Pe avers, în interiorul unui cerc
perlat exterior, sunt reprezentate două ramuri, una de laur și una de stejar
legate la partea de jos prin intermediul unei panglici. Între cele două ramuri,
orizontal, pe trei rânduri este aplicată inscripția: “50
BANI” (valoarea monedei) și “1894” (anul emiterii monedei). În
centrul câmpului reversului, în interiorul unui cerc perlat exterior, este
redată efigia regelui Carol I spre stânga. Sub gâtul regelui este inscripționat
numele gravorului monedei – A.Scharff. Pe părțile stângă,
superioară și dreaptă a chipului regelui este aplicată inscripția: “CAROL I RGE
AL ROMÂNIEI”.
Carol
I – domnitor și primul rege al României (20
aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este
omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara
independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege
european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După
refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al
Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe
străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl
anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor
Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20
aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar
împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a
Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în
ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile
Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866,
proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea
Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6
abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie
aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul
călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar
la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la
Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a
primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa
Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române.
Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a
aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv
Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre
familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi
confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins
de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I
rostea următorul legământ:“Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am
părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la
chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe
acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o
ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o
inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un
devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către
lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi
nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin
simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre
familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol
a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de
Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul
căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a
confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va
arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul
Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu
dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării
sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor
putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol
I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul
ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în
1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o
treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în
anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914,
România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele
mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după
Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor
Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866
şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care
o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei
din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică,
echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste
tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi
urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori
violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre
politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună
alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model
occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional
Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti,
Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu,
Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A.
Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul
Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr
Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru
Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul
Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a
culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca
Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici,
Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc,
Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează
limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin
Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu,
Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu,
Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu
Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi
ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu,
pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu,
Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide
Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume
ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa.
Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează
„Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei,
care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea
să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului
românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog
sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de
resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru
balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic,
încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti,
prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de
mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al
Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească
tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în
literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate.
A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său
regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat,
bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus
România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin
de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27
septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci
şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost
înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale
a României.
2. În data de 11 iunie 2021, Banca Naţională a
României va lansa în circuitul numismatic mondial o monedă din alamă pentru
colecționare cu tema Campionatul
European de Fotbal 2020.
Aversul monedei prezintă în plan
central un jucător în alergare, cu mingea la
picior, pe fundal stadionul Arena Națională din municipiul București, inscripția
în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „50 BANI”, stema României și anul
de emisiune „2021”. Reversul monedei
redă în plan central o minge de fotbal și ochiuri de plasă ce echipează porțile
terenului de fotbal și circular, inscripția „CAMPIONATUL EUROPEAN DE FOTBAL
2020”.
Moneda
are următoarele caracteristici tehnice: metal (compoziție) - alamă (Cu80Zn15Ni5), forma – rotundă, diametrul
– 23,75 milimetrim greutatea – 6,1 grame, grosimea la chenar – 1,9 milimetri,
cant - inscripționat cu „ROMANIA” de două ori, cu steluță între cele două
cuvinte, calitatea – proof, tiraj – 20000 de exemplare și prețul unitar de
achiziționare fără TVA – 10 lei.
A 16-a
ediție a Campionatului European de fotbal marchează trecerea a 60 de ani de la
înființarea turneului, și trebuia să fie desfășurată inițial în 12 orașe
ale Europei între 12 iunie și 12 iulie 2020, dar a fost amânată
pentru perioada 11 iunie - 11 iulie 2021, din cauza pandemiei de corona
virus COVID-19. Pentru această competiție s-au calificat 24 următoarele 20 de
echipe reprezentative naționale: Anglia, Austria, Belgia, Cehia Croația, Danemarca, Elveția,
Finlanda, Franța, Germania, Italia, Olanda, Polonia, Portugalia, Rusia, Spania,
Suedia, Turcia, Țara Galilor și Ucraina. Deoarece
anul acesta nicio țară gazdă nu este calificată automat la turneul final, iar
încă o competiție între țări a fost creată, Liga Națiunilor, aceasta din urmă
are ca premii finale patru locuri la turneul final Euro 2020. Pentru aceste
patru locuri se bat 16 echipe în opt semifinale și patru finale diferite.
Deoarece grupele C și F se joacă la București/Amsterdam, respectiv
Budapesta/Munchen, cele două baraje, A și D sunt direct legate de grupele în
care câștigătoarele vor ajunge. Astfel, dacă România se califică, atunci
câștigătoarea din barajul D nu poate ajunge decât în grupa morții F, alături de
Portugalia, Franța și Germania. Dacă Ungaria va câștiga barajul A, atunci ea va
fi automat repartizată în grupa F, iar câștigătoarea barajului D va ajunge să
joace la București și Amsterdam în compania Austriei, Olandei și a Ucrainei.
Municipiul București va găzdui pe stadionul
Arena Națională nu număr de 4 meciuri după cum urmează:
- 13 iunie 2021, ora 18.00 – meciul Austria – Macedonia
- 17 iunie 2021, ora 15.00 – meciul Ucraina - Macedonia
- 21 iunie 2021, ora 18.00 – meciul Ucraina – Austria
- 28 iunie 2021 – un meci din fazele eliminatorii
Stadionul are o suprafață de
108000 metri pătrați și o înălțime de șase etaje. Construcția include un garaj
subteran cu 200 de locuri de parcare, 40 de loje a câte 12 locuri, săli de
conferințe și restaurante. Stadionul are 94 de căi de acces, ceea ce permite ca
evacuarea spectatorilor să se poată realiza în 20 de minute. Arena mai este
dotată și cu un cub video, situat deasupra centrului terenului, echipat cu 4
ecrane de 30 metri pătrați fiecare.
3. În data de 7 iulie 2021 Banca
Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din
argint cu tema 100 de ani de
relații diplomatice între România și Japonia. Aversul monedei redă Vârful Caraiman din Munții Bucegi, pe care se află
Crucea comemorativă a eroilor români din Primul Război Mondial, inscripția în
arc de cerc „ROMANIA”, stema României, valoarea nominală „10 LEI” și anul de
emisiune „2021”. Reversul monedei
prezintă o compoziție ce cuprinde elemente identitare ale Japoniei: o poartă
tradițională torii suprapusă peste imaginea muntelui Fuji reflectată în oglinda
lacului Kawaguchi; anul aniversat „1921” și inscripția circulară „100 DE ANI DE
RELATII DIPLOMATICE INTRE ROMANIA SI JAPONIA”.
Caracteristicile tehnice ale monedei
sunt următoarele: valoarea – 10 lei, metal (compoziție) – argint, titlu –
99,9%, forma – rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutatea – 31,103 grame,
cantul – zimțat, calitatea – proof, tirajul – 1000 exemplare și prețul unitar
de achiziție fără TVA – 460 lei.
Vârful Caraiman este vârf muntos din Munții Bucegi,
având altitudinea de 2384 metri.
Este vizibil de pe creasta Pietrei Mari, precum și de
pe Valea Prahovei, sau de pe creasta Bucegilor, fiind ușor de
recunoscut prin crucea așezată pe unul din versanții săi. În
apropiere de Vârful Caraiman se găsește Cabana Caraiman, poarta de acces către
platoul Bucegilor dinspre Jepii Mici.
În 1928, la inaugurarea sa, „Crucea
de pe Caraiman“, ridicată la altitudinea de 2291 m, era cea mai înaltă
structură metalică situată într-o zonă montană. În timp, imaginea acestui
monument unic în Europa prin amplasament şi prin dimensiuni a devenit extrem de
cunoscută. Istoria „Crucii“ nu e însă atât de clară, numeroase aspecte
aflându-se încă sub semnul întrebării. Însuşi numele sub care a
rămas cunoscut în memoria colectivă acest simbol al arhitecturii şi tehnicii
mondiale din prima jumătate a secolului al XX-lea dă naştere unei controverse.
Studiind documentele de arhivă şi lucrările publicate de-a lungul celor 82 de
ani care au trecut de la inaugurarea monumentului, cercetătorul descoperă nu
mai puţin de trei titulaturi diferite. Cel mai des întâlnit în documentele
oficiale aflate în colecţiile Arhivelor Naţionale ale României e numele de
„Monumentul Eroilor“, în timp ce în limbajul cotidian s-a păstrat, încă din
anul 1933, titlul de „Crucea de pe Caraiman“. O a treia variantă ce şi-a făcut
loc în unele surse bibliografice secundare – „Crucea Eroilor Ceferişti“ – pare
a fi fost generată de faptul că ridicarea monumentului (între anii 1926-1928) a
fost realizată prin eforturile lucrătorilor Direcţiei de Poduri din cadrul
Direcţiei Generale C.F.R. Din păcate, majoritatea publicaţiilor editate de-a
lungul existenţei „Crucii“ nu au păstrat decât unele date vagi, legate strict
de construcţia propriu-zisă a monumentului, fapt care a deschis calea spre un
alt punct de controversă, legat de semnificaţia istorică a acestei opere de
arhitectură. Luând ca bază de pornire a cercetării înscrisul săpat în piatra
plăcii comemorative, „Ridicatu-s-a acest monument întru slava şi memoria
eroilor prahoveni căzuţi în Primul Război Mondial 1916-1918 pentru apărarea
patriei – construit între anii 1926-1928“, cercetătorul se vede nevoit să
considere credibile informaţiile păstrate în memoria colectivă, ce atribuie
ideea realizării monumentului „Societăţii Cultul Eroilor“. Aceasta funcţiona
încă din anul 1919, sub denumirea iniţială de „Societatea pentru Mormintele
Eroilor Căzuţi în Război“ şi sub înalta ocrotire a Prinţesei Maria, cea care
avea să fie încoronată Regină a României, în octombrie 1922. Ne sunt
cunoscute numele unor personalităţi din domeniile arhitecturii şi
construcţiilor din primele decenii ale secolului al XX-le, care s-au implicat
în realizarea acestui monument unic în Europa. Astfel, ne este cunoscut faptul
că întregul proiect al ansamblului a fost opera arhitecţilor români Georges
Cristinel şi Constantin Procopiu. La fel, ne sunt menţionate numele celor doi
mari ingineri ce au realizat studiile de rezistenţă ale monumentului:Alfred
Pilder şi Teofil Revici, precum şi ale celor care au urmărit ridicarea
„Crucii“, dirigintele de şantier Nicolae Stănescu şi şeful de şantier V.
Bumbulescu. Nu trebuie trecută cu vederea nici activitatea lucrătorilor din
cadrul a două secţii de linii (L1 şi L5) aflate în subordinea Direcţiei
Generale C.F.R., ale căror eforturi au făcut posibilă existenţa construcţiei
(introdusă în lista monumentelor de patrimoniu, sub codul PH-IV-mon-A-16887).
Istoria a reţinut şi sprijinul acordat de fraţii Schiel, care au pus la
dispoziţia constructorilor funicularul fabricii de hârtie din Buşteni. Cu
ajutorul acestei instalaţii au fost transportate mare parte din elementele
metalice necesare ridicării „Crucii“. Comunitatea locală s-a implicat la
rându-i;locuitorii Buşteniului şi-au folosit atelajele şi animalele de povară
pentru a urca până pe platoul Bucegilor restul materialelor necesare
construcţiei soclului pe care se înalţă monumentul. Comuniştii au vrut să-i
secţioneze braţele. Neglijată aproape complet de-a lungul celei de-a doua
jumătăţi a secolului al XX-lea, ameninţată chiar cu dispariţia (spre sfârşitul
deceniului patru al secolului trecut au existat chiar voci care au cerut
secţionarea braţelor laterale ale monumentului şi montarea unei stele roşii în
vârful coloanei metalice), devenită un element al cotidianului ultimelor două
decenii, „asaltată“ de cei ce îşi găsesc un titlu de glorie efemeră din
marcarea numelui prin intermediul diverselor înscrisuri grafitti aşternute pe
piatra soclului ori prin slovele scrijelite în grabă pe uşa de acces în
interiorul ansamblului, „Crucea de pe muntele Caraiman“ pare să fi redevenit,
în sfârşit, un simbol al culturii şi istoriei celor pe care îi veghează din
înălţimile munţilor. Astfel, un parteneriat recent încheiat între Consiliul
Local al oraşului Buşteni şi Asociaţia Rotary Club „Valea Prahovei“ îşi propune
restaurarea completă a „Monumentului Eroilor“ şi introducerea sa în circuitul
turistic mondial. (Sursa NET – Revista Historia). Din anul 2014 monumentul
este înscris în Guiness World Records ca fiind cea mai cea mai înaltă
cruce din lume amplasată pe un vârf montan. Crucea este situată chiar pe
marginea abruptului către Valea Seacă, la altitudinea de 2291 m, fiind unică în
lume atât prin altitudinea amplasării, cât și prin dimensiuni: crucea
propriu-zisă are o înălțime de 28 m și două brațe de câte 7 m
fiecare. Monumentul era cea mai înaltă construcție din lume la vremea
respectivă, de acest fel, situată la o astfel de altitudine. Lățimea stâlpului
vertical este de 2 m, lungimea brațelor orizontale până în axul stâlpului fiind
de 7 m, iar latura unui ochi pătrat de zăbrea este de 2 m. Crucea este
executată din profile de oțel, fiind montată pe un soclu din beton armat placat
cu piatră, înalt de 7,5 m. În interiorul acestuia se află o încăpere care a
adăpostit inițial generatorul de energie electrică ce alimenta cele 120 de
becuri de 500 W de pe conturul Crucii.
Porțile torii sunt construcții simple, specific japoneze, din lemn ce
sunt considerate un simbol al norocului, cât și un pasaj către lumea cealaltă.
Ele sunt instalate de obicei pe teritoriul complexelor de temple, fiind o
structură necomplicată a doi stâlpi conectați prin două traverse, a căror parte
superioară seamănă cu acoperișul templelor japoneze. Ele reprezintă esența culturii și
înțelepciunii japoneze, fiind un element identitar nipon de netăgăduit.
Muntele Fuji este
un vulcan situat în partea centrală a insulei principale din
arhipelagul Japoniei (insula Honsu), ce iese în evidență prin înălțimea sa
– 3776 metri, fiind muntele cel mai înalt din Japonia, dar și prin frumoasa lui
formă conică, simetrică. Ultima sa erupție a fost în anul 1707 când cenușa
sa a ajuns până la Tokyo. În religia șintoisă acest munte este considerat
sacru. Până în perioada Meiji accesul femeilor a fost interzis pe munte. Astăzi
muntele este una dintre cele mai mari atracții turistice din Japonia, vara
circa 3000 de turiști ajung pe vârf, ascensiunea fiind relativ ușoară.
xxx
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
UN CITAT CELEBRU
COMENTAT DE AMICUL
CONSTANTIN BIDULESCU
DIN PLOIEȘTI
UN CATREN PENTRU NEPOATA
MEA SARA MARIA
O EPIGRAMĂ PROPRIE
_________xxx________
CÂTEVA MEDALII
ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI
Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".
INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.
Mark Twain 1835 - 1910 - 125 de ani de la moarte
Insigna - D - XX (Dinamo București 20 ani)
Dinamo (la fel ca și
Steaua) sunt un caz tipic de rescriere a istoriei si un exemplu ca
spalarea creierelor a dat rezultate. Nu am nimic cu cei care sustin
dezinteresat aceste echipe, chiar daca cei mai multi o fac din oportunismul si
comoditatea de a tine cu cel mai tare la un moment dat. De altfel, sunt
echipele cu cei mai multi suporteri de conjunctura. Vreau sa vorbesc despre ele
nu din fanatism pentru alta echipa ci pentru ca mi se par exemple flagrante de
falsificare a istoriei. Scopul infiintarii celor doua cluburi ale
regimului comunist in Romania a fost acela de a arata ca intre tara noastra,
proaspat anexata de blocul sovietic si “fratele mai mare”, U.R.S.S., exista
legaturi “trainice”. “Masele” si-au insusit aceasta aluzie mai bine decat ar fi
putut spera ocupantul sovietic si au inceput cu timpul chiar sa iubeasca sincer
bocancul care le strivea. Ma rog, in cazul de fata, echipele purtatoare de
bocanc. Minciuna cea mai draga a laudatorilor acestor corpuri straine din
fotbalul romanesc e ca istoria sportiva incepe cu ei, respectiv ca aceste
cluburi au adus glorie tarii. De doua ori fals. In primul rand, in Romania
exista o miscare fotbalistica efervescenta inainte de al doilea razboi mondial.
Cel putin la data infiintarii celor doua grupari exista nu numai un campionat
cu traditie dar si ligi inferioare. Infiintarea Stelei si, anul viitor, a lui
Dinamo direct in prima divizie constituie un pacat originar si o incalcare
limpede a regulilor jocului. Imaginati-va ca ati infiinta acum un club de
fotbal pe care ati cere sa il inscrieti direct in Liga Campionilor! Inca de la
bun inceput se dadea semnalul ca nu avem de-a face cu simple echipe de fotbal
ci cu echipele sistemului. Anul 1947, anul in care era infiintat Asociatia
Sportiva a Armatei (viitoarea Steaua – nume pe care l-a primit abia in 1961) e
unul dintre cei mai nefasti ani din istoria Romaniei. Cam care era atmosfera in
tara? In februarie 1947, Consiliul de Ministri il proclama pe Stalin cetatean
de onoare al Romaniei; Partidul National Taranist era desfiintat in urma unei
inscenari comuniste, iar liderul sau Iuliu Maniu era condamnat la moarte si
executat in acelasi an in care Regele Mihai era obligat sa abdice. Asocierea
numelui Stelei cu cel al armatei e o manipulare grosolana, care dorea sa
alipeasca aceasta echipa de un element propriu natiunii. De altfel, nicaieri in
lumea libera nu exista echipe ale armatei sau ale politiei, aceasta fiind o
absurditate cum ar fi existenta unei echipe a Guvernului sau a altor institutii
ale statului. In anul 1947 trebuie retinut ca era vorba in fapt de o armata de
ocupatie. Conducatorii militari care dusesera greul razboaielor fusesera
asasinati sau marginalizati sub pretextul colaborarii cu aliatul german, locul
lor la comnda fiind luat de membrii diviziei Tudor Vladimirescu. Acestia erau
comunisti slab instruiti din punct de vedere militar dar indoctrinati prin
stagii de pregatire la Moscova, multi alogeni, veniti literalmente pe tancurile
sovietice in tara. Oricum,
in acel an si aproape un deceniu dupa, in tara ultimul cuvant il avea o alta
armata, armata rosie, care ocupase tara si isi impusese un
guvern-marioneta. Ca si
Dinamo, Steaua are si ea surate in tari din fosta Uniune Sovietica si
imprejurimi, gen TSKA Sofia sau TSKA Moscova, de asemenea, club al armatei. Ca
Steaua era de fapt un club care avea mai multe in comun cu armata rosie decat
cu armata romana o dovedesc primele sale sigle, pe care sta la loc de cinste
steaua rosie in cinci colturi de pe caschetele si tancurile sovietice. Abia in
anii 60 aceasta stea va fi schimbata cu una de culoare galbena care sa induca
ideea de patriotism, iar dupa Revolutie, steaua bolsevica avea sa fie denumita
cu tupeu ca fiind „steaua crestina” de catre analfabetul care a devenit
patronul clubului. Primele sigle ale clubului Steaua poarta nu doar steaua
in cinci colturi ci si steagul rosu sau cununa cu spice din heraldica
bolsevica. Tot rosul comunist e culoarea de baza si pentru Dinamo. Putini
isi mai aduc aminte acum ca pana in 1989 si pe sigla clubului din Stefan cel
Mare a figurat la loc de cinste o stea rosie in cinci colturi, ingalbenita mai
apoi. Dupa Revolutie, conducatorii clubului Dinamo au mai renuntat la cateva
simboluri definitorii, cum ar fi spicele de grau si litera D in grafia
kirilica, aflat multi ani pe blazon. Anul in care Stalin dicta infiintarea unui
club cu numele Dinamo si la Bucuresti (1948) e unul la fel de sumbru ca si
precedentul, fiind anul deplinei comunizari a tarii. Parlamentul era inlocuit
cu Marea Adunare Nationala, aleasa printr-un simulacru democratic, iar
conducerea tarii era preluata in mod brutal si dictatorial de Gheorghe
Gheorghiu-Dej. In
cazul lui Dinamo, intentia lui Stalin de a arata ca exista legaturi multiple
intre statele din imperiul comunist e mult mai vizibila. Echipe cu acelasi nume
se vor regasi aproape in toate marile orase comuniste. De altfel, acestea se
vor intalni periodic in competitii denumite dinamoviade si ramase in istorie
prin aranjamentele proverbiale in urma carora castigatoarele erau stabilite in
culise. Impunerea prin influenta politica in competitiile sportive va deveni
marca acestor doua grupari asociate cu sistemul. Totul era permis. Jucatorii
care nu puteau fi tentati de conditiile financiare excelente erau adusi prin
cea mai sigura metoda de transfer imaginabila: recrutarea! Cum tot trebuiau
sa-si satisfaca undeva stagiul militar obligatoriu nu avea decat de ales: la
armata, la militie sau la puscarie. Diferenta nu era oricum prea mare. Steaua
si Dinamo au inventat si sistemul cu false competitoare, umpland campionatul cu
echipe satelit. Fata de Gloria Buzau de azi, inainte de 89, acele echipe purtau
chiar in titulatura una din cele doua denumiri. Asa era cazul cu mai multe
echipe gen ASA (Asociatia Sportiva a Armatei) Targu Mures, Steaua Mizil, Dinamo
Pitesti, Dinamo Bacau, asta pentru a aminti exemple din „perioada romantica”.
Spre sfarsitul anilor 80 in prima liga si-au facut intrarea triumfal FC Olt
(echipa lui Piturca din satul natal al lui Ceausescu, Scornicesti) sau Victoria
Bucuresti (echipa Securitatii, condusa de Mitica Dragomir). Prima a reusit
promovarea in prima liga dupa un meci de pomina in care a reusit sa isi refaca
golaverajul necesar. Scorul inregistrat, unul care nici nu batea la ochi in
acele vremuri: 18-0 ! Cand toate aceste metode murdare nu erau suficiente se
intervenea direct de catre „patronii” de facto ai cluburilor, respectiv
Valentin Ceausescu pentru Steaua si Tudor Postelnicu (ministru de interne in
89) pentru Dinamo. De pomina a ramas episodul in care Steaua si-a trecut in palmares
o Cupa a Romaniei pe care o pierduse pe teren cu un scandal monstru, printr-un
decret semnat a doua zi de insusi Nicolae Ceausescu. De obicei, nici nu era
nevoie sa se mai recurga la asemenea metode, dat fiind ca echipele reusisera sa
devina adevarate representative nationale in conditiile in care isi alegeau
practic orice jucator de pe piata interna. Sa te mandresti in asemnea conditii
cu performante europene e o dovada de tupeu. Asemenea ispravi, gen castigarea
Cupei Campionilor de catre Steaua in 1989 starneau doar ironii din partea
presei straine care se amuza pe marginea hobby-ului beizadelei dictatorului de
la Bucuresti. Sa fim seriosi, o echipa adunata cu forta de fiul unui Saddam sau
Mobutu nu ar starni nimanui admiratia, ci ar intregi imaginea de tara
subdezvoltata. Cum Steaua si Dinamo erau intr-o foame de trofee si medalii,
trebuiau recuperate cam multe decenii in care alte cluburi adunasera
performante si simpatizanti. Prin urmare, cele mai lovite au fost cluburile cu
traditie. Unele, gen Ripensia Timisoara – primul club profesionist de fotbal
din tara – au fost chiar desfiintate. Altele, ca Poli Timisoara, UTA Arad,
Rapid Bucuresti, fortate sa retrogradeze. Gesturile de fronda costau si ele
scump gruparile cu fani adevarati, pentru ca foarte multi ani cele doua cluburi
au avut reale dificultati in a-si umple tribunele. Daca veti vedea imagini de
la semifinala de Cupa Campionilor din 1986 veti vedea cadre bizare cu tribune
intregi in verde. Asta pentru ca aducerea de autocare cu soldati chiar si la
meciurile din cupele europene era o practica uzuala din lipsa de sustinatori.
Sa nu uitam, privind acum numarul de fani oportunisti ai acestor doua echipe,
si ca in anii 80 televiziunea de stat (singura existenta) nu mai transmitea
meciuri din campionat decat daca una dintre competitoare era Steaua sau Dinamo.
In 1990, ministrul sportului Angelo Niculescu a propus desfiintarea celor doua
grupari care aduceau aminte de ocupatia comunista. Masura a fost luata in mai
multe state care s-au rupt cu adevarat de acest sistem. Nume ca Dinamo Zagreb
sau Varsovia au fost abandonate rapid pentru conotatia lor rusinoasa. La noi,
insa, cum la putere ramasesera oameni din aceleasi structuri simpatizante ale
echipelor cu epoleti, s-a optat, dupa cum se poate observa doar pentru unele
cosmetizari ale unor sigle din care au fost sterse „discret” urmele trecutului.
Sursa - NET - Blogul lui Schmoukiz
Dinamo Bucureşti este unul dintre cele mai vechi cluburi
sportive din capitală, fondat 1948, şi este împărţit în mai multe departamente
sau discipline sportive. Palmaresul general al clubului se prezintă
astfel:
JOCURILE OLIMPICE (1956 - 2008)
- 122 medalii (35 aur, 38 argint, 49 bronz)
CAMPIONATE MONDIALE
- 797 medalii ( 243 aur, 260 argint, 294 bronz )
CAMPIONATE EUROPENE
- 880 medalii ( 248 aur, 301 argint, 331 bronz )
CAMPIONATE BALCANICE
- 3675 medalii ( 1254 aur, 1567 argint, 854 bronz )
JOCURI MONDIALE UNIVERSITARE
- 179 medalii (70 aur)
CUPA CAMPIONILOR EUROPENI
- 9 locuri I ( 3 volei masculin, 1 handbal, 1 rugby, 3 scrimă , 1 tenis )
- 5 locuri II (scrimă)
- 1 loc III (scrima)
CUPA CUPELOR
- 1 loc I (volei masculin)
RECORDURI OLIMPICE : 5
RECORDURI MONDIALE : 4
RECORDURI NAŢIONALE : 2632
TITLURI DE CAMPIONI NAŢIONALI : 10751
Sus am postat emblemele clubului Dinamo de-a lungul timpului.
JOCURILE OLIMPICE (1956 - 2008)
- 122 medalii (35 aur, 38 argint, 49 bronz)
CAMPIONATE MONDIALE
- 797 medalii ( 243 aur, 260 argint, 294 bronz )
CAMPIONATE EUROPENE
- 880 medalii ( 248 aur, 301 argint, 331 bronz )
CAMPIONATE BALCANICE
- 3675 medalii ( 1254 aur, 1567 argint, 854 bronz )
JOCURI MONDIALE UNIVERSITARE
- 179 medalii (70 aur)
CUPA CAMPIONILOR EUROPENI
- 9 locuri I ( 3 volei masculin, 1 handbal, 1 rugby, 3 scrimă , 1 tenis )
- 5 locuri II (scrimă)
- 1 loc III (scrima)
CUPA CUPELOR
- 1 loc I (volei masculin)
RECORDURI OLIMPICE : 5
RECORDURI MONDIALE : 4
RECORDURI NAŢIONALE : 2632
TITLURI DE CAMPIONI NAŢIONALI : 10751
Sus am postat emblemele clubului Dinamo de-a lungul timpului.
Lanțul hotelier Continental - România 1991 - 2001
Am împlinit 10 ani - Continental Hotels - România 1991 - 2001
Continental
Hotels SA are o tradiție de 30 de ani pe piața turistică
din România. Încă de la început obiectivele companiei au avut în vedere furnizarea
de servicii hoteliere pentru segmentul turismului de afaceri. Astfel, în
prezent, Continental Hotels este cel mai mare lanț hotelier românesc ce acoperă
piața de lux, business și economy, oferind, în același timp, o gamă completă de
servicii și pentru segmentul MICE. Portofoliul Continental Hotels cuprinde
următoarele branduri hoteliere proprii: Grand Hotel Continental (5 stele),
Continental Forum (4 stele), Continental (3 stele), Hello Hotels (2 stele),
MyContinental (3 stele) precum și cele de food & beverage: Concerto
Restaurant, Balkan Bistro, Bistro Continental, MyBistro, Mondo Restaurant,
Victoria Club, Tekaffe, Cofetăria Continental. Orașele în care Continental
Hotels este prezent sunt: București, Arad, Constanța, Oradea, Sibiu,
Tîrgu Mureș, Drobeta Turnu Severin și Suceava, totalizând peste 1860 de
camere în 12 unități hoteliere. Proprietarul lanțului de hoteluri Continental este omul de afaceri român Radu
Enache.
Hidroelectrica este o societate
românească - lider în producția de energie electrică și principalul furnizor de
servicii tehnologice necesare în Sistemul Energetic Național din România. Compania
administrează 430 de grupuri, dintre care 169 în centrale cu putere
instalată <10 MW, 250 in CHE> 10 MW, iar 11 sunt grupuri de pompare.
Într-un an hidrologic mediu, Hidroelectrica asigură 30% din totalul producției
naționale de energie electrică. În 2019, Hidroelectrica a produs 15,210 TWh. În
noiembrie 2019, Hidroelectrica se afla pe locul 3 în topul celor mai valoroase
companii din România, fiind cea mai valoroasă companie cu capital de stat,
evaluată la 24,4 miliarde de lei. Misiunea principală
a societății Hidroelectrica este să creeze valoare prin producerea si comercializarea energiei electrice, intr-o
maniera responsabila fata de comunitate si mediu, in conditii de calitate si
performanta.
Insigna - Hidroelectrica
Emblemă coifură - Comandant pluton Gărzi patriotice
Emblemele
coifură sunt un fel de insigne
purtate de către personalul militarizat din sistemul apărării, ordinii publice,
siguranței naționale, autorității judecătorești,
pădurari, ceferisti, etc la caschetă, bonetă, bască, căciulă sau pălărie.
Gărzile
Patriotice au
fost niște formațiuni paramilitare românești
înființate în perioada regimului comunist, având scopul de a asigura o apărare suplimentară în cazul unui atac extern. Ideea formațiunilor Gărzilor Patriotice este de sorginte sovietică. Primele grupuri de muncitori comuniști înarmați datează din vara anului 1944. Dezvoltând nucleul muncitorilor care l-au preluat pe mareşalul Ion Antonescu, după arestarea sa din ziua de 23 august 1944. Partidul Comunist din România a decis înființarea, în septembrie 1944, a Gărzilor de Apărare Patriotică. Pregătirea și organizarea acestor formațiuni s-a făcut sub supravegherea serviciilor de securitate sovietice NKGB, iar comanda lor i-a fost încredințată lui Emil Bodnăraş. De câte ori era necesar, Gărzile de Apărare Patriotică primeau sprijin logistic și de la Comandamentul Sovietic. Prin intermediul Gărzilor, comuniștii au preluat curând controlul asupra comitetelor de uzină alese în mod democratic din principalele fabrici din țară, obligându-i prin amenințări pe muncitori să aleagă conduceri noi, alcătuite din reprezentanți ai Frontului Naţional Democrat (F.N.D.). Noile comitete au acaparat apoi cantinele muncitorești și întregul proces de raționalizare a hranei de după război, astfel încât o mare parte a industriei a ajuns în mâinile F.N.D. Gărzile de Apărare Patriotică erau utilizate de comuniști și ca grupuri de bătăuși care aveau rolul să împrăștie manifestările organizate de partidele democrate și să-i terorizeze pe membrii acestora. Marea manifestație organizată la Bucureşti, în 8 noiembrie 1945, de către sprijinitorii democraţiei, monarhiei şi ai regelui Mihai, a fost împrăștiată de către comuniști cu ajutorul camioanelor cu muncitori, printre care se aflau și membri ai gărzilor de apărare patriotică, înarmați cu bâte și alte obiecte contondente. Formațiunile au fost desființate abia după desăvârșirea procesului de sovietizare a României. Gărzile Patriotice moderne au fost fondate în 1968, după discursul de la București, din 21 august, prin care liderul comunist român Nicolae Ceaușescu a condamnat public înăbușirea Primăverii de la Praga, de către U.R.S.S. şi sateliţii săi. În 1989, în Gărzile Patriotice erau înrolați aproximativ 700000 de cetățeni, atât bărbați cât și femei. Ca structură, Gărzile Patriotice colaborau strâns cu Ministerul Apărării Naționale, dar erau subordonate direct P.C.R. şi U.T.C.. Bazându-se mai mult pe cetățenii obișnuiți decât pe militari profesioniști, Gărzile Patriotice serveau ca o potențială contrapondere și control față de puterea și influența forţelor armate regulate. Doar în timpul Revoluției din Decembrie 1989 a existat un moment când cuplul dictatorial ceaușist s-a îndoit de loialitatea subunităților de gărzi patriotice văzând în acestea o posibilă mare forță revoluționară înarmată.
înființate în perioada regimului comunist, având scopul de a asigura o apărare suplimentară în cazul unui atac extern. Ideea formațiunilor Gărzilor Patriotice este de sorginte sovietică. Primele grupuri de muncitori comuniști înarmați datează din vara anului 1944. Dezvoltând nucleul muncitorilor care l-au preluat pe mareşalul Ion Antonescu, după arestarea sa din ziua de 23 august 1944. Partidul Comunist din România a decis înființarea, în septembrie 1944, a Gărzilor de Apărare Patriotică. Pregătirea și organizarea acestor formațiuni s-a făcut sub supravegherea serviciilor de securitate sovietice NKGB, iar comanda lor i-a fost încredințată lui Emil Bodnăraş. De câte ori era necesar, Gărzile de Apărare Patriotică primeau sprijin logistic și de la Comandamentul Sovietic. Prin intermediul Gărzilor, comuniștii au preluat curând controlul asupra comitetelor de uzină alese în mod democratic din principalele fabrici din țară, obligându-i prin amenințări pe muncitori să aleagă conduceri noi, alcătuite din reprezentanți ai Frontului Naţional Democrat (F.N.D.). Noile comitete au acaparat apoi cantinele muncitorești și întregul proces de raționalizare a hranei de după război, astfel încât o mare parte a industriei a ajuns în mâinile F.N.D. Gărzile de Apărare Patriotică erau utilizate de comuniști și ca grupuri de bătăuși care aveau rolul să împrăștie manifestările organizate de partidele democrate și să-i terorizeze pe membrii acestora. Marea manifestație organizată la Bucureşti, în 8 noiembrie 1945, de către sprijinitorii democraţiei, monarhiei şi ai regelui Mihai, a fost împrăștiată de către comuniști cu ajutorul camioanelor cu muncitori, printre care se aflau și membri ai gărzilor de apărare patriotică, înarmați cu bâte și alte obiecte contondente. Formațiunile au fost desființate abia după desăvârșirea procesului de sovietizare a României. Gărzile Patriotice moderne au fost fondate în 1968, după discursul de la București, din 21 august, prin care liderul comunist român Nicolae Ceaușescu a condamnat public înăbușirea Primăverii de la Praga, de către U.R.S.S. şi sateliţii săi. În 1989, în Gărzile Patriotice erau înrolați aproximativ 700000 de cetățeni, atât bărbați cât și femei. Ca structură, Gărzile Patriotice colaborau strâns cu Ministerul Apărării Naționale, dar erau subordonate direct P.C.R. şi U.T.C.. Bazându-se mai mult pe cetățenii obișnuiți decât pe militari profesioniști, Gărzile Patriotice serveau ca o potențială contrapondere și control față de puterea și influența forţelor armate regulate. Doar în timpul Revoluției din Decembrie 1989 a existat un moment când cuplul dictatorial ceaușist s-a îndoit de loialitatea subunităților de gărzi patriotice văzând în acestea o posibilă mare forță revoluționară înarmată.
Medalie - Locul III (Tenis de masă)
Tenisul de masă sau ping-pong-ul este un sport în
care doi sau patru jucători lovesc o minge ușoară de la unii la alții cu
ajutorul unor palete. Jocul are loc pe o masă separată în două de un fileu. Un
jucător trebuie să lase mingea jucată spre el să cadă o singură dată pe partea
sa de masă și trebuie să o trimită înapoi pe partea de masă a adversarului.
Jocul se desfășoară cu viteză mare și necesită reflexe rapide. Un jucător bun
poate imprima efect mingii, ceea ce face ca ricoșeul din masă sau paleta
adversarului să fie imprevizibil. Tenisul de masă este foarte popular, în
Asia de Est, fiind unul dintre cele mai populare sporturi din lume ca număr de
jucători.
____________ooOoo___________
PERSONALITĂȚI CULTURALE
PE BANCOTELE LUMII
Economistul costa rican Julio Pena Morua,
a trăit între anii 1899 - 1949
Detaliu vignetă de pe o fotografie românească
Detaliu vignetă de pe un bilet spaniol de loterie
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 04.08.2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu