Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de

cultură și arhitectură din localitatea austriacă BRUNN AN DER

ERLAUF, municipalitatea PROCLHARN, bundes landul

AUSTRIA INFERIOARĂ

Turnul de pește

Biserica din Poclharn

Castelul din Poclharn

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

O POEZIE PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

__________xxx__________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL BIHOR

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - A.C.I.R. - Băile Felix - 2016

(Asociația Colecționarilor de Insigne din România)

Cu ocazia primului Congres Naţional de Insignografie, de la Petroșani, din zilele de 18 – 20 septembrie 2009, a avut loc şi Adunarea Generală de Constituire a Asociaţie Colecţionarilor de Insigne din România (ACIR). Cei 80 de participanţi au votat statutul asociaţiei şi au ales organul de conducere al acesteia. În baza hotărârii Judecătoriei Petroşani, Asociaţia a fost înregistrată la grefa acestei instituţii, în registrul special la nr. 33/16 decembrie 2009. La baza relaţiilor dintre cei 100 de membrii ai asociaţiei stau 3 principii pe care dorim să le păstrăm şi asupra cărora insistăm: prietenia, întrajutorarea colegială şi încrederea reciprocă. La ora actuală conducerea asociaţiei este în căutarea unei sigle care să ne reprezinte. Până în prezent, printr-o bună coordonare din partea ACIR a activităţii s-a reuşit menţinerea reuniunilor noastre timp de 39 de ediţii consecutive, care de 5 ani au fost ridicate la rang de congres, având la bază propunerea regretatului col. Dogaru Ioan. Prin unirea forţelor a două localităţi aflate la mare distanţă (Alexandria - Petroşani), dar legată printr-o voinţă şi o preocupare comună s-a reuşit spre bucuria tuturor relizarea menţinerii expoziţiilor naţionale şi implicit a reuniunilor. De la înfiinţare, ACIR a preluat dificila sarcină de atribuire în fiecare an a premiilor Floarea de colţ, cea mai importantă distincţie care recompensează atât colecţionarii membri ACIR, cât şi persoanele care se implică în menţinerea activităţii insignografice din ţara noastră, sarcină deosebit de onorantă de care ne-am achitat. În ultimii ani premiul Floarea de Colț a fost înlocuit prin înmânarea insignei ACIR – Colecționar emerit. Publicaţia oficială a Asociaţiei este Jurnalul Insignografic, cu apariţie semestrială. Colectivul de redacţie al Jurnalului este format din trei membri şi un fotograf profesionist.

Băile Felix este un sat în comuna Sânmartin din județul Bihor, situat la cam la 10 kilometri depărtare spre sud de municipiul Oradea. Este cea mai mare stațiune balneară cu regim permanent din România, situându-se pe locul doi, după litoralul Mării Negre, în privința numărului locurilor de cazare din România. Facilitățile existente în această stațiune permit tratarea cu succes a reumatismului și afecțiunilor neurologice, ginecologice, iar bazele medicale dispun de instalații pentru metode ca electroterapia, hidroterapia, aerosoli, masaje, împachetări cu parafină și alte operațiuni specifice tratamentelor balneare. Stațiunea Băile Felix permite și efectuarea unui turism de relaxare. Izvoarele termale au fost puse în valoare în secolul al XVIII-lea de călugărul Felix Helcher de la mănăstirea Klosterbruck din Moravia, administrator al mănăstirii din Sânmartin. Între anii 1711-1721 au fost organizate primele așezăminte pentru tratament, sub numele de „Baia lui Felix” (în maghiară Félixfürdő). Enumăr mai jos parte din atracțiile turistice ale stațiunii:

Lacurile cu nuferi și lotuși, lacuri populate cu broaște țestoase si pești exotici.
Ștrandul cu apă termală Apollo (1900).
Aqua Park-ul acoperit din statiune
Rezervația Naturala "Pârâul Peța" din Băile 1 Mai, adaposteste 3 specii naturale protejate: Nymphaea Lotus Thermalis ’ (varietate unică în Europa, relicvă a erei terțiare), peștele „Roșioara lui Racoviță” (specie endemică, denumită după naturalistul român Emil Racoviță) și melcul Melanopsis Parreyssi (supraviețuitor al erei glaciare).
Ștrandul cu valuri din Băile 1 Mai (cel mai vechi din România- aprox. 107 ani)
Fenomenul carstic de pe Dealul Șomleului, Avenul de la Betfia sau Avenul “Hudra Bradii”. Acesta are o adâncime de 86 de metri, puțul său având o cădere aproape verticală de 54 metri).
Capela de la Haieu, o impresionantă biserică-sală de sorginte medievală (sec. XIV), în care se mai pot observa elemente arhitecturale romanice, cisterciene și gotice (restaurată în anul 1977);
clădirea Sanifarm, o fostă mănăstire aparținătoare ordinului călugăresc Sf. Vincențiu, frumoasă clădire de arhitectură barocă, construită în sec. al XVIII-lea.
Biserica ortodoxă din Rontău (sec. XV)
Biserica ortodoxă din Haieu
Biserica romano-catolică din Haieu (Băile 1 Mai)
Biserica unită (greco-catolică) din Haieu (1906);
Biserica de lemn din Brusturi
Biserica Greco-Catolică din Băile Felix.
Excursii la Peștera Urlilor din Chișcău.

Sânmartin, în limba maghiară – Váradszentmárton, este o comună din județul Bihor care include și satele: Băile Felix, Betfia, Cihei, Cordău, Haieu și Rontău. La recensământul din anul 2011 comuna număra 9572 de locuitori, în creștere față de recensământul anterior (anul 2002 – 7924 de locuitori), dintre care: români – 80,15%, maghiari – 3,65%, romi – 7,19% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Sânmartin, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 69,05%, romano catolici – 2,27%, reformați – 1,82%, greco catolici – 1,47%, baptiști – 4,37% și restul – nedeclarată sau altă religie.

Nufărul termal, denumire științifică - Nymphaea lotus var. Thermalis, denumire populară – Lotus sau Drețe, este o specie de nufăr endemică pentru zona băilor, ce trăiește în apele pârâului Peța. Caracteristica apelor pârâului este temperatura crescută (ape termale). Se consideră că această specie ar fi, probabil, un relict terțiar. Specia a fost descoperită în anul 1789 de botanistul P. Kitaibel. Numele l-a primit ceva mai târziu, în 1908 când J.Tuzson îi dă această denumire datorită asemănării cu nufărul de Nil. Datorită unicității ei (râul Lacul Peța este singurul areal unde se întâlnește această specie) planta a fost declarată încă din 1931, monument al naturii.

Asociația "General Gheorghe Avramescu"

Junctis Viribus (Cel mai puternic)

Ilustră căpetenie a oştirii române, generalul Gheorghe Avramescu s-a născut la 26 ianuarie 1884, în oraşul Botoşani. După absolvirea Liceului „August Treboniu Laurian” din localitatea natală, a urmat, între anii 1906-1908, cursurile Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti, la terminarea căreia a primit gradul de sublocotenent. În perioada anilor 1913-1914 şi 1919-1920 a urmat cursurile Şcolii Superioare de Război. A fost înaintat în grad, în funcţie de criteriile statuate, pe timpul carierei militare, după cum urmează: locotenent (1911), căpitan (1916), maior (1917), locotenent colonel (1923), colonel (1929), general de brigadă (1936), general de divizie (1940); general de corp de armată (1942) şi general de armată (1945). În primul război balcanic şi în războaiele întregirii neamului şi a pământului românesc a îndeplinit funcţii de comandant de pluton, de companie şi de batalion, distingându-se printr-un înalt simţ al datoriei ostăşeşti şi prin spirit de eroism în luptă pe fronturile din Dobrogea şi Moldova. După intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial, a deţinut funcţii de comandă, concepţie şi coordonare la toate eşaloanele militare, inclusiv la Inspectoratul General al Infanteriei şi la Marele Stat Major. Aprig luptător pentru reîntregirea patriei, generalul Gheorghe Avramescu menţiona în Ordinul de zi din 9 iulie 1941: „Ofiţerii şi trupa trebuie să fie mândri că, prin jertfa lor, au putut înscrie pe drapelele unităţilor respective reîntregirea fruntariilor noastre de la Nord şi N-E şi dezrobirea fraţilor noştri bucovineni şi basarabeni, ameninţaţi cu pustiirea vetrelor şi cu nimicirea lor”. Vizionar şi totodată conştient că lupta cu inamicul, odată începută, trebuie dusă până la înfrângerea acestuia, viteazul comandant de oaste român arăta în Ordinul de zi nr. 105/16.09.1941: „Astăzi, când lărgim dincolo de Nipru câmpul de bătălie, câştigăm dreptul de a lărgi şi hotarele trunchiate ale Ardealului; cu jertfa ce facem azi, pecetluim drepturile noastre asupra hotarelor trase de Mihai Viteazul şi Regele Ferdinand cu Dumnezeu Înainte”.

În vara anului 1944 generalul Gheorghe Avramescu a fost numit la comanda Armatei a IV-a, pe care a condus-o în campania din vest, împotriva trupelor hitleristo-hortiste, pentru eliberarea Transilvaniei, apoi a Ungariei şi a Cehoslovaciei, până la podişul Boemiei. La 25 octombrie 1944, în Ordinul de zi nr. 392, generalul Gheorghe Avramescu se adresa ostaşilor Armatei Române eliberatoare: „La chemarea ţării pentru dezrobirea Ardealului răpit prin Dictatul de la Viena, aţi răspuns cu însufleţire şi credinţa în izbânda poporului nostru. Zdrobit de focul năprasnic al artileriei şi de necontenitele voastre asalturi, inamicul a fost izgonit din Ardealul scump al patriei noastre România”. Pentru merite deosebite a fost distins cu ordinele „Mihai Viteazul”, cl. I, a II-a şi a III-a, cu Ordinul „Coroana României”, precum şi cu alte numeroase ordine şi medalii militare. Chemat în patrie, în ianuarie 1945, pentru a-şi îngriji sănătatea, în prag de pensionare, a fost rechemat imediat pe front, la cererea insistentă a mareşalului Radian Maliniovschi comandantul Frontului 2 ucrainean, sub pretextul că potenţialul de luptă al Armatei a IV-a scăzuse sub 50%. Adevăratul motiv al rechemării l-a constituit arestarea acestuia, iar odată cu el, a întregii sale familii – soţia Adela şi fiicele Rodica şi Felicia, care îngrijeau răniţii în zona operativă. Generalul Gh. Avramescu a fost reţinut de sovietici la 2 martie 1945, sub falsa acuzaţie de legături cu elemente legionare şi cu comandanţii nemţi. În anul 1963, la aproape 20 de ani de la încheierea războiului, organele sovietice au lansat versiunea că generalul Avramescu ar fi murit la 3 martie 1945, la o zi după arestare, într-un bombardament inamic la Jazbereny, Ungaria, şi că a fost înmormântat la Soshalom, un cartier din oraşul Budapesta. La 23 octombrie 2000, rămăşiţele pământeşti ale eroului Armatei române – martir al Neamului românesc – au fost aduse în ţară şi înhumate în Cimitirul Eroilor din municipiul Cluj-Napoca, în cadrul unui ceremonial militar-religios, prilej cu care s-a propus acordarea, post-mortem, generalului de armată Gheorghe Avramescu, a gradului de mareşal. (SURSA – Net, Crai nou, Cojocaru Zaharie).

Primăria Oradea

900 de ani de atestare documentară 1133 - 2013

Clădirea Primăriei Oradea este emblema arhitectonică a municipiului de pe Crișul Repede. În urmă cu un secol ochiul ager al pompierului de serviciu, supraveghea orașul de incendii sau alte pericole ce puteau să apară. Turnul cu ceas, o mândrețe de construcție, înaltă de 50 de metri a pierit în flăcări împreună cu acoperișul Primăriei în anul 1944 în luptele de eliberare a orașului. Ulterior, acoperișul și turnul și-au recăpătat strălucirea de odinioară prin restaurare. Compoziţia arthitecturală se concentrează în jurul a trei curţi interioare, clădirea desfășurându-se pe o suprafaţă de 5508 metri pătrați. Faţada principală şi cea dinspre Criş sunt cele mai spectaculoase ca şi traseu vizual, clădirea şi apa punându-se reciproc în valoare. Rimanóczy Kalman jr. a fost un arhitect cu o viziune complexă. A practicat o arhitectură de reprezentare exprimată stilistic printr-un eclectism cu dominantă neoclasică. Primăria primeşte un aer impozant datorită rezalitului central, ce concentrează efectele decorative cu cel mai mare impact vizual. Cele trei registre au ca şi elemente cheie trei ferestre monumentale încheiate pe traseu semicircular asemeni unor simbolice arcuri de triumf, ferestre ce marchează marea Sală de şedinţe, în fapt Sala de Onoare. Monumentalitatea acestor ferestre este subliniată de coloane angajate cu capitel compozit. Efectul de eleganţă monumentală este amplificat de coloanele duble ce flanchează rezalitul central. Un important efect spaţial îl constituie amplificarea rezalitului la nivelul parterului printr-un pasaj carosabil, elegant şi funcţional deopotrivă. Nivelul al treilea atinge maximum de efect plastic prin prezenţa celor patru figuri alegorice şi a grupului statuar ce încununează maiestuos întrega compoziţie arhitecturală. Urcarea treptelor Turnului Primăriei este o veritabilă probă sportivă dar care și recompensează ochiul privitorului: episoade triste și victorioase cu soldați români, luptând sau odihnindu-se, imagini cu Oradea secolului al XIX-lea , din perioada interbelică și bine înțeles din timpul comunismului. La etajul trei al turnului se poate admira mecanismul ceasului și stemele orașului din perioada imperiului Austro-Ungar și până în prezent. Orologiul turnului cântă la ore fixe „Marşul lui Iancu" şi a fost construit la începutul secolului XX, în anul 1904 de către un lăcătuş ceasornicar pe nume Mezey Dezső. În prezent ceasul din Turnul Primăriei este îngrijit de Nagy Csaba Sándor. Datorită lui, modul de funcţionare a ceasului s-a schimbat din 1992. Dacă până în 1992 inerţia greutăţii acţiona ceasul şi pendulul, acum pendulul este acţionat electronic, ducând mişcările prin axe şi roţi dinţate până la arătătoarele cadranelor. Orologiul este alcătuit din patru părţi - cadrane, situate în partea superioară pe fiecare latură a obiectivului. Cadranul din faţă, cel care priveşte spre Criş, a fost confecţionat din sticlă groasă, numită sticlă de lapte şi era iluminat din spate. După război, în 1944, cadranul din faţă a fost schimbat, sticla fiind înlocuită cu tablă, la fel s-a procedat şi pentru celelalte cadrane. Orologiul a supravieţuit celor două războaie mondiale, iar acoperişul şi zidul turnului au supravieţuit celor două incendii, primul în 1917, iar la doilea în 1944. Cadranul ceasului păstrează şi azi urme de gloanţe din timpul războiului din 1944. La ultimul etaj al turnului sunt montate niște plăcuțe pe care sunt inscripționate distanțe și săgeți către capitale din Europa și de pe toate continentele – de la câțiva kilometri până la 15000 de kilometri. Palatul Primăriei din Oradea este una dintre cele mai reprezentative clădiri ale oraşului Oradea, care determină totodată silueta caracteristică a zonei centrale, fiind situat în Piața Unirii, la nr.1 și dominând spaţiul urban din vecinătatea râului Crişul Repede. Pe acest amplasament a existat până în 1901 o clădire cu o istorie complexă: primul palat episcopal baroc al oraşului, ridicat de episcopul Csáky Miklós în jurul anului 1742. După anul 1776 edificiul cu o faţadă relativ modestă, cu un singur nivel şi dispus în jurul unei curţi interioare, a găzduit gimnaziul superior catolic, apoi între anii 1780-1874 academia orădeană, între anii 1874-1896 Arhigimnaziul de stat, în sfârşit în mod provizoriu şi palatul justiţiei. În anul 1895 au demarat pregătirile în Consiliul Local în ideea de a face loc unui nou edificiu iar în 1896 a fost organizat un concurs de arhitectură pentru Noua primărie a urbei. Premiul întâi al concursului a fost câştigat în egală măsură de arhitectul Rimanóczy Kálmán jr. şi de alţi doi concurenţi, primului fiind încredinţată sarcina de a realiza o sinteză a celor trei proiecte. După elaborarea acesteia lucrările de execuţie au fost licitate şi câştigate de acelaşi arhitect în calitate de antreprenor general. Executantul acestui măreț proiect a fost Sztarill Ferenc. Lucrările de construcţie au început pe 26 februarie 1902 şi au fost terminate în octombrie 1903, fiind efectuate aproape exclusiv de firme locale. Şedinţa solemnă de inaugurare a clădirii a avut loc pe 10 ianuarie 1904, pe când șa conducerea orașului se afla Rimler Karoly, primarul cu cea mai lungă perioadă aflat în funcție din istoria orașului. Clădirea a fost construită în stil eclectic, cu faţadele ce întrunesc o serie de elemente preponderent neorenascentiste. Faţadele ansamblului se dezvoltă de-alungul a două străzi şi a pieţei centrale, compoziţional fiind dominate de rezalitul cu acoperiş în mansardă şi de turnul de pe latura dinspre Criş. Aripile clădirii se structurează în jurul a două curţi, simetria planimetrică a jumătăţii dinspre piaţă fiind dezechilibrată de dezvoltarea aripii nordice, care se frânge într-un unghi obtuz, urmărind parcelarea veche, până la casa parohială romano-catolică. Clădirea are un regim de înălţime S+P+2, cu excepţia rezalitului, care găzduieşte sala festivă ce se dezvoltă pe înălţimea a două etaje, iar deasupra ei se află spaţiul podului, luminat de ferestre. Dominarea sălii festive în configuraţia spaţială interioară se proiectează şi pe faţada principală, acolo unde deasupra celor trei arcade semicirculare ce delimitează un vestibul deschis, cele trei ferestre mari ocupă aproape toată suprafaţa dintre coloanele angajate, ce susţin antablamentul. Parterul clădirii este prevăzut cu bosaje, ce accentuează orizontalitatea, iar în antiteză, elementele de ritmare ale celor două etaje, pilaştri cu capiteluri corintice susţin verticalitatea. Registrul de mijloc cu ferestrele mari ale sălii festive este flancat de două rezalite mai mici, delimitate de perechi de coloane cu capiteluri ionice şi cu câte un balcon la nivelul etajului întâi. Ferestrele parterului sunt simple, dreptunghiulare, fiind marcate la partea superioară de desenul bosajelor, ce sugerează pseudoarce de descărcare. Ferestrele etajului întâi sunt încoronate de sprâncene arcuite şi cornişe drepte, în timp ce la etajul secund întâlnim ferestre simple sau duble, cu terminaţii semicirculare. Rezalitul faţadei principale este încoronat cu un atic complex, format dintr-o balustradă, elemente de tip edicula şi sculpturi alegorice: o acvilă flancată de personaje simbolizând comerţul şi industria, iar în rândul inferior alegoriile ştiinţei, artei, justiţiei şi agriculturii. Turnul, înalt de 50 metri a servit o vreme ca punct de observaţie a incendiilor. Din holul principal accesul la etajul întâi se face în axul clădirii, printr-o scară monumentală cu trei rampe. Pictura murală a casei scării a fost realizată de Ferenc Udvardy. Sala festivă are pereţii bogat decoraţi cu pilaştri, lesene, frize şi elemente tectonice cu caracter renascentist, fiind prevăzută şi cu un balcon în consolă arcuită, ce se dezvoltă pe latura vestică. În mijlocul bolţii se ridică o cupolă eliptică, şi ea bogat decorată. Sala a fost folosită nu doar pentru şedinţele Consiliului Local ci a găzduit şi numeroase alte festivităţi.

Cetatea Oradea reprezintă un monument arhitectonic, una dintre puținele cetăți utilizate și în prezent. Se spune despre cetate că nu putea fi cucerită din cauza vastelor rețele subterane de legături cu exteriorul. Șanțul cu apă al cetății era umplut în caz de asediu cu apă termală (prin aducțiuni) din râul Peța. În prezent, în incinta cetății ființează Facultatea de Arte Vizuale a Universității din Oradea. Cetatea a fost construită în secolul al XIV-lea în formă heptagonală; incinta fiind flancată neregulat cu turnuri și înzestrată cu creneluri, iar poarta protejată de două turnuri masive; Există o interesantă legendă privind întemeierea cetății Oradea. Într-o seară înstelată a anului 1092, pe când se afla la vânătoare prin Țara Crișurilor, regele Ladislau I al Ungariei a ajuns într-o poiană largă, străjuită pe ambele părți de apele Crișului Repede, nu departe de Peța-Hewjo, pârâul ce nu îngheață niciodată. A adormit repede, obosit fiind după goana cerbilor. În vis i s-au arătat doi îngeri, care i-au cerut să înalțe de îndată, acolo, o mănăstire zidită, cu hramul Sfintei Fecioare Maria. Locul acesta l-a numit Várad, iar în jurul mănăstirii - care avea să ajungă vestit centru de pelerinaj - s-a construit o cetate ce a stat multe secole în apărarea creștinătății. Așa a început istoria unuia dintre orașele vestite ale Europei: Varadinum, Oradea, Nagyvárad, Grosswardein. De-a lungul timpului cetatea a fost supusă unor asedii puternice, distrusă și de fiecare dată renovată. În perioada interbelică a fost sediul unei școli locale de jandarmi. În perioada 1945 – 1989 cetatea a fost în mare parte tot obiectiv militar, utilizat atât de Ministerul de Interne cât și de Ministerul Apărării Naționale. După 1975 vor intra însă în cetate și o serie de depozite en-gros, fapt ce va însemna debutul unui grav proces de degradare a cetății. Acesta continuă, din păcate, și în prezent, pentru stoparea sa și restaurarea cetății fiind necesare fonduri substanțiale, posibile doar printr-un proiect internațional. Un călător turc plasează cetatea la o lovitură de tun de malul Crișului, la câmpie, având forma unui pentagon, „clădire solidă și pompoasă”. Șanțul cetății avea o lățime de 120 de picioare și „afunzime” ca o mare, fiind umplut cu apă de Criș. Circumferința cetății avea 2 500 de pași. Existau cinci bastioane prevăzute cu tunuri, care erau acoperite cu „pături” de culoare roșie. Nu se putea comunica între bastioane ca în cazul altor cetăți. Fiecare bastion avea o poartă proprie, căpitan și santinele. Având forma unui triunghi, bastioanele aveau cupole din piatră, folosite ca puncte de observare. Zidul cetății avea 40 de „rifi” înălțime (circa 10 metri) și 10 lățime (circa 2,50 metri), fiind construit din piatră solidă, pe care s-a „aruncat” un val de pământ în forma unui dâmb. Începând de la bastionul de est, de jur împrejur, zidul cetății era încins cu un brâu din piatră cioplită. La poartă se afla un orologiu. În cetate erau 10 prăvălii, 150 de case mai mici din piatră, o cameră pentru soldați, trei mori și o temniță „afundată ca un iad”. Palatul princiar măsura 1 500 de pași în perimetru având cinci turnuri dintre care două lucrate din „ceramică roșie".

Trei turnuri slujeau drept magazii pentru muniție, aici locuind aga ienicerilor. Palatul avea patru porți din care numai una era folosită. Biserica din interior a fost transformată în geamie. Sub administrația turcească, atât cetatea, cât și orașul au fost reconstruite. Un amănunt interesant este faptul că turcii au rebotezat bastioanele cetății: Çingene tabyası (bastionul Țiganilor = actualul bastion Ciunt), Koperdan tabyası (bastionul Auriu), Yuram tabyası (bastionul Crăișor), Kukuk tabyası (bastionul Bethlen) și Aga tabyası (bastionul Roșu).

C.F.R. Oradea (Căile Ferate Române)

Ciclism - 75 kilometri - locul I - 16.V.1948

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Insigna - Campion regional 1966 - ciclism

C.J.E.F.S. Bihor (Consiliul Județean pentru Educație Fizică și Sport)

Dacă Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizica şi Sport (C.N.E.F.S.) a fost un organ de specialitate, cu caracter obştesc al statului român în vremea comunistă ce coordona și îndruma unitar activitatea de educaţie fizica şi sport, în vederea infaptuirii politicii partidului şi statului în acest domeniu, Consiile județene pentru educație fizică și sport (C.J.E.F.S.) se ocupau cam cu aceleași probleme dar adaptate la nivel județ și atribuțiile sale erau:

stabilea planurile de perspectiva, orientarea şi conţinutul educaţiei fizice şi sportului de masa şi de performanţă la nivelul județului;
exercita îndrumarea de specialitate a activităţii de educaţie fizica şi a sportului de masa în județ;
răspundea de activitatea sportiva de performanţă şi de buna reprezentare a sportului județean românesc în competitiile sportive naționale și internaţionale;
conducea şi îndruma activitatea asociațiilor și cluburilor sportive din județ
organiza activitatea de informare şi documentare de specialitate;
urmărea respectarea normelor igienico-sanitare în activitatea sportiva, la bazele de antrenamente şi competitii;
facea propuneri cu privire la specializarea şi perfecţionarea medicilor care lucrează în domeniul educaţiei fizice şi sportului;
desfăşura propaganda în domeniul educaţiei fizice şi sportului; răspunde de presa sportiva şi de editarea publicaţiilor de specialitate;
se preocupa de pregătirea şi perfecţionarea antrenorilor, instructorilor, arbitrilor şi a altor cadre tehnice necesare activităţii de educaţie fizica şi sport la nivel județ;
întocmea bugetul propriu
întocmea, ca titular de investiţii, planul propriu de dezvoltare a bazei materiale
cerea organelor şi organizaţiilor de stat şi obşteşti date, informări şi alte materiale în legătură cu activitatea de educaţie fizica şi sport;
exercita orice alte atribuţii prevăzute de lege.

Oradea, mai demult Oradea Mare, (în maghiară Nagyvárad, în germană Großwardein, în latină Magnovaradinum, în slovacă Vel'ký Varadín, în turcă Varat, în italiană Gran Varadino) este reședința și cel mai mare municipiu al judeţului Bihor, situat în vestul României, pe râul Crişul Repede, în imediata apropiere a graniței cu Ungaria. Oraşul este menţionat pentru prima dată la 1113, având în prezent o populaţie de aproximativ 206000 de locuitori. Sus am postat steagul si stema actuală a municipiului Oradea iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură orădene din vremuri diferite.