Epaminonda's Blog.....: TABLETA CU ȘTIRI NECONVENȚIONALE

RADU STROE – P.N.L.

Ministru de Interne,

despre accidentul din Apuseni:

"Îmi pare rău că tragedia

s-a întâmplat în mandatul meu."

MIRCEA DUŞA – U.S.L.

Ministrul Apărăriri:

"Vom efectua și zborul

cu trupurile neînsuflețite

ale cadavrelor celor decedați".

ILIE SÂRBU – P.S.D.

Parlamentar:

"Traian Băsescu are nevoie

de tratament psihiatric (...),

exorcizarea fiind ultima soluție

care l-ar putea ajuta să devină om."

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

O POEZIE PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

_________xxx_________

O PLACHETĂ ȘI

CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Placheta - (Carol I - Regele României)

Pacea de la București - 1913

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ:“Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României.

Insigna - Brigadier al muncii voluntare Salva - Vișeu 1948 - 1973

În perioada comunistă, la început de august se serba "Ziua brigadierilor" în semn de înaltă recunoştinţă şi aleasă preţuire a eroismului cu care tinerii brigadieri, aflaţi în primele rânduri ale muncii, contribuiau activ la înfăptuirea măreţelor obiective de dezvoltare multilaterală ale ţării. patriei noastre stabilite de Congresul al XIII-lea şi Conferinţa Naţională ale partidului. De-a lungul celor peste patru decenii de existenţă şi activitate rodnică a şantierelor, tinerii în uniformă albastră cu ecuson de brigadier şi-au pus semnătura de gând şi faptă revoluţionară la temelia a numeroase realizări ale construcţiei socialiste, înscriindu-se în amplul efort creator al întregului nostru popor în opera de edificare a noii orânduiri. "De la primele detaşamente de muncă patriotică, de la Bumbeşti-Livezeni şi Salva Vişeu, la Canalul Dunăre-Marea Neagră - sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu - la toate şantierele industriale, a dezvoltării agriculturii, a industriei, ştiinţei, a culturii, tineretul a fost prezent, a răspuns chemării partidului, şi-a făcut datoria faţă de patrie, faţă de popor, faţă de cauza socialismului, demonstrând că este ferm hotărât să contribuie la realizarea unei societăţi moderne, înaintate, în care întregul popor, generaţiile viitoare să ducă o viaţă liberă şi demnă!" Preluând şi ducând mai departe cu cinste şi entuziasm glorioasele tradiţii ale muncii patriotice, tinerii brigadieri de pe cele peste 200 de şantiere naţionale, judeţene şi locale îşi consacră întreaga energie şi pricepere realizării unor importante obiective economice din industrie şi agricultură, formându-se şi educându-se astfel la înalta şcoală a muncii pentru ţară. S-au înscris definitiv în nemuritoare pagini de istorie şantierele tineretului de la Agnita - Botorca - Bumbeşti - Livezeni, Salva - Vişeu, Cianu Mare Cluj, hidrocentralele Lotru, Porţile de Fier I şi II, Combinatul Siderurgic Galaţi, sistemele de îmbunătăţiri funciare Giurgiu - Răzmireşti, Nedeea - Măceşul, amenajarea complexă a râului Dâmboviţa etc. Astăzi, tinerii brigadieri îşi aduc contribuţia la edificarea a noi şi măreţe ctitorii ale evului socialist pe şantierele de la Canalul Dunăre-Bucureşti. Amenajarea râului Argeş pentru navigaţie şi alte folosinţe, combinatele miniere Rovinari şi Motru, canalul magistral Siret - Bărăgan sau cele de îmbunătăţiri funciare de la Câmpia Caracal, Sculeni - Ţuţora - Gorbani ş.a. Această impresionantă activitate de educaţie prin muncă şi pentru muncă, de participare activă, responsabilă la înflorirea plenară a patriei, a tinerilor brigadieri se înscrie organic efortul întregului tineret al ţării, desfăşurat în industrie, agricultură, pe marile şantiere şi obiective ale Cincinalului, menit să contribuie major la trecerea României la un nou nivel de dezvoltare.

Romania, saracita de razboi si ocupata de rusi, a gasit formula magica a reconstructiei: munca neplatita. Detasamentele de voluntari se hraneau cu ideologie injectata de mitul comunismului. Calea ferata Salva-Viseu, construita in 1948, a unit Maramuresul de restul tarii. Acum, pe acele locuri se mai vorbeste de brigadieri, iar folclorul lui "Hei rup!" inca nu a murit. Linia de cale ferata Salva-Viseu nu inseamna doar legatura intre batranul Maramureș si tara. Alaturi de alte celebre ctitorii realizate in tineretea comunismului institutionalizat in Romania, precum magistrala Agnita-Botorca sau linia Bumbesti-Livezeni, Salva-Viseu a intrat in constiinta publica drept santier al brigadierilor. Ziarul Universul anunta la 22 aprilie 1948: "In afara de tineretul UTM-ist (in luna mai se asteaptă prezenta pe santier a vreo 13000 de brigadieri), vor mai lucra la constructia liniei ferate Salva-Viseu militari incadrati in companii de căi ferate si 1000 de mineri (la tunele). Toti lucratorii din afara cadrelor UTM vor fi antrenati de tinerii brigadieri, care vor constitui motorul intregului santier". Munca pe santier incepuse deja de trei saptamani, iar presa relata pe larg despre noua "epopee a brigadierilor utecisti". Şantierul Salva-Vişeu, botezat cu numele lui Vasile Luca, la acea oră membru în Secretariatul CC al PMR, a fost unul dintre cele trei mari şantiere deschise la 1 aprilie 1948. În cinstea aniversării "Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie" s-a spus că lucrările trebuie finalizate până la 7 noiembrie. S-a construit o linie ferată lungă de 63 de kilometri, care a legat Maramureşul, până atunci izolat, de restul ţării. Lucrarea a necesitat construirea unui tunel lung de 2400 de metri, 250000 metri cubi de terasamente, dintre care 150000 în stâncă, trei viaducte cu înălţimi între 22-32 metri, 14 podeţe şi cinci gări.

Insigna - Campion R.P.R. 1967 - Ciclism

(Republica Populară Română)

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Emblemă coifură ofițer SRI

Emblemele coifură sunt un fel de insigne purtate de către personalul militarizat din sistemul apărării, ordinii publice, siguranței naționale și autorității judecătorești la caschetă, bonetă sau bască.

Serviciul Român de Informații (abreviat S.R.I.) a luat ființă pe data de 26 martie 1990 și este unul dintre serviciile secrete române, alături de Serviciul de Informații Externe. SRI este o autoritate care se ocupă cu culegerea și valorificarea informațiilor exclusiv pe teritoriul României. Structuri românești de informații au existat în România și înainte de înființarea SRI, după cum urmează:

Secția a II-a, fondată în anul 1865 după model francez, subordonată Marelui Stat Major
Biroul Siguranței Generale, în cadrul Ministerului de Interne (M.I.), fondat 19 aprilie 1892
Direcția Poliției și Siguranței Generale, subordonată M.I., fondată în martie.
În martie 1917 Mihail Moruzov a creat „Biroul de Siguranță al Deltei Dunării”, prima structură informativă civilă dar care avea personal provenit din „Siguranța Generală” și care lucra exclusiv pentru Marele Cartier General.
În data de 12 noiembrie 1940 a fost emis decretul nr. 3818, cu privire la organizarea Serviciului Special de Informații, instituție care funcționa pe lângă „Președinția Consiliului de Miniștri”.
La 15 septembrie 1944, prin decretul nr. 1695, Serviciul Special de Informații și-a schimbat numele în Serviciul de Informații și a fost trecut în subordinea Ministerului de Război.
Prin decizia ministerială nr. 79 din 27 aprilie 1945 Serviciul de Informații a fost trecut în subordinea Președinției Consiliului de Miniștri și a fost redenumit Serviciul Special de Informații.
La data de 30 august 1948 prin decretul nr. 221, a fost înființată „Direcția Generală a Securității Poporului” (D.G.S.P.), direcție din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.
La 30 martie 1951 D.G.S.P. a devenit „Direcția Generală a Securității Statului” (D.G.S.S.) care cuprindea și o „Direcție de Informații Externe”.
La 20 septembrie 1952 D.G.S.S. se desprinde din Ministerul de Interne și se transformă în „Ministerul Securității Statului”.
La 22 iulie 1967 a fost înființat „Departamentul Securității Statului” (D.S.S.), condus de un „Consiliu al Securității Statului”.

Insigna - Corpul Național al Polițitilor - România

Corpul Național al Polițiștilor reprezintă forma de organizare pe criteriul profesional, autonoma, apolitica si nonprofit a politistilor, este constituit si isi exercita atributiile in scopul promovarii intereselor profesionale, sociale, culturale si sportive ale membrilor sai, prevazute de legislatia in domeniu, precum si al apararii drepturilor legitime ale acestora. Corpul este persoana juridica de drept public, este format din organe centrale, departamente si organizatii teritoriale, fiind autonom fata de structurile din care provin membrii sai. Sediul central al acestei entități este situat în București, sectorul 5, strada Mihai Vodă, nr.6. Corpul este organizat la nivel central, departamental şi teritorial, pe principiile teritorialităţii, eligibilităţii, mutualităţii şi ierarhiei structurilor de conducere, iar structurile de conducere se aleg potrivit prevederilor regulamentului. Corpul nu poate fi angajat politic prin acţiunea organelor de conducere sau a membrilor săi. În vederea îndeplinirii scopului pentru care se înfiinţează, Corpul şi structurile sale, prin organele de conducere şi executive, exercită următoarele atribuţii:

întreprind măsuri pentru dezvoltarea, în rândul poliţiştilor, a sentimentului de demnitate, onoare şi ataşament faţă de tradiţiile şi valorile morale pe care aceştia trebuie să le împărtăşească şi să le apere;
promovează şi susţin în raporturile cu celelalte instituţii ale statului şi cu societatea civilă tradiţiile, interesele şi scopurile generoase urmărite de poliţişti pentru apărarea valorilor şi drepturilor fundamentale ale omului;
participă, împreună cu structurile specializate, la iniţierea unor acţiuni menite să sporească eficienţa activităţii poliţieneşti;
formulează puncte de vedere în cazul elaborării propunerilor de acte normative care se referă la activitatea poliţiei sau la Statutul poliţistului, emiterea de către ministrul administraţiei şi internelor sau, după caz, de către inspectorii generali ori directorii generali a unor ordine, instrucţiuni sau dispoziţii cu caracter normativ care vizează interesele şi drepturile poliţiştilor, înfiinţarea sau reorganizarea unor unităţi de poliţie, organizarea programului de lucru şi acordarea repausului săptămânal;
la cerere, reprezintă interesele poliţiştilor împotriva cărora au fost dispuse sancţiuni disciplinare şi oferă asistenţă juridică gratuită celor aflaţi în procese pentru fapte săvârşite în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu;
prin organele de conducere reprezintă profesia de poliţist, împreună cu şefii unităţilor şi organelor poliţieneşti, în raporturile cu organizaţii profesionale şi ştiinţifice, instituţii şi autorităţi publice, precum şi cu alte persoane juridice şi fizice din ţară şi din străinătate;
participă la elaborarea Codului de etică şi deontologie al poliţistului, ale cărui prevederi sunt obligatorii pentru exercitarea profesiei de poliţist, şi acţionează pentru însuşirea şi aplicarea acestuia;
editează şi gestionează propriile mijloace media, pentru promovarea imaginii, activităţii şi intereselor sale şi ale poliţiştilor;
ţin şi actualizează permanent evidenţa membrilor săi;
acordă, la cerere sau din oficiu, în cazuri temeinic justificate, burse şi ajutoare pentru poliţiştii şi/sau membrii de familie aflaţi în dificultate materială sau financiară;
promovează pe plan extern relaţii cu organizaţii şi instituţii profesionale similare, cu care se şi pot asocia;
instituie distincţii proprii şi conferă diplome de excelenţă şi de onoare;
organizează activităţi pentru cinstirea eroilor M.A.I.;
susţin activitatea de cercetare ştiinţifică a poliţiştilor şi a membrilor de familie ai acestora, pot presta servicii în domeniul de activitate specific;
organizează şi desfăşoară activităţi ştiinţifice, culturale şi sportive;
desfăşoară activităţi de susţinere a intereselor poliţiştilor în faţa autorităţilor interne şi internaţionale.