Merei este o comună
din județul Buzău, care include și satele: Ciobănoaia, Dealul Viei, Dobrilești,
Gura Sărății, Izvoru Dulce, Lipia, Nenciulești, Ogrăzile, Sărata-Monteoru și
Valea Puțului Merei. Extremitatea sudică a comunei este aproape de zona străbătută
de șoseaua națională DN1B (Buzău – Ploiești). Acolo, lângă Popasul Merei
aflat pe drumul național, DN1B se intersectează cu șoseaua județeană DJ203G,
care duce spre sud-est la Stâlpu și Costești și spre nord peste dealul
Istrița la Tisău și apoi peste dealul Ciolanu la Măgura. În Merei,
acest drum se intersectează cu altă șosea județeană, DJ205, care o leagă spre
est de Vernești și spre est de Pietroasele și Breaza. La
recensământul din anul 2011 comuna număra 6803 locuitori, în scădere față de recensământul
anterior (anul 2002 – 7251 locuitori), dintre care: români – 92,44%, romi –
3,79% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei
buzoiene Merei astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 94,82%,
adventiști de ziua a șaptea – 1,16% și restul – nedeclarată sau altă religie. Cel
mai vechi lăcaș de cult de pe teritoriul comunei este biserica Sf. Pantelimon
din satul Ciobănoaia, construită din lemn în secolul al XVIII-lea de către
căpitanul Constantin Bencescu și soția sa, Stana. Localitatea Sărata
Monteoru este o stațiune balneară, cunoscută pentru băile sărate și
băile de nămol de acolo. În stațiune există o unitate de tratament balnear a
Ministerului Muncii, precum și mai multe locuri de cazare (pensiuni, campinguri).
În localitate se poate vizita parcul dendrologic amenajat în curtea vilei
Monteoru, fost proprietar al stațiunii, precum și mina de petrol unică în
Europa și situl arheologic de pe dealul Cetățuia. Pe raza comunei sunt mai
multe obiective istorice dintre care amintesc:
- Vila Monteoru,
monument istoric din stațiunea Sărata-Monteoru, comuna Merei.
- Situl arheologic
de interes național din zona Dealul Cetățuia-Poiana Scorușului, unde s-a
descoperit o mare așezare cu necropolă din Epoca Bronzului (mileniul al
III-lea–al II-lea î.e.n.).
- Alte
nouăsprezece obiective incluse pe lista monumentelor istorice de interes
județean dintre care:
- Nouă dintre
acestea sunt situri arheologice
- Cinci sunt clasificate ca monumente memoriale și funerare, toate fiind vechi cruci de piatră răspândite pe teritoriul comunei
- Cinci sunt
monumente de arhitectură:
- biserica de lemn
„Sfântul Pantelimon” de la Ciobănoaia datând din secolul al XVIII-lea;
- pivnița brâncovenească de la sfârșitul secolului al XVII-lea din satul Izvoru Dulce;
- biserica „Sfânta Troiță” cu clopotnița, din același sat (construită la 1813);
- mina de petrol de la Sărata Monteoru (1874)
- ansamblul „Băile Monteoru” cuprinzând bazinele vechi (1888–1895) și vila Monteoru (1903).
În
curtea bisericii cu hramul “Sfântul Nicolae”, din satul Dealul Viei (denumire veche Atârnați), la intrare, în partea dreaptă, se
găseşte o cruce din ciment mozaicat, cu poza eroului la mormântul căruia
străjuieşte, aşezată pe un postament de formă pătrată. Crucea poartă
inscripţia: “Pentru patrie şi cruce şi-a
dăruit viaţa învăţătorul Gicu Constantinescu, în luptele de la Dalnic-Odessa,
20 septembrie 1941, în vârstă de 34 ani”. În biserică, pe peretele
amvonului, sunt înscrise numele eroilor satului din cele două războaie
mondiale, în număr de 66.
În
curtea grădiniţei din localitatea Lipia,
în apropiere de şcoală şi de biserică, se înalţă un impunător monument, în
formă de obelisc, terminat cu un capiteliu, construit din piatră fasonată, de
către meşterii Sp. Pretani şi Ion Iancu din Ciuta, şi inaugurat în august 1939.
Inscripţia de pe monument ne spune că a fost “Ridicat de Societatea Culturală “Amicii Satelor” Lipia în recunoştinţa
eroilor care ne-au întregit patria 1916-1919”. Numele celor 83 de eroi sunt
săpate pe plăci de piatră fixate pe monument. În acest sat s-a născut unul
dintre eroii războiului de independenţă, locotenent-colonelul Alexandru
Candiano.
În
faţa Primăriei comunei Merei se
înalţă monumentul eroilor, construit în anul 1935, de către Societatea
Culturală “Înfrăţirea” Merei. Monumentul este aşezat pe un soclu de formă dreptunghiulară
şi este format din cinci blocuri de ciment suprapuse, de care este fixat un
semicilindru care susţine un vultur din bronz cu aripile desfăcute. Pe
semicilindru este săpată inscripţia: “În
amintirea eroilor noştri jertfiţi în războiul pentru întregirea neamului
1916-1919”. În spate este montată o placă cu inscripţia “Eroi ai neamului
1916-1919 din Ogrăzi şi Merei”, după care urmează numele celor 113 eroi. Pe
soclu, sunt înscrise versurile poetului Dem. Gh. Ştefănescu: “Voi, bravi eroi, cu vitejie pe altarul
ţării aţi murit / Făcând să nască o Românie din pieptul vostru de granit. / În
amintirea voastră scumpă s-a ridicat acest simbol / Vă vom urma fără de frică
spre a plăti acest obol. / Având ca pildă jertfa voastră, pe sfânta cruce vă
jurăm / Că din moşie nici o palmă la nimeni noi n-o să lăsăm.” Dintre eroi
se cuvine să amintim pe sublocotenentul Ioniţă Gheorghe, învăţător, născut la
Ogrăzi, în 1893, căzut prizonier în urma atacului de la Prunaru, răpus de tifos
în lagărul de prizonieri de la Sliven, Bulgaria, la 5 decembrie 1917.
În
faţa taberei şcolare, din stațiunea Sărata-Monteoru, într-un splendid cadru
natural, s-a “Ridicat în timpul domniei
M.S.Regelui Carol al II-lea, din fondurile date de Societatea Cooperatistă
“Munca” şi Primăria comunei Monteoru, pe locul donat de moşt(enitorul)
Gr(igore) C. Monteoru, 1933 octombrie 29” un monument dedicat “Eroilor din Monteoru, 1916-1919. Morţi
pentru patrie”, cum ne informează inscripţia săpată pe spatele soclului.
Monumentul are un soclu masiv, de piatră, care susţine statuia din bronz a unui
ostaş aflat în acţiune, cu mâinile pe armă, exprimând dârzenie şi voinţa de a
apăra cu orice preţ pământul strămoşesc călcat de duşman. Statuia este opera
sculptorului Ion Jalea. Ansamblul monumentului a fost realizat de Cristea Gheorghe
Rădulescu din Buzău. Pe soclu sunt
înscrise numele eroilor căzuţi în timpul Primului Război Mondial (31), la care
au fost adăugaţi cei ce s-au jertfit în Al Doilea Război Mondial (30).
La
intrarea în curtea bisericii cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, din
stașiune, în stânga, la şosea, a fost ridicată o cruce din marmură, aşezată pe
un soclu din ciment mozaicat. Pe cruce sunt fotografiile a doi eroi, tată şi
fiu, şi inscripţia: “Dinu Grigore,
decedat 1916 la Turtucaia” şi “ Dinu
Gr. Nicu, mort în luptele de la Vigoda la 28 august 1941”. Pe soclu este
înscris următorul text: “Dragă soţ. Mi-ai
răscolit durerea şi mi-ai luat fericirea. Îmi lăsaseşi un băieţel de un an şi
şapte luni, l-am făcut mare ca să-mi moară pentru ţară, la fel ca şi tine. Tu,
la Turtucaia, iar băiatul la Vigoda, departe de căsuţa noastră cea fericită. Aş
vrea ca viaţa pe acest pământ să-mi fie cât mai scurtă ca să pot să vin mai
repede lângă voi, soţ şi copil drag. Maria”.
În
faţa bisericii din stațiune, peste drum, o cruce, din marmură albă, aşezată pe
un mic soclu de ciment mozaicat, a fost “Ridicată
în memoria eroilor pentru libertate în anul 1989 şi pentru Mihai” de către
familia Dănoiu.
Din
iniţiativa învăţătorului Alexandru Pâslaru din Lipia, pe un teren din centrul
satului, Nenciulești, aproape de
şcoală, “Donat locul de Dumitru Done cu
soţia”, a fost ridicat în anul 1931 mai 10 un monument în formă de obelisc
cu cruce în vârf, decorat cu motive florale şi o cunună ce-l înconjoară, aşezat
pe un soclu de formă paralelipipedică. Inscripţia de pe faţadă precizează că
este construit drept “Recunoştinţă
eroilor patriei 1916-1919”, în număr de 41, al căror nume este înscris pe
plăci montate pe monument. În faţa monumentului se află o cruce mică din piatră
care poartă următorul înscris: “Erou
Nedelcu Gheorghe căzut pentru patrie 1941”.
In
cimitirul de lângă biserica satului, cu hramul „Sfinţii Voievozi” din satul Nenciulești, a fost înălţat un obelisc
simplu, cu cruce, susţinut de un soclu de formă pătrată. Pe o placă de marmură
se află inscripţia: „Eroilor care şi-au
jertfit viaţa pentru ţară, ctitorilor şi binefăcătorilor acestui sfânt lăcaş”.
Pe monument nu sunt înscrise numele eroilor.
În
faţa şcolii din satul Izvorul Dulce,
peste drum, se înalţă un impunător monument în formă de obelisc, aşezat pe un
postament în trepte, din ciment şi piatră. Pe laturile sale sunt înscrise
bătăliile unde au căzut eroii satului în timpul Războiului de Independenţă şi
în cel al Reîntregirii: “Plevna,
Turtucaia, Oituz, Mărăşeşti”. Inscripţia ne spune că a fost ridicat “În amintirea eroilor 1916-1919”, dar pe
monument au fost înscrise numele tuturor eroilor satului căzuţi la 1877, la
1916-1919 şi la 1941-1945, în număr de 177. Dintre aceştia se cuvine să amintim
pe învăţătorul Constantin Georgescu, din Gura Sărăţii, căzut în Primul Război
Mondial şi pe învăţătorul Ioan Cuza, din Sărăţeanca, locotenent în rezervă,
căzut în cel de Al Doilea Război Mondial.
În
apropierea monumentului de mai sus din satul Izvorul Dulce, la şosea, s-a construit o cişmea străjuită de o
cruce, din ciment mozaicat, intrată în mentalul satului sub numele de “Crucea lui Vasilică”. Pe cruce se află
fotografia eroului jertfit în Al Doilea Război Mondial şi următorul înscris: “Această Sfântă Cruce, captarea apei de la
căşerie şi cismeaua de aci s-a făcut de Ghiţă şi Lelica Rădulescu în amintirea
şi pomenirea unicului lor fiu, Vasilică Gh. Rădulescu (Vecher), din aviaţie, în
etate de 24 de ani, mort în timpul serviciului militar, la 25 noiembrie 1942”.
Sub această inscripție urmează
versuri dedicate acestui erou.
În cimitirul vechi din satul Valea Puțului se găseşte un monument sub formă de obelisc, cu cruce, aşezat pe un mic soclu, ridicat în anul 1926 pentru eroii din Primul Război Mondial. Înscrisurile sunt ilizibile. În anul 1961 a fost ridicat un alt monument, din piatră, pe care sunt înscrise numele celor 49 de eroi ai satului căzuţi în cele două războaie mondiale.
xxx
UN DUEL EPIGRAMATIC
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
O EPIGRAMĂ PROPRIE
____________xxx____________
O PLACHETĂ, O MEDALIE
ȘI CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI
Informaţii generale despre medalistică şi
subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în
articolul "Le Havre - Franţa".
INSIGNA este un obiect mic,
foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite,
preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care
indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei
persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani
și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare
societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică,
religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de
participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură,
etc.
Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii
române), PLACHETA este o medalie pătrată
sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene,
basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă
ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de
recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din
categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele
comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint,
bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind
preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi
(medaille) şi spanioli (edala).
Placheta - Regele Ferdinand și Regina Maria
Centenarul Tratatului de la Trianon
In honorem Armata Română
(În onoarea Armatei Române)
Majestatea Sa Maria,
Regină a României, Principesă a Romaniei, Principesă de Edinburg și de
Saxa Coburg și Gotha, născută Marie Alexandra Victoria, din
Casa de Saxa – Coburg și Gotha (născută la data de 29 octombrie 1875 în
localitatea Eastwell Park, ducatul Kent din Anglia şi decedată la data de 18
iulie 1938 în Sinaia), a fost mare prinesă a Marii Britanii şi Irlandei,
consoarta regelui Ferdinand şi regină a României. A fost nepoata reginei
Victoria a Marii Britanii. Este mama regelui Carol al II-lea al
României. Viitoarea regină Maria a României s-a născut pe 3
octombrie 1875, fiind fiica ducelui de Edinburgh, Alfred, al doilea fiu al
reginei Victoria (devenit după 1893 duce de Saxa-Coburg-Gotha), şi a
marii ducese ruse Maria Alexandrovna. Maria, principesă de Edinburgh, s-a
căsătorit cu Ferdinand, principele moştenitor al coroanei României, în
decembrie 1892. A avut şase copii: Carol (1893 - 1953), Elisabeta (1894 -
1961), Mărioara (1899 - 1961), Nicolae (1903 - 1978), Ileana (1908 - 1991) şi
Mircea (1913 - 1916). Personalitate puternică, femeie foarte frumoasă,
extrem de iubită de armată, se pare că Maria a îndrăgit cu adevărat România. În
al doilea război balcanic a îngrijit în lagărul de holerici de la Zimnicea
bolnavii întorşi din Bulgaria. Se pare că a avut un rol important în
luarea deciziei României din 1916 de a intra în război alături de Antantă.
Regina Maria a încetat din viaţă pe 18 iulie 1938, inima ei fiind depusă
la Balcic iar trupul în gropniţa domnească de la Curtea de Argeş. „Înainte de a
fi condusă de la Palatul Cotroceni pe ultimul ei drum, regina a fost salutată
de militari cu baionetele înfipte în pămînt şi cu patul armei în sus, gest unic
pe care Armata nu l-a oferit niciodată unui alt om.” TESTAMENTUL REGINEI MARIA
Ţării mele şi Poporului meu,
Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu,
eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice,
care rămâne pentru noi o mare taină.
Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am
purtat-o,
aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă
odată,
chiar de dincolo de liniştea mormântului.
Abia împlinisem 17
ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de
ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să
devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară
străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să
cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o
parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a
voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost
mai mare: bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă
a fost durerea. Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după
moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am
iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de
avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. Mi-a fost dat
să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari
îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu
inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit
centrul de îndârjire în zilele cele mai negre. Aceasta ţi-o pot spune
astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost
drag; m-ai numit “Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care
putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai
târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit
aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult
ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată. Atât timp am
fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te
părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său. Eu am ajuns la
capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic,
pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez,
iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit
în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am
văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu
veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică
printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. Am credinţa că v-am
priceput: n-am judecat, am iubit… Niciodată nu mi-au plăcut formele şi
formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit
adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum
poate nu cum ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te
ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să
fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să
judece. N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi
dăruit am cheltuit între voi: am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat
să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi
îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost
un crez. Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran,
dar Tenha-Juva ( Balcicul ) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să
fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât
aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să
fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la marginea
mării. Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ
Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile
bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima
mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu
crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul
frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo
se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi
de farmec cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei
Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a
mea: iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie. Şi
acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un
semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că
te binecuvântez cu ultima mea suflare. Necunoscând vremea ce-mi este
hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe.
Binecuvântez Ţara, pe copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite
niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în
suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai
rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voinţe. Iubirea mea de Mamă
pentru ei, este aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea
unuia din ei, este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii. Aş fi
vrut să pot lăsa mai multe iubitei mele Ţări în semn de dragoste necurmată ce
i-am purtat şi pe care o las izvor nesecat moştenitorilor mei. Dorinţa mea
fierbinte ar fi fost să înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi
să înfiinţez un cămin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din
Iaşi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui războiu
pentru întregirea neamului. Resimt o vie întristare că modesta mea avere,
datorată generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin
greutăţile din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori. Iert
pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit
să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui. ( … ) Acest testament a fost
făcut, scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi
29 iunie 1933. - MARIA, REGINA ROMÂNIEI
Tratatul
de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 în Palatul Marele
Trianon de la Versailles, între Puterile Aliate, învingătoare
în primul război mondial și Ungaria,în calitate de stat succesor
al Imperiului Austro-Ungar, stat învins. Prin acest tratat s-au
stabilit frontierele actuale ale statelor europene beligerante în primul război
mondial, recunoscute și astăzi. Din partea României Tratatul a fost semnat de dr.
Ion Cantacuzino, ministru de stat şi Nicolae Titulescu, fost ministru. De
reținut că unele state au emis fără succes pretenții de revizuire a Tratatului
de la Trianon, acest document fiind și astăzi subiect de dezbatere al unor
convorbiri bilaterale la nivel înalt sau întruniri internaționale. Insigna - Pompierii militari din Ardeal - 1884 - 5 ani vechime
Insigna - Paza - Ocrotirea vânatului și a peștelui
Insigna Paza
– Ocrotirea vânatului și a peștelui este un semn distinctiv purtat de
personalul destinat a păzi teritoriile împotriva vânatului și a pescuitului
ilegal. Toți ceilalți oameni sunt obligați să se supună indicațiilor date de
acest personal cu referire la pescuit și vânătoare. Paznicii domeniilor de
vânat și pescuit sunt angajați și plătiți de către Asociația generală a
vânătorilor și pescarilor sportivi din România ei fiind subordonați și
instruiți de către această asociație. Asociaţia Generală
a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S.) este persoană juridică
de drept privat şi de utilitate publică, care reprezintă, în plan intern,
interesele a peste 150 de asociaţii afiliate, în care sunt înscrişi peste 90%
din vânătorii români şi peste 80% din pescarii cu domiciliul sau rezidenţa în
România, iar în plan extern, interesele tuturor vânătorilor şi pescarilor
sportivi din ţara noastră. Data de 5 iunie 1919 reprezintă momentul
constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de
naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”. Această formă de
organizare a suferit mai multe transformări și convulsii până să ajungă la
formatul de astăzi. Au fost perioade când au existat și organizații paralele în
acest domeniu de activitate. Insigna - U.A.S.C.R. - Conferința X
(Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România)
În regimul comunist existau doar
două organizații ale tineretului. Prima, și cea mai mare, a fost Uniunea
Tineretului Muncitor (U.T.M.), denumită ulterior Uniunea Tineretului
Comunist (U.T.C.) care era rezerva de cadre al Partidului Muncitoresc Român
(P.M.R.), devenit ulterior Partidul Comunist Român (P.C.R.). Cea de-a doua
organizație națională a tinerilor din țara noastră a fost Uniunea Asociațiilor
Studențești din România (U.A.SC.R.) care reunea, după cum reiese și din titlu,
toate asociațiile studențești din România. Mişcarea studenţească a fost
dintotdeauna o constantă a vieţii universitare moderne, şi a reprezentat o
formă de manifestare liberă pentru studenţii din România. În general, mişcarea
studenţească a avut un important rol civic şi social, şi a reprezentat
avangarda tuturor mişcărilor progresiste ale unei epoci. Primele universităţi
au apărut la Iaşi în 1860 şi Bucureşti în 1864. Odată cu ele au apărut şi
primele societăţi sau cluburi studenţeşti, copiate după modelul occidental.
Aceste organizaţii studenţeşti incipiente puneau accentul pe latura
educaţional-profesională, similar cu un club sau cerc ştiinţific, apărau cele
mai progresiste idei ale epocii, aşa cum erau văzute de către studenţi, scoteau
publicaţii şi reviste proprii si organizau evenimente culturale sau proteste,
însă arareori cu revendicări de caracter social. Odată cu extinderea
învățământului universitar, după realizarea Marii Uniri, s-au produs o serie de
schimbări în rândurile mișcării studențești și cadrului în care se desfășura:- Politizarea unei părți a mișcării
studențești și apariția unor organizații studențești ale partidelor politice
- Apariția naționalismului ca valoarea
principală în mișcarea studențească
- Apariția de organizații studențești
ale minorităților naționale
Pe de altă parte, a
existat un sprijin real din partea studenţilor pentru acţiuni civice şi sociale
de sprijinire a categoriilor dezavantajate de populaţie, mai ales a ţăranilor
săraci. Asociaţiile studenţeşti erau
deosebit de importante pentru întregul sistem comunist. Profesorii erau direct
implicaţi în educarea „viitorilor patrioţi” ai statului. Toate aceste rigori se
năşteau din teama de răzvrătire a tineretului, cu sprijinul cadrelor didactice.
Studenţii erau principalul pericol, deoarece au reuşit să surprindă regimul
prin organizarea de manifestaţii şi de mişcări anticomuniste. Prin intermediul
asociaţiilor studențești Partidul Comunist Român reuşea mai uşor înrolarea
tineretului. Asociațiile aveau obligaţia de a păstra o relaţie strânsă cu
conducerea comunistă, precum şi cu UTM şi cu Casa de Cultură a Studenţilor.
Orice activitate sau iniţiativă propusă şi desfăşurată din ordinele partidului
era urmărită îndeaproape de autorităţi şi se exagera importanţa sau efectele
acesteia, pentru o manipulare în masă. Prin transmiterea cât mai inexactă a
realităţii se dorea încurajarea tineretului să adere la ideile comuniste, să
accepte situaţia creată ca fiind una normală, să susţină şi să devină fideli
regimului. Partidul Comunist urmărea ca orice eveniment, indiferent de amploare
– adunare, directive sau hotărări, o simplă dezbatere sau conferinţă etc. – să
fie intens mediatizat, să fie cunoscut şi să se bucure de cât mai mulţi
participanţi şi aderenţi. Pentru a se face cunoscute şi a fi aplicate cerinţele
şi planurile partidului era nevoie de subordonarea tuturor instituţiilor de
învăţământ, indiferent de nivel. Se urmărea în special atragerea cadrelor
didactice, urmată, bineînţeles, de o atragere a copiilor şi tinerilor de la
cele mai fragede vârste. Asociaţiile studenţeşti trebuiau să participe efectiv
la îmbunătăţirea tuturor formelor de practică în producţie, la elaborarea
căilor şi metodelor legării învăţământului superior de practică. Rezoluţia a
subliniat că asociaţiile studenţeşti luptă pe mai departe pentru a dezvolta şi
întări prietenia şi colaborarea frăţească între studenţii din RPR şi studenţii
din URSS şi chiar din toate ţările de democraţie populară. Partidul Comunist
urmărea ca orice eveniment, indiferent de amploare – adunare, directive sau
hotărări, o simplă dezbatere sau conferinţă etc. – să fie intens mediatizat, să
fie cunoscut şi să se bucure de cât mai mulţi participanţi şi aderenţi.
Asociaţiile studenţeşti erau chemate să ajute studenţii aflaţi încă sub
influenţa unor concepţii idealiste şi prejudecăţi mistice să se elibereze de
aceste rămăşiţe ale trecutului în gândire, pentru a putea forma adevăraţi
intelectuali de valoare. 
Cu orice ocazie, autorităţile comuniste subliniau că
asociaţiile studenţeşti au avut un loc de frunte în munca de educare politică,
dezvoltând în rândul studenţilor
sentimente de dragoste, stabilind frăţii între tineretul român şi minorităţile
naţionale. După interzicerea
mișcării studențești de către regimul comunist s-a manifestat o mișcare de
disidență studențească, care a debutat în anul 1940 când zeci de studenţi au
fost arestaţi, bătuţi, exmatriculaţi pentru convingerile lor politice. Au
existat greve studenţeşti în 1946, şi chiar şi 1948, însă după această dată
orice mişcare disidentă a fost crunt înăbuşită. Prăbuşirea comunismului
a permis reînvierea mişcărilor studenţeşti vizibile. Revoluţia anticomunistă
din 1989 a fost cea mai puternică mişcare anticomunistă din Europa Centrală şi
de Est, iar un rol decisiv în succesul ei l-au avut studenţii, care au fost de
multe ori în fruntea manifestaţiilor de protest. În aceste condiţii, în 30
martie 1999, la Timişoara, cu ocazia Săptămânii Internaţionale
Studenţeşti s-a stabilit convocarea unei Adunări Generale de
constituire la care au fost invitate sa participle toate organizaţiile
interesate să clădească o Alianţă Naţională Studenţească. Cele 24 de
organizaţii prezente au purtat dezbateri ample asupra statutului, organizării
şi structurii acestei federaţii. Structura rezultată în această primă fază era
una mult axată pe rezolvarea rapidă a problemelor sociale, fiind organizată mai
degrabă ca o reţea de informare şi mobilizare urgentă. În martie 2000, s-a obținut personalitatea juridică,
printr-o decizie a Curții Supreme de Justiție. Sus am postat o diplomă
conferită cu ocazia jubileului de 25 de ani a Uniunii Asociațiilor Studențești
din România.
Insigna - Ziua veteranilor de război din România
29 aprilie 1990 - 2015
A.N.V.R. (Asociația
națională a veteranilor de război) functioneaza pe baza Legii 49/1991; 44 si 68/1994;
303/2007 si 205/2008 si are personalitate juridica pe baza Hotarârii Judecatoresti
nr.392/20.02.1990. Asociatia are filiale în toate judetele tarii si în
sectoarele Capitalei, este membra a Federatiei Mondiale a Vechilor Combatanti
(F.M.A.C.) cu sediul la Paris si participa la toate activitatile acesteia, iar
la structurile sale au aderat: Asociatia Cavalerilor Ordinului "Mihai
Viteazul", Asociatia Invalizilor de Razboi, Asociatia "Traditia
Cavaleriei", Liga Navala Româna, Asociatia Cavalerilor Ordinului
"Virtutea Aeronautica", Uniunea Veteranilor de Razboi, Veteranii de
razboi din Ministerul de Interne s.a. Active în plan local, filialele
judetene ale A.N.V.R., în colaborare cu organele locale si societatea
"Cultul Eroilor", au renovat si ridicat un numar semnificativ de
monumente dedicate ostasilor cazuti la datorie în razboaiele purtate de tara
pentru libertate si unitate nationala. A.N.V.R. prin Comisia de
memorialistica, a publicat 11 volume de memorii sub titlul "Veteranii pe
drumul onoarei si jertfei", care s-au bucurat de aprecierea opiniei
publice. Bucurându-se de atentia si asistenta Ministerului Apararii
Nationale, A.N.V.R. a avut înca de la înfiintare un reprezentant al
ministerului pe lânga asociatie, apoi s-a constituit Sectia asistenta pentru
veterani de razboi, pentru ca la data de astazi sa fiinteze Directia Calitatea
Vietii Personalului, cu activitate distincta si în domeniul veteranilor de
razboi. În anul 1995 Guvernul a legiferat
sarbatorirea în fiecare an, la Ziua Înaltarii Domnului Nostru Iisus Hristos, a
"Zilei Eroilor", iar prin Hotarârea de Guvern nr. 1222 din 10
octombrie 2007, s-a instituit Ziua Veteranului de Razboi, care se sarbatoreste
în fiecare an, la data de 29 aprilie. Cu aproape 20 de ani în urma
A.N.V.R. însuma circa 900000 de membri: veterani, invalizi, vaduve de razboi si
vaduve de veterani, iar la data prezentei nominalizari - 24 iulie 2012 - mai
sunt aproximativ 45000 de veterani de razboi şi 150000 de vaduve de
veterani. De la înfiintare si pâna la zi, presedintele asociatiei este
generalul de armata în retragere Marin Badea Dragnea, luptator în cel de-al
doilea razboi mondial, în ambele fronturi, invalid de razboi, reales în
unanimitate la toate cele cinci Conferinte Nationale. De la strămoşii noştri romani am moştenit, printre
altele, şi cuvântul ”veteran”, adică ostaş roman care după 25 de ani de
serviciu militar era declarat cetăţean roman şi era împroprietărit. Pe
teritoriul Daciei Romane aceşti veterani au avut o contribuţie determinantă în
procesul etnogenezei poporului român. În cursul întregii
istorii medievale, voievozii români au cinstit vitejia ostaşilor eroi prin
împroprietărire şi chiar ridicarea în ranguri boiereşti. La un sfert de veac de
la mobilizarea oştirii pentru războiul de independenţă, în care s-au sacrificat
zece mii de ostaşi din cei 58700 care au constituit Armata de Operaţii, regele
Carol I, la solicitarea supravieţuitorilor, a promulgat Înaltul Decret prin
care s-a creat, în conformitate cu Convenţia Statelor Europene de la Geneva,
titlul de ”veteran de război”. La articolul 2, Înaltul Decret Regal din 29
aprilie 1902, prevedea: ” Pentru ca fiecărui ostaş veteran să i se asigure
liniştea şi ocupaţiunea pentru restul de viaţă, i se va pune la dispoziţie cele
necesare în acest scop, ca stimulent pentru generaţiile viitoare”. Se instituie
onorantul titlu de ”VETERAN DE RĂZBOI”. Regele Ferdinand I a mobilizat în 1916, la intrarea
României în războiul sfânt de reîntregire, 11% din populaţia ţării, mai exact
883601 militari, iar biruinţa finală, care s-a încununat în România Mare, a
fost plătită cu jertfa a peste 335000 morţi şi dispăruţi, a 75491 invalizi şi a
650000 morţi din rândul populaţiei civile. În vâltoarea luptelor primului
război mondial, Ferdinand I cel Leal, a desenat personal şi apoi a instituit,
cea mai înaltă distincţie militară de război, Ordinul ”Mihai Viteazul”,
răsplătind eroismul ofiţerilor în lupte, iar ostaşilor din tranşee le-a promis
pământ, iar prin reforma agrară din 1921, un milion şi jumătate de familii au
primit câte patru hectare din trupul ţării. Veteranii de război îşi strâng
rândurile şi se organizează, la fel ca şi cei decoraţi cu ordinul ”Mihai
Viteazul”, iar pentru cinstirea şi ridicarea de monumente, sub înaltul patronaj
al reginei Maria, ia fiinţă Societatea ”Cultul Eroilor”. Veteranii de război
şi-au adus o contribuţie semnificativă, de-a lungul anilor, la cinstirea
memoriei celor căzuţi pe câmpurile de bătălii. În cei trei ani, zece luni şi
douăzeci de zile cât a însumat participarea armatei României în cel de-al
doilea război mondial, ţara a pierdut 794562 militari din care 92620 morţi,
33966 răniţi şi 367966 dispăruţi pe cele două fronturi. La aceştia se adaugă
miile de prizonieri care au pierit în gulagul sovietic. La 4 iunie 1945 s-a
semnat Decretul – Lege nr. 440 privind acordarea calităţii de ”veteran”
foştilor luptători în războaiele din anii 1913, 1916-1919 şi 1941-1945, dar de
unele drepturi se bucurau doar cei ce luptaseră în vest, nominalizaţi ca
”antifascişti”, dispărând din peisajul societăţii româneşti ”veteranii de
război”. Reforma agrară prin care participanţii la cel de-al doilea război
mondial au fost împroprietăriţi cu 1,1 hectare este anulată prin
cooperativizarea agriculturii românești. Insigna - Voința - Prima conferință 1956
“Voința”
este numele unor cluburi sportive, asociații sau echipe sportive care au existat de la începutul
perioadei comuniste în România,
iar unele există și astăzi, ce au performat în diferite orașe ale țării. Se
știe că la un moment dat s-a organizat o “Asociație a cluburilor sportive
Voința” și chiar o competiție sportivă “Campionatul asociațiilor sportive Voința” în diferite sporturi, aceasta
prefigurând într-un fel viitoarea competiție sportivă națională ceaușistă –
Daciada. Nu pot da alte informații despre insigna postată mai sus decât că s-a emis cu ocazia
primei conferințe a Asociației cluburilor sportive Voința din anul 1956.___________ooOoo____________
PERSONALITĂȚI CULTURALE
PE BANCNOTELE LUMII
Pictorul danez Jens Juel, a trăit între anii 1745 - 1802
Detaliu vignetă de pe o obligațiune românească
Detaliu vignetă de pe un bilet spaniol de loterie
MOUSAIOS - 23.08.2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu