Epaminonda's Blog.....: CARTOFILIE: LOCALITĂȚILE BUCIUM, GURA ROȘIA MONTANĂ, OARDA, RĂHĂU, ȘIBOT ȘI VURPĂR DIN JUDEȚUL ALBA

1. Bucium este o comună din județul Alba, care include și alte multe sate mici răsfirate prin Munții Apuseni și anume: Anghelești, Bisericani, Bucium-Sat, Cerbu, Ciuculești, Coleșeni, Dogărești, Ferești, Florești, Gura Izbitei, Helești, Izbicioara, Izbita, Jurcuiești, Lupulești, Măgura, Muntari, Petreni, Poiana, Poieni, Stâlnișoara, Valea Abruzel, Valea Albă, Valea Cerbului, Valea Negrilesii, Valea Poenii, Valea Șesii, Văleni și Vâlcea.

Comuna este situată la 10 kilometri est de orașul Abrud. Pe teritoriul comunei există un castru roman, o necropolă din epoca stăpânirii romane, locuințe ale minerilor romani, unelte vechi de minerit, o inscripție dedicată zeului Jupiter Cimistenus (divinitate din Asia Mică) etc. În localitatea Bucium-Șasa (Ciuculești) se găsește biserica în care a slujit ca preot greco catolic scriitorul Ion Agârbiceanu. Tot acolo se găsește și casa parohială în care a locuit scriitorul. Zona este cunoscută pentru exploatări forestiere și exploatări de minereuri auro-argentifere, de pirită cupriferă și de minereuri complexe.

Bucium este important centru de cojocărie (cojoace și pieptare, frumos ornamentate), de dulgherie și de confecționare a costumelor populare. La recensământul din anul 2011 comuna număra 1454 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 1792 locuitori), dintre care: români – 96,9% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Bucium astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 91,47%, 2,88% - atei și restul – nedeclarată sau altă religie. Pe raza pot fi vizitate trei importnate rezervații naturale: “Detunata Goală” (24 hectare), „Detunata Flocoasă” (5 hectare) și „Poiana cu narcise de la Negrileasa” (5 hectare).

2. Gura Roșiei este un sat de 96 locuitori din comuna Roșia Montană, județul Alba.

Roșia Montană, în limba maghiară –Verespatak (în traducere Pârâul Roșu), în limba germană – Goldbach sau Rotseifen, în limba latină – Alburnus Maior, este o comună din județul Alba care include și satele: Bălmoșești, Blidești, Bunta, Cărpiniș, Coasta Henții, Corna, Curături, Dăroaia, Gârda-Bărbulești, Gura Roșiei, Iacobești, Ignătești, Șoal, Țarina și Vârtop. Roșia Montană este situată în centrul Munților Apuseni, la poalele Munților Metaliferi la 80 km de orașul Alba Iulia, 15 km de Câmpeni și 11 km de Abrud. Localitatea este străbătută de râul Roșia, bogat în minerale, în special fier, care îi dă o culoare roșiatică, de unde și denumirea comunei în română și maghiară. Culoarea roșiatică a apei se datorează mineritului excesiv ce durează de peste 2000 de ani. Localitatea are o existență milenară, fiind cunoscută încă dinaintea cuceririi Daciei, amintită de Herodot, Pliniu, titus Liviu și este una din cele mai vechi localități cu tradiție în exploatarea metalelor prețioase din Europa. A fost înființată de către romani în timpul domniei lui Traian ca oraș minier cu coloniști din Iliria. Era cunoscută sub numele de Alburnus Maior. Primul document în care s-a specificat acest nume este o tablă din ceară ce datează din 6 februarie 131. În acest sat există o haltă a Mocăniței, monument istoric de interes județean. Mocănița efectuiază doar curse turistice între Abrud și Câmpeni cu oprire și în această haltă. La recensământul populației din anul 2011 comuna număra 2656 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 3872 locuitori), dintre care: români – 84,29%, romi – 12,57% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Roșia Montană astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 87,87%, romano catolici – 2,14%, penticostali – 3,91% restul – nedeclarată sau altă religie. Enumăr acum principalele atracții turistice ale comunei:

Biserica „Sfânta Treime” din satul Cărpiniș
Lacurile artificiale: „Tăul Mare”, „Tăul Cornii”, „Tăul Brazi”, „Tăul Țarinii”
Situl arheologic „Piatra Despicată”
Situl arheologic „Piatra Corbului”
Cetatea „Alburnus Maior” de pe Dealul cetății din satul Roșia Montană
Muzeul mineritului din satul Roșia Montană
Monumentul Eroilor din Roșia Montană
Rezervația naturală „Avenul din Hoanca Urzicarului” (1 ha), din satul Vârtop.

În apropierea Roșiei Montane se află două formațiuni geologice unice declarate monumente ale naturii: Piatra Corbului și Piatra Despicată. Piatra Corbului este situată pe Dealul Cârnic la o altitudine de aproximativ 950 m iar Piatra Despicată se află între Dealul Cârnic și Dealul Cetății. Dealul Cetății este probabil cea mai importantă mărturie istorică, aici putând încă fi observate galeriile și puțurile din fostele mine romane. Cetatea Alburnus Maior se află pe Dealul Cetății în apropierea fostelor exploatări romane și a reprezentat punctul de apărare al localității și ale exploatărilor aurifere. Pentru separarea aurului de restul minereului s-au construit mori de apă numite „șteampuri”. Debitul pârâielor ce treceau pe lângă exploatările miniere era prea scăzut, încât pentru punerea în funcțiune a șteampurilor s-au construit mai multe lacuri artificiale numite „lacuri pentru șteampuri sau „tăuri”. Majoritatea lor mai există și astăzi și nemaifiind utile scopului lor inițial, au fost amenajate pentru piscicultură, agrement și pescuit sportiv. Iată câteva dintre tăurile din Roșia Montană: Tăul Mare, Tăul Cornei, Tăul Brazi, Tăul Țarinii, Tăul Anghel, Tăul Găurari și Tăul Cartuș.

3. Oarda, mai demult Oarda de Jos, în limba maghiară – Alsóváradja, Marosalsóváradja sau Varadja, în limba germană - Unter-Wardein, este o localitate componentă a municipiului Alba Iulia.

Localitatea Oarda s-a format prin includerea în cadrul localității Oarda de Jos și a fostei localități Oarda de Sus. Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769 -1773 Oarda de Jos apare sub numele de „Mar. Váradja”. Prima atestare documentară a localității parvine din anul 1290. Localitatea este poziționată în partea de sud a orașului Alba Iulia, pe malul stâng al Mureșului.

Pe malul drept al râului Mureș, la nord de Oarda de Jos, este însemnat portul "Porto oder Saltz-Niederlag", respectiv stația de încărcare pe plute a sării aduse de la Salina Turda și Salina Ocna Sibiului. De aici sarea era transportată spre Banat și Ungaria de sud.

4. Răhău, în dialectul săsesc - Rechen, Recha, înlimba germană -Reichenau, Reichau, în limba maghiară Rehó) este un sat ce aparține de municipiul Sebeș, județul Alba.

În anul 1850 populația localității se ridica la 1823 persoane dintre care 1805 români, 18 romi, toți de credință ortodoxă. Conform recesământului efectuat în 2002, populația localității Răhău se ridică la 923 locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (914), cu o minoritate de romi(6) și maghiari (3). Din punct de vedere confesional majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (889), cu o minoritate de penticostali (31). Pentru restul de populație nu este cunoscută apartenența confesională.

Pe teritoriul localității Răhău, în urma unor săpături arheologice s-au descoperit multe obiecte ce indică existența unei importante așezări rurale și a unor villae rusticae, pe traseul drumului imperial spre Apulum. Enumăr în continuare câteva dintre atracțiile turistice ale localitățți Răhău: Biserica ortodoxă cu hramul ''Sfântu' Gheorghe''; Piatra funerară a unui veteran din legiunea XI Claudia care se găsește în fața bisericii ortodoxe și Monumentul Eroilor Români din Primul Război Mondial.
***
Sebeș, mai demult - Sebeșul Săsesc, în dialectul săsesc - Melnbach, în limba germană - Mühlbach, în traducere - Pârâul Morii, în limba maghairă - Szászsebes ori Sebes, în limba latină –Sabesium, este un municipiu în județul Alba care include și localitățile: Petrești, Lancrăm și Răhău. Orașul a fost întemeiat în secolul al XII-lea de coloniștii sași veniți la chemarea regelui Ungariei. În cele mai vechi documente istorice care atestă existența Sebeșului, localitatea poartă numele de "Malembach" (1245), "Millenbach" (1309), denumiri care derivă din săsescul "Malemboch", însemnând "râu care poartă mult pietriș", lucru care corespunde realității geografice. Lucrarea lui Johannes Troster "Das alt und neue Teutsche Dacia" apărută în 1666 la Nürnberg stabilește data înființării orașului în anul 1150. Un act regesc din 1387 consfințește dreptul Sebeșului de a ridica ziduri, deși construcția acestora incepuse probabil înainte de jumătatea secolului al XIV-lea. Acesta devine astfel in ciuda întinderii sale reduse primul oraș din Transilvania înconjurat complet cu fortificații din zidărie. La 1485 regele Matei Corvin acordă orașului o serie de privilegii pentru completarea fortificațiilor. Modificările cele mai importante le suferă incinta bisericii al carui zid este supraînălțat. Lucrări de mai mică anvergură, terminate în primii ani ai secolului al XVI-lea fiind efectuate și la incinta exterioară. Dieta Transilvaniei se întrunește de două ori în Sebeș, în anii 1556 și 1600 în Casa Zapolya, astăzi muzeu. Până la reorganizarea administrativă românească din perioada interbelică s-a numit Sebeșul Săsesc și a făcut parte din comitatul Sibiu, apoi a fost inclus în județul interbelic Alba. Între anii 1950 și 1968 Sebeșul a făcut parte din Regiunea Hunedoara. La recensământul populației din anul 2011 orașul număra 27019 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 27698 locuitori), dintre care: români – 83,01%, romi – 4,09% și restul – necunoscută sau altă etnie.Componența confesională a municipiului Sebeș astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 80,1%, penticostali – 3,04% și restul – nedeclarată sau altă religie. În prezent Sebeșul este un oraș cu o economie dinamică, datorită în mare parte investițiilor externe făcute în ultimul deceniu. Prelucrarea lemnului, confecțiile și marochinăria constituie principalele domenii ale industriei. Principalele atracții turistice ale orașului sunt:

Biserica evanghelică-luterană, reclădită în stil gotic în secolele al XIII-lea – al XIV-lea, renovată ulterior în stilul Renașterii.
Biserica ortodoxă Învierea Domnului
Turnul octogonal, situat lângă Mănăstirea Franciscană
Monumentul Eroilor Români din Primul Război Mondial
Monumentul Eroilor Români din Al Doilea Război Mondial.
Râpa Roșie, rezervatie geologică, la cca 3 km de oraș (25 ha).

5. Șibot, în limba maghiară - Alkenyér, în limba germană - Unter-Brodsdorf, este o comună din județul Alba care include și satele: Balomiru de Câmp, Băcăinți și Sărăcsău.

Satul Șibot este așezat pe malul stâng al Mureșului mijlociu. Prima atestare documentară despre Șibot datează din anul 1281, sub denumirea de Kuner.La recensământul din anul 2011 comuna număra 2236 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 2480 locuitori), dintre care: români – 92,03%, romi – 3,13% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Șibot astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 88,72%, penticostali – 1,11%, greco catolici – 1,16%, martori ai lui Iehova – 1,83% și restul – nedeclarată sau altă religie. Enumăr mai jos câteva dintre atracțiile turistice ale comunei Șibot: Biserica ortodoxă "Adormirea Maicii Domnului" din Șibot, construită secolul al XVIII-lea; Biserica ortodoxă "Sf. Ștefan" din satul Băcăinți, construită în anul 1744; Biserica ortodoxă "Sf. Apostoli Petru și Pavel" din Balomiru de Câmp, construită în anul 1878; Biserica ortodoxă "Adormirea Maicii Domnului" din Baromiru de Câmp, construcție secolul al XIX-lea; Peștera "Casa Zmeilor" din Băcăinți și Monument comemorativ "Paul Chinezu" din satul Șibot. Cel mai de seamă eveniment istoric petrecut pe actualul teritoriu al localității Șibot se leagă de lupta dusă împotriva cotropitorilor turci pe timpul regelui Matei Corvin. Evenimentul este cunoscut sub numele de “Bătălia de la Câmpul Pâinii”, avându-l ca principal erou pe Paul (Pavel) Chinezu, comitele de atunci al Timișoarei. Legenda spune că Paul Chinezu cu oastea sa a sosit în momentul hotărâtor al bătăliei. Pentru a se apropia neobservat de locul încleștării armatei ardelene cu armata otomană, Paul Chinezu s-a folosit de o stratagemă, și anume, soldații săi purtau crengi de copaci, încât turcii au rămas surprinși văzând că spre ei înaintează pădurea, din care s-au năpustit asupra lor oștenii legendarului erou.

6 Vurpăr, în dialectul săsesc – Burprich sau Burpriχ, în limba germană - Burgberg, Weinberg sau Walbersdorf, în limba maghiară – Borberek, este un sat din comuna Vințu de Jos, județul Alba.

La recensământul din anul 2002 satul avea o populație de 498 locuitori. În acest sat pot fi admirate ruinele unei cetăți din secolul al XIII-lea (cetatea Vurpăr sau Zebernic) și Biserica reformată-calvină (fortificată), construită în sec. al XIV-lea, în forma actuală din sec. al XV-lea, monument istoric.

Edificiul a fost construit de sași ca biserică romano-catolică.

După depopularea localității în secolul al XIV-lea lăcașul a servit drept biserică reformată, pentru comunitatea maghiară.

În prezent biserica este în stare de paragină. Ansamblul este format din Biserica reformată și zidul de incintă.

***

Vințu de Jos, în limba maghiară - Alvinc, în limba germană - Unter-Winz, este o comună din județul Alba care include și satele: Câmpu Goblii, Ciocașu, Crișeni, Dealu Ferului, Gura Cuțului, Hațegana, Inuri, Laz, Mătăcina, Mereteu, Pârău lui Mihai, Poienița, Stăuini, Valea Goblii, Valea lui Mihai, Valea Vințului și Vurpăr.

Este nod feroviar al magistralei CFR 200, unde aceasta se intersectează cu linia secundară 200A, astfel că la Vințu de Jos se interesectează liniile ferate care conduc către Alba Iulia, Orăștie și Sebeș. La recensământul din anul 2011 comuna număra 4801 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 5295 locuitori), dintre care: români – 92,75%, romi – 1,68% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Vințu de Jos astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 90,12%, romano catolici – 1,14%, penticostali – 1,85% și restul – nedeclarată sau altă religie. Enumăra mai jos câteva dintre atracțiile turistice ale comunei Vințu de jos:

Biserica ortodoxă "Sfântul Nicolae" din satul Vurpăr
Biserica reformată calvină din Vurpăr
Biserica evanghelică – Vințu de Jos, construcție sec. al XVIII-lea
Biserica ortodoxă "Adormirea Maicii Domnului" din Vințu de Jos, construcție secolul al XVIII-lea
Biserica ortodoxă "Cuvioasa Paraschiva" din satul Inuri
Biserica ortodoxă "Pogorârea Sfântului Duh" din satul Vințu de Jos, construcție secolul al XIX-lea
Ruinele cetății Vurpăr (Zebernic), construcție secolul al XIII-lea
Castelul Martinuzzi din Vințu de Jos, construcție sec. al XVI-lea
Fosta mănăstire franciscană din Vințu de Jos
Monumentul Eroilor din Vințu de Jos

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

__________xxx__________

CÂTEVA INSIGNE

ȘI MEDALII ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".
INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Set 3 insigne - Sanitarii pricepuți

“Sanitarii Priceputi” este singurul concurs de educatie pentru sanatate si prim ajutor care se desfasoara anual in scolile din Romania - cu participarea voluntara a elevilor- fiind un program cu o traditie de peste 50 de ani – si probabil – unul din concursurile cele mai populare si indragite de catre elevi pentru utilitatea lor.
In anul 1962 concursul Sanitarii priceputi s-a nascut din necesitatea de a oferi copiilor si tinerilor cunostinte suplimentare celor primite in familie si la scoala, despre modul cum isi pot apara sanatatea, cum pot salva viata cuiva aflat in pericol, ca urmare a accidentelor si imbolnavirilor. De atunci și până în prezent au participat la acest program peste 181000 de elevi și profesori. Concursul pentru sanatate si prim ajutor „Sanitarii priceputi” este organizat de Crucea Rosie Romana, impreuna cu Ministerul Educatiei si Cercetarii, Ministerul Sanatatii Publice si Ministerul Administratiei si Internelor- Inspectoratul General pentru Situatii de Urgenta. Partenerii judeteni traditionali ai Crucii Rosii sunt: Inspectoratele Scolare Judetene, Inspectoratele Județene pentru Situatii de Urgenta, Serviciile Judetene de Ambulanță si Directiile Județene de Sanatate Publica. Activitățile se adresează elevilor din ciclul gimnazial şi liceal cu scopul de a promova instruirea in domeniile: primul ajutor şi educaţie pentru sănătate, şi vizează atingerea următoarelor obiective:

însuşirea cunoştinţelor de bază despre Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, despre istoria Societăţii Naţionale de Cruce Roşie din România, despre Principiile Fundamentale ale Crucii Roşii precum şi pe cele privind prevenirea accidentelor şi a deprinderilor practice pentru acordarea corectă a primului ajutor de bază – „efectuarea unor acţiuni salvatoare de viaţă unor persoane care au suferit o accidentare sau îmbolnăvire acută, de către persoane fără pregătire medicală, fără utilizarea unor echipamente specifice acestui scop” (Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii).
dezvoltarea sentimentului solidarităţii umane faţă de cei aflaţi în suferinţă;
păstrarea şi îmbunătăţirea sănătăţii fizice;
promovarea ocrotirii mediului înconjurător;

România a devenit Parte semnatară la prima Convenție de la Geneva din anul 1864 și a ratificat-o în anul 1874. Doi ani mai târziu, la data de 4 iulie 1876, a luat ființă Societatea Crucea Roșie din România și și-a început activitatea în actualul sediu al Spitalului Colțea din București. Printre semnatarii actului de înființare a Crucii Roșii Române, se regăsesc importante personalități ale vremii: Nicolae Cretzulescu, George Gr. Cantacuzino, C.A. Rosseti, Ion Ghica, Dimitrie Sturza, Gr.G. Cantacuzino și Dr. Carol Davila. Sus am postat logo-ul Societății de Cruce roșie din România precum și un Carnet de membru elev al Crucii roșii a Republicii Populare Române din anul 1963.

Primul președinte al Crucii Roșii Române a fost Prințul Dimitrie Ghica, în perioada 1876-1897.

La nici trei săptămâni de la înființare, în ziua de 20 iulie 1876, prima ambulanță a Crucii Roșii Române a plecat într-o misiune umanitară pe frontul sârbo-turc de la sud de Dunăre. Pe baza solidarității ce unește Societățile Naționale surori, prima misiune a Crucii Roșii Române avea menirea de a acorda ajutor medical militarilor răniți, indiferent de tabăra din care făceau parte. Sus am postat poza lui Dimitrie Ghica și un Brevet de soră infirmieră voluntară din anul 1942.

Deasupra am postat o Diplomă de Post școlar fruntaș de Cruce roșie, din anul 1960.

Sus am postat o Diplomă "Gata pentru apărarea sanitară" a Crucii roșii a Republicii Populare Române din anul 1958.

Sus am postat un Carnet de Medic evidențiat în munca medico-sanitară din anul 1960.

Concurs internațional al României 1974 la lupte

Luptele sunt o disciplină sportivă în care doi adversari se înfruntă direct, folosindu-și forța fizică și tehnica pentru a câștiga puncte prin diverse metode de punctaj. Luptele sunt sport olimpic, la olimpiade întrecerile axându-se pe două stiluri: luptele libere ;i luptele greco-romane. Luptele sunt organizate pe categorii, după greutatea luptătorilor (pentru seniori, acestea sunt 59, 66, 71, 75, 80, 85, 98 și 130 kg la lupte greco-romane masculin; 57, 61, 65, 70, 74, 86, 97 și 125 kg la lupte libere masculin; și 48, 53, 55, 58, 60, 63, 69, și 75 kg la feminin). Cu vreo 2500 de ani înaintea erei noastre asemenea întreceri sportive îi pasionau pe egipteni. Mari amatori de lupte între atleți erau și grecii antici. Pe vremea aceea luptele între atleți aveau loc, de obicei, pe terenuri acoperite cu nisip. Corpurile goale ale atleților, datorită nisipului, deveneau mai puțin alunecoase și adversarilor le venea mai ușor să se apuce unul de altul. Bronzați de soare, voinicii luptători o vreme își dădeau tîrcoale, învîrtindu-se pe teren și deodată, cînd te așteptai cel mai puțin, se năpusteau la atac. Fiecare își avea metodele și procedeele sale de atac și apărare. Învingător era declarat cel ce izbutea să-și doboare de trei ori adversarul la pămînt, făcîndu-l să atingă solul cu spinarea, cu șoldul sau cu umărul. Luptele greco-romane sunt un sport, un stil de lupte practicat la nivel global. Acesta a fost contestat la primele ediții ale jocurilor olimpice, dar începând cu ediția din anul 1908 a fost inclus în programul tuturor edițiilor jocurilor olimpice care au urmat. Doi sportivi asistați de un juriu se luptă timp de trei reprize a câte două minute fiecare până victorie. Câștigă acela care a fost mai bun timp de două reprize sau prioritar cel care își pune adversarul cu spatele pe podea (atunci se spune că a realizat tuș). Acest stil de lupte interzice ținutul de sub talie, aceasta fiind diferența majoră între el și luptele libere, altă forma de lupte admisă la Jocurile Olimpice.

Medalia H.Coandă

Henri Marie Coandă a fost un academician şi inginer român, pionier al aviaţiei, fizician, inventator, inventator al motorului cu reacţie şi descoperitor al efectului care îi poartă numele. S-a născut pe 7 iunie 1886 la Bucureşti, în familia ofiţerului Constantin Coandă (1857-1932). Mama sa era fiica unui medic francez. Tatăl lui Henri era pe atunci căpitan la Marele Stat Major al Armatei. Constantin Coandă a avansat până la gradul de general. A avut şi o carieră politică deosebită, în anul 1918 ajungând, chiar dacă numai pentru o lună, prim-ministru (preşedinte al Consiliului de Miniştri) - a preluat postul de la Alexandru Marghiloman şi l-a predat lui Ion I.C. Brătianu. Ca o curiozitate, prima lege referitoare la circulaţia automobilelor din România, votată şi promulgată de regele Ferdinand în anul 1921, poartă şi semnătura generalului Coandă, în calitate de preşedinte al Senatului României (regulamentul de aplicare a acestei legi prevedea că în localităţi viteza maximă a automobilului este de 12 kilometri pe oră!). Henri a învăţat la Liceul Sfîntul Sava din Bucureşti şi la Liceul Militar din Iaşi, pe care l-a absolvit ca şef de promoţie, cu grad de sergent major. În urma studiilor militare făcute la Bucureşti a ajuns ofiţer de artilerie. A urmat apoi studii tehnice în Germania, Belgia şi Franţa. În anul 1908 a prezentat la Spa, în Belgia, planorul Coandă-Joachim. Între anii 1911 şi 1914 a lucrat ca director tehnic (designer şef) al uzinelor Bristol Aeroplane Company din Marea Britanie (pe atunci British and Colonial Aeroplane Co.), unde s-au făcut avioanele numite Bristol-Coandă. La concursul de avioane militare ce a avut loc în 1911 în Franţa, la Reims, Coandă a prezentat un avion cu două motoare ce acţionau o singură elice. Acest concurs a fost câştigat de Charles Terres Weymann (1889 - 1976), pilot de curse aviatice şi om de afaceri, despre care în numărul din 20 octombrie 1910 al revistei Flight se afirmă ar fi cumpărat aeroplanul Coandă 1910 (în revistă sunt publicate două imagini ale aeroplanului). Apoi a trecut ca inginer la Delaunay-Belleville din Saint-Denis, în Franţa. Această firmă era renumită pentru maşinile sale de lux, pentru locomotive şi cazane pentru nave. În timpul războiului a produs şi avioane, la comanda guvernului francez. Aici Coandă a proiectat trei tipuri de avioane, printre care şi un biplan monoloc utilizat ca observator de artilerie. Henri a fost căsătorit cu Marguerite Coandă, născută Lecca. În 1940, la căderea Franţei, Coandă a rămas în Paris, unde locuia. În anii 1942 - 1943 ar fi proiectat pentru germani o sanie cu propulsie neconvenţională, ce urma să fie folosită ca ambulanţă pe frontul de est. Între anii 1961 şi 1965 Coandă a fost consultant la Huyck Research Center în Stamford, Connecticut, firmă care derula proiecte de cercetare pentru marina militară a Statelor Unite ale Americii. Inginer şi inventator, Henri Coandă este foarte cunoscut şi datorită efectului care astăzi îi poartă numele. A fost şi membru al Academiei Române. În anul 1970 s-a mutat la Bucureşti, revenind în ţară. Ca o recunoaştere oficială a meritelor sale, a fost numit consilier cu rang de ministru în Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România. Henri Coandă a fost un geniu obţinând realizări deosebite în numeroase domenii ştiinţifice constând în câteva sute de brevete de invenţie în diferite ţări.

Medalia - Locul II - Descarcerarea din vehicule 2012

Descarcerarea cuprinde ansamblul operaţiunilor destinate identificării victimelor rămase captive în medii ostile vieţii, realizării accesului către acestea şi degajării lor, fără a le agrava leziunile, când acestea sau produs, concomitent cu asigurarea asistenţei medicale de urgenţă când situaţia o impune. Prezint mai jos câteva noțiuni privind descarcerarea:

Urgenţă – caz de pericol pentru viaţă, sănătate, integritatea proprietăţii sau ordinea publică (orice situaţie ce necesită intervenţia echipelor de salvare-deblocare, stingere a incendiilor, medicale, poliţiei, altor servicii specializate), care generează sau poate genera o situaţie excepţională
Echipa de intervenţie – pentru efectuarea misiunilor de descarcerare, de regulă sunt antrenate:

echipele de căutare salvare, medicul, din cadrul Detaşamentelor salvare deblocare nr.1 şi nr.2;
echipele de intervenţie din cadrul Detaşamentelor, Unităţilor şi Posturilor de salvatori şi pompieri a Direcţiilor, Secţiilor SE teritoriale, care sunt completate conform statelor de personal cu efectiv de conducere şi deservire, special instruit, echipat şi dotat cu utilajele şi accesoriile necesare pentru executarea operaţiunilor de descarcerare. În continuare se va utiliza termenul de Echipă de intervenţie. La necesitate şi numai cu acordul lor, la lucrări ce nu prezintă pericol, nu necesită dotări cu echipamente de protecţie, sau cunoştinţe speciale, pot fi mobilizaţi alţi conducători auto aflaţi la locul producerii accidentului, populaţia băştinaşă, cu respectarea regulilor tehnicii securităţii.

Autospeciala de descarcerare este autovehiculul cu caroseria adaptată pentru transportarea la locul acţiunii a Echipei de intervenţie, utilajelor şi accesoriilor necesare executării operaţiunilor de descarcerare. (sînt automobile specializate, sau adaptate (autovehicule cu altă destinaţie de bază completate cu utilaj şi accesorii pentru descarcerare).
Utilajul şi accesoriile pentru descarcerare reprezintă totalitatea uneltelor, dispozitivelor şi aparatelor utilizate pentru executarea operaţiunilor de descarcerare.

Principii şi reguli generale de respectat la descarcerare:

Oportunitatea intervenţiei – constă în realizarea acţiunii în timp util şi alegerea procedeelor de lucru adecvate situaţiei la locul evenimentului în scopul păstrării intacte a capitalului de viaţă a persoanelor traumatizate fizic.
Operativitatea – reflectă capacitatea şi disponibilitatea Echipelor de intervenţie de a executa acţiuni de descarcerare indiferent de tipul de accident, precum şi pe timpul incendiilor, avariilor tehnogene şi altor situaţii excepţionale sau de urgenţă.
Prioritatea – constă în organizarea lucrului astfel încît să se asigure întîi protejarea şi salvarea vieţii persoanelor implicate în accident, apoi celelalte operaţiuni de limitare şi înlăturare a consecinţelor acestora.
Întâlnirea la faţa locului – materializat prin asigurarea, în acelaşi timp, la locul intervenţiei, atît a personalului specializat în operaţiuni de descarcerare cît şi a celui specializat în urgenţe medicale.
Responsabilitatea – ce constă în asumarea răspunderii de către personalul medical, a coordonării şi exercitării actului medical, respectiv de către cel de salvatori şi pompieri a facilitării accesului, descarcerării şi evacuării pacientului, victimă a accidentului sau altor evenimente negative.
Neagravarea pierderilor – constă în luarea măsurilor pentru înlăturarea cauzelor ce pot agrava situaţia la locul intervenţiei, precum şi celor de protecţie a efectivului şi victimelor.
Conducerea unică a operaţiunilor – se face prin exercitarea acestei atribuţii în conformitate cu „Regulamentul privind acţiunile de luptă a pompierilor şi salvatorilor Departamentului Situaţii Excepţionale la lichidarea consecinţelor situaţiilor excepţionale”, aprobat prin ordinul şefului Departamentului Situaţii Excepţionale nr. 266 din 10 noiembrie 2004.

Manevrele adoptate pentru descarcerare vor fi determinate numai de starea victimelor, orice agravare a leziunilor va determina întreruperea acţiunii şi adoptarea altor variante de lucru. Înaintea începerii operaţiunilor de descarcerare, pe timpul recunoaşterii, în funcţie de tipul evenimentului, se vor lua măsuri pentru prevenirea electrocutării, intoxicării cu gaze toxice sau substanţe chimice, alunecării sau răsturnării autovehiculului sau a altor obiecte, prăbuşirii unor elemente de 5 construcţie, surpării terenului, producerii incendiilor şi/sau exploziilor, inundării cu diverse produse a perimetrului de lucru etc.

Insigna - Facultatea de securitate și apărare

Prin Hotărârea nr. 66 din 26.07.2012, Senatul Universităţii Naţionale de Apărare ,,Carol I” s-a decis înfiinţarea Facultății de securitate și apărare, prin comasarea unor departamente care funcţionau disparat în compunerea instituţiei. Decizia senatului universitar a avut ca fundament legal art. 132, alin (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011. Despre iniţiativa Senatului universitar a fost informat ministrul aparării naţionale, a cărui autoritate pe această linie este stabilită prin Legea educaţiei naţionale nr. 1 / 2011, art. 176, alin. (3). Astfel, ministrul apărării naţionale a aprobat iniţiativa universităţii, în rezoluţie pe raportul rectorului nr. A2/1446 din 27.07.2012. Drept urmare, Facultatea de securitate şi apărare a fost înfiinţată prin Hotărârea de Guvern nr. 69 / 27.02.2013, conform Legii educaţiei naţionale nr. 1 / 2011, art. art. 132, alin (2). În anul universitar 2020-2021 Facultatea de securitate şi apărare are următoarea structură:

Departamentul de comunicare strategică publică și interculturală.
Departamentul operaţii multinaţionale, studii strategice şi de securitate;
Departamentul sisteme informaţionale și acțiuni cibernetice;
Departamentul de management militar şi de pregătire a personalului didactic;
Departamentul informații pentru apărare.

_____________ooOoo______________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII