Epaminonda's Blog.....: HEERHUGOWAARD- OLANDA

Mai jos admiri și alte poze reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea olandeză HEERHUGOWAARD,

provincia OLANDA DE JOS, câteva trimiteri poștale ilustrate,

dar și o monedă locală.

Teatrul Cool

Biserica Inima lui Isus

Moara de vânt Veenhuizer

Hotel, restaurant, cafenea Babylon

Case solare

Cartierul Orașul soarelui

Hotelul Jules

Monumentul Pământ și apă

Muzeul Polder

Vedere aeriană

Vedere generală

Trimiteri poștale

Arhitectură locală

Monedă locală

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGARMATIC

________xxx________

CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL SIBIU

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

Insigna - Muzeul Brukenthal

Muzeul Național Brukenthal din Sibiu este cel mai vechi muzeu din România, având sediul principal în Palatul Brukenthal, construit de către baronul Samuel von Brukenthal între anii 1778 - 1788, pe o latură a Pieței Mari, la nr. 4 și 5. Muzeul a fost înființat în anul 1817 din colecțiile baronului Samuel von Brukenthal, la 7 ani de la deschiderea Galeriei Nationale din Londra. Muzeul a cuprins initial 1090 picturi din colectia particulara a baronului Samuel Brukenthal. Colectiile de arta europeana ale baronului Samuel Brukenthal au fost deschise pentru public inca din anul 1790, cu 3 ani inaintea deschiderii Muzeului Louvre. Galeria Brukenthal era mentionata in Almanach von Wien in anul 1773 drept a doua dupa galeria de tablouri a principelui von Lichtenstein. Palatul Brukenthal, locul de gazduire al Muzeului, este unul dintre cele mai insemnate monumente in stil baroc din Romania. Palatul a fost inaugurat in anul 1788, ca resedinta oficiala a baronului Samuel Brukenthal, care intre anii 1777 – 1787 a detinut functia de guvernator al Transilvaniei. Faţada principală a palatului, ieşită mai în faţă în comparaţie cu frontul celorlalte clădiri din piaţă, este o realizare târzie, într-un stil Baroc auster. Elementul central al faţadei este ancadramentul de piatră al portalului, susţinut de coloane deasupra cărora se ridică antablamentul. Ancadramentul este decorat cu elemente de plastică precum blazonul aurit al lui Samuel von Brukenthal şi alte elemente decorative baroc: urne, rozete şi festoane. Portalul principal se deschide spre pasajul de trecere (compartimentat în trei travee) prin care se poate accede în curtea palatului. Palatul construit de către Samuel von Brukenthal are un plan dreptunghiular, închizând între laturile sale o curte interioară. Un al doilea portal se află în fundalul primei curţi. Deşi are un concept similar cu cel al primului portal, este susţinut de atlaţi iar nu de coloane. Prin acest portal se face trecerea în curtea a doua, unde iniţial se aflau grajdul şi alte anexe gospodăreşti. In prezent muzeul este alcatuit din: Palatul Brukenthal, Muzeul de Istorie Naturala, Muzeul de Istorie, Muzeul de Istorie a Farmaciei, Muzeul de Arme si Trofee de Vanatoare si Casa Artelor (sediul expozitiilor temporare de arta contemporana). In incinta palatului sunt gazduite Galeria de Arta si Biblioteca Brukenthal. Galeria de Arta are urmatoarele expozitii

permanente: Galeria de Arta Nationala, Cabinetul de Stampe, Colectia de Arta Decorativa si Pinacoteca Brukenthal. Palatul Brukenthal este primul muzeu deschis publicului pe teritoriul României de astăzi şi cel mai mare muzeu din sud-estul Europei. Construită în stilul barocului târziu, clădirea Brukenthal aduce atmosfera distinsă a palatelor vieneze în inima Sibiului. Nucleul colecţiilor valoroase găzduite aici l-a constituit pinacoteca baronului Samuel von Brukenthal, guvernatorul Transilvaniei, personalitate fascinantă a vremii. Aici pot fi admirate câteva dintre marile capodopere ale Europei, precum „Omul cu tichia albastră” a lui Jan van Eyck, alături de tablourile lui Hans Memling, Tiziano Vecellio Da Cadore, Peter Bruegel cel Tânăr şi Peter Bruegel cel Bătrân. Privită din Piaţa Mare din Sibiu, clădirea elegantă impresionează mai ales prin portalul de piatră, purtând blazonul aurit al familiei Brukenthal, alături de elemente decorative precum urnele ce încoronează stâlpii şi ghirlandele susţinute de rozete. Uşile masive de stejar pe care este sculptat cornul abundenţei îţi sugerează că intri într-un templu al artei şi opulenţei. La interior, trecând pe sub candelabrele cu sticlă de Murano şi tavanele bogat ornamentate cu stucaturi, vei păşi în cele mai impresionante încăperi ale palatului: saloanele de recepţie şi Saloanele Baroc, unde se aduna cândva toată lumea bună a Sibiului, în atmosfera distinsă a celebrelor serate şi recepţii oferite de baronul Brukethal.De la subsol la etajul al doilea al Palatului, vei traversa expresiile goticului, sculptura transilvăneană în piatră a secolelor XIII-XIX, cabinetul de stampe şi de cartografie, apoi arta medievală transilvăneană, covoarele anatoliene şi marile şcoli de pictură europene, de la cea germană şi austriacă, la cea italiană şi a Țărilor de Jos.

Insigna - Blazonul familie Von Brukenthal

Samuel von Brukenthal, (1721-1803) este unul dintre cei mai împătimiţi colecţionari de pictură (şi nu numai). Notă: există o controversă privind scrierea corectă a numelui baronului, dată fiind semnătura sa, Bruckenthal (vezi testamentul și expoziția la Casa Teutsch) și numele încetățenit, Brukenthal. Varianta răspândită și în general acceptată este Brukenthal. După absolvirea gimnaziului, începând din 9 februarie 1741, Samuel von Brukenthal a fost circa doi ani funcționar la Cancelaria din Sibiu. Apoi a studiat dreptul, filosofia, științele politice și administrative la universitățile din Halle și Jena, fără a obține însă un titlu academic. În acea epocă, diploma de absolvire nu era obligatorie. Era suficient un certificat de bună purtare pe durata studiilor. În timpul studenției a reușit să pătrundă în cercurile înalte de la Curtea din Berlin și a fost inițiat în francmasonerie în Loja Zu den Drei Adler din Viena, apoi a devenit membru al Lojei Masonice din Magdeburg. La Viena a obținut funcția de cancelar provincial. Acum a început să-și creeze diverse colecții și o bibliotecă valoroasă. O parte a colecțiilor și-a constituit-o prin achiziții din Viena, fie personal, fie prin intermediul pictorului Johann Martin Stock. Unele picturi provin din colecții mai vechi, precum cea a arhiducelui Leopold Wilhelm, altele sunt achiziționate de pe piața de artă sau direct de la artiștii epocii (Martin Meytens și Franz Neuhauser jun.). O altă parte a colecțiilor a provenit din Transilvania. În vara anului 1745 s-a întors la Sibiu și a avut ocazia ca, în baza a doi ani de studii specializate, să fie admis la Cancelaria administrației locale. Ca tânăr de „condiție bună” cu studii superioare, i s-au deschis multe uși și pe plan personal, astfel că la 26 octombrie 1745 s-a căsătorit cu Sofia Katharina, fiica primarului provincial Daniel Klokner von Klokner. Căsătoria a dat un impuls serios carierei lui Brukenthal, mulțumită zestrei de circa 30.000 de guldeni a soției și proprietăților ei imobiliare și funciare, ceea ce a contribuit la ascensiunea lui printre oamenii de vază ai Transilvaniei. Între 1745 și 1753, Brukenthal a ocupat funcții nesemnificative în administrație. Întâi a fost grefier secund, apoi grefier principal, iar din 1751 vicenotar al magistratului de Sibiu. În 1753 i s-a oferit ocazia unică de a călători la Viena, unde a fost primit în audiență de împărăteasa Maria Tereza a Austriei. Națiunea săsească aspira să aibă și ea un secretariat al administrației (aidoma celor două existente pentru maghiari și secui). La Viena, Brukenthal a primit sarcina să înființeze acest secretariat. Nu numai că a îndeplinit cu succes această sarcină, dar la 18 ianuarie 1754 a fost numit să conducă secretariatul pentru națiunea săsească. În anul 1762 împărăteasa l-a înălțat în rangul de baron. În anul 1765 a fost numit șef al Cancelariei Curții, în anul 1772 șef al Cancelariei Provinciei, iar în anul 1777 a fost numit Guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei, funcție pe care a îndeplinit-o până în anul 1787. Veniturile sale au crescut substanțial. Dacă a început munca în administrație cu un venit anual de 150-300 guldeni, ca șef al Cancelariei Curții a primit 2.000 guldeni, ca șef al Cancelariei Provinciei 7.900 guldeni, ca Președinte al Cancelarie Curții Transilvaniei 9.900 guldeni, iar ca Guvernator 24.000 guldeni. După moartea împărătesei, Samuel von Brukenthal a căzut în dizgrația împăratului Iosif al II-lea și a fost obligat să se retragă din funcția de guvernator. Cu toate acestea, i s-a acordat o pensie anuală de 4.000 guldeni.Prin testament, Baronul Samuel von Brukenthal a dispus deschiderea Palatului ca muzeu public, gestul său înscriindu-l astfel în rândul marilor iluminiști ai veacului. Palatul a devenit în 1817 muzeu public, una dintre primele instituții de acest gen din Europa. Pentru ca această colecție să nu fie dezmembrată după moartea sa, Samuel von Brukenthal a prevăzut în testament ca numai urmașii de parte bărbătească să poată moșteni colecția. În cazul stingerii descendenței pe linie bărbătească, colecțiile urmau să fie gestionate de o fundație și să intre în proprietatea Gimnaziului Evanghelic din Sibiu. În anul 1867, baronul Joseph von Brukenthal, unul din moștenitori, a lăsat prin testament ca și palatul (care era deja din 1817 un muzeu deschis publicului) să fie atribuit acestei fundații. În anul 1872 a murit ultimul moștenitor pe linie bărbătească, baronul Hermann von Brukenthal, și în felul acesta s-a stins familia Brukenthal. Gimnaziul a preluat fundația.

Insigna - Școala militară de ofițeri activi "Nicolae Bălcescu"

Academia Forțelor Terestre 1970 - 2000

Academia Fortelor Terestre „Nicolae Bălcescu" – Sibiu (fosta Școală de ofițeri activi de infanterie „Nicolae Bălcescu”) este continuatoarea traditiilor primei scoli militare de ofiteri al carei act de nastere l-a constituit Porunca Domneasca nr. 36 din 13 iunie 1847 a lui Bibescu-voda (domnitorul Tarii Românesti Gheorghe Bibescu 1842-1848).Scoala Ostaseasca, cum s-a numit initial, avea menirea de a forma ofiteri specializati in cele trei arme ale timpului: infanteria, cavaleria si artileria, capabili sa instruiasca subunitatile dupa cerintele adoptate si de alte armate moderne din Europa. La 9 septembrie 1847, prin Ordinul 2006/1847 al Dejurtfei (Ministerului de Razboi), Scoala Ostaseasca isi deschide cursurile in cazarma cavaleriei (Sfântul Gheorghe, „Malmaison") de pe Calea Podului de pamânt, astazi Calea Plevnei, din Bucuresti. Acelasi ordin precizeaza ca durata cursurilor va fi de doi ani, urmând un stagiu la trupe pe timp de un an. Dupa aceasta perioada, tinerii absolventi erau inaltati la gradul de praporcic (sublocotenent) si repartizati la comanda subunităților. Pentru inceput, efectivul scolii a fost de 22 de elevi, proveniti din tineri junkeri si subofiteri de origine boiereasca. Primul director al scolii a fost locotenentul Ioan Greceanu, urmat, incepând din 13 februarie 1848, de colonelul (rus) Alexandru Banov. In timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) reteaua invatamântului militar românesc cuprindea: Scoala militara de ofiteri, Scoala nationala de medicina si farmacie, Scoala de scrima si gimnastica, Scoala copiilor de trupa, Scoala de arte si meserii a armatei, Scolile de gradul I pentru alfabetizarea militarilor in termen. Conform regulamentului de functionare din anul 1860, Scoala Ostaseasca din Bucuresti cuprindea doua sectiuni: o sectiune pentru pregatirea ofiterilor de artilerie si geniu, si o alta pentru pregatirea ofiterilor de infanterie si cavalerie. Prin O. Z. nr. 204/22 iulie 1861, Scoala regimentara provizorica din Iasi, infiintata in anul 1856 si reorganizata in anul 1858 sub numele de Scoala Militara de Ofiteri, a fost unita si a intrat in compunerea Scolii Ostasesti din Bucuresti. Dupa contopirea celor doua scoli (1862) se va adopta o noua denumire pentru aceasta institutie militara de invatamânt: Scoala Militara Unica a Principatelor Unite, iar durata cursurilor va fi de cinci ani. Localul scolii apartinea Ministerului de Razboi si era plasat pe ulita Târgovistei, astazi Calea Grivitei. Incepând cu anul scolar 1863/1864 durata de scolarizare a fost redusa la patru ani. Din aceasta scoala, in anul 1864, au fost trimisi sa urmeze cursurile Scolii militare superioare de la Saint Cyr (Franta) 12 ofiteri, 8 de infanterie si 4 de cavalerie. In noaptea de 10/11 martie 1866 un devastator incendiu a distrus cazarma acestei scoli. Scoala a fost mutata in garnizoana Iasi, pe strada Copou, unde va ramâne pâna in anul 1872, când prin Inaltul Decret nr.4283/1872 semnat de viitorul rege al României, Carol I (1866-1914), scoala se imparte in: Scoala Militara de Infanterie si Cavalerie, care va fi mutata la Bucuresti (in vechea cazarma, reconstruita) si Scoala fiilor de militari (colegiu militar), care va ramâne sa functioneze la Iasi. Pe timpul primei parti a razboiului pentru obtinerea Independentei de stat a României, 1877-1878, cursurile Scolii Militare de Infanterie si Cavalerie au fost suspendate pâna in luna noiembrie a anului 1877 când vor fi reluate. Incepând din 15 noiembrie 1885 si pâna in anul 1890, scoala va purta numele de: Scoala de Ofiteri. Din 1891 Scoala de Infanterie, cum va fi denumita in urmatoarea perioadă, isi va desfasura cursurile intr-o noua cazarma construita pe Dealul Spirii.In anul 1900 se revine la vechea denumire a scolii: Scoala Militara de Infanterie si Cavalerie. Acestei scoli i se adauga, in acest an, Scoala de Administratie, fara a i se schimba denumirea. Toti cursantii scolii (200) sunt cuprinsi intr-o singura companie. Prin Inaltul Decret nr. 284/16 februarie 1910, publicat in Monitorul Oastei nr. 7/1910, Scolii Militare de Infanterie si Cavalerie i se va schimba din nou numele, ea se va chema: Scoala Pregatitoare de Ofiteri. Aceasta scoala, in anul 1915, va cuprinde un batalion de elevi activi si unul de elevi militari T. R. Un document emis in preajma intrarii României in primul razboi mondial ne informeaza ca scoala era formata din doua companii de elevi activi si doua companii de elevi cu termen redus. Dupa intrarea României in razboi, când Capitala era pe punctul de a cadea in mâinile trupelor Puterilor Centrale, scoala este mutata la Botosani, in cazarma Regimentului 37 Infanterie. In acel moment avea un efectiv de 1670 de elevi, cuprinsi in trei batalioane a câte patru companii. Aici, la Botosani, se primeste Ordinul nr. 3019/6 august 1917 al Ministerului de Razboi, prin care scoala ia parte la dezarmarea trupelor rusesti ce parasisera in debandada frontul din Moldova si trecusera la jefuirea populatiei civile. In anul scolar 1917/1918 Scoala Pregatitoare de Ofiteri a scolarizat doar ofiteri de rezerva. La 1 mai 1918, scoala primeste un nou nume: Scoala Militara de Infanterie si Administratie, iar la 2 ianuarie 1918 paraseste definitiv orasul Botosani, mutându-se la Bucuresti, având in acel moment doua batalioane de elevi (unul activ si unul de elevi T.T.R.). Dupa Unirea cea Mare, din 1 decembrie1918, evenimentele interne si internationale au dus la o cerere marita de ofiteri pentru a incadra noile structuri ale armatei. Astfel, prin Inaltul Decret nr. 5376/1920 s-a infiintat o noua scoala de ofiteri de infanterie (1 iulie 1920), in garnizoana Sibiu. Aceasta noua institutie militara de invatamânt va functiona in localul vechii scoli de cadeti a armatei austro-ungare. Cu aceasta ocazie s-a schimbat din nou titulatura scolii, scoala de ofiteri de infanterie din Bucuresti a primit numele de: Scoala Militara de Infanterie nr. 1, iar cea din Sibiu: Scoala Militara de Infanterie nr. 2. Primul comandant al noii scoli militare de la Sibiu a fost Lt. col. Vasilescu Christea, ofiter de stat major, participant activ la razboiul de reintregire, cu studii militare in tara si strainatate. Desi la 1 septembrie 1920 era planificata inceperea cursurilor, aceasta data s-a decalat cu câteva luni din motive obiective. Cursurile acestei scoli au inceput la data de 19 decembrie 1920. In anul 1922 la titulatura scolii militare de la Sibiu i se adauga numele celui care a condus tara si ostirea ei la obtinerea Independentei, Principele Carol. Astfel, incepând din acest an, timp de un deceniu, scoala va purta numele; Scoala Militara de Infanterie nr. 2 „Principele Carol". La 13 iulie 1932 Scolile Militare de Infanterie nr.1 din Bucuresti si nr. 2 din Sibiu se comaseaza sub denumirea: Scoala Ofiteri Infanterie „Principele Carol", având locul de dispunere in localul scolii sibiene. Dupa pierderile teritoriale suferite de România in vara anului 1940, Ministerul de Razboi a luat hotarârea de a muta aceasta scoala de la Sibiu in Capitala. Astfel, la 15 octombrie 1940, Scoala de Ofiteri de Infanterie, cum a fost redenumita, este mutata la Bucuresti, in localul Scolii de Aplicatie. In luna aprilie 1942, din cauza bombardamentelor aeriene asupra Capitalei, scoala a fost dislocata, pâna la finalizarea celui de-al doilea razboi mondial (1945), in localitatea Zarnesti, jud. Brasov. Dupa incetarea ostilitatilor scoala revine la Sibiu (conform ordinului nr. 56343/31 iulie 1945, purtând denumirea de: Scoala de Ofiteri de Infanterie si Administratie si reocupând vechile cladiri pe care le cedase Universitatii din Cluj in toamna anului 1940. Incepând cu anul 1952 si pâna astazi, scoala (institutul, academia) va purta numele patronimic „Nicolae Balcescu". Intre anii 1953-1955 aceasta scoala a fost cunoscuta sub numele de: Scoala de Ofiteri de Infanterie si Cavalerie „Nicolae Balcescu" din Sibiu, iar dupa aceasta perioada, pâna in anul 1958 s-a numit: Scoala de Ofiteri de Infanterie „Nicolae Balcescu" (cavaleria incetase sa figureze intre „armele" armatei române). Intre anii 1958- 1961 scoala figureaza in documente sub numele de: Scoala de Ofiteri de Infanterie si Intendenta „Nicolae Balcescu", iar in anii 1961 si 1962, doar sub numele de: Școala Militara de Ofițeri "Nicolae Bălcescu". Sus am postat logo-ul și o poză cu câteva clădiri aparținând Academiei Forțelor Terestre "Nicolae Bălcescu" din Sibiu. Incepând cu 5 ianuarie 1962, pe baza regulamentului pentru aplicarea hotarârii guvernului nr. 836/7 decembrie 1961 privind infiintarea scolilor militare superioare de ofiteri, s-a trecut la invatamântul cu o durata de patru ani, scoala s-a numit: Scoala Militara Superioara de Ofiteri "Nicolae Bălcescu." Aceasta scoala pregatea cadre pentru armele si specialitatile: infanterie, artilerie, geniu, transmisiuni, chimie, intendenta, finante, topografie, cai ferate, tehnici constructori, pompieri si securitate-paza, iar incepând cu anul scolar 1967/1968 si ofiteri pentru arma graniceri. Prin Decretul nr. 1037/1 noiembrie 1968 si H.C.M. nr. 2539/11 noiembrie 1968 institutia isi schimba, din nou, denumirea in: Scoala Militara de Ofiteri Activi „Nicolae Balcescu" si se reduce perioada de scolarizare șa trei ani.

Insigna - Școala de aplicație pentru artilerie - Sibiu

Primus vel nullus - (Primul sau nimic)

Pompos denumită Academia Forțelor Terestre din municipiul Sibiu, astăzi pregătește ofițeri pentru toate specialitățile din trupele de uscat (forțe terestre) asigurându-le pregătirea militară generală. După terminarea academiei tinerii ofițerii desfășoară pregătirea militară de specialitate în cadrul Școlilor militare de aplicație. Pentru ofițerii artileriști pregătirea de specialitate se realizează în cadrul Școlii de aplicație pentru artilerie Sibiu, fosta Școală de ofițeri activi de artilerie “Ioan Vodă”, din Sibiu.

Instituţia de învăţământ destinată pregătirii artileriştilor are o vechime şi un trecut extrem de onorante, cum puţine instituţii de învăţământ românesc, inclusiv civile deţin. Deoarece de-a lungul timpului a purtat numeroase denumiri – "Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu", "Şcoala Militară de Artilerie", "Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Artilerie", "Institutul Militar de Artilerie şi Geodezie", "Şcoala de Aplicaţie pentru Artilerie şi Rachete", "Centrul de Pregătire pentru Artilerie Terestră" etc. – pentru a numi generic această instituţie am folosit denumirea de Şcoala militară de artilerie şi uneori forma restrânsă "şcoala". Meritul principal al şcolii, pe care am dorit să-l evidenţiem în primul rând, constă în faptul că aceasta s-a impus în cadrul societăţii româneşti, prin calitatea actului didactic produs, prin valoarea personalului său, constituit din mari comandanţi şi eminenţi profesori şi instructori, precum şi prin faptul că a dat nu numai artileriei şi armatei "servanţi", ci şi naţiunii române. În acest sens menţionăm numai câţiva dintre comandanţii săi de mare notorietate, a căror memorie o îmbrăţişăm cu gândul recunoştinţei camaradereşti, ce au fost promovaţi pe înalte trepte ale ierarhiei militare: colonelul Eracle Arion, primul comandant al şcolii, afirmat deja în Războiul Neatârnării, cel care a ajuns general de divizie, comandant al Corpului 2 Armată şi al Cetăţii Bucureşti; locotenent-colonelul Tell Alexandru, cel ce a fost înaintat până la gradul de general de brigadă (în activitate) şi de divizie (r) şi care a îndeplinit funcţia de comandant al Diviziei 8 Infanterie din Botoşani, şi pentru aproape un sfert de veac pe cea de director al "Revistei Artileriei"; locotenent-colonelul Petre St. Vasiliu-Năsturel, cel ce a ajuns general de divizie şi comandant al Diviziilor 6 şi 2 Infanterie; locotenent-colonelul Nicolae Popovici, care a fost avansat la gradul de general de brigadă şi a îndeplinit funcţiile de secretar general al Ministerului de R ăzboi şi comandant al Diviziei Bucureşti; eroul de la Mărăşeşti, locotenent-colonelul Eremia Teofil Grigorescu, care a purtat gradul de general de corp de armată şi ar fi meritat cu prisosinţă să fie şi unul dintre mareşalii României şi care a ajuns ministru de război; locotenent-colonelul Alexandru Referendaru, cel ce a ajuns general de divizie şi a condus destinele artileriei, ca inspector general, aproape un deceniu; locotenent-colonelul Pion Georgescu, înaintat până la gradul de general de divizie, de al cărui nume a fost legată cea mai puternică tranşee de apărare, tranşeea "EMINESCU" scrisă din puieţi de brazi pe dealul Comjei din Poarta Someşului; locotenent-colonelul Potopeanu Gheorghe, ajuns general de divizie, comandant al Corpului 7 Armată în războiul antihitlerist; colonelul Stăvrescu Gheorghe, general de corp de armată, inspector general al artileriei, decedat în închisoarea Aiud; şi lista poate continua. Între marii profesori care au desfăşurat o laborioasă activitate în cadrul şcolii amintim: Spiru Haret – mecanică raţională, Ştefan Hepites – fizică, David Emmanuel – calcul diferenţial şi integral, Constantin Istrati – chimie, Constantin Gogu – geodezie, Gheorghe Kirilov – algebră superioară, căpitan Constantin Coandă - mecanică şi algebră superioară, căpitan Toma Ghenea - mecanică, căpitan Eremia Grigorescu - algebră, căpitan Ştefan Burileanu – cinetică, algebră şi mecanică, colonel Constantin Hîrjeu – geometrie descriptivă, maior Vasile Negrei – calcul diferenţial şi integral, profesorul universitar Valeriu Alaci – mecanică, căpitan Iosif Butoi-topografie, matematicianul Gheorghe Buicliu - balistică exterioară şi geometrie analitică, căpitanul Constantin Verdeş – mecanică şi fizică aplicată. Desigur, enumerarea marilor dascăli care au format atâtea generaţii de ofiţeri de artilerie ar putea continua, însă, ca urmare a spaţiului limitat al cuvântului introductiv trebuie încheiată, cu toată injusteţea nemenţionării tuturor celorlalţi ce au manifestat excelenţă în procesul de învăţământ.

Pe băncile şcolii s-a format o bună parte din elita armatei române. În acest sens menţionăm că 11 artilerişti au deţinut de-a lungul timpului portofoliul de ministru de război/apărării (colonelul Nicolae Haralambie, colonelul Tobias Gherghely, generalul Gheorghe Manu, colonelul Nicolae Dabija, generalul Alexandru Anghelescu, generalul Iacob Lahovary, generalul Eremia Grigorescu, generalul Ion Răşcanu, generalul Paul Anghelescu, generalul Emil Bodnăraş, generalul Victor Stănculescu), iar alţi 11 au îndeplinit funcţia de şef al Marelui Stat Major/Statului Major General (generalul Iacob Lahovary, generalul Constantin Christescu, generalul Alexandru Lupescu, generalul Ioan Sichitiu, generalul Florea Ţenescu, generalul Alexandru Ioaniţiu, generalul Costin Ionaşcu, generalul Constantin Popescu, generalul Vasile Ionel, generalul Mihail Popescu). De asemenea, 19 artilerişti au îndeplinit funcţia de secretar general al ministerului, alţi 12 au comandat cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ militar, Şcoala Superioară de Război/Academia Militară/ Academia de Înalte Studii Militare, iar alte zeci de artilerişti au fost comandanţi de armată, corp de armată şi divizie. Pe lângă cei ce au performat la cel mai înalt nivel în instituţia militară, mulţi alţi absolvenţi ai şcolii au deţinut demnităţi civile de mare importanţă: preşedinţi ai Consiliului de miniştri/prim-miniştri (generalul Gheorghe Manu, generalul Constantin Coandă), miniştri ai altor ministere decât Ministerul de Război/Apărării, senatori, deputaţi, prefecţi, primari, ambasadori etc. Galeria spiritelor alese ale servanţilor naţiunii române, formate în Şcoala Militară de Artilerie este întregită de academicieni, profesori şi conferenţiari universitari de marcă, cercetători ştiinţifici şi scriitori, ale căror nume se regăsesc în această carte. Toţi aceştia dau strălucire şcolii care i-a format nu numai ca militari, ci şi ca cetăţeni de excepţie. Prin valoarea absolvenţilor săi, şcoala a imprimat o nouă dimensiune noţiunii de "artilerie" (provenită din verbul arhaic din limba franceză "artiller", care în esenţă înseamnă arta de a trage), anume "arta" de a da României "servanţi" de mare valoare, devotaţi, patrioţi adevăraţi. Cu deplină certitudine afirmăm că această şcoală a fost urmată de tineri cu vocaţie pentru cariera atât de frumoasă a armelor şi cu dragoste profundă faţă de neam şi ţară. În Şcoala Militară de Artilerie s-a deprins dintotdeauna ştiinţa mânuirii exacte şi precise a traiectoriilor şi modalitatea de a fi român în adevăratul sens al cuvântului. Memoriei lor, a tuturor celor ce au manifestat excelenţă profesională, ce au contribuit la dezvoltarea învăţământului de artilerie, pentru care artileria a fost nu numai o meserie ci şi o stare de spirit, le dedicăm cu gratitudine aceste rânduri. Pentru înţelegerea corectă a trecutului şcolii, dorim să evidenţiem succint câteva dintre caracteristicile sale definitorii. În acest sens, menţionăm că în cei 130 de ani ai existenţei sale, Şcoala Militară de Artilerie a îndeplinit roluri multiple: de formare şi/sau de perfecţionare a ofiţerilor activi; de formare a guarzilor de artilerie; de formare a ofiţerilor de rezervă; de formare a ofiţerilor tehnici de artilerie; de formare şi/sau de perfecţionare a subofiţerilor şi maiştrilor militari activi; de formare a subofiţerilor de rezervă. Cu toate acestea, misiunea de bază, definitorie a şcolii a fost formarea ofiţerilor de artilerie. Uneori aceasta a fost singura sa misiune. Alteori, acesteia i-au fost alăturate alte misiuni, inclusiv de perfecţionare a pregătirii ofiţerilor de artilerie. În prezent, Centrul de Instruire a Artileriei Terestre şi a Artileriei Antiaeriene "Ioan Vodă", continuatorul tradiţiilor învăţământului de artilerie, îndeplineşte toate misiunile mai sus enumerate, deopotrivă pentru artileria terestră şi artileria antiaeriană, cu unele limitări în ceea ce priveşte formarea subofiţerilor activi. De-a lungul timpului, şcoala a mai pregătit şi ofiţeri din armele geniu, marină şi topografie. De asemenea, pe lângă ofiţerii de comandă, şcoala a mai pregătit guarzi de artilerie şi geniu, prin Şcoala Militară de Guarzi de Artilerie şi Geniu, desfiinţată în 1898, precum şi ofiţeri tehnici de artilerie. O caracteristică importantă a şcolii este aceea că aceasta a funcţionat, în general, ca unitate de sine stătătoare, cu excepţia perioadelor 1882-1887, când comanda a fost asigurată de comandanţii Şcolii de Ofiţeri de Infanterie şi Cavalerie, şi 1961-1970, când a funcţionat ca secţie în cadrul Şcolii Militare de Ofiţeri "Nicolae Bălcescu". O altă caracteristică o reprezintă faptul că în cele 13 decenii de existenţă şcoala a funcţionat în mai multe garnizoane (şase la număr) şi localuri: în Bucureşti, în localul din Calea Griviţei nr. 28 (1881-1916, 1919-1921); temporar, la Iaşi în cazărmile Regimentelor 7 Roşiori "Cuza Vodă" şi 4 Vânători (1916-1917) şi la Botoşani, în cazărmile Regimentelor 8 Vânători şi 77 Infanterie (1917-1919); la Timişoara (1921-1940); la Piteşti (1940-1948); la Sibiu (din anul 1948 până în prezent) succesiv în cazărmile 484 din Calea Şelimber nr. 8 (fosta cazarmă a Şcolii Speciale de Cavalerie) şi 700 din Calea Poplăcii (fosta cazarmă a Şcolii de Ofiţeri de Infanterie nr. 2). Prin prezenta lucrare ne-am propus să refacem integral drumul de 130 de ani parcurs de şcoală, atât în timp de pace, cât şi de război. Acest demers de reconstituire exactă şi explicită a existenţei şcolii în garnizoanele mai sus menţionate a fost anevoios, ca urmare a surselor bibliografice incomplete despre perioadele funcţionării în oraşele Iaşi şi Botoşani.

În continuare prezint câteva repere calendaristice în devenirea acestei instituții militare de pregătire a artileriștilor;

7 Aprilie 1881 - a fost înfiinţată Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu la Bucureşti, prin Înaltul Decret nr. 998 al Regelui Carol I, publicat în Monitorul Oficial din 17 aprilie 1881;
3 mai 1885 - ia fiinţă Şcoala de Ofiţeri de Artilerie;
16 Noiembrie 1892 - Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu se reorganizează pe două diviziuni: preparatorie şi de aplicaţie, prin Înaltul Decret nr. 3640 al Regelui Carol I;
2 noiembrie 1895 - Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu îşi schimbă denumirea în Şcolile de Artilerie şi Geniu, prin Înaltul Decret nr. 3640 al Regelui Carol I, care cuprindeau patru şcoli: Şcoala Militară de Artilerie şi Geniu, Şcoala de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu, Şcoala Superioară de Artilerie şi Geniu şi Şcoala Militară de Guarzi de Artilerie şi Geniu;
1896 - Şcoala Militară de Artilerie şi Geniu devine Şcoala Militară de Artilerie, Geniu şi Marină;
1 septembrie1901 - a fost înfiinţată Şcoala de Tragere a Artileriei - Comana, judeţul Vlaşca;
1910 - Şcoala de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu este reorganizată în Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri de Artilerie şi Şcoala Specială (de Aplicaţie), prin Înaltul Decret nr. 284 al Regelui Carol I;
1915 - Şcoala Specială de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu îşi încetează temporar activitatea;
25 septembrie 1916 - Şcoala Militară de Artilerie, Geniu şi Marină este mutată de la Bucureşti la Iaşi ca urmare a evenimentelor din acel an;
15 mai 1917 - Şcoala Militară de Artilerie, Geniu şi Marină se mută de la Iaşi la Botoşani datorită exodului populaţiei alungate de front spre nordul Moldovei;
1 februarie 1919 - Şcoala Militară de Artilerie se mută la Bucureşti separat de secţia de Geniu, după finalizarea reparaţiilor vechiului local al şcolii;
1916-1919 - Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu îşi suspendă temporar activitatea datorită războiului şi lipsei de cadre care se aflau pe front;
1920 - Şcoala de Trageri a Artileriei se transformă în Centrul de Instrucţie al Artileriei, cu reşedinţa la Râşnov;
25 iulie 1920 - Şcoala de Aplicaţie a Artileriei se mută la Timişoara, ca măsură a redistribuirii instituţiilor de învăţământ pe teritoriul naţional, prin Ordinul Ministerului de Război nr. 2464/1920;
3 iulie 1921 - Şcoala Militară de Artilerie este mutată la Timişoara, în vederea realizării unităţii de comandă;
1927 - Şcoala de Ofiţeri în Rezervă de Artilerie este mutată la Craiova, iar Centrul de Instrucţie al Artileriei a fost mutat de la Râşnov la Mihai Bravu;
31 august 1939 - Şcoala de Aplicaţie a Artileriei îşi încetează activitatea datorită celei de-a doua conflagraţii mondiale, prin Decizia ministerială cu nr. 2212; singura instituţie de învăţământ care mai funcţiona independent,
6 iulie 1940 - Şcoala Militară de Artilerie este mutată la Piteşti;
15 februarie 1945 - se desfiinţează Centrul de Instrucţie al Artileriei;
5 iulie 1946 - Centrul de Instrucţie al Artileriei s-a transformat în Subcentrul de Instrucţie al Artileriei şi a intrat în compunerea Centrului de Instrucţie Mixt;
10 august 1947 - Subcentrul de Instrucţie al Artileriei s-a transformat în Şcoala de Tragere şi Perfecţionare a Artileriei;
1 octombrie 1948 - Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie se mută la Sibiu;
13 noiembrie 1948 – ia fiinţă Şcoala de Ofiţeri Tehnici de Armament;
30 iulie 1958 - Şcoala de Ofiţeri Tehnici Armament s-a contopit cu Şcoala Militară de Artilerie;
1 octombrie 1959 - ia fiinţă Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie;
25 iulie 1960 - Şcoala Militară de Artilerie devine Şcoala Militară de Ofiţeri Artilerie;
1 martie 1961 - Şcoala Militară de Artilerie intră în compunerea Şcolii Militare de Ofiţeri “Nicolae Bălcescu” cu sediul la Sibiu;
26 octombrie1970 - a fost înfiinţată Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Artilerie cu sediul la Sibiu, prin HCM nr. 1500, creându-se astfel cadrul organizatoric necesar pregătirii viitorilor ofiţeri de artilerie;
30 noiembrie 1970 - Şcolii Militare de Ofiţeri Activi de Artilerie i-a fost conferit Drapel de Luptă prin Decretul nr. 491 din 30.11.1970 al Consiliului de Stat al R.S.R care a fost decorat de-a lungul timpului cu următoarele ordine: Ordinul ,,Steaua Republicii Socialiste România” clasa a II-a, Ordinul ,,23 August” clasa a II-a şi Ordinul ,,Apărarea Patriei” clasa I;
21 octombrie1974 - Şcolii Militare de Ofiţeri Activi de Artilerie i s-a atribuit numele domnului Moldovei “Ioan Vodă”, prin Decizia Prezidenţială nr.28 din 21.10.1974;
1991 - Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Artilerie “Ioan Vodă” s-a transformat în Institutul Militar de Artilerie şi Geodezie “Ioan Vodă”;
1 iunie 1997 - Institutul Militar de Artilerie şi Geodezie “Ioan Vodă” s-a desfiinţat şi s-a înfiinţat Şcoala de Aplicaţie pentru Artilerie şi Rachete “Ioan Vodă”, prin Dispoziţia SMG nr.S/B3/1992 din 06.05.1997;
15 august 2002 - Şcoala de Aplicaţie pentru Artilerie şi Rachete “Ioan Vodă” s-a reorganizat structural, devenind Şcoala de Aplicaţie pentru Artilerie Terestră şi Artilerie Antiaeriană “Ioan Vodă”;
1 august 2005 - În baza Ordinului ministrului apărării naţionale nr. MS 74 din 28.04.2005, pentru modificarea Ordinului nr. MS 179 din 14.12.2004 „Privind desfiinţarea, transformarea, resubordonarea, reorganizarea, redislocarea şi înfiinţarea unor comandamente, mari unităţi, unităţi, subunităţi şi formaţiuni din compunerea la pace a Armatei României în perioada 01.01.-31.12.2005”, la data de 01. 08. 2005, fosta Şcoală de Aplicaţie pentru Artilerie Terestră şi Artilerie Antiaeriană ”Ioan Vodă”, s-a reorganizat în Şcoala de Aplicaţie pentru Unităţi Sprijin de Luptă care are în compunere şi Centrele de Pregătire pentru Artilerie Terestră şi Artilerie Antiaeriană;
24 noiembrie 2005 - Şcolii de Aplicaţie pentru Unităţi Sprijin de Luptă i se acordă denumirea onorifică „General Eremia Grigorescu”. Totodată, Centrul de Pregătire pentru Artilerie Terestră preia denumirea onorifică „Ioan Vodă” (aprobarea ministrului apărării naţionale nr. DR. 5087 din 24.11.2005, OZU nr. 95 din 13.12.2005 al UM. 01473 Sibiu).
1 septembrie 2008 - În baza Ordinului ministrului apărării naţionale nr. MS 17 din 25.02.2008, „Privind desfiinţarea, transformarea, integrarea, resubordonarea, reorganizarea structurală, redislocarea şi înfiinţarea unor comandamente, mari unităţi, unităţi, subunităţi şi formaţiuni din compunerea Armatei României în perioada 01.02.- 31.12.2008”, la data de 01. 09. 2008, fostul Centru de Pregătire pentru Artilerie Terestră „Ioan Vodă”, s-a reorganizat în Centrul de Instruire pentru Artilerie Terestră şi Artilerie Antiaeriană, prin comasarea vechii structuri cu Centrul de Pregătire pentru Artilerie Antiaeriană.
27 iulie 2009 – Centrul de Instruire pentru Artilerie Terestră şi Artilerie Antiaeriană menţine denumirea onorifică „Ioan Vodă”. (aprobarea ministrului apărării naţionale nr. CP2. 6237 din 27.07 2009).

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. Produsul medalistic de mai sus a fost realizat la comanda organizatorului de evenimente festive private Bel Etage pentru evenimentul desfășurat la Palatul Brukenthal din orașul Avrig, județul Sibiu. Jetonul este confecționat din lemn, are o singură față, este rotund cu diametrul de 23,7 milimetri și grosimea de 7 milimetri. Este un jeton atipic, cadou, publicitar care s-a oferit tuturor participanților la eveniment. În centrul câmpului este înscrisă valoarea de 10 lei (probabil taxa de participare la eveniment) și sub această valoare este marcat logoul organizatorului și alăturat, pe două rânduri orizontale, este aplicată inscripția: “BEL ETAGE / BRUKENTHAL”.

Palatul Brukenthal din orașul Avrig, județul Sibiu, reședința de vară de odinioară a familiei baronului Brukenthal a fost trezită în anul 2011 din somnul ei adânc, renovata respectand ideile si viziunea lui Brukental si redata publicului larg. Situată idilic în mijlocul parcului Oranjeria este punctul de atracție principal pentru vizitatorii ansamblului Brukenthal. Farmecul istoric de altădată l-am completat cu eleganța și confortul zilelor noastre. Oaspeților noștri le stau la dispoziție în această unică clădire baroc dormitoare moderne, un restaurant romantic și două săli pentru evenimente, de exemplu petreceri, seminare sau conferințe. De-a lungul istoriei sale de 250 de ani stabilimentul a trecut prin mâinile mai multor proprietari și a cunoscut mai multe orientări. Familia Brukenthal, diverse familii din zona, Prezbiteriul Comunității Evanghelice care a si deschis in 1908 un sanatoriu si un stabiliment termal. După anul 1948 așezământul a fost preluat de stat, care a menținut sanatoriul. Începând cu anul 1999 terenul intră în proprietatea fundației Samuel von Brukenthal, iar în anul 2005 a fost desființat sanatoriul. Astăzi, complexul este deschis vizitatorilor care vor să se bucure de atmosfera aparte la umbra Munților Carpați. In prezent, complexul Brukenthal functioneaza in regim hotelier, astfel ca poti inchiria o camera impreuna cu familia, atunci cand te hotarasti sa dai o fuga pana in Avrig. In functie de preferinte, complexul oferă diverse tipuri de cazari.

Sibiu, arhaic Sibiiu, popular Sâghii, (în germană Hermannstadt, în maghiară Szeben, Nagyszeben, în latină Cibinium) este reședința de județ și cel mai mare municipiu al județului Sibiu, România. Sibiu este un important centru cultural și economic din sudul Transilvaniei, cu o populație de aproximativ 155000 de locuitori. În vremea romană, zona Sibiului era cunoscută sub denumirea de Cibiniensis sau Cibinium, de aici derivând numele râului ce trece prin oraș (Cibin) și denumirea românească a orașului. În zona actualului cartier Gușterița a existat o așezare romană numită Cedonia. Sibiul a fost fondat pe locul unei mai vechi așezări, probabil slave, imediat după mijlocul secolului al XII-lea de către coloniști sași din teritoriul Rin-Mosela. Prima mențiune a cetății este făcută în anul 1191 sub numele Cibinium într-un document ecleziastic de la Vatican. Prima atestare documentară în forma Hermannstadt datează din anul 1223. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Sibiu, iar jos câteva dintre cele mai frumoase și mai reprezentative monumente de cultură și arhitectură sibiană, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Palatul de justiție

Palatul episcopal

Palatul ASTRA

Biserica evanghelică

Parcul zoologic

Lacul Dumbrava

Comandatura

Casa Societății Urania

Cazarma infanteriei

Biserica romano-catolică

Monumentul Episcopului Teutsch

Primăria

Mănăstirea Ursulinelor

Mănăstirea franciscană

Gara și Uzina electrică

Județul Sibiu este situat în sudul provinciei istorice Transilvania, în podișul cu același nume, la nord de Carpații Meridionali, în România. Reședința de județ este municipiul Sibiu. Județul se întinde pe suprafața de 5432 kilometri pătrați și numără aproximativ 425000 de locuitori. Ca subunități administrative județul este compus din; 2 municipii - Sibiu și Mediaș, 9 orașe - Avrig, Agnita, Cisnădie, Dumbrăveni, Ocna Sibiului, Miercurea Sibiului, Săliște, Tălmaciu, Copșa Mică și 53 de comune. Sus am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Sibiu, iar mai jos câteva dintre monumentele istorice și arhitectonice inconfundabile ale județului dar și câteva trimiteri poștale ilustrate din vremuri diferite.