Epaminonda's Blog.....: COMORI DE FRUMUSEȚE ALE ȚINUTULUI SLĂNICULUI PRAHOVEAN

COMORI DE FRUMUSEȚE
ALE ȚINUTULUI
SLĂNICULUI PRAHOVEAN

Probleme cotidiene stringente m-au obligat ca în ultimul week-end al lunii mai a anului 2014 să ajung la Ploiești. Cum vremea era foarte frumoasă am hotărât să fac o excursie de două zile în orașul prahovean Slănic (impropriu spus Slănic Prahova). Acompaniat de sforăitul ușor al motorului aceleiași bătrâne Dacii 1310, căreia eu îi spun "automobil de epocă", și sub mângâierea blândă a unui soare de început de vară am purces la drum, orientându-mă pe direcția nord. Cum drumul era bunișor și aglomerația mică, dau să pișc un pic accelerația dar copilotul mă atenționează asupra eventualității întâlnirii vreunui radar, știut fiind faptul că Daciile sunt oprite primele de către “organe”. Alt fapt care m-a făcut să reduc viteza și chiar să opresc a fost “Sărbătoarea cireșelor”, serbare locală populară ce se desfășura în localitatea Păulești. M-a impresionat faptul că la poarta fiecărei gospodării erau expuse spre vânzare lădițe pline ochi cu cireșe roșii, mari, crocante și apetisante. Am dat să gust o cireașă, dar gospodarul m-a îmbiat să iau mai multe. Erau într-adevăr un deliciu. Am cumpărat două kilograme, am mulțumit și am dat să plec, însă gospodarul mi-a mai pus câte i-au încăput în palme lui împreunate sub formă unui căuș. De astă dată mergeam doar în viteza a III-a degustând gustoasele cireșe și admirând peisajul localității. În curtea fiecărei gospodării, în curtea școlii, a primăriei dar și a poliției locale tronau cireși bătrâni cu crengile aplecate de rodul bogat al fructelor. Relieful începe să devină colinar și bogat în lăstărișuri și păduri de un verde sănătos.

Traversez prin centru orașul prahovean Plopeni și gândul îmi zboară la marele centru industrial din perioada comunistă, pe când prin parbriz îmi rânjesc vechile blocuri ale orașului și sumedenia multicoloră a buticurilor aflate la tot pasul.

Ocolind un sens giratoriu, la ieșirea din localitate, traseul meu urmează valea sinuoasă a râului Teleajen. La un moment dat un indicator maroniu mă atenționează că se apropie Mănăstirea Zamfira, undeva pe parte dreaptă a drumului, singura mănăstire românească pictată de marele pictor Nicolae Grigorescu și fratele său Gheorghe. Fără să stau pe gânduri hotărăsc să o vizitez.

Din pisania acestei mănăstiri am reținut; “Acest sfânt lăcaș, fost metoc al mitropoliei, căzând pradă focului și marelui cutremur din 10 noiembrie 1940, în bună parte, cu toate ale lui, ajunsese în stare de dărăpănare. Din îndemnul prea fericitului părinte Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în anul 1969, Arhiepiscopia Bucureștilor a purces la preînnoire a lui, reparându-i și zugrăvindu-i biserica mare, zugrăvită de pictorul Nicolae Grigorescu, refăcându-i stăreția și toate clădirile din incintă, zidindu-i din temelie clopotnița și opt case pentru viețuitoare, înzestrându-l cu instalații noi de încălzire cu gaze, iluminat electric și apă curentă și făcându-i împrejmuire din beton și sârmă împletită. Lucrările începute la 1 mai 1969 au luat săvârșire precum se văd, în toamna anului 1974, cu ajutorul lui Dumnezeu.”

Impresionează aspectul de cetate al bisericii mănăstirii care este înconjurată de frumoase chilii de un alb imaculat, cu grădina minuțios îngrijită, cu falnicii brazi argintii, cu trandafirii multicolori ce zâmbeau în soare și poarta masivă din lemn sculptat precum și clopotnița impunătoare.

Din punct de vedere administrativ-teritorial această mănăstirea este localizată pe raza comunei Lipănești, în imediata apropiere a satului Zamfira. Mănăstirea Zamfira este îngrijită de maici, fiind o ctitorie a epocii fanariote având hramurile Intrarea în Biserică a Maicii Domnului și Sfântul Nifon.

Ne închinăm la icoane, aprindem o lumânare, facem poze și apoi purcedem la drum spre Slănic. În poza de mai sus este reprezentată frumoasa troiță, sculptată în lemn, din curtea mănăstirii Zamfira. După câțiva kilometri și tot pe partea dreaptă a drumului care tot urca, un alt indicator ne conduce spre Mănăstirea “Sfântul Antonie cel Mare”.

Această mănăstire este situată în satul Mălăieștii de Jos și a fost ridicată într-o zonă cu veche tradiție monastică, în care în urmă cu două secole exista un schit de călugări. Acest schit era un metoc (reședință călugărească) al altei mănăstiri situate puțin mai la nord, în localitatea Vâlcănești, unde a existat o chinovie (mănăstirea în care călugării își organizează viața în comun) atestată documentar din anul 1450, de pe vremea domniei voievodului Vladislav al II-lea. Ieromonahul Antonie Liță de la Mănăstirea Crasna, județul Prahova, este cel care s-a apucat de treabă, pe cele două hectare donate de către ploieșteanul Ion Guiu. Piatra de temelie a viitoarei mănăstiri a fost sfințită la data de 17 septembrie 1995, și, prin muncă asiduă, în vara anului 1996, biserica era deja construită la roșu, pentru ca în octombrie să fie tencuită. Din Pisania Mănăstirii “Antonie cel Mare” am reținut – “Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, treimea cea de o ființă și nedespărțită, ziditu-sa acest sfânt lăcaș al Sfintei Mănăstiri Antonie cel Mare, cu hramul Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, în anul mântuirii 1995, în timpul arh-păstoririi prea fericitului părinte patriarh Teoctist, întâistătătorul B.O.R., la marginea satului Mălăiești, pe valea Vărbilăului, terenul fiind donat de către evlaviosul creștin Guiu Ion. Pictura a fost executată de către pictorii Adi și Nicoleta Voicu, prin contribuția generoasă a familiilor Blebea Traian, Cucu Vasile, Popovici Vasile și Nicolae Șerban, precum și a altor credincioși sub îndrumarea părintelui stareț Lazăr Nan. Slujba de sfințire s-a săvârșit în ziua de 24 iunie 2004 de către prea sfințitul episcop Varsanufie Prahoveanul, înconjurat de un ales sobor de preoți și diaconi. Binecuvântează Doamne și sfințește pe cei ce iubesc bună cuviința și podoaba bisericii tale!”

Căldura și oboseala drumului ne-au obligat să nu mai întârziem și numai după ce am făcut câteva poze mănăstirii și din nou masivelor uși din stejar sculptat, am pus cap-compas Slănic. Motorul trăgea bine semn că urcam o pantă serioasă. Un indicator ne arată că intrăm în Slănic, ținta călătoriei noastre.

Ne întâmpina o localitate, mai mult sat, înconjurată de dealuri blânde bogat împodobite cu păduri. Partea dreaptă a căii rutiere de acces era străjuită de brazi argintii falnici aliniați precum o formație militară care prezintă onorul ca comandant. La viteză mică admirăm peisajul și deodată am revelația că localitatea parcă este totuși oraș.

Undeva pe partea stângă, cocoțat pe o colină, ne salută Hotelul Slănic, gazda noastră pentru o noapte. Slănic este un oraș în situat în județul Prahova, Muntenia, România.

Conform recensământului din anul 2011, Slănic are o populație de 6034 de locuitori, fiind al treisprezecelea centru urban al județului Prahova din punct de vedere demografic. Deși incorectă, denumirea de Slănic -Prahova este folosită uneori, îndeosebi în alte regiuni ale României, din dorința de a evita confuzia cu Slănic Moldova, oraș situat în județul Bacău. Prima atestare documentară a localității este din anul 1532, însă ea a devenit și mai cunoscută datorită zăcământului de sare care se exploatează aici de mai bine de trei secole. În secolul al XVII-lea, zona era locuită de moșneni, care și-au vândut un teren spătarului Mihai Cantacuzino, în schimbul a 700 de taleri, în 1685. Acesta a deschis o ocnă de sare pe Valea Verde în 1688. În 1713, spătarul a donat moșia sa Mănăstirii Colțea. Localitatea primește statutul de stațiune în anul 1886, iar în anul 1892 este declarată oraș. Sus am postat stema orașului și o fotografie cu primăria veche a orașului. Facem un duș, mâncăm ceva, desigur și “gustăm” și fiindcă timpul ne presa ieșim la plimbare în stațiune.

Îmi atrage atenția monumental central al orașului, Monumentul eroilor din orașul Slănic, căzuți pe câmpul de onoare, în timpul războiului pentru întregirea neamului 1916 – 1919 a fost ridicat sub domnia MS regelui Mihai I, din inițiativa unui comitet și contribuția cetățenilor slăniceni.

Deasupra am postat doua fotografii cu basoreliefurile de pe soclul monumentului cu scene de luptă din primul război mondial.Tot în centrul localității se găsesc Muzeul Sării și Biserica „Sfinții Trei Ierarhi, a nu se confunda cu catedrala mitropolitană din Iași, am putea spune sora ei mai mică.

Muzeu sării din orașul Slănic este situat în clădirea fostei Case a Cămărășiei ocnei Slănic. Aceasta a fost construită la sfârșitul secolului al XVIII-lea. În decursul vremurilor ea a servit ca locuință a cămărașului, iar în perioada 1880 – 1890 a adăpostit sediul Cămărășiei Slănic.

Clădirea este construită pe două nivele, cel inferior cu rol de clădire propriu-zisă, cel superior cu rol de foișor observare. Casa Cămărășiei se plasează pe firul evolutiv al tipologiei volumetrice, între arhitectura sătească și arhitectura de târg a epocii, fiind mai aproape de aceasta din urmă. Cămărașul era cea mai importantă persoană din administrația ocnei, fiind numit de către domnitorul țării. El angaja muncitori, se îngrijea de buna funcționare a ocnei și era responsabil cu extragerea și vânzarea sării. Primul și cel mai de seamă cămăraș al ocnei Slănic a fost boierul Ion Hagi Moscu, numit de către domnitorul Mihai Șuțu în anul anul 1791. În mandatul său, care durat până în anul 1814, acesta a ctitorit Biserica Sfinții Trei Ierarhi, care se află chiar în imediata vecinătate a Cămărășiei. În extragerea sării metodele folosite au evoluat de-a lungul vremii.

Pe la 1690, oameni suspendați în funii ciopleau pereții de sare cu ciocane și pene din fier, realizând astfel adevărate puțuri (denumite clopote) largi de maximum 60 de metri și adânci de până la 100 de metri. Bolovanii de sare rezultați erau puși în burdufuri din piele de bou și trași cu ajutorul unor scripeți, numiți crivace. Punerea în mișcare se făcea prin tracțiune animală. Iluminatul era asigurat de feștile de cânepă sau lumânări de seu.

În poza de deasupra este reprezentat un muncitor (ocnaș) împreună cu sculele sale rudimentare, odihnind și așteptând sosirea vagonetului pentru a-l umple cu marfa-sare atât de căutată, iar mai jos este reprezentat un lămpaș primitiv de ocnă, care asigura iluminatul în galeria de extracție.

Odată cu introducerea iluminatului electric (1912) munca manuală în extragerea sării a fost înlocuită cu utilaje perfecționate și de mare randament. Galeriile se executau prin frezare și apoi detonarea cu explozibil a peretului de sare. Sarea rezultată era transportată cu vagoneți spre punctele de evacuare din ocnă (lifturi.) În urma acestui mod de excavare rezultau galerii în secțiune trapezoidală. Din anul 1970 s-a introdus metoda de exploatare tip “camere mici și pilieri pătrați” care se face prin galerie de coastă și un drum în spirală pentru transporturile auto. Cu ajutorul unor freze (haveze) se execută camere în peretele de sare, apoi se practică niște găuri în pereții camerelor ce sunt umplute ulterior cu exploziv și apoi detonate. Sarea rezultată este depusă pe benzi transportoare și condusă spre punctul de încărcare pe camioane.

Biserica “Sfinții Trei Ierarhi” din Slănic este un monument de artă bisericească de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Ea este o ctitorie a biv vel clucerului Ioan Hagi Moscu, concesionar al minelor de sare din localitate. Obosiți și satisfăcuți de cele văzute în decursul primei zile ne retragem la cameră și după o nouă cură de lichide ne culcăm. Ziua a doua ne rezerva plăcerea vizitării Grotei miresei, Băii baciului și mai ales intrarea în mina de sare. A doua zi odihniți și mai harnici purcedem la drum, primul obiectiv Muntele de sare (Grota miresei).

Muntele de sare de la Slănic Prahova se găsește în intravilanul orașului Slănic, cu intrarea pe strada Baia Baciului. Declarată rezervație naturală geologică și geomorfologică prin 1954, suprafața zonei protejate este de 2 ha.

Chiar la intrarea în rezervație mă opresc și imortalizez o frumoasă poartă masivă sculptată de vreun gospodar de prin părțile locului.

Numele de Grota Miresei a apărut după anul 1920, când, la patru zile după nuntă, o localnică s-a sinucis, aruncându-se din vârful muntelui de sare. Muntele de sare a fost declarat rezervație și monument al naturii. Acest munte miniatural modelat de apa ploilor în sare se extinde pe o suprafață de 2 hectare. Formarea Muntelui de sare și a Grotei Miresei, din interiorul acestuia are la origine acțiunea omului, prin exploatarea din interiorul Muntelui de sare ce a funcționat până în 1852.

Baia Baciului este un monument al naturii dotat cu ștranduri cu apă sărată, piscine și locuri de joacă pentru copii, restaurant tradițional românesc (140 locuri) deschis tot timpul anului, o parcare de 100 de locuri. Lacul Baia Baciului, cel mai mare din stațiune, prezintă diferențieri ale gradului de mineralizare a apei de la suprafață către adâncime, astfel încât de la 2 m către profunzime, lacul având 15 metri adâncime, se ajunge la o mineralizare totală de 108,938 g săruri per litru. Totodată lacul Baia Baciului are un strat de nămol cu o grosime maximă de 1,3 metri. Compoziția chimică a nămolului cuprinde substanțe minerale (sulfați, nitrați, sodiu, magneziu, potasiu, calciu, fier etc.), precum și reduse cantități de substanțe organice. De menționat că Baia Baciului are o suprafață de 6100 metri pătrați. Punctul culminant al excursiei se apropia, eram dornic să vad o salină și din interior, după ce cu mulți ani în urmă am intrat în mina de minereuri cuprifere de la Bălan, județul Harghita, unde a lucrat un frate de-al meu.

La o temperatură a mediului de peste 20 de grade ne înfățișăm la gura salinei cu scopul de a o vizita. Nu prea înțelegeam ce reprezenta acel masiv schelet metalic, reprezentat și în poză. După ce ne procurăm, biletele care costau numai 18 lei de persoană, intrăm în cabina de așteptare a liftului, cu aparatul de fotografiat pregătit. După o scurtă așteptare un puternic huruit de fiare, o bufnitură și apoi liniște. După vreo zece secunde se deschide o ușă metalică și grea, ce-mi amintea de ușa unei pușcării pe care o vizitasem în copilărie, un om în pufoaică, cu cască și cizme de cauciuc, având chipul plin de funingine, ne invită politicos să intrăm în cabina liftului. Dacă la început m-a încercat un sentiment de reținere, poate chiar teamă, acum prind curaj și intru. Ușile se închid fără vreun anunț prealabil, se trag niște zăvoare grele, și cu hurducături și zgomote ne punem în coborâre. După plecare, călătoria de 90 de secunde devine parcă mai acceptabilă. Alte zgomote, hurducături și zăvoare manevrate ne dau de înțeles că am ajuns. Urarea de vizită plăcută mă însoțește pentru câteva clipe și îmi amintește de ospitalitatea și omenia românului, a prahoveanului în special.

Un val de aer rece îmi inundă nările, aici fiind doar 12 grade Celsius în tot timpul anului, și o imagine grandioasă, solemnă, parcă chiar marțială, mi se deschide în fața ochilor.

O lumină discretă și un peisaj feeric de culori și ornamente decorative mă cuprinde și atrage în vraja sa.

Galeriile largi și înalte, tăiate în linii drepte creau impresia unui sanctuar. Nu îmi mai puteam desprinde privirea de pe pereții laterali și de pe tavan care erau tapetați cu motive decorative divers colorate.

Erau straturile de sare care în lumina discretă a becurilor străluceau în variate și multiple nuanțe de culori. Am asemănat această imagine cu o felie de cozonac unde se disting straturile de aluat, cacao, nucă sau rahat.

M-am întrebat dacă nu cumva era mai bine ca aceste ornamente decorative să fie puse în evidență printr-o iluminare mai puternică. Și tot eu am găsit răspunsul în sensul că lumina difuză ajută privitorul să își închipuie ce vrea el. În capătul unei galerii este situată o cruce iluminată pe un fundal negru, acolo se are în vedere construirea unui lăcaș de închinăciune. Privind peisajul măreț și feeric de la unul din capetele galeriei și crucea din partea opusă am avut senzația că sunt într-o sală de judecată la ceasul de apoi.

Plimbarea prin întortocheatele galerii ale salinei îți oferă prilejul să admiri frumoase basoreliefuri în pereții de piatră, realizate de către artiști amatori sau profesioniști.

Fotografia de mai sus se constituie ca o reclamă pentru practicarea sportului de către orice om. Dedesubt este reprezentat logo-ul Companiei naționale a sării - Salrom. Ca să îți aduc o undă de zâmbet pe chip, recunosc aici că la începutul plimbării prin galerii nu eram sigur că pereții sunt din sare și atunci am lins cu limba un perete simțind gustul inconfundabil al sării, pe care niciun medic nutriționist nu ne-o recomandă excesiv în alimentația de zi cu zi.

În continuare prezint câteva tehnice date despre salină. Lucrările de deschidere a minei au început în anul 1938 iar extragerea propriu-zisă a sării din această salină s-a realizat între anii 1943 – 1970. Exploatarea s-a făcut descendent de la tavan către vatră în straturi succesive de 2,2 metri grosime cu tăiere orizontală la vatră și cu tăiere verticală la pereți, derocare prin împușcare.

Transportul sării rezultate s-a făcut cu vagoneții până la puț și, mai departe cu colivia, până la suprafață, către instalația de preparare și expediție. Mina este alcătuită din 14 camere cu profil trapezoidal având 10 metri deschidere la tavan și 32 de metri la talpă și o înălțime de 54 de metri. Diferența de înălțime între suprafață și vatra minei este de 208 metri și este parcursă de lift în 90 de secunde. Spațiul excavat ocupă un volum de 2,9 milioane de metri cubi și se întinde pe o suprafață de 7,8 hectare. După anul 1970 mina devine obiectiv turistic oferind condiții naturale de excepție prin microclimatul său bogat în aerosoli cu eficiență binecunoscută în tratamentul maladiilor respiratorii. Aerajul minei este natural cu temperatură constantă în tot timpul anului 12 grade Celsius, presiunea atmosferică 730 milimetri coloană de mercur, iar umiditatea cu 10% mai redusă decât cea de la suprafață. Tavanul minei este bordat pe întreaga suprafață de balcoane și balustrade din lemn care permit accesul personalului autorizat pentru controlul suprafețelor pereților superiori (tavanelor) ai galeriilor în vederea prevenirii surpării accidentale. Zonele cu stabilitate incertă (nedestinate accesului publicului) sunt delimitate pe vatra salinei cu garduri de protecție. În salină își desfășoară activitatea “Laboratorul de măsurări în fond de radiații ultra scăzut” din cadrul “Institutului Național de C&D pentru Fizică și Inginerie Nucleară – Horia Hulubei". Activitatea acestui laborator este parte a unui proiect finanțat de Autoritatea Națională pentru Cercetare Științifică prin Academia de Științe Medicale. Salina Slănic este structurată pe trei nivele. Galeriile de la nivelul I, adâncime 90 de metri, denumite Mina Carol I, nu sunt deschise vizitării de către publicul larg. Galeriile de la nivelul II, adâncime 140 de metri, denumite Mina Ferdinand, nu sunt deschise publicului larg ci doar sportivilor de performanță. Aici se antrenează lotul sportiv de aeromodelism al României, obținându-se cele mai bune rezultate în acest sport, deoarece nu există curenți de aer care împiedică marea performanță din aeromodelism. Doar galeriile de la nivel III, adâncime 208 metri, denumite Mina Unirea, sunt deschise publicului larg, în special a celor cu afecțiuni respiratorii.

Aici vin copii, vârstnici dar și adulți cu sau fără trimitere de la medic. Aici sunt multiple posibiltăți de petrecere a timpului.

Aici poți citi o carte, te poți plimba, te poți odihni, poți practica un sport, poți viziona un program de televiziune etc.

În salină sunt amenajate locuri pentru a juca fotbal, tenis de masă, biliard sau pentru a face gimnastică medicală sub îndrumarea unui antrenor specialist.

Foarte interesant este faptul că în galerie sunt montate aparate de cafea de unde poți obține cafeluța după pofta inimii, poți da un telefon doar în rețeaua Vodafone și poți urmări programul TV preferat, meciul, serialul sau concertul pe care ți-l dorești .

Salina Slănic este și un veritabil muzeu de istorie și cultură românească. În sala Geneză sunt reprezentați Marii și Inegalabilii Traian, Decebal și Eminescu prin mari statui iluminate discret.

Statuile lui Traian și Decebal sunt încadrate de sugestive desene de oșteni aplicate pe peretele de pe fundal.

Din multitudinea de profiluri umane de pe peretele din fundalul bustului lui Mihai Eminescu se distinge chipul Veronică Micle. Mihai și Veronica sunt nedespărțiți chiar și în această liniște rece și semiobscură de salină. Dragostea lor este și va rămâne de-a pururea.

"De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,

Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte:

Pe bolta alburie o stea nu se arată,

Departe doară luna cea galbenă - o pată;

Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite

O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,

Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus

C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.

Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,

Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,

Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi.

.............................................................

Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,

Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ,

Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţï."

Mai jos admiri câteva frumoase sculpturi în sare, realizate de nume necunoscute și expuse privirii vizitatorilor. O vreme am avut senzația că ele ar fi din ghiață și s-ar putea topi, dar apoi m-am liniștit, amintindu-mi că sunt confecționate din sare și nu este nici un pericol să se topească.

Cel mai mult mi-au plăcut lucrările "Cap de dac" și "Măsuța de hol".

Celelalte lucrări mi-au lăsat impresia că ar fi niște resturi(ruine) ale unor temple de din epoci îndepărtate. Concluzionez că această excursie neplanificată mi-a produs impresii puternice dar cea mai năprasnică impresie a fost o puternică răceală care nici acum după o săptămână nu mi-a trecut. Am explicat că este o mare diferență de temperatură, mai ales pe timp de vară, între exteriorul și interiorul salinei, și dacă nu ești pregătit cu ciorapi, pantofi, fular, fes și o geacă groasă, poți simți năprasnica impresie pe care am simțit-o și eu. Dar, oricum merită să-și planifici și tu o vizită la salina din Slănic, județul Prahova. Rămâi cu impresii de neuitat.

***

DOUĂ EPIGRAME

DIN VIAȚĂ

de VASILE LARCO - IAȘI

ACCEPT

Pe mincinoși pot să-i exclud -

Și-afirm, urcând pe-a vieții treaptă:

Prefer un adevăr mai crud,

Decât minciuna bine coaptă!

TEZAURUL DE LA PIETROASA

A FOST DESCOPERIT DE DOI PIETRARI

Muncind cu sârg, s-a constatat,

Și e de-o viață demonstrat

Căci pe străvechea noastră vatră

Se scoate aur... și din piatră.

____________xxx___________

O MEDALIE, O PLACHETĂ,

CÂTEVA INELE MASONICE

ȘI INSIGNE ROMÎNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani si apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificare asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Grigore Vieru * 1935 - 2009 * Asociația culturală "Regal D'Art"

"Sunt iarbă, mai mult nu pot fi" ....Grigore Vieru

Grigore Vieru (născut 14 februarie 1935 în satul Pererâta, fostul judeș Hotin, România și decedat 18 ianuarie 2009 la Chișinău) a fost un cunoscut poet român din Republica Moldova. În anul 1993 a fost ales membru corespondent al Academiei române. Grigore Vieru a fost un promotor al mișcării de eliberare națională din Basarabia și al unirii teritoriilor de dincolo și de dincoace de râul Prut.

Plachetă - Conferința națională obstetrică-ginecologie

Galați * 21 - 26 septembrie 1982

Obstetrica - ginecologia reprezintă o specialitate medicală care se ocupă cu studiul morfo-fiziopatologiei organelor genitale feminine ca parte a întregului organism, al proceselor biologice legate de reproducere și tratamentul stărilor patologice din sfera genitală.

Municipiul Galați este reședința și totodată cel mai mare oraș al județului Galați situat în sudul Moldovei în apropierea frontierelor cu Republica Moldova și Ucraina. Conform ultimului recensământ din 2011, populatia orașului era de 249732, fiind al 8-lea oraș din țară ca număr de locuitori. Este unul dintre cele mai mari centre economice din România, respectiv Moldova. Orașul Galați are o istorie încărcată și datorită faptului că este plasat pe Dunăre, cea mai importantă arteră comercial-fluvială europeană, Canalul Dunăre – Main – Rin. Primele semne ale unei așezări permanente în zona municipiului Galați s-au găsit pe malul estic al bălții Mălina (în nord-vestul municipiului), unde s-au descoperit fragmente din ceramica de tip Stoicani-Aldeni. Prima menționare documentară a orașului Galati (pe atunci târg) datează din anul 1445 (într-un act semnat de domnitorul Ștefan al II-lea). Sus am postat stema actuală și primul sigiliu al târgului Galați și o poză cu Teatrul Dramatic - Galați.

Insignă - Heltauer liedertafel 1904 - Cisnădioara

Cisnădioara este un sat din județul Sibiu, Transilvania, România. Localitatea este cunoscută pentru organizarea de evenimente culturale, dar și pentru atracțiile sale turistice (frumuseți naturale, monumente de mare însemnătate istorică). În Cisnădioara se află o bazilică în stil romanic din a doua jumătate a secolului al XII-lea și cea mai veche orgă cu tuburi din România în stare funcțională (începutul secolului al XVIII-lea). Un act de donație din anul 1223 este prima atestare documentară a Cisnădioarei; prin acesta, bazilica fortificată din deal (finalizată în același an) care a fost donată mănăstirii Cârța de către Magister Goulinus. Săpăturile arheologice vorbesc însă despre o așezare mult mai veche, din perioada La Tene, aflată pe același deal. Sus am postat o poză cu Biserica fortificată din Cisnădioara.

Insignă - Cavalerist de frunte

R.P.R. - (Republica Populară Română)

Insignele militare...de frunte de pe timpul Republicii Populare Române au precedat sistemul de insigne militare generale "militar de frunte" și cele specifice "specialist de clasă" pentru toate specialitățile militare, clasificate pe trei clase; clasa I, II și III, care se mențin și în prezent în armata română. Cavaleria este formată din unități militare călare. De obicei termenul se referă doar la trupe care folosesc cai sau cămile drept mijloace de transport, nu însă și alte animale, precum elefanții. Un infanterist călare sau un ofițer de artilerie nu face parte din cavalerie, la fel precum nici vânătorul de munte, care călărește animalul de povară. Nici artileria călare nu face parte din cavalerie. Din timpurile cele mai vechi, cavaleria a avut avantajul mobilității sporite, avantaj care a multiplicat eficacitatea până și a celor mai mici forțe, permițându-le să evite, să surprindă și să copleșească, să se retragă și să scape potrivit cerințelor de moment. Un bărbat care lupta călare avea de asemenea avantajul unei mai mari înălțimi, greutăți, viteze și masă inerțială față de un adversar din infanterie.

Inel masonic

Temuta, admirata sau dezavuata, Francmasonerie (e a jucat si continua sa aiba un rol important in multiple planuri ale Romaniei, ea fiind organizată în loje. Sub semnul echerului si compasului de sub ochiul unic, s-au desfasurat evenimente majore ale neamului. Efervescenta masonica in Romania a atins o considerabila cota in perioada pasoptista, considerata de istorici o generatie de masoni. Sintagma este acoperita de adevar, daca luam in calcul ca cei vizati apartineau unor societati secrete literare si masonice de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau, Cernauti. Printre exponentii de seama, desavarsiti in lojile pariziene, ii gasim pe Balcescu, Rosetti, Kogalniceanu, Alecsandri, Cuza, Negruzzi si I.C. Bratianu. Sub regele Carol I, nu mai putin de 12 din 19 prim-ministri au fost masoni, ca si alti importanti oameni politici ai vremii. Acum, Francmasoneria romana a facut pasul catre Marea Loja Nationala. În fine, in perioada Romaniei Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, incadrat in loja "Ernest Renan", alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a. El a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale romanesti, inclusiv Basarabia. Numele altor oameni care se afla si astazi, ori s-au aflat pana nu demult, in primele randuri ale celebritatilor Masoneriei romanesti sunt: Petre Roman, Viorel Hrebenciuc, Ioan Rus, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Prunariu, Lucian Bolcas, Alexandru Ciocâlteu, Constantin Balaceanu Stolnici, Virgil Ardelean, Ioan Talpeş, Ovidiu Tender, Irinel Popescu, Alexandru Bittner, Razvan Teodorescu, Victor Babiuc, Gheorghe Zamfir, Crin Halaicu, Tudor Gheorghe, Florian Pittis si Adrian Severin. Ziaristul si muzeograful Horia Nestorescu-Balcesti, renumit pentru lucrarile sale de istorie a Masoneriei romane, afirma ca: "Romanii datoreaza Francmasoneriei faurirea Romaniei Moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran". Biserica Ortodoxa Romana este de cu totul alta parere. Prin Hotararea Sfantului Sinod din 1937, la concluziile Mitropolitului Nicolae al Ardealului, ramasa si astazi in vigoare, aceasta subliniaza in sapte puncte urmatoarea sinteza: "Este o organizatie mondiala secreta, in care evreii au un rol insemnat, avand un rit cvasi-religios, luptand impotriva conceptiei crestine, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala, laica. Este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala. Biserica osandeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta". Despre Masonerie există două puncte de vedere. Primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale şi metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credinţa într-o fiinţă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecţionarea omului, este compatibilă cu orice credinţă sau convingere sinceră şi nu ar trebui să apară probleme. Al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanista.

Inel masonic

Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele în Evul mediu. Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului ritanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate. Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“

_______________ooOoo_______________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII

2 piso 1978 - Filipine

Jose Rizal, numele complet José Protasio Rizal Mercado y Alonso Realonda, a fost un scriitor și erou național filipinez care a trăit în perioada anilor 1861 - 1896.