Epaminonda's Blog.....: ianuarie 2024

1. În conformitate cu prevederile Legii nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, în data de 30 octombrie 2023, Banca Naţională a României va lansa în circuitul numismatic mondial o monedă din aur cu tema 150 de ani de la nașterea lui Dimitrie Paciurea. Aversul monedei redă una dintre sculpturile lui Dimitrie Paciurea, „Gigantul”, inscripția „ROMANIA”, valoarea nominală „100 LEI”, stema României și anul de emisiune „2023”, iar Reversul monedei prezintă portretul, numele, semnătura și anii între care a trăit Dimitrie Paciurea „1873” și „1932”, alături de una dintre operele acestuia, „Himera Văzduhului”.

Medalia are următoarele caracteristici tehnice:

Data emiterii – 30 octombrie 2023
Emitent – Monetăria Statului la comanda Băncii Naționale a României (BNR)
Tema – 150 de ani de la nașterea lui Dimitrie Paciurea
Valoarea – 100 lei
Material (compoziție) – aur
Titlu – 90%
Forma – rotundă
Diametrul – 21 milimetri
Greutatea – 6,452 grame
Cant – zimțat
Calitate – proof
Tiraj – 1000 exemplare
Preț unitar de achiziție, exclusiv TVA, de la magazinele BNR din București și din țară – 3200 lei

Considerat de criticul de artă Luiza Barcan drept cel mai reprezentativ sculptor al avangardei din România, Dimitrie Paciurea, contemporanul lui Brâncuşi, s-a născut în 1873, la Bucureşti. A absolvit Şcoala de Arte şi Meserii, secţia Mecanică, apoi Sculptură, în clasa lui Vladimir Hegel, Bucureşti, în 1894. A mai studiat la Şcoala de Arte Decorative şi Industriale, Paris, Franţa şi Şcoala de Belle-Arte, atelierul lui Gabriel Thomas, apoi al lui Jean-Antoine Injalbert (1895-1899), dar şi Academia Julian, în atelierele lui William Bouguereau şi Gabriel Ferrier (1898-1899). A avut atât expoziţii personale cât şi de grup. Dintre expoziţiile personale amintesc:

1907 - cu Gheorghe Petraşcu, Ateneul Român, Bucureşti;
1922 - cu Gabriel Popescu şi Cornel Medrea, Ateneul Român, Bucureşti; 1930 - cu Gabriel Popescu şi Iosif Steurer, Muzeul Aman, Bucureşti;
1932 - Pavilionul Artelor, Bucureşti; 1
1957, 1973 - Expoziţie retrospectivă, Muzeul Naţional de Artă al României, Bucureşti.

Dintre expoziţiile de grup enumăr:

1905, 1910, 1923 - Cercul Artistic, Bucureşti;
1907-1909, 1913-1915, 1928 - Tinerimea Artistică, Bucureşti;
1912 - Tinerimea Artistică, München, Germania;
1920-1921, 1923 - Arta Română, Bucureşti;
1925 - Salonul Oficial de Pictură şi Sculptură, Paris, Franţa;
1929 - Salonul Oficial de Grafică, Barcelona, Spania;
1930 - Expoziţia de artă românească veche şi modernă, Bruxelles, Belgia; 2008 - Against Nature: the Hybrid Forms of Modern Sculpture, Henry Moore Institute, Leeds, Marea Britanie;
2009 - Centrul de Artă Modernă şi Contemporană, Messiah, Debrecen, Ungaria;
2011 - L'Europe des esprits ou la fascination de l'occulte 1750-1950, Muzeul de Artă Modernă şi Contemporană, Strasbourg, Franţa.

Dintre lucrările reprezentative, amintim:

1904 - Monumentul Gheorghe Duca (bronz, grup alegoric), Bucureşti;
1906 - Omul primitiv;
1905 - Două fântâni, cu arh. V.G. Ştefănescu, Parcul Carol, Craiova, Dolj; Gigantul (piatră); frontonul Muzeului "Grigore Antipa" (distrus);
1907 - Christ încoronat cu spini; 1912 - Madona Stolojan, Cimitirul Bellu, Bucureşti;
1913 - Sfinxul;
1920 - Fata cu ulciorul (portret);
1931 - Zeul Pan, Academia României din Roma, Italia; Seria Himere - Himera văzduhului, Himera pământului, Himera apei, Himera nopţii, conform sursei citate.

Dimitrie Paciurea a realizat o operă de sinteză de o remarcabilă originalitate, refuzând direcţia academistă, neoclasicismul, alegoria, şi preferând să aprofundeze stilurile şi tradiţiile mai vechi. A ales mereu ca temă centrală a operei sale figura umană. A fost membru-fondator al Societăţii "Arta română" (1919) şi declarat (post-mortem) membru al Academiei Române (2012). A primit o serie de premii şi distincţii precum:

Premiul al II-lea la Salonul Oficial de Pictură şi Sculptură, Bucureşti (1909, 1910);
Medalia cl. a II-a la Salonul Oficial de Pictură şi Sculptură, Bucureşti (1914); Premiul Naţional pentru Sculptură (pentru Himera văzduhului, 1927);
Medalia de bronz "Marele premiu clasa a II-a" pentru Zeul războiului la Expoziţia universală din Barcelona, Spania (1929).
În Bucureşti, s-a înfiinţat, în 2003, un liceu care poartă numele sculptorului: Liceul "Dimitrie Paciurea". A încetat din viaţă la 14 iulie 1932.

Sursa - AGERPRES/ (Documentare - Ionela Gavril, editor: Ruxandra Bratu, editor online: Alexandru Cojocaru)

Sculptura “Gigantul” a lui Paciurea a fost adesea comparată cu Sclavii lui Michelangelo, fapt deja acceptat de critica de artă din România. Niciodată până la această operă și nici după aceea, nu a existat nicio lucrare românească de sculptură care să fi transmis în limbajul tradițional atâtea emoții sau idei atât de complexe. Gigantul a avut un mare succes la public și la cercul restrâns al specialiștilor, fapt pentru care se consideră astăzi că această operă l-a consacrat definitiv pe Dimitrie Paciurea în sculptura din România. Ca atare, Paciurea a expus la Expoziția Tinerimii artistice din anul 1907 un studiu de dimensiuni reduse a monumentului din Parcul Carol, motiv care a entuziasmat întreaga presă bucureșteană. A existat și un motiv pentru care s-a întâmplat acest lucru - seriozitatea și sinceritatea operelor lui Paciurea contrastau într-un mod evident față de convenționalismul și falsitatea de care dădeau dovadă mai toate lucrările de sculptură care se expuneau în acea epocă.

Sculptura “Himera Văzduhului” a lui Paciurea este o compoziție figurativă, simbolistică și fantastică reprezintă o figură umană. Pe fruntea fruntea originalului era modelată o stea. Inițial această operă s-a constituit o machetă pentru Mihai Eminescu, pentru ilustrarea poeziei Luceafărul. Piesa are gâtul lung, aripile ascuțite, picioare de capră, coadă de șarpe și un soclu stratificat. Piesa a fost prezentă la salonul oficial din anul 1927 când i s-a acordat premiul național pentru sculptură. Un fragment de aripă se află în expunerea permanentă a galeriei naționale.

2. Începând cu data de 13 noiembrie 2023, Banca Naţională a României va lansa în circuitul numismatic o monedă din argint cu tema 100 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu. Aversul monedei redă un microfon de studio de radio și o carte, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, valoarea nominală „10 LEI”, stema României și anul de emisiune „2023”, iar reversul monedei prezintă portretul, numele și anii între care a trăit Monica Lovinescu „1923” și „2008”, reprezentați în jurul unui element de design ce simbolizează activitatea de om de radio și scriitor al acesteia.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele:

Data emiterii – 13 noiembrie 2023
Emitent – Monetăria Statului la comanda Băncii Naționale a României (BNR)
Tema – 100 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu
Valoarea - 10 lei
Material (compoziție) – argint
Titlul – 99,9%
Forma – rotundă
Diametrul – 37 milimetri
Greutatea – 31,103 grame
Cant – zimțat
Calitatea - proof
Tiraj - 5000 piese
Preţul unitar de vânzare la magazinele BNR, fără TVA – 480 lei

Monica Lovinescu a fost o intelectuală română care și-a dedicat viața și opera luptei împotriva totalitarismului comunist. Ea s-a născut la data de 19 noiembrie 1923 la București și a decedat la data de 20 aprilie 2008 la Paris. Este unica fiică a criticului literar Eugen Lovinescu și Ecaterina Bălăcioiu, la rândul ei critic literar, devenind o autoritate în materie de literatură română contemporană. După 1947 a trăit și a activat în exil în Franța, fiind una din cele mai cunoscute voci ale postului anticomunist Radio Europa Liberă, unde a realizat emisiunile: Actualitatea culturală românească și Teze și antiteze la Paris. Mama sa a sfârșit în închisorile staliniste, un fapt care a marcat-o pentru tot restul vieții. Angajamentul ferm anticomunist s-a soldat în 1977 cu un atentat asupra vieții sale și cu campanii de calomniere în presa românească și în publicațiile finanțate de către regimul comunist. Monica Lovinescu a fost căsătorită cu poetul, publicistul și omul de radio Virgil Ierunca. Cuplul Lovinescu-Ierunca a întreținut relații apropiate cu figurile importante ale exilului românesc, locuința lor pariziană devenind un nod pentru exilul românesc și pentru scriitorii și personalitățile culturale române aflate în vizită la Paris. A publicat mult sub pseudonimele: Adriana Georgescu, Claude Jaillet, Claude Pascal sau Monique Saint Come. După Revoluție au ales să rămână în continuare în Franța, Lovinescu supraviețuindu-i soțului său cu câțiva ani. Rămășițele lor pământești a fost repatriate în 2008, fiind întâmpinate cu onoruri militare. În anul 1942 a terminat Liceul Notre Dame de Sion din București, iar în 1946 a obținut licența în Litere la Universitatea din București. A lucrat ca asistentă a lui Camil Petrescu, în cadrul seminarului de teatru condus de acesta. După instaurarea regimului comunist în România, în septembrie 1947, pleacă în Franța ca bursieră a statului francez, iar în primele zile ale anului 1948 cere azil poilitic. În Franța colaborează cu articole și studii despre literatura română și despre ideologia comunistă care aservise România, publicând în mai multe reviste. Din anul 1951 și până în 1974 colaborează la emisiunea în limba română a Radiodifuziunii Franceze, precum și la redacția centrală a emisiunilor pentru Europa răsăriteană. Începând din 1962 colaborează la Radio Europa Liberă unde avea două emisiuni săptămânale. Aceste emisiuni au avut o puternică influență în România, atât în mediile culturale cât și în rândurile publicului larg. Pentru întreaga sa activitate de ziaristă și critic literar, Monica Lovinescu a primit următoarele distinții:

Diploma de Onoare pe anul 1987 a Academiei Româno-Americane de Științe și Arte
Ordinul Steaua Românie în grad de cavaler – 1989
Ordinul național Steaua Românie în grad de mare ofițer

Din scrierile sale enumăr:

Seria de volume din ciclul „Unde scurte” (transcrieri al emisiunilor sale de radio)
Seria de volume „Jurnalul”
La apa Vavilonului – 1999
Diagonale – 2002
Cuvântul din cuvinte - 2007

Are și multe traduceri dar și colaborări cu alți scriitori. Redau mai jos câteva aprecieri despre Monica Lovinescu:

Tia Șerbănescu - jurnalist și scriitor: „Știa prea bine că iubirea ei adâncă și aspră pentru noi și pentru țara în care-i sunt îngropați părinții ne găsește nepregătiți pentru adevăr, pentru discernământ, pentru schimbare dar n-a încetat să ni se devoteze și să depună mărturie despre noi până în ultimul rând pe care l-a scris”.
Doina Jela - scriitor și editor: “Pentru noi Monica Lovinescu ar fi trebuit sa nu moară niciodată. Niciodată nu o să fim destul de maturi, de limpezi, de fermi ca să ne putem lipsi de discernământul ei moral, de intransigența ei iubitoare, de devotamentul pe care ni l-a arătat și de iubirea ei pentru noi, mai bună decît propria noastră iubire de noi”
Emil Hurezeanu – jurnalist: „Jurnalele Monicăi Lovinescu sunt unul dintre cele mai importante documente de experiență umană dincolo de Cortina de Fier, dar strâns legate de realitățile românești. Deși nu a trăit în România în ultimii 50 de ani, a cunoscut bine România, a iubit-o, a slujit-o, în numele unei valori a spiritului liber pe care le-a susținut”
Cristian Tudor Popescu – ziarist: „Odată cu dispariția Monicăi Lovinescu, se stinge vremea trăirii în cultură pe viață și pe moarte. Monica Lovinescu reprezintă o rasă aproape dispărută: credincios practicant al lucidității morale; un om gata să moară pentru un principiu, pentru o convingere.”
Horia-Roman Patapievici - filozof și eseist: „Monica Lovinescu a fost un martor al adevărului și o voce a celor care nu puteau să aibă o voce înainte de 1989.”

3. În data de 20 noiembrie 2023, Banca Naţională a României va lansa în circuitul numismatic o monedă din aur cu tema 200 de ani de la nașterea lui Lascăr Catargiu. Aversul monedei redă statuia lui Lascăr Catargiu din București, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, stema României, anul de emisiune „2023” și valoarea nominală „100 LEI”, iar reversul monedei prezintă portretul și numele lui Lascăr Catargiu și anii între care a trăit acesta ,,1823-1899”.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele:

data emiterii – 20 noiembrie 2023
emitent – Monetăria Statului la comanda BNR (Băncii Naționale a Românei)
tema – 200 de ani de la nașterea lui Lascăr Catargiu
valoarea – 100 lei
metal (compoziție) – aur
titlu – 90%
forma – rotundă
diametru – 21 milimetri
greutate – 6,452 grame
cant – zimțat
calitate – proof
tiraj – 1000 piese
preț unitar de vânzare, fără TVA, la magazinele BNR din București și din țară – 3100 lei

Lascăr Catargiu (sau Catargi) s-a născut la Iaşi, la 1 noiembrie 1823, într-o familie descendentă a ramurii româneşti de dincolo de Milcov, a vechiului neam boieresc al Catargiilor, tatăl său fiind Constantin Catargiu. A urmat primii ani de şcoală la pensioane particulare, în care a acumulat cunoştinţe solide în domeniile administrativ şi social-politic.Încă de tânăr, după încheierea studiilor, este numit în funcţii importante din sistemul administrativ al Moldovei. Astfel, Catargiu devine ataşat la Treburile din Lăuntru (Ministerul de Interne), în anii 1843 – 1844 este locţiitor de ispravnic la Huşi şi, mai apoi este ales prefect (pârcălab) de Neamţ. La 28 martie 1848, Catargiu este unul dintre semnatarii Petiţiei-proclamaţiune de la hotelul Petersburg din Iaşi, în care se aduceau critici regimului politic şi se propuneau o seamă de măsuri pentru dezvoltarea ţării pe baze mai liberale. Mişcarea este înăbuşită, iar Catargiu este exilat la moşia sa din judeţul Neamţ, în perioada domniei lui Mihail Surdza. În 1853, în perioada domniei lui Grigore Alexandru Ghica, Catargiu este numit pârcălab de Iaşi, în anul 1854, este pârcălab la Covurlui, iar în anii 1855-1856 este agă (prefect) al Poliţiei Iaşi. În februarie 1857, Lascăr Catargiu este ales membru în Comitetul Electoral al Unirii de la Iaşi şi deputat în Divanul ad-hoc de la Iaşi, care va elabora programul unionist. În cadrul Adunării Elective, Catargiu a devenit candidatul la domnia Moldovei din partea conservatorilor, fiind cel mai bine poziţionat candidat la Tronul Moldovei dintre posibilii candidaţi Vasile Alecsandri, Costache Negri, Grigore Sturdza sau Mihail Kogălniceanu. El a fost însă constrâns să renunţe la candidatură în favoarea colonelului Alexandru Ioan Cuza. După momentul Unirii Principatelor, de la 24 ianuarie 1859, Catargiu este membru în Comisia Centrală de la Focşani, apoi, la 27 aprilie 1859, este numit ministru de Interne în cabinetul Manolache Epureanu din Moldova. Lascăr Catargiu a parcurs o perioadă de conflicte puternice cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care a culminat cu constituirea unei coaliţii, cu sprijinul liderului liberalilor radicali, C. A. Rosetti, care a determinat, în cele din urmă, înlăturarea domnitorului Cuza de la conducerea ţării, în februarie 1866. Este instituită apoi o Locotenenţă domnească, un organism politico-administrativ care a substituit activităţile de şef de stat, alcătuit din Lascăr Catargiu, Nicolae Haralambie și Nicolae Golescu, apoi Catargiu este desemnat să formeze primul guvern sub domnia lui Carol I, între 11 mai şi 13 iulie 1866, timp în care se proclamă o nouă Constituţie, prin care România devine monarhie constituţională. Către finalul anului 1866, Catargiu este ales preşedinte al Adunării Deputaţilor, fiind unul din susţinătorii lui Carol I, chiar în perioada de acutizare a mişcărilor antidinastice. După rolul important pe care l-a jucat în menţinerea la conducere al lui Carol I, după ce acesta îşi declarase intenţia de a abdica, la 11 martie 1871, Lascăr Catargiu a format un nou guvern, de orientare conservatoare, primul Consiliu de miniştri care reuşea să guverneze pe tot parcursul celor patru ani legitimi, până pe 31 martie 1876, când şi-a depus mandatul pentru organizarea unor noi alegeri legislative. Trebuie spus că pe parcursul mandatelor avute la conducerea Ministerului de Interne, unele ocupate din poziţia de prim-ministru, Catargiu a adoptat acte normative cu rol extrem de important în reformarea administraţiei şi siguranţei: legea pentru înfiinţarea Jandarmeriei rurale, prin care se înfiinţau 8000 de posturi de jandarmi comunali, 1260 de jandarmi judeţeni şi 69 de ofiţeri, Legea pentru organizarea comunelor urbane, Legea pentru reînfiinţarea birourilor de paşapoarte (1867), Legea pentru organizarea Serviciului Administraţiunii Centrale a Ministerului de Interne (1892), legea de înfiinţare a Serviciului fotografic – primul serviciu de identificare şi poliţie tehnică din ţară, Regulamentul relativ la atributele comisarilor speciali de poliţie în gările Căilor Ferate, sau Legea poliţiei vânatului. Prin toate aceste măsuri, Catargiu a rămas unul dintre cei mai de seamă gospodari în dezvoltarea administraţiei ţării. La 3 februarie 1880, Catargiu semnează programul şi statutul Partidului Conservator, alături de alţi 88 de oameni politici, apoi, în septembrie 1880 devine preşedinte al Partidului Conservator, poziţie pe care a deţinut-o până la finalul vieţii. A urmat perioada guvernării liberale, în care Catargiu a fost liderul „Opoziţiei Unite”, care milita pentru înlăturarea de la putere a Guvernului Ion C. Brătianu, apoi în martie 1884, Partidul Conservator fuziona cu Partidul Liberalilor Sinceri, condus de Gheorghe Vernescu, dând naştere Partidului Liberal Conservator. În anul 1888, Catargiu devine, pentru trei luni, preşedinte al Adunării Deputaţilor, pentru ca între 29 martie şi 3 noiembrie 1889, să devină şi preşedintele Consiliului de miniştri. În noiembrie 1891, Partidului Liberal Conservator se dizolvă, iar conservatorii îşi reiau activitatea sub stindardul Partidului Conservator. În perioada 27 noiembrie 1891 – 3 octombrie 1895, Lascăr Catargiu devine a patra oară prim-ministru al Guvernului României, apoi va rămâne un membru marcant al vieţii politice româneşti până la finalul vieţii. În timpul mandatelor sale de prim-ministru, Lascăr Catargiu a reuşit să pună în practică o serie de reforme, mai ales în domeniul financiar şi comercial, măsuri care au contribuit hotărâtor la crearea statului român modern. Astfel, în mandatele sale de prim-ministru, Catargiu a contribuit la stabilizarea situaţiei financiare a ţării, la introducerea monopolului asupra tutunului, introducerea taxei de timbru pe băuturile spirtoase, anularea concesiunii Strousberg (la 5 iulie 1871 era anulată concesionarea construcției liniei ferate Roman – București – Vârciorova către consorțiul condus de antreprenorul Bethel Henry Strousberg), modificarea Legii tocmelilor agricole din anul 1866, organizarea Armatei, înfiinţarea Creditului Funciar Român, semnarea Convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria (iunie 1875), adoptarea Legii creditului agricol (1892), care avea în vedere acordarea de credite ieftine pentru ţarani, înfiinţarea Băncii Agricole (1894), Legea telegrafică, telefonică şi poştală, Legea pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice. Lascăr Catargiu a trecut la Domnul la 30 martie 1899, la Bucureşti, la vârsta de 76 ani. SURSA – NET: https://www.rador.ro/2018/11/01/portret-lascar-catargiu-unul-dintre-cei-mai-importanti-oameni-de-stat-din-istoria-romaniei/ Redau mai jos câteva păreri ale contemporanilor despre persoana lui Catargiu:

Ion Luca Caragiale - „român neaoş, fără declamaţii teatrale, fără apucături zănatece, dinastic până la târâre, patriot cuminte şi dezinteresat până la a refuza un scaun de domnie, cunoscând profund ţara şi lumea ei”
Titu Maiorescu – “un om de bun simţ, totdeauna demn în purtarea sa, onest şi de o neobosită activitate în amănuntele administraţiei”.

Statuia lui Lascăr Catargiu, din bronz, înaltă de 3 metri, poate fi categorisită ca o statuie bucureșteană nouă (reinaugurată în data de 29 noiembrie 2010) situată la intersecția străzilor Povernei cu Viișoara, pe bulevardul Catargiu. În ciuda inaugurării recente, statuia nu e deloc noua. Ba chiar are peste sută de ani. Originalul, execuție a sculptorului Marius – Jean - Antonin Mercié, fusese înalțat în Piața Romană de azi, în data de 28 octombrie 1907. Statuia a fost înlăturată de comuniști, împreună cu multe altele, prin anii '50, și a fost depozitată în curtea Combinatului Fondului Plastic. Ceea ce putem vedea azi este o copie, realizare a sculptorului Ioan Bolborea. Din vechea statuie s-a pierdut capul lui Catargiu şi copilul, piese ce au fost refăcute după imagini din epocă.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

O PLACHETĂ,

CÂTEVA MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL CARAȘ-SEVERIN

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Insigna - A.H.C.R. (Asociația de Cântări - Rețița)

Într-una din lucrările sale, folcloristul şi compozitorul Tiberiu Brediceanu spunea că „în Banat s-a cântat întotdeauna cu drag şi s-a cântat frumos“. Această afirmaţie a reputatului compozitor are acoperire în realitatea existentă în teren, deşi dovezile scrise nu erau prea multe din cauza modului în care autorităţile timpului tratau această realitate a românilor bănăţeni. Cu toate acestea, bănăţenii s-au dovedit capabili să-şi promoveze valorile autentice, deși legile stăpânirii aveau un vădit caracter antinaţional şi urmăreau deznaţionalizarea făţişă a românilor prin înfiinţarea unor instituţii ce încercau înăbuşirea în faşă a tuturor manifestărilor culturale şi artistice promovate de români. Cu toate acestea, viaţa culturală şi-a continuat cursul firesc, bănăţenii dovedindu-se capabili să-şi promoveze valorile autentice, devenind, în timp, exemple veritabile şi pentru alte provincii româneşti. Cultura românească în Banat a fost rezultatul unor condiţii politice şi sociale deosebit de complexe şi variate. La aceasta au contribuit o mulţime de factori: poziţia geografică a Banatului; particularităţile solului şi subsolului; diferitele dominaţii străine pe care le-au îndurat; împrejurările care au determinat caracterul multinaţional al acestei regiuni mai mult decât în oricare din celelalte regiuni ale ţării; confruntarea confesiunilor religioase şi lupta prozelitistă a unora dintre ele; duplicitatea politicii Curţii de la Viena şi dubioasa colaborare cu cercurile conducătoare maghiare; ritmul de dezvoltare a relaţiilor capitaliste; concurenţa dintre naţionalităţi; mişcările sociale şi, în special, Revoluţia de la 1848; slăbirea puterii Curţii de la Viena şi compromisurile la care a fost obligată etc. Fenomenul coral sătesc din Banat este covârşitor popular şi doar în mică măsură folcloric. Chiar dacă în totalitatea cazurilor corurilor săteşti vestimentaţia coriştilor este veşmânt folcloric autentic al localităţii rurale sau al zonei etnofolclorice căreia corul îi aparţine, totuşi denumirea pe care localnicii şi coriştii înşişi o dau este, de regulă, cea de „costum naţional“ sau „costum popular“. În forma dezvoltată iniţiativa se numea „Reuniunea română de cântări şi muzică“ şi avea să ducă la o mişcare cu caracter de masă, cuprinzând în mod deosebit lumea satelor din Banatul istoric: mişcarea corală bănăţeană. Răspândirea fenomenului în afara graniţelor acestei provincii a fost semnalată de ziarul „Familia“ în 1883. Această mişcare a devenit foarte amplă, astfel că în numai două decenii (1880-1900) s-au înfiinţat în mediul urban, dar mai ales în cel rural, peste 140 de coruri. Instituţionalizarea faptelor culturii populare se produce în afara tradiţiei folclorice. Corurile din Banat nu au luat fiinţă din vreo iniţiativă particulară, şi cu atât mai puţin din vreuna oficială, ci din entuziasmul colectiv şi bucuria pentru cântare a satului întreg.Primele forme de „cântare împreună“ s-au închegat în bisericile săteşti, pentru ca, pe lângă cantorii din strană, şi „poporenii“ să poată da răspunsuri la Liturghie. Îndrumaţi de cantori, de vreun învăţător sau de preotul însuşi, ei au putut deprinde cântarea „după ureche“ pe mai multe voci (de regulă la trei voci). Prima formă de instituţionalizare a unor astfel de coruri săteşti s-a produs în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin „includerea“ lor în aşa-zisele reuniuni de cântări, de la oraș. Aşadar, instituţionalizarea acestor forme incipiente, primitive ale mişcării corale bănăţene s-a produs, sub influenţă urbană, în afara tradiţiei culturii corale folclorice specifice mediului rural. De la micile grupuri de cântăreţi, fie „lumeşti“, fie bisericeşti şi până la cor n-a fost decât un pas. Semnificativ este faptul că în decurs de două-trei decenii, după înfiinţarea primelor coruri, aproape că n-a existat sat sau comună bănăţeană care să nu-şi aibă corul şi fanfara sa. Iar când stăpânirea străină de neam s-a încumetat să le aprobe, majoritatea s-au transformat în „Reuniuni de cântare şi citire“ sau „Reuniuni de cântare şi lectură“. Contribuția atât de bogată şi hotărâtoare a acestor reuniuni de citire şi cântare pentru dezvoltarea civilizaţiei şi culturii bănăţene săteşti şi însemnătatea lor pentru cultivarea şi îmbogăţirea tradiţiilor culturale şi artistice bănăţene a fost dintre cele mai însemnate.

Banatul montan 2018 (1718 - 2018)

300 de ani de la colonizarea Banatului Montan și cu germani

De-a lungul timpului Banatul, deşi un teritoriu relativ mic şi destul de unitar, a suferit nenumărate împărţiri şi divizări administrative, în funcţie de interesele de moment ale stăpânitorilor săi. Mai ales în ultimul secol, aceste împărţiri au ajuns să ţină cont din ce în ce mai puţin de specificul său şi de dorinţele locuitorilor. Banatul istoric are o suprafaţă totală de 28.526 kmp, care în 1919-1920 au fost împărţiţi între trei state astfel: 18.966 kmp au revenit României (66,5%), 9.276 kmp se află acum în Serbia (32,5%) şi 284 kmp în Ungaria (1%). De formă patrată, Banatul are limite naturale în trei părţi (Mureşul la nord, Tisa la vest şi Dunărea la sud), o limită convenţională fiind doar cea de la est, care îl desparte de Transilvania şi Oltenia. Divizat după 1779 în comitate şi după 1920 în judeţe, Banatul a suferit unele separaţii care ar fi putut foarte bine să fie evitate, ţinând cont de suprafaţa sa relativ mică, asemănătoare cu cea a Belgiei sau Olandei. Din păcate, de multe ori interesele de la centru au urmărit atât tăierea sa în unităţi teritoriale distincte şi fără legături între ele, conduse în spirit centralist, cât şi detaşarea unor zone de margine, care au fost alipite în mod discreţionar altor regiuni. Acum, când falimentul împărţirii în judeţe începe să fie recunoscut şi la nivel oficial, acest lucru poate fi observat cel mai bine tocmai în regiunea noastră. În vremea administraţiei maghiare, Banatul a fost divizat în trei comitate, care acopereau fâşii verticale de teritoriu mergând de la nord la sud. Cel vestic se numea Torontal, fiind acum în cea mai mare parte a sa inclus în Serbia (Voivodina) şi Ungaria. Partea centrală o ocupa comitatul Timiş, cuprinzând regiunea Timişoara, dar şi teritorii din sud, actualmente în Banatul sârbesc (Vârşeţ, Biserica Albă). Zona estică o forma comitatul Caraş-Severin. După 1920, divizarea în judeţe (termen până atunci necunoscut în Banat, unde în perioada medievală fuseseră districte, cu suprafaţă mult mai mică) s-a făcut pe orizontală. Partea nordică a devenit judeţul Timiş-Torontal (ca un ecou al pretenţiilor teritoriale faţă de treimea din Banat cuprinsă în alte ţări), iar judeţul Caraş-Severin a fost în scurt timp divizat la rândul său în cele două componente. Această situaţie s-a menţinut până în anul 1950. Trecerea de la judeţe la regiuni nu a însemnat imediat refacerea unităţii Banatului, însă succesivele modificări ale acestora au adus în cele din urmă forma dorită, care a existat în intervalul 1960-1968. Lăsând la o parte aspectele negative ale perioadei comuniste, putem spune că în sfârşit organizarea administrativă din acei ani respecta realitatea istorică. Revenirea la judeţe în 1968 a lovit din nou puternic în unitatea regiunii. Doar judeţul Timiş face parte din Banat în mod integral. Caraş-Severinul cuprinde trei localităţi (Bucova, Bouţari şi Cornişoru) care aparţin Transilvaniei (Hunedoara). La rândul său, judeţul Hunedoara a primit satele bănăţene Sălciva şi Pojoga, iar Mehedinţiul a primit oraşul bănăţean Orşova şi încă 11 localităţi (Baia Nouă, Coramnic, Dubova, Eibenthal, Ieşelniţa, Jupalnic, Ogradena, Plavişeviţa, Sviniţa, Tişoviţa, Tufări), limita istorică între Banat şi Oltenia fiind în realitate la Vârciorova. De asemenea, aproape tot malul stâng al Mureşului a fost inclus în judeţul Arad, care în cea mai mare parte nu aparţine Banatului. Unele probleme apar la delimitarea nordică, întrucât Mureşul, care reprezintă limita naturală a Banatului, trece prin mijlocul oraşelor Arad şi Lipova. Lipova este un vechi oraş bănăţean, iar zona Aradului din stânga Mureşului este formată din trei foste sate bănăţene (Aradu Nou, Sânnicolau Mic şi Mureşel). Din acest motiv, considerăm că soluţia adoptată în 1960-1968 a fost cea corectă, alipindu-se Banatului o fâşie de teren din dreapta Mureşului, care mergea până la Curtici, Şiria şi Săvârşin inclusiv.

În urma războiului austro-turc din anul 1716 Banatul a fost cucerit de Imperiul Habsburgic și ca urmare prințul Eugeniu de Savoia a propus a propus împăratului Carol alVI-lea ca Banatul să fie organizat și guvernat în așa fel, încât să aducă folos casei imperiale. Astfel se deschide calea pentru colonizări, necesare atât din rațiuni strategico-politice de extindere a imperiului, dar importante și pentru repopularea și revigorarea Banatului, vlăguit economic și demografic de războaiele austro-turce. Colonizarea Banatului s-a produs în trei perioade de timp. Între anii 1718-1740 are loc primul val de colonizări numit și „Colonizarea carolină” (Karolinische Ansiedlung), după numele împăratului Carol al VI-lea ceea ce însemnat strămutarea a peste 15000-40000 de coloniști germani, la care s-au adaugat români, sârbi, bulgari, italieni și spanioli. Drept rezultat, ponderea germanilor catolici a ajuns la un moment dat la 50% din totalul populației. Fiind buni meșteșugari, germanii au dezvoltat industria și comerțul. Datorită nevoii de a asigura condiții bune de viață populației colonizatoare autoritățile austriece au început o reorganizare a tuturor satelor din Banat, clădind în același timp altele noi. Tipicele așezări ale coloniștilor erau satele construite sub formă de tablă de șah, cu biserica romano-catolică și terenul înconjurător în centru. Regiunea a devenit o rețea organizată, ordonată și cu o structură compactă. Cunoscut și sub numele de „Colonizarea tereziană” (Theresianische Ansiedlung, al doilea val de coloniști și cel mai masiv (circa 75000 de oameni) a venit în Banat între anii 1744-1772. Al treilea și ultimul val organizat de coloniști germani (circa 60000 de oameni) a avut loc între anii 1782 – 1787 și a fost numit „Colonizarea iosefină”. Impărăteasa Maria Tereza a emis Patenta de colonizare din 25 februarie 1763 in care dispunea strămutarea populației românești și deposedarea acesteia de orice drept asupra terenurilor pe care îl deținea, făcându-se astfel loc pentru venirea și împământenirea șvabilor. Colonizarea Banatului a fost o acțiune pe scară largă, sistematică și plănuită în minime detalii de administrația austriacă. Sate, orașe și străzi au fost desenate pe planșetă, într-o simetrie care reflecta cultura absolutismului în arhitectura și urbanistica epocii. Coloniștii imigrați au găsit în Banat un ținut mlăștinos și aproape pustiu. În primii ani s-au confruntat cu epidemii, febră și foamete. Însă, printr-un efort enorm, cu numeroase victime și multe obstacole, în două-trei generații, recultivarea regiunii s-a încheiat cu succes. Șvabii bănățeni au găsit cel mai bine caracterizarea efortului lor în zicala „Primilor moartea, următorilor sărăcia, ultimilor pâinea” (Den Ersten der Tod, den Zweiten die Not, den Dritten das Brot). Cruciale pentru succesul secării mlaștinilor au fost drenarea și canalizarea râului Bega, care avea atunci numeroase brațe. Terenul astfel câștigat s-a dovedit mănos, justificând bunăstarea șvabilor din secolul al XIX-lea. Banatul a fost practic transformat în grânarul Imperiului austriac. În același timp, capitala Banatului, Timișoara, a devenit centrul cultural al șvabilor bănățeni. La sfârșitul secolului a urmat dezvoltarea căilor ferate și industrializarea Banatului.

Gugulan MTB & Run

Produsul de mai sus este o medalie realizată de firma privată orădeană Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților și/sau câștigătorilor la competiția mixtă de ciclism și alergare Gugulan care are loc în municipiul Caransebeș din județul Caraș Severin.

Gugulanii reprezintă denumirea generică sub care sunt cunoscuți locuitorii de etnie română ai zonei rurale a Banatului montan din nordul județului Caraș Severin și având ca centru urban municipiul Caransebeș. Numele de "gugulan" provine fie de la Vârful Gugu al munților Godeanu fie de la cuvântul "gugulană" care în dialectul aromân înseamnă "fata chipeșă și frumoasă", respectiv "ciupercă cu pălărie roșie". Îndeletnicirile de bază ale gugulanilor sunt creșterea animalelor și pomicultura.

Caransebeș este un municipiu din județul Caraș-Severin, care include și satul Jupa, fiind situat la confluența râurilor Timiș și Sebeș. Este un important nod feroviar, fiind localizat la aproximativ 40 km depărtare de Reșița 21 km de Oțelul Roșu, 70 km de Hațeg și în jur de 25 km depărtare de stațiunea de Muntele Mic. Caransebeşul este atestat documentar începând cu anul 1290, însă vechimea sa este mai mare, după cum o dovedesc descoperirile arheologice din epoci diferite, de la cele neolitice până la cele romane şi bizantine. Romanii au construit aici puternica aşezare de la Tibiscum. Orașul a fost conectat la rețeaua feroviară în anul 1876, odată cu inaugurarea căii ferate Timișoara-Caransebeș. În anul 1879 aceasta a fost prelungită până la Orșova și interconectată cu rețeaua de căi ferate din Regatul României. La recensământul din anul 2021 municipiul Caransebeș număra 21714 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011 – 24689 locuitori), dintre care: români – 80,36% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului cărășean Caransebeș astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 73,05%, baptiști – 2,99%, romano catolici – 2,92%, penticostali – 2,08% și restul – necunoscută sau altă religie. Ca obiective principale de vizitat în acest oraș enumăr: 18 clădiri istorice importante, 5 lăcașuri de cult, 10 monumente și plăci comemorative, 2 muzee (colecții muzeale), 2 parcuri și 6 statui. Dintre personalitățile care s-au născut sau au trăit vremelnic în acest oraș enumăr:

Ioan Drăgalina – general al armatei române, mort pe câmpul de luptă în Primul Război Mondial (în timpul luptelor de pe valea Jiului). S-a născut în Caransebeș.
Eftimie Murgu – jurist și profesor de filosofie român, om politic, deputat în parlamentul revoluționar maghiar din timpul Revoluției de la 1848. A făcut o parte din studii la Caransebeș.
Mihail Trapșa – general în armata austriacă, a fost comandantul Regimentului XIII de graniță Româno-Bănățean nr. 13 Caransebeș.
Traian Doda – general în armata imperială, a redactat primele hărți topografice din Oltenia și Muntenia.
George Suru – poet; Primul său volum de poezii a fost intitulat „Pentru a iubi”, apărut în anul 1967.

Grup școlar industrial metalurgic Reșița

Grupul Școlar Metalurgic Industrial din municipiul Reșița, denumire actuală – Colegiul Tehnic, este o renumită instituție de învățământ care pregătește personal tehnic de profesii și nivele de calificare diferite pentru puternica industrie metalurgică a județului Caraș-Severin. Unitatea de învățământ s-a înființat prin Ordinul nr. 394/29 octombrie 1966 ca Școală Profesională pe lângă combinatul siderurgic din Reșița. Urmează o serie de schimbării ale denumirii școlii după cum urmează: Grupul Școlar (1968), Liceul Metalurgic (1973), Liceul Industrial nr.2 (1977), Grupul Școlar Industrial Metalurgic (1993), Grupul Școlar Industrial “Ștefan Anghel”. Astăzi instituția de învățământ pregătește pe lângă oțelari, furnaliști, laminoriști și tehnicieni mecatroniști, tehnicieni electromecanici, tehnicieni transporturi, mecanici, electricieni și chiar coafori stiliști. Colegiul are clase de liceu, de școală postliceală dar și de maiștri, desfășurând cursuri de zi, seral și frecvență redusă. În anul 2010 Grupul Școlar Industrial “Ștefan Anghel” a fuzionat cu altă școală reșițeană de profil – Grupul Școlar Industrial Alexandru Popp, formând Grupul Școlar Tehnic Reșița, din anul anul 2011 – Colegiul Tehnic.

Arsenal - Reșița

Produsul medalistic de mai sus este o insignă realizată la comanda Asociației sportive Arsenal din municipiul Reșița. În cadrul acestei asociații se practică diverse sporturi printre care fotbalul dar și atletismul. Asociația funcționează pe lângă fabrica de armament care poartă același nume – Arsenal. Sediul Asociației este situat pe Strada Bârzăviței, la nr. 4. Fabrica de armament Arsenal Reșița funcționează ca filială a companiei Rom-Arm. Fabrica a fost înființată în anul 1972 pentru a produce tunuri de calibru mare și mijlociu. Utilajele fabricii au fost importate din China în anii 1970. După 1990, fabrica s-a orientat și spre produse și servicii din domeniul civil.

Placheta - Expoziția A.C.P.A.M. Reșița 1963

(Asociația Crescătorilor de Păsări și Animale Mici)

Piesa medalistică de mai sus este o plachetă realizată în anul 1963 care a fost conferită participanților la expoziția reșițeană a Asociației Crescătorilor de Păsări și Animale Mici (A.C.P.A.M.), denumită astăzi – Asociația crescătorilor de păsări și animale mici de rasă “Fauna cărășană” Caraș-Severin. Asociația este constituie dintr-un grup de oameni legaţi sufleteşte, unii de peste patru decenii, iar alţii de mai deunăzi, toţi învârtindu-se în jurul lucrului care îi leagă, acesta fiind o găină sau un cocoş, un iepure mai mic sau mai mare, un porumbel sau mai nou un papagal sau un porcuşor de Guineea. Asociația a obținut multe rezultate meritorii la expozițiile la care a participat:

anul 2010 – 25 titluri de campioni naționali
anul 2011 – 6 titluri de campioni naționali la păsări de curte și 11 titluri de campioni naționali la păsări exotice

Municipiul Reșița (în maghiară Resicabánya, în germană Reschitz, în cehă Rešice, in croată Ričica), este capitala județului Caraș Severin din România, provincia Banat, care numără aproximativ 84000 de locuitori. Istoric, localitatea este atestată din secolul al XV-lea cu numele de Rechyoka și Rechycha. Cercetările arheologice au descoperit în acest spațiu urme de locuire din perioada neolitică, dacică și romană. Este menționată în 1673 cu numele Reszinitza, ai cărei locuitori plăteau impozite către pașalâcul Timișoarei, iar în anii 1690 - 1700 izvoarele o amintesc ca depinzând de Districtul Bocșei împreună cu alte localități din Valea Bârzavei. Conscripția din anul 1717 o menționează cu numele Retziza, având 62 gospodării impuse de către stăpânirea austriacă nou instaurată aici. Ea devine din 3 iulie 1771 locul de întemeiere a celui mai vechi și important centru metalurgic de pe continentul european. Odată cu nașterea uzinelor, se pun bazele Reșiței industriale. Sus am postat stemele comunistă și actuală ale orașului Reșița, iar mai jos pozele câtorva monumente de arhitectură și cultură din vremuri diferite, din acest oraș, dar și unele trimiteri poștale ilustrate.

Gara

Atelierul de roți montate

Fabrica de locomotive

Cuptoarele Martin

Uzina de laminat și atelierul de mașini

Turnătoria

Intrarea în mină

Uzina electrică

Cărămidăria

Atelierul mecanic

Caraș-Severin este un județ situat la limita provinciilor Banat și Transilvania din România, care are ca reședință orașul industrial Reșița. Situat în partea de sud-vest a României, județul Caraș-Severin are o suprafață de 8514 kilometri pătrați, 3,6% din suprafața țării, ocupă locul al treilea, ca mărime între județele țării, numără aproximativ 333000 de locuitori și cuprinde 2 municipii - Reșița și Caransebeș, 6 orașe - Bocșa, Oravița, Moldova Nouă, Oțelu Roșu, Anina, Băile Herculane și 69 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică Caraș și Severin, comunistă și actuală ale județului Caraș - Severin, iar dedesubt pozele câtorva locuri monumente de cultură și arhitectură din acest județ din vremuri diferite, dar și unele trimiteri poștale ilustrate.