptător român cu reale calităţi, pe numele său Mitică Dona care îşi începe la scurtă vreme activitatea internaţională, participând la o serie de turnee tot în cadrul circurilor. După anul 1905 au început să apară şi primele societăţi sportive cu profil de lupte. Astfel, s-a organizat un concurs de lupte pe plan local de către „Societatea centrală română de arme şi dare la semn” (Societatea Tirul) iar medalia de aur a fost adjudecată de către acelaşi M. Dona. (Sursa NET - Federatia romană de lupte - Apariţia şi dezvoltarea luptelor în România). 
Luptele sportive sunt de două feluri; libere, în care adversarul poate fi prins (cuprins) de oriunde, și greco-romane, în care adversarul nu poate fi cuprins de sub talie. 
Insigna - Memorialul George Mâță - Constanța 2007 (lupte)
George Mâță a fost un sportiv ce practica luptele, născut la data de 18 octombrie 1981 la Constanța.El a fost descoperit și pregătit la Liceul cu program sportiv Nicolae Rotaru din Constanța (imaginile de mai jos), de antrenorii Valentin Dobrin şi Ioan Giuglea. George Mâţă a fost campion naţional şi multiplu medaliat la competiţiile naţionale de copii, cadeţi şi juniori. 
Un destin nedrept a făcut ca el să înceteze din viaţă, în condiţii încă neelucidate, în ziua de 26 octombrie 2005, departe de casă, la Amsterdam. 
Otocilia Augusta 244 - 249 
Soția împăratului Marcus Philippus
Corabie Kallatis
Secția numismatică a Cercului militar național  
Marcia Otacilia Severa sau Otacilia Severa (denumire alternativă Otocilia) a fost soția împăratului roman Marcus Julius Philippus (Filip Arabul), care a domnit între anii 244 - 249. Tatal ei a fost Otacilius Severus sau Severianus, care a servit ca guvernator roman în Macedonia și Moesia. Otacilia s-a căsătorit cu Filip în anul 234, pe când acesta servea în garda pretoriană sub împăratul Alexandru Sever și a avut trei copii cu acesta. Filip a acordat Otaciliei titlu onorific de Augusta. Filip și Otacilia sunt în general considerați ca fiind primul cuplu imperial creștin, pentru că în timpul domniei lor, persecuțiile creștine au încetat, cuplul devenind tolerant față de creștinism. Chipul Otaciliei a fost imortalizat pe una din fețele monedelor romane denumite augustinieni (poza de sus). 
Insigna - Batalionul 110 Comunicații și Informatică
"Viceamiral inginer Grigore Marteș". 
La 30 aprilie 1962, în baza ordinului C.L. nr. 0064/1962, sub denumirea de Regimentul 110 Radiotehnic şi Transmisiuni, s-a înfiinţat Regimentul 110 Transmisiuni, având ca subunităţi de bază: Batalionul 110 Transmisiuni, Batalionul 105 Radiotehnic şi Compania 225 Radio, fiind subordonat Diviziei 42 Maritime. La data de 01 decembrie 1963, conform ordinului Marelui Stat Major, unitatea trece din subordinea Diviziei 42 Maritime în subordinea Comandamentului Marinei Militare şi îşi schimbă denumirea în Regimentul 110 Transmisiuni, iar astăzi îl găsim sub denumirea de Batalionul 110 Comunicaţii şi Informatică "Viceamiral inginer Grigore Marteș". Sus am postat fanionul de identificare al acestei structuri militare.
Insigna - Batalionul 110 Comunicații și Informatică
"Viceamiral inginer Grigore Marteș". 
Batalionul 110 Comunicaţii şi Informatică este structura specializată subordonată Comandamentului Flotei care realizează, exploatează şi menţine în funcţiune sistemul de comunicaţii al Forţelor Navale necesar conducerii, cooperării şi înştiinţării marilor unităţi şi unităţilor, şi care gestionează Reţeaua de Transmisiuni Permanentă din cadrul Reţelei Militare Naţionale de Comunicaţii în zona de sud-est a ţării, pe timp de pace, în situaţii de criză şi de război.
  
Grigore Marteș (1914 - 1973) a fost un amiral și inginer român, care a îndeplinit funcția de comandant al Marinei Militare Române în perioada anilor 1963 - 1973.
Serviciul maritim român - 100 ani
Constanța 15 august 1995 - Pachebotul "Regele Carol I"
Centenarul flotei maritime comerciale române 1895 - 1995
Flota comercială maritimă a României este totalitatea navelor  comerciale navigând pe mări și oceane sub pavilion românesc. Corăbiile medievale ale Dobrogei, Țării Românești și Moldovei dispar odată cu cucerirea litoralului românesc de către Imperiul otoman, în secolul al XV-lea . Până în anul 1878 navigația navelor comerciale românești pe mare se efectua din porturile Brăila, Galați și, între anii 1856 și 1878, Reni, Ismail și Chilia nouă. Deasupra am postat un set de mărci filatelice care marchează trecerea unui centenar de la înființarea Serviciului Maritim Român.
Erau în general nave cu pânze (cele cu aburi fiind rezervate flotei militare), care în aceste porturi preluau sau predau mărfurile transportate până aici fie pe uscat, fie cu „bolozanele” (șlepuri cu pânze și vâsle) dunărene. Aceste nave aparțineau de regulă unor mari negustori din Țara Românească și Moldova,ca familiile Caragea sau Bellu. Majoritatea asigurau ruta Galați – Constantinopol. Începând cu anul 1859, Unirea principatelor dă naștere pavilionului românesc care este ridicat în locul celui al Țării Românești și Moldovei. Școala flotilei funcționa la Galați din anul 1872, înainte de a fi transferată la Constanța ca „Universitate Maritimă”. 
După anul 1878 (alipirea Dobrogei la România) a fost înființat Serviciul Maritim Român (SMR), cu sediul la București, dar baza la Constanța. Deasupra am postat două afișe de promovare a unor curse maritime efectuate sub egida Serviciului Maritim Român. În anul 1909, anul înființării Școlii Navale Superioare de la Constanța, S.M.R. avea în exploatare o duzină de pacheboturi și vreo douăzeci de cargouri și alte nave, la care se adăugau nave ale unor companii private. Serviciul Maritim Român a fost desființat la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, după ce URSS confiscă cele 16 vase de linie, și înlocuit printr-o întreprindere sovieto-română denumită Sovromtransport, căreia sovieticii îi atribuiră două dintre navele confiscate: pachebotul Transilvania și vaporul mixt Ardeal. La rândul său compania „Sovromtransport” a fost integrată în anul 1954 în noua companie Navrom, înființată prin Hotărârea Consilului de Miniștri Nr. 368 și intrată sub controlul exclusiv al statului român, cu sigla „NR”, litere scrise cu roșu peste două benzi orizontale albastre. Sus am postat un afiș al Serviciului Maritim Român din anul 1897 și mai jos alte efecte filatelice care marchează trecerea unui centenar de la înființarea Serviciului Maritim Român.
În august 1995, compania NAVROM, cu sprijinul companiilor Petromin si Romline, a organizat aniversarea Centenarului Flotei Maritime Române. Comisia de pregatire a acestei aniversari a fost condusă de Ion Marica, managerul tehnic al Navrom (fost șef mecanic maritim) consistent ajutată de Grupul de Filatelie Tematică Marină de pe lânga Asociația Filateliștilor din Constanța, ce-l avea în frunte pe Colonelul Virgiliu Moroianu. 
Evenimentul a fost precedat de expoziții, sesiuni de comunicări, filme documentare, lansări de cărți și efecte filatelice. Deasupra am postat o acțiune financiară a Primei societăți naționale de navigațiune maritimă, denumită - România. 
SMR Regele Carol I a fost prima navă modernă a Serviciului Maritim Român. Ea a avut următoarele caracteristici tehnico tactice:  deplasament maxim: 3600 tone, lungime: 106,7 metri, lățime: 12,8 metri, viteza: 13,3 noduri (1 nod = 1852 metri/oră), data construcției – anul 1897, șantierul - „The Fairfield Gevon” din Glasgow - Anglia, echipaj: 75 membri, pasageri: cls. I – 75; cls. II – 42; cls. III – 204. Nava a ajuns în țară la data de 28 iunie 1898, intrând în compunerea flotei Serviciului Maritim Român. Nava Regele Carol I a fost botezată la Constanța, împreună cu nava Principesa Maria, în prezența Regelui Carol I. Nava transporta regulat pasageri pe rutele maritime Constanța-Istanbul și Constanța-Pireu. Nava a fost o reușită deplină atât din punct de vedere al liniei construcției, svelteței și eleganței formelor, cât și din punct de vedere al performanțelor sale deosebite, viteza maximă de 18 Nd., pe care o atingea, era accesibilă la începutul secolului XX numai navelor de război foarte rapide și cu tonaj relativ redus, iar rezistența la uzură a mașinilor sale era foarte mare. În anul 1899, cazanele vaporului au fost modificate pentru a arde păcură în loc de cărbuni, iar în 1905 a fost instalat pe navă un post TFF (telefonie fără fir). După intrarea României în primul război mondila nava a fost pusă la dispoziția marinei imperiale ruse din Marea Neagră. În anul 1916, la Sevastopol, nava a fost transformată în crucișător auxiliar, prin montarea a patru tunuri de 101 milimentri, a două tunuri antiaeriene de 63 mm, două proiectoare și instalație pentru transportarea și exploatarea a două hidroavioane. În martie 1917 a intrat în componența diviziei de crucișătoare rusești, care a bombardat coasta anatolică și a păzit Bosforul. După declanșarea revoluției ruse, nava Regele Carol I a fost capturată și sechestrată la Batumi, în numele Comisariatului Transcaucazian, în cele din urmă reușind să evadeze cu concursul ofițerilor ruși de la bord și să ajungă la Sulina, la data de 31 martie 1918. 
Primul care a pășit pe punte a fost comandorul Eugeniu Botez (Jean Bart), căpitanul portului Sulina. Guvernul român a fost de acord cu cererea rușilor de retrocedare a tunurilor și instalațiilor ce fuseseră montate în anul 1916. După încheierea primului război mondial, nava a reluat rutele de pasageri. În anul 1941, necesitatea României de protejare a litoralului cu baraje de mine și numărul redus de puitoare de mine aflate în dotarea Marinei Române, a dus la rechiziționarea navei și transformarea sa în puitor de mine, puntea principală permițând această operație. Au fost montate două tunuri de 120 mm, 4 tunuri antiaeriene de 37 mm, instalații de lansat mine antisubmarin, instalații de lansat și aruncat grenade antisubmarine și două nave antiparavan antimine. Capacitatea de încărcare era de aproximativ 200 de mine. În perioada 16-19 iunie 1941, nava a executat un baraj de mine în largul litoralului românesc, între Capul Midia și Tuzla, alături de Amiral Murgescu. Barajele din fața orașului Constanța și-au arătat eficiența în data de 26 iunie 1941, provocând scufundarea distrugătorului sovietic Moscova și avarierea crucișătorului  Vorosilov. După alte misiuni de minare marină, în dat de 10 octombrie 1941, orele 11 și 50 minute, după ce părăsise portul Varna cu o nouă încărcătură de mine, nava a lovit o mină plantată de sovietici, la 2 mile marine distanță de farul Galata Burnu, după care s-a scufundat în 13 minute. Un subofițer și 20 de marinari și-au pierdut viața, restul echipajului fiind recuperat de torpilorul Smeul, care asigura protecția operațiunii de minare. Epava navei Regele Carol I se află și astăzi la adâncimea de 23 metri, la sud de Varna, aproape de localitatea Byala,  având coordonatele aproximative 44° 10' N /28° 00' E.
A 55-a Ședință a Secției 2 - CAER
(Consiliul de Ajutor Economic Reciproc)
România - Mamaia - 1986 (Statuia energeticianului)
Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) a fost creat la inițiativa URSS în 1949 ca organizație economică a statelor comuniste europene pentru a constitui un echivalent al Comunităţii Economice Europene. CAER-ul a fost răspunsul la Planul Marshall. El avea misiunea de a stimula comerțul dintre țările din blocul estic. În realitate, URSS nu a putut oferi țărilor comuniste un ajutor comparabil cu cel acordat de SUA țărilor occidentale. CAER nu a reușit să îndeplinească rolul pentru care fusese creat, în principal datorită sistemului planificat centralizat al economiei statelor membre, schimburile de mărfuri continuând să se desfășoare prin tratative bilaterale cu păstrarea echilibrului balanței de plăți. Îndeosebi începând din anul 1962, delegațiile române în CAER au avut o poziție critică în CAER la adresa propunerilor sovietice de integrare a economiilor acestor țări. Drept urmare a schimbărilor politice din anii 1989 și 1990, CAER s-a autodesființat în 1991. Sus am postat steagul CAER. 
Pe placheta de mai sus este reprezentată Statuia energeticianului  care stăpânește două fulgere. Această statuie este realizată de către sculptorul Constantin Popovici (1938 – 1995) în anul 1965. Artistul a dorit să-l reprezinte pe zeul grec al focului - Prometeu. Statuia este situată pe muntele Pleașa, în imediata apropiere a barajului hidroelectric de la Vidraru, de pe râul Argeș și poate fi văzută de la mare distanță.   
Municipiul Constanța este situat pe coasta Mării Negre, în partea de sud-est a României, în regiunea istorică Dobrogea, reședință a judeţului cu acelaşi nume şi cel mai mare oraș al regiunii de dezvoltare Sud-Est. Alături de oraşul Cluj Napoca, Constanța este orașul cu cel mai ridicat standard de viață din România. Conform recensământului din anul 2011, Constanța avea 254693 locuitori. Constanța este orașul cel mai vechi atestat de pe teritoriul României. Prima atestare documentară datează din anul 657 ÎEN, când pe locul actualei peninsule (și chiar sub apele de azi, în dreptul Cazinoului) s-a format o colonie greacă, numită Tomis. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă şi actuală ale oraşului, precum şi pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură inconfundabile, alte locuri frumoase de vizitat și câteva trimiteri poștale din orașul Constanța, din vremuri diferite.
Prefectura
Primăria
Gara maritimă
Farul
Farul genovez
Moscheea Carol I
Muzeul de artă 
Cazinoul
Statuia lui Ovidiu
Colegiul național Mircea cel Bătrân
Hotelul Palace
Băile Duduia și Pescăria
Hotelul Continental
Vedere din port cu silozurile
Trimiteri poștale

Județul Constanța este județul cel mai urbanizat din România, populația care locuiește în orașe numărând puţin peste 500000 de locuitori din totalul de aproximativ 760000 de locuitori. Județul este situat în extremitatea SE a României, are o suprafaţă de 7071 kilometri pătrați, iar capitala judeţului este oraşul cu acelaşi nume, Constanţa. Ca subunităţi administrative judeţul are 3 municipii - Constanța, Medgidia și Mangalia, 9 oraşe - Băneasa, Eforie, Cernavodă, Hârșova, Murfatlar, Năvodari, Negru Vodă, Techirghiol, Ovidiu şi 58 de comune. Deasupra am postat harta, stemele interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului, iar dedesubt pozele câtorva locuri de vizitat în acest județ, monumente de cultură și arhitectură dar și trimiteri poștale ilustrate din vremuri diferite. 
Tropaeum Traiani - Adamclisi
Primăria Topraisar
Farul - Tuzla
Stațiunea Venus
Stațiunea Costinești
Muzeul marinei militare Mangalia
Sanatoriul balnear Mangalia
Lacul Techirghiol
Stațiunea Mamaia
Vila Ing. Zissu - Movila
Mănăstirea Peștera Sfântului Andrei
Băile Movila
Techirghiol
Podul Cernavodă
Trimiteri poștale

__________ooOoo_________

PERSONALITĂȚI POLITICE
PE BANCNOTELE LUMII
François Duvalier cunoscut și sub numele de Papa Doc, a fost un om politic și de stat haitian care s-a născut la data de 14 aprilie 1907 și a decedat la data de 21 aprilie 1971. Și-a servit țara în calitate de președinte  al statului în perioada anilor 1957 – 1971.

Detaliu vignetă de pe o bancnotă românească

Câteva ornamente decorative periferice 
de pe acțiuni italienești

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 11.12.2011