Epaminonda's Blog.....: FILATELIE - ANIVERSĂRI, EVENIMENTE: 200 DE ANI DE LA NAȘTEREA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA ȘI FEMEI CELEBRE: ANA ASLAN ȘI LUCIA STURDZA BULANDRA

1. Cu ocazia aniversării bicentenarului nașterii domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Romfilatelia a lansat în circulație vineri, 20 martie 2020 emisiunea de mărci poștale intitulată Aniversări. Evenimente. Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani de la naștere, alcătuită din două mărci poștale.

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad, într-o familie de dregători moldoveni. Studiile le-a făcut la Iași, unde a fost coleg cu Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri.

În anul 1835 a obținut diploma de bacalaureat la Paris, iar mai apoi a studiat Dreptul și Medicina, însă nu a terminat niciuna dintre facultăți. În 1848 s-a numărat printre oratorii care au luat parte la adunarea revoluționarilor de la Hotelul Petersburg din Iași, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. A fost arestat după înăbușirea Revoluției din Moldova, însă a reușit să scape și s-a refugiat în Transilvania, unde a participat la Marea Adunare Națională de la Blaj, din mai 1848. În anii următori a deținut mai multe funcții în administrația Moldovei – președinte al Judecătoriei Covurlui (1849-1851 și 1855-1856), director al Ministerului de Interne (1851), pârcălab de Galați (1856). După adoptarea Convenției de la Paris din 1858 a fost implicat în reorganizarea politică a Moldovei, iar în cele din urmă a fost preferat pentru domnie atât de liberali, cât și de conservatori. După Unire, Alexandru Ioan Cuza, sprijinit de Mihail Kogălniceanu, a inițiat primele reforme pentru modernizarea țării. Sub domnia sa Unirea a fost recunoscută de Marile Puteri, s-a creat primul Parlament și primul guvern unitar, au fost adoptate reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului etc. Deoarece a instaurat un regim autoritar, domnitorul a fost îndepărtat la 11 februarie 1866 de „monstruoasa coaliție”, o grupare din care făceau parte politicieni liberali și conservatori, dar și militari sau comercianți. Cuza a fost obligat să părăsească țara, locuind la Viena, Paris și Florența. A murit la 15 mai 1873, în vârstă de 53 de ani, în timp ce se afla la tratament în orașul german Heidelberg.

Cuza a aprobat baterea unei medalii care să comemoreze lupta din Dealul Spirei a pompierilor români cu turcii, pentru care a emis Decretul domnesc, nr. 78 din 21 mai 1860. Medalia a fost realizată din bronz, era rotundă și avea diametrul de 32,5 milimetri. Pe avers era prezentat în relief un vultur încoronat, cu cruce în cioc, cu spada și sceptrul în cele două gheare, iar pe piept se afla capul de zimbru, cu steaua în cinci colțuri între coarne. În partea superioară exista inscripția „PRO VIRTUTE MILITARĂ”, iar în partea de jos apărea numele gravorului din Paris - Caque F. Pe reversul medaliei (reprezentat grafic pe manșeta blocurilor filatelice ale emisiunii) se afla scris „13 septembrie 1848, Dealul Spirei”. Panglica de culoare albastră avea pe fiecare margine câte două dungi, una roșie în exterior și una galbenă în interior.

Pe plicul „prima zi” a emisiunii este ilustrată o litografie de C. Danielis, cu referire la Intrarea lui Cuza la Mitropolie cu ocazia deschiderii Camerei Naționale din București în anul 1860.

2. În anul 1996 Romfilatelia a lansat în circulație câteva produse filatelice la tema FEMEI CELEBRE din care prezint mai jos pe Ana Aslan.

În ianuarie 1897, se năștea Ana Aslan, nume complet, Ana Vasilichia Aslan,mezina unei familii de armeni din Brăila, cu valențe intelectuale. La nașterea sa, tatăl Mărgărit Aslan avea 54 ani, iar mama Sofia Aslan (fostă Popovici), era mai tânără cu 20 de ani.

Familia Aslan a acordat o mare atenție educației celor patru copii. Băieții, Bombonel și Sergiu, au devenit ingineri chimiști, licențiați la Dresda, în timp ce Angela, sora mai mare, avea un talent remarcabil pentru arte, pictură în special. Mezina familiei, Ana, a fost profund marcată de moartea tatălui survenită după o grea suferință, când ea avea 13 ani. Moartea tatălui său, preocuparea de a înțelege bătrânețea și de a găsi o modalitate de a inversa cursul vieții, au determinat-o să fie interesată ulterior de gerontologie. Ȋn 1922 a absolvit Facultatea de Medicinǎ si apoi și-a desfǎșurat activitatea la mai multe spitale, pana ȋn 1952, cȃnd a fost numitǎ, cu sustinerea unuia dintre mentorii ei, profesorul C. I. Parhon, director al Institutului de Geriatrie din București, funcție pe care a deținut-o pânǎ ȋn 19 mai 1988, când a ȋncetat din viațǎ, la vârsta de 91 de ani. „Eu nu trăiesc în trecut. Eu, în general, trăiesc în prezent şi viitor. Nu mă gândesc la trecut, nici măcar nu îmi amintesc de trecut. Cred că altă trăsătură care m-a ajutat este aceea că nu regret nimic. Aşa am fost în viaţă şi aşa sunt acum. Nu regret nimic, nici lupta pe care am avut-o, nici că sunt singură, nimic! Da, eu aşa sunt!” – acestea sunt cuvintele cu care se descria Ana Aslan. Ana Aslan a visat şi a văzut în cercetările ei „leacul”tinereţii, pe care l-a oferit cu mărinimie tuturor celor care l-au cerut. Terapiile și medicamentele Anei Aslan și-au câștigat un renume mondial. Personalitǎți din toate domeniile și de pe toate continentele au apelat la serviciile ei. Printre ele, artiști celebri precum Charles Chaplin, Claudia Cardinale, Sofia Loren, Marlene Dietrich, Kirk Douglas, Frank Sinatra, Salvador Dali, Pablo Picasso, Somerset Maugham, Pablo Neruda, magnatul Aristotel Onassis politicieni ca Charles de Gaulles, Winston Churchill, Iosip Broz Tito, Indira Gandi, Generalul Pinochet, J.F. Kennedy, au folosit medicamentele Gerovital inventate de celebrul doctor român. Medicamentul-minune inventat de prof. dr. Ana Aslan este Gerovital H3, un medicament care a revoluționat speranța de viațǎ. Pentru prima oarǎ, ȋn 1957, Ana Aslan a descoperit efectul Gerovitalului, mai precis al procainei. Ȋn premierǎ, doctorul român a luat ȋn calcul potențialul procainei de a fi utilizata ȋn lupta ȋmpotriva ȋmbǎtrânirii. Evaluarea clinicǎ a Gerovitalului pe 7.600 de pacienți a determinat omologarea sa ȋn anul 1957 și trecerea la producția de serie sub forma de fiole, iar cinci ani mai târziu și sub forma de drajeuri, cremǎ terapeuticǎ și loțiune capilarǎ. Ȋn anul 1966, cercetǎtoarea ȋnregistra patentul pentru Gerovital H3, ca parte dintr-un program geriatric complet, gândit sǎ se ocupe de toate aspectele vieții unui om care nu vrea sǎ-și simtǎ vârsta ȋnaintatǎ. Programul cuprindea mǎsuri pentru sǎnǎtate, frumusețe, tonus psihic și era o combinație de reguli de viațǎ și de tratamente pentru compensarea lipsurilor fiziologice care vin odatǎ cu vârsta. Bogați și oameni sǎraci, personalitǎți și anonimi, au primit cu toții tratamentul contra ȋmbǎtrậnirii. Gerovital H3 a fost brevetat ȋn peste 30 de țǎri și a fost prima marcă românească de cosmetice înregistrată la Oficiul European de Brevete şi Mărci. Ȋn 1974, prof.dr.Ana Aslan este aleasǎ membru al Academiei Române. Ȋn anul 1980, prof. dr.Ana Aslan a inventat ȋmpreuna cu farmacista Elena Polovrǎgeanu un nou produs geriatric,
Aslavitalul, la scurt timp brevetat și introdus ȋn producția industrialǎ. Primește cel de-al cincilea brevet pentru acest produs eutrofizant. Lǎrgește aplicabilitatea terapeuticǎ a Gerovital H3 ȋn special asupra sistemului nervos și cardiovascular. Ana Aslan a fost o femeie foarte cultǎ, poliglotǎ. Vorbea cu ușurințǎ francezǎ, germanǎ, ilalianǎ, englezǎ, spaniolǎ, greacǎ, polonezǎ. Ȋi plǎcea muzica clasicǎ, ȋndeosebi Chopin, dulciurile italiene și bucǎtǎria francezǎ. Era o ȋmpǎtimitǎ iubitoare a cafelei. La Institutul Otopeni se mai pǎstreazǎ ceașca din care a bǎut ultima cafea.

A fost o femeie unicǎ, admiratǎ pentru eleganța și inteligența ei, care muncea 12 ore pe zi și care şi-a sacrificat viaţa personală pentru profesie şi crezul său. Prof. dr.Ana Aslan a fost autoarea a peste 300 de lucrǎri, studii, comunicǎri și articole publicate ȋn țarǎ și stǎinǎtate. Ȋncepând din anul 1980 a fondat și condus « Revista românǎ de gerontologie și geriatrie». A fost membru al Societǎții Române de Gerontologie, al Societǎții de Gerontologiedin Chile, al Asociației Internaționale a Femeilor Medic, al Societǎții de Gerontologie din Chile, al Societǎții pentru Cercetǎri privind Alimentele și Substanțele Vitale, al Uniunii Mondiale de Medicinǎ Profilacticǎ și Igienǎ Socialǎ al Academiei de Științe din New York, membru fondator al Confederației Societǎților de Gerontologie din țǎrile latine. Ȋn Elveția, la Palatul ONU din Geneva a primit premiul internațional și medalia « Leon Bernard», distincție acordatǎ de OMS pentru contribuția adusǎ la dezvoltarea gerontologiei și geriatriei. A fost desemnatǎ Doctor Honoris Causa și doctor emerit al Universitǎții “Braganza Paulista” din Brazilia, distinsǎ cu “Merrito della Republica” in Italia, iar in Grecia, numele ei a fost dǎltuit pe mausoleul ridicat pǎrintelui medicine, Hipocrate, din Thessalia. Marea Doamnă a medicinei româneşti, Acad. Prof. Dr. Ana Aslan a rămas în istorie drept femeia care a învins bătrâneţea. A trǎit o viațǎ ȋn halatul alb s-a dedicat profesiei, a vibrat, a muncit și a urcat pe culmile gloriei medicina. Arhiva cu scrisorile primite de Ana Aslan numără 130.000 de piese expediate din 130 de țări; cuprinde atât scrisori de mulțumire de la pacienți, dar și corespondența profesională cu specialiști din domeniul medical. În întreaga carieră, Ana Aslan a păstrat recunoștință mentorilor săi, chirurgul Toma Ionescu, neurologul Gheorghe Marinescu, fiziologul Daniel Danielopolu și C.I. Parhon, reliefând rolul lor în formarea sa ca specialist ori de câte ori avea ocazia. Spunea că D. Danielopolu și C.I. Parhon au fost vârfuri ale medicinii românești pe care ea nu i-a egalat. După o internare de o săptămână la Spitalul Elias, s-a stins la 20 mai 1988, la vârsta de 91 ani. Și-a dorit o slujbă cu preot și să fie înmormântată în cavoul familiei Kalindero-Danielopolu.

Ana Aslan nu a avut moștenitori, bunurile sale intrând în patrimoniul statului. Astfel, din 5 august 1988, 145 de piese din metale prețioase (distincții, bijuterii și alte piese de artă decorativă) au fost păstrate la Banca Națională a României. Ulterior, în vara anului 1991, bunurile care au aparținut Anei Aslan au fost achiziționate de BNR, contravaloarea fiind virată la bugetul de stat.

3. În anul 1996 Romfilatelia a lansat în circulație câteva produse filatelice la tema FEMEI CELEBRE din care prezint mai jos pe Lucia Sturdza Bulandra.

Lucia Sturdza-Bulandra a fost o renumită actriță de teatru din România, care s-a născut la data de 25 august 1873 la Iași și a decedat în data de 19 septembrie 1961 la București.

A fost una dintre marile figuri ale scenei românești, de neuitat în roluri de compoziție din dramaturgia universală și națională, spirit organizatoric, talent pedagogic ce a format generații întregi de actori precum: Nicolae Băltățeanu, George Calboreanu, Dina Cocea, Radu Beligan, Victor Rebengiuc și alții. Lucia Sturdza-Bulandra a fost fata cuplului Emil Sturdza și Magda (născută Diamandy). Bunicul ei a fost Vasile Sturdza căsătorit cu Ecaterina (născută Balș). A debutat la Teatrul Național din București în anul 1898. Împreună cu soțul său, în anul 1914 a fondat o companie particulară de teatru. Din anul 1941 este actriță a Teatrului Municipal din București iar din 1947 până la sfârșitul vieții a fost directoarea acestui teatru, astăzi denumit Teatrul Bulandra. Pe lângă activitatea scenică, timp de 30 de ani, a fost profesoară la Conservatorul de artă dramatică din București.

Într-o epocă în care actorii încă erau asimilați saltimbancilor, urmasa domnitorului Sturdza a dat viață "Reginei Margot", "Annei Karenina" și "Mariei Stuart". A servit timp de 68 de ani teatrul românesc dând viață la sute de chipuri, voci și personalități reprezentând rolurile pe care le-a jucat. În urma Luciei Sturdza Bulandra a rămas o școală inegalabilă de actorie îi poartă spiritul și numele nemuritor.

Luni, 10 iunie 2013, cu prilejul a 140 de ani de la nașterea actriței, Banca Națională a României a pus în circulație o monedă comemorativă, cu valoarea nominală de 10 lei, în scop numismatic. Moneda este din argint, cu titlul de 999‰, este rotundă, cu diametrul de 37 mm, iar greutatea de 31,103 g. Întregul tiraj al monedei, de 500 de exemplare, este emis de calitate proof, iar cantul monedei este zimțat.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

__________xxx__________

O MEDALIE ȘI CÂTEVA

INSIGNE DIN JUDEȚUL ALBA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

(Mihai Eminescu)

Insigna - Despărțământul ASTRA Blaj - Ocrotiți de Eminescu

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română, care s-a născut la data de 15 ianuarie 1850 la Ipotești în județul Botoșani și a decedat la data de 15 iunie 1889 la București. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din data de 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. La data de 28 octombrie 1948 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

Despărţământul Blaj al Astrei s‑a dezvoltat într‑un mediu cu vechi tradiţii de viaţă bisericească şi românească, beneficiind de la început de colaborarea unor instituţii importante şi de conducători de mare prestigiu. Despărțămintele au fost secții (diviziuni) ale asociației culturale transilvane ASTRA, care avea sediu central în municipiul Sibiu. Andrei Bârseanu a spus: „Despărţămintele au fost cele mai importante organe ale Asociaţiunii.Prin intermediul lor s‑a realizat legătura cu poporul: răspândirea culturii în masele largi, răspândirea luminii în straturile cele mai mari ale poporului nostru”. Blajul este recunoscut ca important centru al iluminismului şi latinismului. La mijlocul secolului al XIX‑lea, în cultura românească din Transilvania se conturează „un nou cadru generat de evoluţia societăţii româneşti. Timotei Cipariu, reprezentant de frunte al latinismului ardelean, vede satul, limba, trecutul istoric, ca valori ce trebuie recuperate. Interesul pentru patrimoniul popular îl câştigă prin apropierea de programul Asociaţiunii, pe care‑l promovează în cercurile blăjene, care mai târziu vor pune în mişcare satele aparţinătoare Despărţământului blăjean. Despărţământul Blaj a urmărit ca obiectiv important cunoaşterea, preţuirea şi aducerea în lumină a culturii milenare din zona Blajului. Fondatorii şi conducătorii Astrei Blaj şi‑au dat seama că ridicarea culturală a satelor trebuie să se realizeze pe temeliile culturii populare. Cele două direcţii importante înscrise în programul despărţământului, mai ales, până la Marea Unire şi în perioada interbelică, sunt răspândirea culturii în rândul populaţiei româneşti de la sate şi formarea unei conştiinţe naţionale prin cunoaşterea şi valorificarea culturii sale tradiţionale. Despărţământul Blaj al Astrei a luat fiinţă în cadrul Adunării cercuale ţinute la Blaj în 28 iunie 1870, constituind un eveniment cultural şi politic în viaţa comunităţii. Primul preşedinte ales a fost „părintele filologiei româneşti”, savantul‑canonic Timotei Cipariu, personalitate enciclopedică a secolului al XIX‑lea. Având sprijinul Bisericii şi şcolilor Blajului, Despărţământul s‑a dezvoltat relativ firesc şi s‑a extins în comunele arondate prin organizarea administrativă. Fiind apreciat de blăjeni, cărturarul Timotei Cipariu, preşedintele Despărţământului, în anul următor, la 5 iunie 1871, cu prilejul Adunării Anuale Generale, a reuşit să expună programul de activitate şi să adreseze un cald apel membrilor: „Să ne unim simţirile într‑un cuget şi într‑o inimă, cu puteri unite, să ne apucăm şi fiecare după putere, din prisosinţa inimii sale, să conlucre, să contribuie la construirea edificiului culturii şi a literaturii naţionale [...] învăţând din trecut, care pentru noi a fost o şcoală şi de dureri dar şi de instrucţiune, să folosim prezentul cu demnitatea ce‑l caracterizează pe român. ”Despărţământul Blaj se situează în rândul despărţămintelor active încă de la înfiinţare.

Oficiul montanistic - Alba Iulia

Medalia de mai sus s-a bătut în anul 1714 la comanda Oficiului montanistic Alba Iulia. Oficiile montanistice, în general, aveau ca obiect de activitate modul de organizare al exploatărilor miniere. Medalia s-a realizat în două variante de metal compoziție:

Material – aur, forma – rotundă, diametru – 50,8 milimetri și greutate – 52,39 grame
Material – argint, forma – rotundă cu diametru – 54,1 milimetri

În câmpul central al aversului medaliei este redată pe o terasă cu ierburi, zeița Minerva în picioare privind spre dreapta, purtând costum militar roman, și caschetă cu penaj, ținând cu mâna stângă o suliță cu vârful în sus iar cu mâna dreaptă sprijinindu-se pe un scut cu o cruce. La picioarele ei este un compas, o busolă, un ghem de sfoară și două ciocane încrucișate; în fundal sunt redate o intrare în mină și șapte cetăți pe un vârf de munte. Pe avers sunt aplicate următoarele înscrisuri: “C.H.” (insemnele gravorului), “ST(ephanus): CA(rolus). STAINVILLE. S(acrae): C(aesareae). M(aiestatis): CONS(iliarius): BELL(isu): EQVIT(atus): GEN(eralis): CATAPHR(actorum): COL(onellus): ET GEN(eralis): COMM(edans): IN TRANSILVA(nia)” – semircular (Ștefan Carol Stianville, consilier de războial sacrei sale maiestăți imperiale, comandandul cavaleriei, colonel al cavaleriei și comandant suprem de război al Transilvaniei) și “MINERVA ACVRIIELIS NEQ3(ue) + STVRNI / MOX ALBAE * COEPTI * CAVSA * / LABORIS * ERAT *” - în exergă pe trei rânduri (Motivul muncii începute la Alba Iulia au fost mineralele mercur, aur, argint, plumb). În câmpul central al reversului este redată imaginea cetății Alba Iulia și următoarele două inscripții: “ANNO.QVO. GENERALIS.ERAT. COMEDANS IN TRANSILVANIA”- semircular (?) și “CONDITVR * ALBA * CAPVT * REGNI * QVAE * IVLIA * / QVONDAM * A STAINVILL * LAPIS * EST * QVI * / DACCICA * RUDERA * DEVAE * RESTAvRE * / PARAFAT * DEQVO * CSICK SEREDA / PLAVDET” - în partea de jos pe cinci rânduri (?).

Cetatea Alba Carolina este o fortăreață de bastioane de tip Vauban,

construită la începutul secolului al XVIII-lea în orașul medieval Alba Iulia pe Dealul Citadelei, având rol de fortificație strategică de apărare a Imperiului Habsburgic, împotriva eforturilor militare ale Imperiului Otoman și de consolidare a puterii habsburgice pe plan local. Anterior epocii în care a fost construită, în același loc s-au mai aflat alte 2 fortificații precedente: Castrul Roman al Legiunii a XIII-a Gemina (106 e.n.) și Cetatea Medievală Bălgrad (secolele XVI-XVII). Expansiunea militară otomană spre Europa de Vest a luat sfârșit în 1683 sub zidurile Vienei prin biruința armatelor austro-polone. Victorioși, Habsburgii au avansat militar și politic spre est eliberând de sub dominația turcilor în 1687 Ungaria și în 1688 Transilvania, an după care trupele imperiale au ocupat principalele cetăți locale, pe unele reamenajându-le. Mai întâi au fost construite fortificații transilvane noi de mai mică importanță. Edificarea unor mari fortărețe a debutat de abia după ce în 1699 prin Tratatul de la Karlowitz, respectiv după 1718 prin cel de la Passarowitz, otomanii au renunțat la teritoriile din Transilvania, Banat și - vremelnic - Oltenia, în favoarea unui protectorat austriac. Inspiratorul proiectului a fost mareșalul principe Eugeniu de Savoia, cel care a introdus în Imperiul Habsburgic sistemele de fortificații elaborate de Vauban. Ansamblul făcea parte dintr-un sistem mai larg de puncte fortificate, menite a asigura defensiv noile provincii cucerite. Lucrările pregătitoare au început prin ridicarea topografică din anul 1711, a orașului și cetății medievale. Planul originar al cetății a fost trimis la Viena și aprobat de prințul Eugeniu de Savoia la 18 aprilie 1714, acesta împreună cu ordinul de începere a lucrărilor fiind înmânat la 26 aprilie 1714 generalului Steinville, comandantul trupelor imperiale din Transilvania. În iulie 1714 generalul primește în baza observațiilor venite de la Viena notificarea de a întocmi un nou plan, adaptat acestora. Terenul necesar (140 ha), a fost eliberat între 1713-1715 prin dărâmarea vechiului oraș medieval, acesta trebuind să fie mutat în partea de est a cetății (actualul oraș de jos). Proiectul, din punct de vedere tehnic îi aparține arhitectului italian Giovano Morando Visconti. Lucrările (estimate în total la peste un milion de guldeni de aur) – au fost conduse inițial de către acesta (care a murit în 1717 la 65 de ani, de ciumă) și ulterior de inginerii militari Iosif de Quadri (1717-1727) și Konrad won Weiss (1727-1738). Deși sistemul de apărare proiectat inițial cuprindea 4 linii de fortificații și o fortificație mai îndepărtată plasată pe Dealul Furcilor - aflat în vecinătate, construcția finală a avut numai 3 linii. Construcția propriu-zisă - care urma să devină fortificația principală a Transilvaniei - a fost realizată între anii 1715-1738, în timpul împăratului Carol al VI-lea, guvernatori ai Transilvaniei în perioada respectivă fiind Sigismund Kornis (1713-1731), Ștefan Wesseleny (1731-1732), Francisc Anton Wallis (1732 - 1734 și Ioan Haller (1734-1755). Ca zidari și pietrari au lucrat muncitori și meșteri italieni, iar pentru sculptură la porțile cetății și bastioane a fost adusă echipă vieneză, condusă de sculptorul Johann Konig. În 4 noiembrie 1715 s-a pus piatra de temelie la bastionul Carol dedicat împăratului, situat pe latura de nord. Fortificația a fost ridicată cu materiale din zonă, munca brută fiind prestată în serii de câte două săptămâni de peste 20000 de iobagi români aduși din toată Transilvania . Cărămida s-a confecționat pe plan local, piatra brută a fost adusă de la Șard, iar cea fasonată de la Ighiu, nisipul din Mureș și piatra de var de la Meteș. Zidurile - ușor oblice - s-au ridicat din cărămidă și piatră printr-o tehnică fără denivelări, pentru a provoca ricoșarea ghiulelelor metalice. Din vechea cetate medievală s-au utilizat totuși cele două bastioane construite în secolul al XVII-lea, care au devenit în cadrul a două noi bastioane, cavalieri - platforme de tragere. Proiectul inițial nu s-a realizat în întregime, resursele financiare habsburgice fiind îndreptate ulterior spre fortificații situate mai aproape de granița cu otomanii. În anul 1747 s-au reluat lucrări sub conducerea generalul Bohn (care a și propus un nou proiect - nerealizat - de fortificare exterioară spre oraș și spre Dealul Furcilor), dar nu după mult timp s-au întrerupt. Câteva lucrări rămase neterminate au fost reluate în anul 1812 precum și în timpul asediului din 1849. Manutanța - depozitul de provizii, casele comisariatului și comandantului, două depozite de pulbere, palatului princiar cu destinație de arsenal, biserica Ordinului Trinitarian (1719, azi Biblioteca Bathyaneum) au fost ridicate sub conducerea lui Iosif de Quadri, la fel și artera principală de circulație în cetate. Corpul principal al cetății este de forma unui heptagon neregulat, cele șapte bastioane conferindu-i o imagine stelată tipică sistemelor de acest gen. Trinitatea este cel mai mare bastion și are un blazon încoronat cu câmpuri multiple și frunze de acant. Celelalte sunt Sfântul Ștefan, Eugeniu de Savoia, Sfântul Mihail, Sfântul Carol, Sfântul Capistrano și Sfânta Elisabeta. Atât bastioanele (cu o înălțime de 12 metri și o lungime variind între 106 și 142 metri) cu fețe lungi dispuse în unghiuri diferite (75° - 120°) și flancuri scurte și concave (42 - 48 metri), cât și curtinele de care le leagă (la distanțe de 116-135 metri) perpendicular, nu sunt egale deoarece au fost ușor adaptate terenului. Bastioanele principale nu au cazemate interioare, defensiva implicând baterii de artilerie așezate pe platforme superioare. Între bastioanele principale și curtinele din a doua linie, se află șanțul interior cu lățimea de 27 metri. Linia a doua era formată din raveline (sau semilune) care apără curtinele, având numele bastioanelor apropiate, excepția fiind cea dispusă pe flancul sudic denumită Francisc de Paula. Dimensiuni lor sunt: fețele 60 - 90 m și flancurile 45 m. Ultimele sunt prevăzute cu șanțuri late de 9 m. Redute de pe care artileria protejată executa trageri îndepărtate sunt construite pe ravelinele nordice și vestice. Linia externă era alcătuită din contragărzile ce protejau fețele bastioanelor și ravelinelor, ele fiind dispuse în aceeași unghiuri cu bastioanele și ravelinele pe care le apărau. Grosimea lor este de 22 m, iar lungimea fețelor 120 - 144 m. Toate contragărzile și unele raveline vestice au fost prevăzute cu baterii de artilerie în cazemate, precum și cu tunele înzestrate cu metereze pentru trageri sau, cu încăperi pentru adăpostul trupei ori cu rol de depozite, grajduri, etc. Pe latura estică dinspre oraș unde se afla o terasă abruptă, contragarda - denumită anvelopă, se prezintă sub forma unor valuri înalte de pământ susținute la baza de un zid scund din cărămidă. Aici au fost amenajate în unghiurile ieșinde terase pentru artilerie. Planul cetății a fost trasat în jurul axelor reprezentate de cele 6 porți (3 spre est și restul spre vest), din care cea principală se află în partea de est. Porțile vestice făceau – la origine – legătura cu terenul de instrucție al armatei. Artera principală de circulație în interiorul cetății este între porțile IIl-IV-V-VI. Statuile și reliefurile care împodobesc aceste porți, au ca sursă de inspirație fapte ale eroilor antici sau războaiele austro-turce, încadrându-se curentului baroc. Fortificația bastionară de la Alba Iulia este cea mai mare Cetate din România, care stă în picioare de mai bine de 300 de ani. Cetatea este locul în care vă puteți întoarce în timp, de-a lungul a două milenii, printre vestigiile a trei fortificații, din tot atâtea epoci diferite. Altfel spus, fiecare cetate ridicată aici a înglobat-o pe cea veche: Castrul ridicat de romani, Cetatea medievală și Cetatea Alba Carolina. Ultima a fost ridicată la Alba Iulia la începutul secolului al XVIII-lea. Primul proiect al fortificației a fost realizat de arhitectul italian Giovanni Morando Visconti, care a condus și prima fază a lucrărilor. Arhitectul a murit de ciumă și își doarme somnul de veci în Catedrala Romano Catolică din Alba Iulia. Piatra de temelie a Cetății fost pusă în 4 noiembrie 1715. În linii mari, se consideră că anul de încheiere al lucrărilor este 1738, deși au existat diferite lucrări și în anii următori. Fortificaţia, concepută pe o suprafaţă de 110 hectare, cu o incintă apărată de trei rânduri de ziduri, a primit o formă stelată, cu şapte bastioane alternate cu șase raveline, străbătute de galerii boltite, toate delimitate de şanţuri adânci. Forma de stea cu șapte colțuri este dată de cele șapte bastioane, care formează în zona centrală „incinta de siguranță“ a fortificației, cea mai importantă și cea mai bine protejată. Enumerarea de obicei a bastioanelor începe de la Poarta a III-a, spre sud, în sensul acelor de ceasornic. Bastioanele au primit denumiri speciale, legate de numele unor patroni laici sau religioși. Zidurile bastioanelor au la bază 2,5 metri grosime, iar înălțimea trece de 10 metri. Zidul drept care le unește se numește în limbaj tehnic curtină. Corpurile mari amplasate în fața curtinelor se numesc raveline. Ultima linie de ziduri se numește contragardă. Cetatea ridicată în inima Transilvaniei s-a dovedit a fi cel mai impunător monument baroc al provinciei. O particularitate a Cetății este dată de succesiunea celor șase porți, situate pe axa est-vest. Altfel spus, pe Traseul Turistic al „Porților Cetății”, care face legătura între Centrul Civic și cartierul Platoul Romanilor, aflat în zona de vest a municipiului Alba Iulia. Impunătoarea fortificație a primit numele împăratului Carol al VI-lea, în vremea căruia a fost ridicată, respectiv Carlsburg-Cetatea lui Carol. Rolul Cetății a fost unul militar, de apărare, dat de sistemul bastionar, de tipologia pieselor de artilerie cu care a fost înzestrată, precum şi de mărimea trupelor existente în interiorul ei. Cetatea a fost atacată o singură dată în existența ei militară, dar niciodată cucerită. Episodul a avut loc în 1849, când 8.000 de soldați maghiari au asediat-o fără succes. Cetatea Alba Carolina a cunoscut în ultimii ani transformări spectaculoase, care o fac tot mai vizibilă pe „tortul” turistic al Europei. În paralel cu lucrările de restaurare, cofinanțate din fonduri europene, s-a avut în vedere si valorificarea patrimoniului său cultural de excepție. Fortificația este locul în care au loc festivaluri culturale, se aud orchestre celebre, unde concertează artiști de top, români și străini.

Insigna vechime 7 ani - Regimentul 6 Pionieri Alba Iulia

Insignele militare regaliste pentru vechime contineau simboluri ale regalităţii şi se deosebeau de la o unitate la alta, pe când în regimul comunist, dar şi în prezent se emiteau şi se emit insemne (ordine sau medalii) unice, ca reprezentare grafică, pe toata armata, împărţite în trei clase (1, 2 şi 3) pe care se înscria şi se înscrie vechimea neîntrereupă în muncă de 5, 10, 15, 20 de ani sau mai mult. Este necesar de precizat că acordarea acestor insemne de vechime era însoţită şi este însoţită de o mică majorare a retribuţiei lunare sau de o avansare în grad la exceptional (dacă persoana era bine văzută, a se înţelege - apreciată, de către şefi. Sus am postat o fotografie reprezentând cazarma Regimentului 6 Pionieri din Alba Iulia.

Încheierea primului război mondial şi recunoaşterea internaţională a Statului Unitar Român, realizat la 01 decembrie 1918 prin revenirea în graniţele străvechi a tuturor provinciilor aflate sub ocupaţia Austro - Ungariei şi Rusiei, a generat un amplu program de măsuri politico-militare menite să asigure întărirea capacităţii de apărare a ţării care, în principal a vizat fortificarea teritoriului, creşterea efectivelor armatei, restructurarea, reorganizarea şi modernizarea structurilor de toate armele. În acest context, la 01.04.1922, Batalionul 16 Pioneri Dej, Batalionul 17 Pionieri Carei şi Batalionul 20 Pionieri Cluj, aparţinând diviziilor cu acelaşi număr din compunerea Corpului 6 Armată Cluj au fost întrunite în Garnizoana Oradea, în cadrul Regimentului 6 Pionieri, sub comanda colonelului Adrian Roman. În cursul lunii decembrie 1923, regimentul a fost dislocat în garnizoana Alba Iulia. În perioada interbelică, Regimentul 6 Pionieri a parcurs mai multe etape de restructurare şi reorganizare în concordanţă cu evoluţia structural-organizatorică a armatei române, îndeplinindu-şi cu promptitudine şi siguranţă misiunile de bază. Începând cu anul 1937, din efectivele regimentului s-a constituit Detaşamentul de Fortificaţii “Episcopia Bihorului” transformat în 1940 în Batalionul 2 Geniu Fortificaţii, structuri care au participat la realizarea pe frontiera de vest a liniei de apărare ,,Carol”. Pe parcursul celui de-al 2-lea război mondial, asemenea tuturor unităţilor de geniu, Regimentul 6 Pionieri a constituit şi angajat, atât pe frontul antisovietic cât şi pe cel antihitlerist, un număr însemnat de unităţi, subunităţi şi formaţiuni de geniu (Batalioanele 6 şi 27 Pionieri, Batalioanele 6 şi 8 Lucrători, Companiile 18 şi 34 Pionieri) îndeplinindu-şi în mod remarcabil şi cu sacrificii considerabile misiunile de luptă primate. După revenirea trupelor sale de pe front, regimentul rămâne în continuare în subordinea Corpului 6 Armată participând cu o parte din efective la refacerea economiei naţionale şi înlăturarea urmărilor războiului, având garnizoana de reşedinţă tot la Alba Iulia. În anul 1948, în contextual desfiinţării corpurilor de armată şi constituirii regiunilor militare, Regimentul 6 Pionieri Alba Iulia a intrat în compunerea Regiunii III Militară Cluj. În cursul anului 1951, ca urmare a desfiinţării Regiunii Militare Timişoara şi trecerii regimentului de pionieri al acesteia (Regimentul 169 Pionieri Lugoj) la Regiunea Militară Cluj, Regimentul 6 Pionieri Alba Iulia a fost trecut în subordinea nemijlocită a Comandamentului Trupelor de Geniu. În contextual reorganizării generale din armată, Regimentul 6 Pionieri Alba şi-a schimbat succesiv denumirea după cum urmează: la 04.12.1952 în Regimentul 198 Pionieri; la 23.02.1959 în Regimentul 52 Pionieri, iar începând cu 12.07.1959 în Regimentul 52 Geniu.În baza ordinului ministrului apărării naţionale din 10.04.1980, începând cu 01.05.1980 Regimentul 52 Geniu Alba Iulia a fost trecut în subordinea Armatei a 4-a Cluj-Napoca, iar începând cu 25 Octombrie 1990, i s-a atribuit denumirea onorifică “APULUM”. În perioada postbelică, Regimentul 52 Geniu Alba Iulia a participat cu un număr însemnat de efective şi mijloace tehnice din dotare la realizarea unor obiective economice de interes naţional (Platforma industrială din Copşa Mică, drumul dintre Novaci şi Obârşia Lotrului şi sectorul de nord al drumului Transfăgărăşean), înlăturarea efectelor unor calamităţi naturale (cutremurul din 1977, în Bucureşti, inundaţiile din anii 1963, 1970, 1975, 1981, 1992), apărarea obiectivelor sociale şi economice din municipiul Alba Iulia şi împrejurimi pe timpul revoluţiei din 1989. Începând cu data de 1 iulie 2002, în baza dispoziţiei Statului Major General din 10.05.2002, Regimentul 52 Geniu “APULUM” şi-a încetat activitatea, iar în locul acestuia s-a constituit, în garnizoana Satu Mare, Batalionul 52 Geniu în compunerea Brigăzii 4 Geniu Teritorială Deva/Corpul 4 Armată Teritorial “Mareşal Constantin Prezan”- Cluj-Napoca, preluând indicativul numeric de pace (U.M. 01653) şi drapelul de luptă. Batalionul 52 Geniu a apărut ca urmare a dezvoltării relaţiilor de cooperare şi dialog în cadrul parteneriatului pentru pace între statele din regiune. Astfel, la data de 18 ianuarie 2002 se semnează Acordul cu privire la înfiinţarea Batalionului Multinaţional de Geniu “TISA” între Ministerul Apărării Naţionale din România, Ministerul Apărării Patriei din Republica Ungară, Ministerul Apărării Naţionale din Slovacia şi Ministerul Apărării Naţionale din Ucraina, urmând ca la data de 01 februarie să se înfiinţeze la Satu Mare Modulul Românesc “TISA”, iar mai apoi la 01 iulie 2002 se înfiinţează Batalionul 52 Geniu. Începând cu 01.05.2005, ca urmare a ordinului Ministrului Apărării Naţionale, unitatea a fost resubordonată la Brigada 4 Geniu Teritorială Deva la Corpul 4 Armată Teritorială (ulterior transformat în Divizia 4 Infanterie), iar începând cu 01.10.2009 batalionul se resubordonează Brigăzii 81 Mecanizate. În cursul anului 2009 Batalionul 52 Geniu primeşte denumirea onorifică de “TISA”, iar cu începere de la 05.10.2011 batalionul trece din subordinea Brigăzii 81 Mecanizată “Grigore Bălan” în subordinea Brigăzii 10 Geniu “Dunărea de Jos”. Batalionul Multinaţional de Geniu “TISA” a fost constituit în scopul participării, la cererea naţiunii afectate, la salvarea populaţiei sinistrate, a bunurilor acesteia, la limitarea şi înlăturarea efectelor inundaţiilor de proporţii în bazinul hidrografic al Râului Tisa. Batalionul participă la limitarea şi înlăturarea consecinţelor unui dezastru în cooperare cu alte instituţii şi/sau organizaţii care acţionează în domeniul asistenţei populaţiei în situaţii de urgenţă, cu aprobarea autorităţilor competente şi în conformitate cu legile interne ale ţărilor gazdă în urma unei cereri oficiale.

Insigna - Albamont

A.S.Constructorul (Asociația sportivă)

Albamont este un club de ecologie si turism montan din Alba Iulia ce s-a constituit în data de 22.02.1980, ca o secție de turism montan pe lângă Asociația sportiva Constructorul din Alba Iulia, având ca misiune principală aceea de a face drumeții în munții României. Albamont se definește ca o organizație cu activități concrete, neguvernamentală de mediu, legal constituită, nonprofit, fără caracter politic. Scopul organizației este acela de a promova principiile dezvoltării durabile prin acțiuni practice și educaționale, urmărind punerea în valoare a cadrului natural și patrimoniului comunitar din zonele montane ale județului Alba. Clubul s-a preocupat și se preocupă continuu de probleme ecologice grave ale zonei Alba, demarând în acest sens o serie de activitați de educație ecologică, campanii de conștientizare privind dezastrele ecologice, întocmirea de baze de date, etc. Albamont a desfășurat cursuri, seminarii, acțiuni pe teren, în special pentru combaterea fenomenelor de poluare în zona Zlatna. Clubul asigură inițierea în practicarea turismului montan, cunoașterea unor zone mai deosebite sau mai puțin cunoscute, respectiv implementarea practicării unui turism montan ecologic.

Insigna - Jidvei - Respectă-ți plăcerile!

Jidvei, în limba maghiară - Zsidve, în limba germană – Seiden, este o comună din județul Alba care mai include satele: Bălcaciu, Căpâlna de Jos, Feisa și Veseuș. Localitatea s-a făcut cunoscută prin calitatea vinurilor produse aici. La recensământul din anul 2011 comuna număra 4617 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 5244 locuitori) dintre care: români – 70,11%, romi – 23,19%, maghiari – 2,07%, germani – 1,19% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Jidvei astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 80,31%, greco catolici – 10,09%, penticostali – 2,49%, reformați – 1,4% și restul – nedeclarată sau altă religie. Mai jos enumăr câteva dintre atracțiile turistice ale comunei Jidvei: Biserica evanghelică-lutherană fortificată din satul Bălcaciu, construcție secolul al XIV-lea: Biserica evanghelică-lutherană din satul Veseuș, construită în stil gotic în anul 1504; Biserica reformat-calvină din Veseuș, construcție 1784; Biserica ortodoxă "Sfântul Nicolae" din Jidvei; Biserica greco-catolică "Sfânta Treime", din Jidvei; Biserica ortodoxă din satul Căpâlna de Jos și Biserica ortodoxă din satul Veseuș.

Vinurile de Jidvei își trag seva din Podgoria Târnave, care se întinde falnic între râurile Târnava Mică și Târnava Mare. La 50 de kilometri de Alba Iulia, capitala de suflet a românilor, și 150 de kilometri de vechea cetate dacică Sarmizegetusa, Podgoria Târnave este inima unui loc plin de istorie și istorii, unele adevărate, altele imaginare, care dau farmec Transilvaniei. În această podgorie și-au găsit condiții prielnice de dezvoltare soiuri albe precum Fetească Regală, Riesling Italian, Sauvignon Blanc, Fetească Albă, Chardonnay, Muscat Ottonel și altele. Odată cu schimbările climatice, a fost posibilă plantarea soiurilor de struguri negri în podgorie. Pinot Noir, Cabernet Sauvignon, Merlot sau Syrah se transformă la început de toamnă în vinuri roze, care încântă și seduc deopotrivă. Cu o suprafață întinsă de 2500 hectare, compania Jidvei deține cea mai mare plantație viticolă din România și cea mai mare podgorie din Europa cu proprietar unic. Condițiile pedoclimatice dau un cumul de caracteristici specifice zonei, explicând astfel vechimea milenară a culturii viței-de-vie și calitatea vinurilor de Târnave. Cel mai de preț dar cu care natura răsplătește priceperea viticultorilor este toamna, care vine pe văile Târnavelor cu temperaturi moderate, uneori cu ceață persistentă, alteori cu zile însorite, favorizând acumularea zaharurilor și aromelor și păstrând cu grijă aciditatea în limitele unui echilibru armonios.

Alba Iulia, mai demult Bălgrad, este un municipiu situat pe malul râului Mureş și reşedinţa judeţului Alba din România. Între anii 1541 şi 1711 oraşul a fost, cu unele întreruperi, reşedinţa şi astfel capitala politică a Transilvaniei. Pentru o scurtă perioadă de timp, începând cu recunoaşterea principelui Sigismund Bathory drept suveran al Moldovei şi al Ţării Romîneşti – 1595 - a fost şi capitală a acestor state, proiectul politic find continuat de Mihia Viteazu. La Alba Iulia a avut loc Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie 1918, care a stat la baza înfăptuirii unirii Transilvaniei şi a Banatului cu Regatul României. În anul 1922 a avut loc la Alba Iulia ceremonia oficială de încoronare a regilor României Mari, Ferdinand I şi Maria, moment care a consfinţit importanţa istorică a oraşului şi rolul de capitală istorică. Numeroase izvoare atestă, înainte de a ne fi fost transmis numele sau prin documente istorice scrise, existența pe acest teritoriu și în împrejurimile lui imediate, a unor așezări preistorice datând din mileniul al V-lea ÎEN, în partea de nord a orașului s-a descoperit o importantă așezare neolitică (5000-1900 Î.E.N.), care a fost locuită de triburi de păstori și agricultori. Înainte de cucerireea romană în apropierea marelui oraș exista localitatea dacică Apulon, important centru fortificat menţionat pe hărţile vremii. După cucerirea Daciei de către Traian, oraşul s-a numit Apulum, iar fortificaţia dacică preexistentă a fost extinsă prin efortul soldaţilor Legiunii a XIII-a Gemina staţionate aici. Ruinele zidului roman şi ale porţii sunt foarte bine conservate şi pot fi vizitate în „Traseul celor trei fortificaţii” din cartierul Cetate. După retragerea administraţiei romane sub Aurelian, în anul 271 viaţa urbană s-a stins treptat. În evul mediu oraşul apare din nou atestat în anul 1199, de această dată sub numele de Alba Iulia (Cetatea Albă a lui Gyula), centru al administraţiei Regatului Ungariei din Transilvania, colonizat cu saşi şi devenit reşedinţă a Episcopiei Catolice a Transilvaniei, iar mai apoi drept capitală a Principatului Transilvaniei. Denumirea latină a oraşului a fost tradusă în documentele medievale redactate în limba slavonă drept Bălgrad (Cetatea Albă). Mihai Viteazu şi-a făcut intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599, primind cheile fortăreţei de la episcopul Napragy, stabilind aici prima capitală vremelnică a tuturor romanilor. Sus am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului Alba Iulia, pozele câtorva monumente de arhitectură și cultură ale orașului, din vremuri diferite.

Cazinoul ofițerilor

Cercul militar

Hotelul Ungaria

Hotelul Cetate

Poarta nr.1 a cetății

Poarta nr.2 a cetății

Poarta nr.3 a cetății

Poarta nr.4 a cetății

Poarta nr. 5 a cetății

Poarta nr.6 a cetății

Poarta nr.7 a cetății

Banca Națională și Poșta - 1935

Piața Hunyadi

Piața Mihai Viteazu

Catedrala încoronării

Clopotnița Catedralei încoronării

Catedrala romano-catolică

Centrul județean militar Alba

Gara

Biserica italiană

Casa ce cultură a studenților

Muzeul unirii

Pensiunea Flamingo

Obeliscul Horia, Cloșca și Crișan

Prefectura

Primăria

Lupa capitolina

Statuia lui Mihai Viteazu

Monumentul Losenau

Alba este un județ al României situat în provincia Transilvania. Reședința acestui județ este municipiul Alba Iulia. Județul are o suprafață de 6242 kilometri pătrați și o populație de aproximativ 383000 de locuitori. Ca subdiviziuni administrative județul se compune din; 4 municipii - Alba Iulia, Aiud, Blaj, Sebeș, 7 orașe - Abrud, Baia de Arieș, Câmpeni, Cugir, Ocna Mureș, Teiuș, Zlatna și 67 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură, din vremuri diferite, din județul Alba, dar și alte locuri de vizitat pe aceste meleaguri.