Epaminonda's Blog.....: INFO NUMIS MONDO

1. Banca statului nord american Mexic procedează la înlocuirea bancnotelor aflate în circulație căutând să realizeze bancnote cu un design mai frumos și cu mai multe elemente de securitate împotriva contrafacerii. Aici se prezintă bancnota veche (200 pesos noi din anul 1992) și bancnota nouă (200 pesos din anul 2019).

Pe aversul bancnotei vechi este redat chipul lui Juana Inés de la Cruz, iar pe revers o imagine a Templului San Jeronimo.

Pe aversul banotei noi este redat chipul lui Miguel Hidalgo y Costilla și al lui José María Teclo Morelos Pérez y Pavón.

Sora Juana Inés de la Cruz, nume complet Juana Inés de Asbaje y Ramírez de Santillana, a fost o călugăriță, femeie de știință autodidactă și poetă mexicană, care s-a născut la data de 12 noiembrie 1648 și a decedat la data de 17 aprilie 1695. În anul 1669, la varsta de 21 de ani, a devenit calugarita in Manastirea Ordinului lui St. Jerome, unde a rămas pana in momentul mortii. Sora Juana se ocupa intens de studiu, având constant discutii cu studentii. Desi a scris numeroase poeme, se mai ocupa cu studiul muzicii, filosofiei si stiintei. Camera ei, desi extrem de mica era plina de carti, instrumente stiintifice si harti. Opera sa poetică cultivă toate speciile lirice ale timpului, în care schema literară prevalează adesea asupra experienței trăite. În ciuda influențelor culteranismului și conceptismului, dominante în opera sa, relevă o mare originalitate și profunzime, exprimând în versuri muzicale și grațioase atât emoția spontană, ingenuă, în fața miracolelor lumii, regretul pentru viața netrăită, iubirea mai mult visată decât trăită, cât și setea de cunoaștere și efortul explicării raționale a realității. Din scrierile sale amintesc: Primul vis, Divinul Narcis și San Hermenegildo.

San Jerónimo Tlacochahuaya este un oraș și municipalitate din statul mexican Oaxaca și face parte din districtul Tlacolula din estul regiunii Valles Centrales. Tradiția spune că orașul a fost fondat de un anume războinic Zapotec cu numele de Cochicahuala, care înseamnă „cel care luptă noaptea”. După cucerire, terenul a fost acordat domnului Don Gaspar Calderón, iar zona a fost evanghelizată de dominicani. Biserica sa principală este Templul San Jerónimo, care a fost construită împreună cu o mănăstire la sfârșitul secolului al XVI-lea. În biserică poate fi admirată o orgă care datează din timpurile coloniale. Aceasta a fost construită între anii 1725 - 1730 și restaurată în perioada 1990-1991.

Miguel Gregorio Antonio Ignacio Hidalgo y Costilla Gallaga Mondarte Villaseñor, adesea figurând ca Miguel Hidalgo y Costilla, cunoscut și ca Miguel Hidalgo (născut 31 iulie 1735 și decedat 31 iulie 1811) a fost un preot romano-catolic mexican, general și lider revoluționar rebel care a inițiat mișcarea de independență a Mexicului de sub control spaniol la începutul secolului al XIX-lea. Miguel Hidalgo este erou național al Mexicului, fiind considerat tatăl Mexicului independent.

José María Teclo Morelos Pérez y Pavón a fost un preot romano-catolic mexican și lider rebel revoluționar care a condus mișcarea de independență, asumându-și conducerea după executarea lui Miguel Hidalgo, în 1811. El s-a născut la data de 30 septembrie 1765 și a decedat la data de 22 decembrie 1815. Morelos este creditat cu organizarea mișcării de independență a Mexicului. Sub conducerea lui Morelos, în data de 6 noiembrie 1813, Congresul de la Anahuac a declarat independența țării. În data de 22 octombrie 1814, a fost redactată și votată Constituția țării care proclamă Mexicul – republică. După o serie de tatonări și trădări a fost capturat de către militarii regali spanioli, deconspirat ca și cleric și executat de autoritățile civile pentru trădare în anul 1815. Morelos este considerat erou național în Mexic și lider militar de mare succes, în ciuda faptul că nu a fost militar ci doar preot.

2. Banca statului central asiatic Nepal procedează la înlocuirea bancnotelor aflate în circulație căutând să realizeze bancnote cu un design mai frumos și cu mai multe elemente de securitate împotriva contrafacerii. Aici se prezintă bancnota veche (anul 2013) și bancnota nouă (2019) de 100 rupii nepaleze.

Pe aversul ambelor bancnote se prezintă Vârful Everest din Munții Himalaya iar pe revers animalul Rinocer (pe cea nouă și cu un pui).

Rinocerul este un mare animal mamifer (până la 2,3 tone) ce face parte din familia Rhinocerotidae. În prezent, există doar cinci specii supraviețuitoare ale acestei familii. Două dintre aceste specii sunt native Africii și trei Asiei. Africa de Sud adăpostește încă cele mai mari populații de rinoceri din întreaga lume, cu o cifră de aproximativ 20000 exemplare, reprezentând 70-80% din populația mondială de rinoceri africani. Motivul intensificării braconajului constă în creșterea cererii de coarne de rinocer pe piața neagră. Maii nou, chinezii insistă asupra unor așa-zise proprietăți anti-cancer ale coarnelor de rinocer, cu toate că nu există niciun studiu științific medical care să confirme acest zvon. În anul 2011, în Africa de Sud au fost uciși 443 rinoceri iar în anul 2010 au fost uciși 333 de rinoceri. Rinocerul este des vânat de către oameni, iar când e stârnit, poate ataca mortal, folosindu-se de cornul său lung de aproximativ 25 centimetri. Poate alerga și cu 45 km/oră, având la fiecare picior trei degete terminate cu copite. Capul mare prezintă unul sau două coarne (în funcție de specie) pe bot. În locul unui miez osos (cum au coarnele bovinelor şi rudelor acestora, de exemplu), coarnele sunt alcătuite în întregime din cheratină – o proteină dură întâlnită şi în structura părului şi a unghiilor -, iar cornul se află situat pe o zonă înăsprită a craniului (şi nu pornește direct din craniu). Rinocerii au o piele groasă de până la 2 cm, iar părul de pe corp este de regulă puțin vizibil (deși toate speciile au smoc la coadă şi ciufuri la urechi). Rinocerii asiatici au o piele foarte cutată, având aspectul platoșelor unei armuri. Dintre toate simțurile, mirosul este cel mai puternic, deși urechile mobile şi tubulare au un auz bun. Ochii rinocerilor sunt mici şi au o vedere slabă.

Vârful Everest este cel mai înalt punct de pe Pâmânt, cu o altitudine de 8848 metri deasupra nivelului mării. El este situat în Munții Himalaya, la granița dintre Nepal și Tibet (China). În nepaleză numele muntelui este Sagarmāthā (Mama oceanului), iar în Tibet este cunoscut sub numele de Chomolungma (mama universului). Numele din limba engleză Everest, a fost dat în onoarea topografului britanic Sir George Everest. Sunt și alte păreri privire la înălțimea reală a vârfului, unii spun 8840 metri alții 8844 metri, dar cele mai multe pătreri converg spre 8848 metri. Au existat multe încercări de escaladare a acestui vârf montan care de multe ori s-au soldat și cu pierderi de vieți omenești dar prima expediție care a atins vârful cel mai înalt din lume a fost formată din neo-zeelandezul Edmund Hillary și nepalezul Tenzing Norgai. Evenimentul a avut loc în data de 29 mai 1953 la orele 11.30. Cea mai tânără persoană care a urcat vreodată pe Everest este americanul Jordan Romero, care a ajuns pe vârf în mai 2010 la vârsta de 13 ani. Recordul celor mai multe ascensiuni îl deține Apa Sherpa care a urcat în mai 2010 pentru a douăzecea oară. Cea mai rapidă ascensiune pe creasta de nord a fost realizată în 2007 de alpinistul austriac Christian Stangl, care a avut nevoie de 16 ore și 42 de minute pentru a parcurge cei 10 kilometri de la Tabăra III până la vârf, depășind recordul de 17 ore al italianului Hans Kammerlander, record stabilit în 1996. Ambii au urcat singuri, fără tuburi de oxigen. Cea mai rapidă ascensiune cu tuburi de oxigen pe creasta de sud a fost a șerpașului nepalez Pemba Dorjie în 2004, în 8 ore și 10 minute pentru traseul de 17 km. Cea mai rapidă ascensiune fără tuburi de oxigen pe creasta de sud-est a fost realizată de francezul Marc Batard în 22 ore și 30 de minute în 1988. Cel mai în vârstă alpinist care a ajuns pe Everest este Min Bahadur Sherchan, care a ajuns pe vârf la 25 mai 2008 la vârsta de 76 de ani. În data de 17 mai 1995 și un român – Ticu Lăcătușu, în vârstă de 34 de ani, a cucerit vârful Everest. Până la sfârșitul anului 2001, un număr de 1491 alpiniști urcaseră pe Everest (560 dintre aceștia între 1998 și 2001). De-a lungul timpului 175 de oameni au murit pe Everest.

3. Banca Scoției procedează la înlocuirea bancnotelor aflate în circulație căutând să realizeze bancnote cu un design mai frumos și cu mai multe elemente de securitate împotriva contrafacerii. Aici se prezintă bancnota veche (anul 2007) și bancnota nouă (2019) de 20 pound scoțieni.

Pe aversul ambelor bancnote se prezintă silueta Băncii Scoției și chipul lui Sir Walter Scott.

Pe reversul bancnotei vechi se prezintă Podul Forth iar pe reversul celei noi Podul Queensferry Crossing.

Banca Scoției este o bancă comercială și de compensare cu sediul în Edinburgh, Scoția. Ea ființează din secolul al XVII-lea, fiind cea de-a cincea cea mai veche bancă supraviețuitoare din Regatul Unit (Banca Angliei fiind înființată cu un an înainte) și este singura instituție comercială creată de Parlamentul Scoției și care există și azi. A fost una dintre primele bănci din Europa care își imprima și își imprimă încă propriile bancnote lire sterline în cadrul unor acorduri juridice prestabilite.

Sir Walter Scott (1771 – 1832) a fost un scriitor scoțian prolific și un poet popular în Europa în timpul vieții sale. Se poate spune că Scott a fost primul autor de limbă engleză care a avut o carieră internațională în timpul vieții, cu mulți cititori din întreaga Europa, Australia și America de Nord. Poeziile și proza lui sunt încă citite și multe din scrierile lui rămân scrieri de referință atât pentru literatura engleză, cât și pentru literatura scoțiană.

Podul Forth (Forth Bridge) este un pod de cale ferată, construit în consolă, undeva în estul Scoției, la 14 kilometri est de Edinburgh. Podul proiectat de inginerii englezi Sir John Fowler, Sir Benjamin Baker și construit de compania inginerului Sir William Arrol a devenit un simbol al Scoției. Construcția podului a început în anul 1882, inaugurarea având loc în data de 4 martie 1890. Podul are lungimea de 2467 metri iar cea mai largă deschidere de consolă măsoară 521 de metri.

Podul Queensferry Crossing este un pod rutier care a costat statul scoțian 1,35 miliarde lire sterline, iar omul din spatele proiectului de construcție a fost Michael Martin. Noul pod este cel mai mare proiect de infrastructură din Scoția, măsurând 2,7 kilometri lungime ce va suporta trecerea a 24 de milioane de vehicule pe an. Podul rutier vechi acum în renovare generală va fi folosit în continuare de biciclete, pietoni și, în cele din urmă, autobuze. Podul Queensferry Crossing a fost inaugurat de însuși regina Marii Britanii – Elisabeta II în data de 30 august 2017. Principalul scop din spatele creației podului a fost să ușureze presiunea asupra podului rutier vechi. Designul său inovativ încorporează cabluri încrucișate în apropierea centrului celor două segmente principale. Acest aranjament oferă o rezistență suplimentară și rigiditate, fără a compromite frumusețea și eleganța structurii generale. În mod uimitor, cablurile care alcătuiesc noul pod pot fi înlăturate și înlocuite individual, fără a compromite stabilitatea podului. Cele trei turnuri ale Queensferry Crossing au fost proiectate în mod special pentru a completa imaginea vechiului pod. Proiectarea podului a fost aleasă pentru a-l face extrem de ușor de întreținut, asigurându-se că va rezista mult peste 100 de ani. Ca și cei doi predecesori ai săi, Queensferry Crossing va rămâne ca monument al ingeniozității și ingineriei scoțiene pentru mulți ani de aici în colo. Podul face legătura între localitățile scoțiene Edinburgh și Fife fiind parte a autostrăzii M90. Queensferry Crossing este un pod cu trei turnuri și cabluri de susținere. Pe lângă podul propriu zis s-au mai construit aproximativ 4 kilometri de noi drumuri de legătură, incluzând intersecții noi și modernizate. Acesta este cel de-al treilea pod peste Forth la Queensferry, alături de podul Forth Road, finalizat în 1964, și podul feroviar Forth, finalizat în 1890. Lucrările pregătitoare pentru noul pod au început în septembrie 2011, cu lucrări la capătul sudic al autostrăzii M 90 pentru construirea drumurilor de apropiere nordică. 149 de segmente de punte de pod, fiecare dintre acestea având 12 metri lungime și 40 de metri lățime, au fost construite în China și Spania, apoi livrate pe mare în octombrie 2013. Turnurile au înalțimea de 207 metri înălțime situându-l în august 2015, ca cel mai înalt pod din Marea Britanie. Podul a fost închis pentru prima dată la 11 februarie 2020, la 30 de luni de la deschidere, din cauza acumulărilor de gheață pe turnuri. O parte din gheață a căzut apoi pe partea carosabilă, care a provocat pagube la opt vehicule și a determinat închiderea. Numele noului pod a fost selectat prin vot public în anul 2013, după ce un grup de consilieri independenți a furnizat o listă scurtă de nume posibile. Au fost selectate cinci nume: Podul Caledoniei, Crucea Firth of Forth, Crossing Queensferry, Salting Crossing și Cross Margaret. S-a organizat un vot public până la 7 iunie 2013, iar numele Queensferry Crossing a primit cele mai multe voturi - 12039 din totalul de 37000 (adică 32%).

4. Loteria națională a statului european Spania a emis o serie de bilete de loterie prin care prezintă modele de avioane de luptă din dotarea armatelor lumii.

Biletul de loterie postat aici s-a emis în data de 26 august 1999 și prezintă avionul militar de recunoaștere și bombardament Breguet XIV.

Bréguet XIV a fost un avion francez de recunoaștere și bombardament în timpul primului război mondial și mulți ani după acesta. Avionul a fost proiectat de Louis Breguet și primul zbor cu el s-a făcut în data de 21 noiembrie 1916. În perioada 1916 – 1928 s-a construit circa 8000 de aparate de zbor ce au intrat în dotarea mai multor armate naționale: Franța, SUA, Polonia, Tailanda și încă altele. Avionul a avut un design practic, dar și estetic. O caracteristică distinctivă a modelului a fost radiatorul său frontal dreptunghiular, precum și forma de pătlagină și declanșarea negativă a planurilor sale principale. Cadrul avionului era compus în principal din duraluminiu, multe secțiuni fiind atașate cu fitinguri sudate de oțel. Vârfurie aripilor era întărite cu țevi dreptunghiulare de dur aluminiu, completate fie cu piese de căptușire de stejar, fie de carbon în punctele de atașare și teci de oțel în jurul pieselor de rezervă. Coastele avionului erau din lemn pentru unitățile de cutie cu foi de placaj și flanșă de carbon. Suprafețele unității de coadă au folosit structuri de țevi de oțel sudate. Unele modele au fost echipate cu aparatură radio pentru comunicare iar modelele de bombardament se alimentau cu maxim 30 bombe calibru 115 milimetri, grele de 8 kilograme fiecare. Avioanele Breguet XIV s-au echipat preponderent cu motoare Renault dar și cu alte tipuri de motoare. Enumăr mai jos câteva din caracteristicile tehnice ale avionului de luptă Breguet XIV: echipaj – 2 persoane; lungime – 8,87 metri; lățime – 14,86 metri; înălțime – 3,33 metri; suprafața aripii – 50,2 metri pătrați; greutate gol – 1017 kilograme; tipuri de motoare – Renault, Fiat, Loraine - Dietric, Panhard, Rolls - Royce și Liberty; viteza maximă – 195 km/oră; autonomie de zbor – 2 ore și 45 minute; plafon de zbor – 6200 metri; armament

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

O PASTILĂ DE UMOR

__________xxx__________

O PLACHETĂ, O INSIGNĂ
ȘI CÂTEVA MEDALII
DIN JUDEȚUL BRĂILA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Regina Elisabeta a României (consoarta Regelui Carol I al României)
Camera de agricultură Brăila
Expoziția de industrie casnică și lucru manual 1929

Camera de agricultură Brăila, denumire actuală Direcția pentru agricultură a județului Brăila (D.A.J.), este serviciul public descentralizat al Ministerul Agriculturii prin care se asigura promovarea si facilitarea dezvoltarii, managementul si utilizarea resurselor agricole pentru dezvoltarea durabila a agriculturii. DAJ are in structura sa compartimente si servicii subordonate direct directorului executiv: inspectii implementare politici si statistici agricole, produse ecologice si traditionale, presa si relatii publice, financiar-contabilitate administrativ, achizitii si resurse umane si juridic. Directorul executiv coordoneaza intreaga activitate a DAJ Braila si raspunde de realizarea bugetuluide venituri si cheltuieli si de folosirea creditelor bugetare. Compartimentele care functioneaza in cadrul DAJ Braila sunt:

Serviciul inspectii, implementare administrativ achizitii si resurse umane.
Compartiment produse ecologice si traditionale, compartimentul de presa si relatii publice, compartimentul juridic.
Compartimentul financiar contabilitate administrativ achizitii si resurse umane.

In cadrul DAJ Braila functioneaza, de asemenea unitatea fitosanitara (UF) – unitate fara personalitate juridica, iar in subordinea sa functioneaza oficiile pentru studii pedologice si agrochimice (OSPA)– unitati cu personalitate juridica, finantate integral din venituri proprii. Sediul instituției este situat pe Calea Călărașilor, la nr. 50.

Elisabeta de Neuwied (cunoscută ca Regina Elisabeta sau Elisaveta a României, nume complet: Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied, născută în data de 29 decembrie 1843 în Neuwied, Germania şi decedată la 18 februarie 1916 la Curtea de Argeş ) a fost întâia regină a României, soţia lui Carol I, primul rege român din renumita dinastie germană Hohenzollern, a fost o patroană a artelor, fondatoare a unor instituţii caritabile, poetă, eseistă şi scriitoare. Mai este deasemenea cunoscută sub numele de Principesa Elisabeth von Wied, iar ca patroană a artelor Carmen Sylva, şi ca fondatoare de instituţii caritabile a fost supranumită de oamenii din popor Mama răniţilor. Nu a fost numai prima regină a României, dar şi scriitoare. Purta pseudonimul Carmen Sylva, ceea ce s-ar traduce prin ”Cântecul Pădurii”. Prinţesa Elisabeta von Wied a venit în România în 1869, la vârsta de 26 de ani, pentru a se căsători cu Karl von Hohenzollern, care a domnit sub numele regal de Carol I de România. În acea vreme Principatele Române era încă sub tutela Imperiului Otoman. După Războiul de Independenţă din 1877 şi Tratatul de la Berlin (1878), România a fost recunoscută ca regat, în 1881 iar Elisabeta a devenit prima regină a României. Elisabeta a fost supranumită ”regina-scriitoare” scriind enorm: peste o mie de poeme, 90 de nuvele, 30 de opere dramatice, patru romane, lucrări cu caracter memorialistic şi basme pentru copii. L-a admirat sincer pe Mihai Eminescu, fiind o pasionată cititoare a poemelor lui. De altfel, ea şi-a făcut o datorie de onoare din a încuraja tinerii talentaţi să studieze prin intermediul unui program de burse. Regina şi-a făcut un anturaj de artişti în devenire la momentul respective, cum au fost George Enescu sau Elena Văcărescu ori i-a sprijinit financiar, ca în cazurile pictorului Nicolae Grigorescu şi poetului Vasile Alecsandri. Regina Elisabeta a fost o mare admiratoare a poetului Mihai Eminescu l-a recompensat cu ordinul Bene Merenti şi a vrut să îl ajute cu o importantă sumă de bani. Marele poet a refuzat să ridice premiu, cunoscute fiind opiniile sale împotriva Regelui Carol I. Relaţiile cu soţul ei nu au fost, de la un punct, cele mai bune, dar stricteţea etichetei regale, precum şi educaţia germană a ambilor a impus o atitudine responsabilă şi demnă amândurora. Între Regina Elisabeta şi Regele Carol I nu a fost dragoste la prima vedere. Ce i-a unit pe cei doi au fost idealurile. „Atâta vreme cât era aici şi îmi vorbea despre măreţia misiunii sale şi despre greutăţile avute, totul mergea bine, mă molipsisem de entuziasmul lui şi eram pregătită să fac orice mi-ar fi cerut. Fiindcă datoria era pentru mine cel mai important lucru din lume şi mi se părea că niciodată nu primeam de lucru îndeajuns”, scria regina în memoriile sale despre căsătoria cu Carol. Cuplul regal a avut o singură fetiţă, principesa Maria, care a murit însă, în 1874, la vârsta de doar 4 ani, de scarlatină. Pierderea a afectat-o profund pe Elisabeta, care nu şi-a mai revenit emoţional niciodată, de fapt, din şocul morţii fiicei ei, construindu-şi o lume cumva paralelă celei reale, plină de poveşti de iubire romantice şi ideale. A fost şi motivul pentru care, în ciuda hotărârii lui Carol I în privinţa destinului principelui moştenitor, Ferdinand, nepotul lui, Elisabeta a încurajat pasiunea ce se născuse între Ferdinand şi Elena Văcărescu. Ca pedeapsă, Elisabeta a fost trimisă să trăiască o bună perioadă de timp, în Italia. De altfel, căsnicia dintre Regele Carol și Regina Elisabeta s-a deteriorat cu totul în urma ”afacerii Văcărescu”. Faptul că nu au avut urmași și-a pus puternic amprenta asupra celor doi. Regina a fost preţuită pentru activitatea şi implicarea ei în acţiuni caritabile. Ea a reuşit, până la finele vieţii sale, să acorde asistenţă medicală şi financiară victimelor Războiului de Independenţă, familiilor nevoiaşe, bolnavilor incurabil, fie implicând guvernul României, fie oferind bani din averea sa personală. A înfiinţat mai multe societăţi filantropice şi naţionale (până în 1906 au fost circa 14), dintre care sunt de menţionat „Instituţia Surorilor de caritate” (1879), „Societatea Reginei Elisabeta” (1881) sau „Institutul evanghelic al Diaconeselor” (1903). În 1909 a luat naştere, din iniţiativa sa, Azilul pentru orbi „Regina Elisabeta” (în Vatra Luminoasă, din Capitală), unde cei cu deficienţe de vedere beneficiau de asistenţă medicală şi socială gratuită. Regina s-a stins din viaţă la 18 februarie 1916, la un an şi jumătate după moartea lui Carol I şi a fost înmormântată alături de cel care i-a fost soţ, în biserica mănăstirii Curtea de Argeş.

Regele Carol I al României - 1839 - 1914 * 2014

175 de ani d ela naștere, 100 de ani de posteritate

Muzeul Brăilei "Carol I" la atribuirea denumirii

Un viitor pentru trecutul nostru 1914 - 2014

100 de ani de la ultima vizită la Brăila a Regelui Carol I

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ:“Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României. Să ne amintim împreună câteva date din timpul domniei regelui Carol I:

A domnit 48 de ani (cea mai lungă domnie din istoria noastră).
Numai venirea pe tronul vacant a unui principe dintr-o prestigioasă dinastie europeană a salvat fragila construcţie instituţională începută la 1859 de oameni de stat patrioţi.
În timpul domniei lui, România obţine independenţa faţă de Imperiul Otoman, devenind astfel un stat suveran.
La data de 29 iunie / 11 iulie 1866: Adunarea Constituantă adoptă prima Constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate ale timpului.
În anul 1867 se introduce sistemul monetar naţional, în anul 1870 fiind bătute în țară primele monede de aur, argint și aramă, odată cu înființarea Monetăriei Statului.
În anul 1867 Principatele Unite au pavilion separat la Expoziţia Universală de la Paris.
La data de 15 septembrie 1867, Carol I devine membru de onoare al Societății Academice Române, instituită prin Decret Domnesc în 1867, devenită Academia Română, la 30 martie/12 aprilie 1879. Protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române între 1879 şi 1914, regele a lăsat acesteia, prin testament, suma de 600 000 de lei.
În anul 1867, ia fiinţă şcoala Normală „Carol I“, finanţată din caseta personală a Domnitorului.
La data de 11 mai 1868 este înfiinţată Societatea Filarmonică Română.
La data de 31 octombrie 1869 se inaugurează oficial linia de cale ferată Bucureşti-Giurgiu, respectiv prima gară a Bucureştilor, Gara Filaret. În 1906, reţeaua de căi ferate a României avea să ajungă la 3180 km.
În timpul domniei Regelui Carol I se inaugurează Palatul Universității din București (14 decembrie 1869), Palatul Universității din Iași (21 noiembrie 1897) și Teatrul Național din Iași (1 decembrie 1896).
La data de 25 septembrie 1872 se inaugurează Gara de Nord din Bucureşti (numită, până în anul 1888, „Gara Târgoviştii“).
Anul 1872 marchează începutul funcţionării Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti şi al Şcolii fiilor de militari din Iaşi.
La data de 26 decembrie 1872 este introdus în Bucureşti tramvaiul cu cai.
La data de 15 decembrie 1875 îşi începe activitatea Banca de Bucureşti (cu capital francez). La data de 4 iulie 1876 este fondată Societatea Naţională de Cruce Roşie a României.
În anul 1879 a fost dată în folosinţă prima linie de cale ferată care a legat Transilvania de Bucureşti, prin inaugurarea liniei Ploieşti – Predeal şi joncţiunea cu calea ferată Braşov – Predeal.
La data de 17/29 aprilie 1880 se înfiinţează Banca Naţională a României, a 16-a bancă centrală din lume.
Între anii 1880–1883 este amenajat cursul Dâmboviţei.
În anul 1882 este introdus iluminatul electric la București.
La data de 1 decembrie 1882 se deschide Bursa din București, în clădirea Camerei de Comerț din strada Doamnei. În Monitorul Oficial al României din luna decembrie a anului 1882 au fost publicate cotațiile bursiere ale primelor companii românesti tranzacționate.
La data de 25 septembrie 1883 are loc inaugurarea Castelului Peleş din Sinaia, leagănul Dinastiei române, ridicat de Regele Carol I cu bani provenind din caseta personală.
În anul 1884 este introdusă, în Bucureşti, prima linie telefonică.
La data de 1/13 mai 1885 este recunoscută autocefalia Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhatul Ecumenic de la Constantinopol.
În anul 1885 se deschide Grădina Botanică la Cotroceni.
La data de 23 aprilie 1887, Catedrala mitropolitană Iași este sfințită, în prezența Familiei Regale a României.
În anul 1888 este inaugurat Ateneul Român.
La data de 14 martie 1895 se inaugurează, în Bucureşti, Fundaţiunea Universitară „Regele Carol I“, actuala Bibliotecă Centrală Universitară „Regele Carol I“.
În septembrie 1895 a fost inaugurat Podul Carol I de la Cernavodă, construit la inițiativa regelui. La data aceea, podul peste Dunăre era cel mai lung pod din Europa continentală.
La data de 8 iunie 1897 se aşază piatra fundamentală a Palatului „Casei de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie“, în prezenţa Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta. Palatul este inaugurat în anul 1900, prima şedinţă a Consiliului de Administraţie în noul sediu având loc la 15 iunie.
În 1901 este inaugurat Palatul Poştelor din Bucureşti (actualul Muzeu Naţional de Istorie a României).
La data 27 ianuarie 1903 este fondată, la Bucureşti, „Confederaţia Patronală UGIR (Uniunea Generală a Industriaşilor din România)“, ce îşi propunea dezvoltarea economică şi modernizarea societăţii româneşti.
În anul 1904, România ocupă locul al patrulea în Europa, în raport cu numărul populaţiei (după Elveţia, Germania şi Suedia), la numărul de telegrame trimise (peste 2 milioane şi jumătate).
La data de 6 iunie 1906 are loc inaugurarea Expoziţiei Naţionale Române din Bucureşti. În anul 1906, sub domnia lui Carol I se construiesc 40 de spitale rurale, dintre care unele sunt în funcţiune şi astăzi.
În 1908 se înfiinţează „Observatorul Astronomic“ cu planetariu („Observatorul Popular“).
La data de 1 decembrie 1912 a fost întemeiată ,,Federaţiunea Societăţilor Sportive din România” (F.S.S.R.), care cuprindea douăsprezece comisii (atletism, fotbal, rugby, scrimă, ciclism, tir, canotaj, tenis, natație, gimnastică, oină, sporturi de iarnă). Primul președinte al federațiunii a fost Principele moștenitor Ferdinand.

Muzeul Brăilei s-a născut odată cu biblioteca publică a oraşului, fiind întemeiat la începutul anilor '80 ai veacului al XIX-lea. Atunci, mai precis la sfârşitul anului 1880, la 3 noiembrie, în Conferinţa profesorilor din cadrul gimnaziului real din Brăila 8 din cei 10 profesori: Şt. C. Hepites, I. Guliotti, Z. Deimeze, Iordan Dimitriu, I.C.Tacit, Pr. M. Guzianu, Drag. Constantinescu şi Atanasie Popescu - directorul acestei instituţii de învăţământ au hotărât să supună subscripţiei publice înfiinţarea unei biblioteci şi a unui muzeu pe lângă gimnaziu. Deşi prima instituţie muzeală în Brăila a luat fiinţă prin Decretul Regal nr. 2134/23 august 1881, bazele secţiei de arheologie s-au pus abia la 2 iunie 1955, când a avut loc, practic, o refondare a instituţiei. În 1955, nu exista nici o piesă de arheologie în colecţiile muzeale, iar din actualul judeţ Brăila erau cunoscute doar două descoperiri, ambele fortuite: cazanul scitic de la Scorţaru Vechi şi un fragment de vas neolitic de la Nazâru (Siliştea). O serie de observaţii şi descoperiri arheologice erau menţionate în cunoscutul „Chestionar Densuşianu'', dar manuscrisul, încă inedit, se află la Biblioteca Academiei Române. Unele cercetări arheologice de suprafaţă fuseseră efectuate la Nazâru, în 1932, de I. Nestor, iar la Şuţeşti de R. Vulpe. Astăzi, patrimoniul muzeal cuprinde peste 15000 de piese, iar repertoriul arheologic al judeţului Brăila include peste 60 de localităţi, cu aproape 100 de descoperiri (situri arheologice, morminte, tezaure, descoperiri izolate). La baza constituirii colecțiilor muzeului brăilean stau importantele donații ale profesorului Ștefan Corciova („preparate umede”, materiale didactice utilizate la orele de biologie: etichete de produse alimentare şi cosmetice, filumenie, piese filatelice, utile doar ca obiect de studiu pentru că modul de păstrare şi de prezentare erau contrare normelor în domeniu – în loc de clasoare, bandă adezivă şi hârtie milimetrică; bancnote româneşti şi europene, unele interesante, cum ar fi emisiunile de bilete ipotecare emise în România anului 1877, asignatele franceze sau bancnotele emise de Banca Austro-Ungară care au circulat în ţara noastră după 1 decembrie 1918) și farmacistului Paul Bălcănescu (obiecte din varii domenii, grupate, în mare, în cele de interes arheologic, istoric şi de artă). După descoperirea epavei monitorului otoman Hevzi Rahman, scufundat pe canalul Măcin în timpul evenimentelor de la 1877, patrimoniul secţiei se îmbogăţeşte cu piese transferate de pe nava dezafectată – arme, instrumente de navigaţie și obiecte de uz gospodăresc. Ca urmare a unor cercetări minuțioase ale profesorului muzeograf brăilean Liviu Mihăilescu, au fost descoperite multe obiecte din domeniul ocupaţiilor tradiţionale. Practicarea pescuitului ca ocupaţie principală este ilustrată prin monoxilele folosite la transportul pe apă şi prin instrumentarul propriu-zis, alcătuit din ostii, harpoane, plase de diferite tipuri şi capcane. S-au descoperit numeroase unelte agricole şi meşteşugăreşti, unice la nivelul patrimoniului naţional. Continuitatea păstoritului, şi mai ales a păstoritului transhumant a fost atestată prin vechimea unor piese datate 1857 sau 1888. Un loc aparte îl ocupă meşteşugurile casnice, reprezentate prin varietatea textilelor de interior: scoarţe, ştergare, obiecte de port etc. Numeroase piese achiziţionate sau donate au constituit primele colecţii etnografice ale Muzeului Brăilei. Prima intenţie de constituire a unei colecţii publice de artă la Brăila se datorează colecţionarului Anastase Simu (1854 - 1935). El a donat în anul 1928, „scumpului ...oraş natal Brăila", 30 de lucrări de artă pentru a fi expuse în saloanele primăriei. În 1938 primăria şi-a creat un serviciu cultural care a preluat Pinacoteca, dezvoltând patrimoniul acesteia. În anul 1950 Pinacoteca a devenit instituţie independentă căreia, în 1955, i s-a schimbat denumirea în Muzeu de Artă, integrat ca secţie de artă Muzeului Brăilei în anul 1967. Şef al Secţiei de Artă până în anul 2001 a fost Ana Maria Harţuche, astăzi pensionată. Muzeul se poate vizita şi azi în Piaţa Traian la nr.3. Secţia de Ştiinţe ale Naturii a muzeului se află amplasată în Parcul Monument. Clădirea Secţiei are în compunerea ei: o sală de expoziţie permanentă, o sală de expoziţii temporare, o sală cu acvarii cu peşti exotici şi un laborator de conservare-restaurare. Ea s-a inaugurat în anul 1964. După 1973 sunt dezvoltate majoritatea colecţiilor, atât prin achiziţionarea de piese, cât şi prin cercetarea de teren. Astfel, iau fiinţă colecţiile de botanică (colecţia Horeanu), de malacologie (colecţia Grossu), de entomologie (colecţiile Peiu şi Weber), fiecare în parte numărând câteva mii de piese, sau cele de ornitologie, mamalogie şi geologie, cu un număr mai redus de exemplare. Deschiderea, în 28 octombrie 1977, în strada Cetăţii nr. 70, a «Expoziţiei permanente cu caracter memorial „Dumitru Panaitescu Perpessicius”» a însemnat inaugurarea Secţiei Memoriale în cadrul Muzeului Brăilei. În timp, secţia a crescut, atât prin numărul caselor memoriale cât şi prin numărul pieselor achiziţionate, transferate sau donate acesteia. Astfel, în 10 august 1984, se deschide publicului, Casa Memorială „Panait Istrati”, situată în Grădina Publică, unul dintre locurile preferate ale scriitorului. Achiziţionarea unor piese care au aparţinut filosofului de origine brăileană, Vasile Băncilă, a făcut posibilă, inaugurarea, în decembrie 1996, a unei săli expoziţionale „Vasile Băncilă” în strada Caragiale nr. 32. Deși pe cărțile poștale apare că muzeul era situat pa strada Galați, adresa actualizată a sediului central al muzeului este Piața Traian, nr.3.

C.C.B. - Clubul ciclist Brăila - viteză locul II - 29.06.1929

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Sa Na B 1979 (Șantierul naval Brăila) - Ancora de aur

Șantierul naval din Brăila este un șantier naval pentru construirea de cargouri de 4 500 tdw, 7 500 tdw, 15 000 tdw, şlepuri, nave de salvare, nave-pilot, remorchere, nave pentru transportat fructe, motonave, ceamuri, etc. A fost înființat în anul 1939 sub forma unor mici ateliere pentru curățatul și repararea corpului navelor și ambarcațiunilor. Șantierul Naval Brăila a fost deținut până în anul 2003 de firma Scandior, dar a trecut ulterior sub controlul companiei norvegiene Aker Yards, care a preluat Scandinor. Șantierul Naval Brăila a fost redenumit în Șantierului Naval Aker Brăila iar apoi STX Ro Offshore Brăila.

Întreprinderea de reparații Brăila - IRMEX

Nu am găsit informații precise despre o anume Întreprindere de reparații din Brăila, deoarece această denumire este prea generală. Având în vedere că pe reversul medaliei este aplicat înscrisul IRMEX și căutând după acest indiciu am găsit pe net că în Brăila există o societate IRMEX situată pe Șoseaua Râmnicu Sărat, la nr.74, dar care are ca obiect de activitate vânzarea de autovehicule.

Pentru edificare este binevenită orice informație primită de la cititori.

Brăila este un municipiu în sud-estul României și reședința județului cu același nume. Orașul este situat pe malul stâng al Dunării. Conform ultimelor estimări oficiale ale Institutului Național de Statistică, populatia orașului era, în anul 2009, de 211884 de locuitori, fiind al 10-lea oraș din țară după numărul de locuitori. Brăila este o veche așezare pe malul stâng al Dunării, apărând cu numele "Drinago" într-o veche descriere geografică și de călătorii spaniolă, "Libro del conoscimiento" (1350), dar și pe câteva hărți catalane (Angellino de Dalorto, 1325 - 1330 și Angelino Dulcert, 1339). Sus am postat stemele 1865 - 1918, interbelică, comunistă și actuală ale municipiului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din municipiul Brăila din vremuri diferite dar și câteva trimiteri poștale ilustrate vechi.

Strada Mihai Eminescu

Fântâna cinetică

Teatrul Maria Filotti

Palatul Agriculturii

Spitalul Județean de Urgență

Casa Verona

Cazarma guarzilor comunali

Biserica greacă "Buna vestire"

Liceul Nicolae Bălcescu

Monumentul

Piața Sfinții Arhangheli

Piața V.I.Lenin

Proprietatea Dumitru Ionescu

Strada Galați

Strada Regală

Casa memorială Panait Istrate (Grădina mare)

Catedrala Nașterii Domnului

Magazinul universal - Dunărea

Faleza

Muzeul Brăilei - Secția de etnografie și artă populară

Gara fluvială

Palatul administrativ

Primăria

Vederi

Județul Brăila este un județ din provincia Muntenia, partea de est a României, care își are reședința în orașul cu același nume. Județul se întinde pe o suprafață de 4766 kilometri pătrați și numără aproximativ 373000 de locuitori. Ca subunități administrative județul se compune dintr-un municipiu - Brăila, 3 orașe - Însurăței, Ianca, Făurei și 40 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură ale județului, câteva trimiteri poștale ilustrate și alte locuri de vizitat în acest județ.