Epaminonda's Blog.....: MONEDE EURO FRANCEZE DE COLECȚIE

1. Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează a 40 aniversare a primului zbor al avionului Concorde.Pe aversul monedei, în interiorul unui cerc periferic continuu, se prezintă central profilul unui avion Concorde în zbor. Deasupra acestuia sunt aplicate literele majuscule “R și F” (prescurtarea numelui statului francez – Republica Franceză), în dreapta este aplicată nomograma monetăriei naționale a statului francez și dedesubt orizontal, pe două rânduri, înscrisurile: “Concorde” (tipul avionului) și “2009” (anul emiterii monedei) între două ornamente decorative identice. Periferic circular pe conturul monedei sunt aplicate inscripțiile: “LIBERTE EGALITE FRATERNITE” (libertate, egalitate, fraternitate) deviza națională a statului francez (deaupra), iar jos este aplicată inscripția: “ 40-e ANNIVERSAIRE“ (a patruzecea aniversare). Pe revers, în centrul unui cerc periferic continuu, sunt reprezentate cozile a două avioane Concorde. Deasupra unei cozi de avion este aplicată inscripția: ”M 2.23” care nu știu ce reprezintă, iar jos, pe un rând orizontal, este aplicată inscripția: “10 EURO” (valoarea monedei).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: anul emiterii – 2009, valoarea – 10 euro, forma – rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutatea – 22,22 grame, material compoziție – argint, tiraj – 30000 exemplare și calitatea – proof.

Concorde, denumire oficială completă Aérospatiale-BAC Concorde a fost un avion supersonic de pasageri, rezultatul cooperării între compania franceză Aerospațiale și compania engleză British Aircraft Corporation. Cu doar 20 de aeronave construite în total, costul fazei de dezvoltare a reprezentat un mare eșec economic. În plus, Air France și British Airways au fost subvenționate de cele două guverne pentru a cumpăra aeronava. Zburând pentru prima oară în anul 1969, Concorde și-a început serviciul comercial în 1976 și a continuat timp de 27 de ani. A operat zboruri transatlantice din Heathrow, Londra (British Airways) și Charles de Gaulle, Paris (Air France) către JFK, New York și Dulles, Washington; zburând la viteze record, parcurgând aceste distanțe în mai puțin de jumătate din timpul celorlalte avioane. Urmare a unicului accident din 25 iulie 2000, a efectelor economice ce au urmat evenimentelor din 11 septembrie 2001 și a altor factori, zborurile cu acest avion au încetat la 24 noiembrie 2003. Concorde a fost un aparat cu aripile în forma literei delta (sau “ogivă”) cu patru motoare Olympus bazate pe cele dezvoltate inițial pentru bombardierul strategic Avro Vulcan. Motoarele au fost construite în cooperare de către Rolls-Royce și SNECMA. Concorde a fost primul avion civil cu circuite de comandă a zborului complet electrice. Botul avionului era înclinabil pentru o mai bună vizibilitate la viteze mici și aerodinamicitate sporită la viteze mari. Acestea și alte caracteristici îi permiteau avionului Concorde să atingă o viteză medie de croazieră de 2,02 Mach (circa 2.140 km/h) la o altitudine maximă de zbor de 18300 metri, peste dublul vitezei avioanelor convenționale. Viteza de aterizare era relativ ridicată: 298 km/h. Avionul Concorde a beneficiat de numeroase inovații tehnice. Beneficiul principal al programului Concorde a fost experiența dobândită în proiectare și fabricare care mai târziu a stat la temelia consorțiului Airbus. Implicarea Snecma Moteurs în programul Concorde a pregătit debutul companiei în designul și producția de motoare pentru sectorul civil, deschizând cooperarea internațională cu General Electric și producerea seriei de motoare de succes CFM56. Datorită vitezei relativ ridicate de zbor, Concorde avea nevoie de frâne excelente și în acest scop folosea un sistem anti-blocaj, ce prevenea blocarea roților în cazul aplicării unei forțe de frânare maxime, permițând decelerare și control maxime în timpul frânării, mai ales în condiții de ploaie. Discurile de frână erau fabricate din ceramică și era nevoie de 1600 de m pentru a opri avionul de 185 tone de la viteza de aterizare de 305 km/h. Discurile se încălzeau în timpul manevrei de frânare la temperaturi cuprinse între 300 °C și 500 °C, având nevoie de câteva ore pentru a se răci, fiind montate ventilatoare care grăbeau răcirea acestora. O sondă de temperatură era montată pe fiecare disc pentru a monitoriza temperaturile discurilor de frânare. Dotările de confort ale avionului Concorde erau sub cele ale avioanelor din clasa Boeng, dar totul era compensat reducerea duratei curselor aeriene. Pentru a compensa lipsa confortului, serviciul la bord era la standardele cel mai înalte. Pasagerilor li se oferea șampanie gratuit și mâncare aleasă servită cu tacâmuri de argint în miniatură. Experiența trecerii barierei sunetului era însoțită de o scurtă accelerare susținută și era anunțată de către unul din piloți. Zburând la altitudine dublă față de a unui avion convențional, prin ferestre se putea observa distinct curbura Pământului iar turbulențele erau rare. Viteza avionului Concorde o depășea pe cea a crepusculului, putând să egaleze sau să depășească viteza de rotație a pământului. La zborurile spre vest, era posibilă sosirea la o ora locală mai devreme decât ora de plecare. Pe anumite zboruri transatlantice cu plecare din Heathrow sau Paris, puteai să decolezi chiar după apusul soarelui și să îl ajungi din urmă, aterizând ziua. Acest lucru era bine mediatizat de British Airways, care folosea sloganul "Ajungi înainte să pleci." Iată de ce Concorde rămâne un simbol al aviației, al tehnicii de vârf al perioadei în care a fost construit.

2. Moneda euro franceză de colecție de mai jos omagiază Centrul Georges Pompidou din Paris, inaugurat în anul 1977. Pe aversul monedei, în interiorul unui cerc periferic continuu, se prezintă o schiță originală a Centrului Pompidou. Sub schiță sunt aplicate semnăturile indescifrabile ale arhitecților centrului parizian și mai jos este aplicată inscripția: “2010” (anul emiterii monedei). Undeva în dreapta este reprezentată nomograma monetăriei statului național francez. Deasupra schemei, orizontal, pe două rânduri literele majuscule “R și F” (prescurtarea numelui statului francez – Republica Franceză), între două ornamente decorative identice și inscripția: “Centre Georges Pompidou”. Pe revers, în centrul unui cerc periferic continuu, este reprezentat un detaliu arhitectonic al clădirii. În partea de jos și puțin stânga, pe două rânduri este aplicată inscripția: “10 EURO” (valoarea monedei). Periferic circular, pe conturul monedei, În partea de jos și puțin dreapta este aplicată inscripția: “LIBERTE EGALITE FRATERNITE” (libertate, egalitate, fraternitate) deviza națională a statului francez.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: anul emiterii – 2010, valoarea – 10 euro, forma – rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutatea – 22,22 grame, material compoziție – argint, tiraj – 30000 exemplare și calitatea – proof, designeri - Renzo Piano, Richard Rogers.

Centrul naţional de artă şi cultură Georges Pompidou din Paris a fost creat de către preşedintele Georges Pompidou care a vrut să ridice o instituţie culturală originală în inima Parisului, adunând cele mai importante creaţii contemporane dar şi moderne, într-un loc în care artele vizuale să convieţuiască la un loc cu teatrul, muzică, cinematografia, literatură. Designul pentru Centrul Naţional de Artă şi Cultură George Pompidou a fost ales în urma unei competiţii între arhitecţi, începute în 1970 pentru desemnarea celui mai bun proiect de arhitectură care să satisfacă dorinţe lui Georges Pompidou. Câștigătorii competiției au fost arhitecții Renzo Piano și Richard Rogers. Localizat pe partea dreaptă a Senei, în apropierea cartierului Halelor, celebru pentru magazinele sale Centrul Pompidou şi-a deschis pentru prima oară porţile pentru public în 1977. După renovarea, care au avut loc între anii 1997 şi 1999, a fost redeschis pe 1 ianuarie 2000 cu un spaţiu muzeistic mai extins şi zone de primire mult îmbunătăţite. De atunci, a devenit din nou unul dintre cele mai vizitate locuri din Franţa. Aproape 6 milioane de turişti îl vizitează în fiecare an fiind vizitat în cei 30 ani de existenţa de peste 190 milioane de oameni. Centrul este unul interdisciplinar unde se poate citi, se pot vizită expoziţii de artă plastică dar şi de arhitectură industrială, se dau spectacole de teatru sau cinema. De asemea, se găsesc un restaurant, o cofetărie, numeroase biblioteci şi un magazin de suveniruri. Primele trei nivele de infrastructură care găzduiesc facilităţile tehnice şi zona serviciilor, denumite şi Forum de unde poţi urcă la biblioteca de la etajul 2 şi 3 precum şi la bufetul expres al bibliotecii, sau la muzeu pe scările rulante sau cele fixe, şi cu ajutorul lifturilor de sticlă. La parter există centru poştal, centrul de creaţie, un magazin şi Galeria Copiilor. La etajul 1 există o cafenea şi Galeria de Sud, iar la subsol există săli de spectacole. Şapte nivele de structură sunt din sticlă şi metal, incluzând terasă şi mezanin, unde este concentrată întreaga activitate a centrului. La etajul 4, în cele 33 de săli vizitatorul se poate delecta cu opere de genul audio sau video, proiecţii pe ecrane sau pereţi, filme pe calculatoarele din Centrul Media, sculpturi în metal şi lemn, fotografii şi bineînţeles tablouri şi schiţe de Picasso sau Matisse, printre foarte mulţi alţi artişti. Atelierul marelui maestru român Constantin Brâncuşi este localizat în afară clădirii muzeului propriu-zis şi include conţinutul studioului, împreună cu o colecţie impresionantă de lucrări ale artistului, unelte de lucru şi lucruri personale. Aici se regăsesc o parte din capodoperele artistului, precum "Sărutul", "Muza adormită", "Tors" şi alte mulaje sau schiţe în lucru.

3. Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează personalitatea lui Jacques Cartier. Pe aversul monedei, în interiorul unui cerc periferic continuu, se prezintă bustul lui Jacques Cartier, având în mână un compas și privind spre dreapta având în fața sa un glob pământesc pe care se distinge înscrisul: “CANADA”. În partea dreaptă a bustului este reprezentată nomograma monetăriei statului național francez. La partea de jos, periferoc circular, pe conturul monedei este aplicat înscrisul:” 2011” (anul emiterii monedei). În sectorul circular din stânga și sus sunt aplicate două inscripții: “Jacques Cartier” (numele personajului) pe două rânduri, orizontal, și periferic circular, pe conturul monedie: “GRANDES EXPLORATEURS” (mari exploratori). Pe revers, în centrul unui cerc periferic continuu, se prezintă o corabie și un sector gradat doar pe partea din stânga și sus. Periferic exterior conturului sectorului gradat este aplicată inscripția: “LA GRANDE HERMINE” (numele corăbiei). Deasupra corăbiei este aplicată pe două rânduri orizontale inscripția: “10 EURO” (valoarea monedei), iar în dreapta orizontal, pe un rând sunt înscrise literele majuscule “R și F” (prescurtarea numelui statului francez – Republica Franceză),

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: anul emiterii – 2011, valoarea – 10 euro, forma – rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutatea – 22,22 grame, material compoziție – argint, tiraj – 30000 exemplare și calitatea – proof.

Jacques Cartier (1491 - 1557) a fost un explorator francez important care a călătorit în Noua Lume la bordul navei sale „La Grande Hermine”. El a descoperit Canada și a fost primul care a cartografiat Golful Sfântului Laurențiu. El a întreprins trei voiaje în regiune, primele două în 1534 și 1535 – 1536, la ordinele exprese ale regelui Francisc I, iar a treia expediție în 1541 – 1542. În al treilea voiaj, Jacques Cartier a fost secundul lui Sir Roberval, care a fost încredințat de rege să aducă resurse naturale din Canada. Dar, deoarece Sir Roberval a întârziat cu pregătirile pentru expediție, Jacques Cartier a plecat în lunga expediție singur. Odată ajuns în Canada, Cartier a pornit în căutarea aurului și a diamantelor. A găsit o mulțime de bijuterii înaintea lui Sir Roberval. Cei doi s-au întâlnit în Terra Nova, dar Jacques Cartier nu a ascultat ordinele lui Sir Roberval și a plecat în Franța unde a vrut sa vândă bogățiile aduse. Însă, odată revenit în țară, a descoperit că, din păcate pentru el, nu a adus decât pirite și quartz fără valoare. Pornind de la această întâmplare, a apărut expresia: fals ca diamantele Canadei. După aceea, Jacques Cartier s-a retras din această activitate pentru totdeauna și a murit la Paris.

La Grande Hermine a fost numele corăbiei cu care Jacques Cartier a ajuns în orașul Saint – Pierre pe data 15 iunie 1535, descoperind astfel estuarul râului Saint Lawrence și așezarea Iroquoiană Saint Lawrence din Stadacoma (aproape de orașul actual Quebec City). La Grande Hermine a fost a doua navă folosită de Jacques Cartier atunci când a explorat râul St. Lawrence. O replică de lemn în mărime naturală a navei a fost prezentată la Expo 67 Montreal, unde a servit ca restaurant plutitor. În urma expoziției, replica a fost mutată în orașul Quebecși a fost expusă într-un iaz artificial situat într-un parc al orașului, unde a rămas cel puțin trei decenii; prost întreținută.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx__________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL TIMIȘ

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - Asociația de ciclism Lugoj - 1895

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Lugoj, în limba maghiară Lugos, în limba germană Lugosch, este un municipiu din județul Timiș, care include și satele: Măguri și Tapia, fiind situat în vestul țării, pe malurile răului Timiș. La 59 kilometri depărtare de Timișoara. De-a lungul vremii localitatea a făcut parte din Regatul Ungariei (- 1570), Principatul Transilvaniei (1570 - 1658), Imperiul Otoman (1658 - 1718), Imperiul habsburgic (1718 - 1867), Austro-Ungaria (1867 - 1918) și România (1918 -). Lugojul a fost centrul unui district românesc care și-a păstrat și prin privilegiile și diplomele regilor maghiari autonomia până în secolul al XVI-lea. Prima atestare documentară a cetății Lugoj apare spre sfârșitul secolului al XIII-lea, într-un document păstrat în arhivele din Budapesta, din care reiese că regele Ungariei, Ladislau al IV-lea, a poposit cu armata sa la Lugoj. La recensământul din anul 2011 municipiul Lugoj număra 40361 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 44636 locuitori), dintre care: români – 78,99%, maghiari – 6,81%, romi – 2,29%, ucrainieni – 1,28%, germani – 1,85% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului Lugoj, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 71,66%, romano catolici – 7,62%, reformați – 3,02%, penticostali - 3,64%, greco catolici – 1,83%, baptiști – 2,49% și restul – nedeclarată sau altă religie. Actualmente, în Lugoj sunt înregistrate 1692 de societăți comerciale cu capital privat dar s-au stabilit aici și filiale ale unor concerne industriale, renumite în Europa: Villeroy și Boch - în domeniul ceramicii, Rieker - confecții de încălțăminte, Werzalit - prelucrarea lemnului, Honeywell - sisteme de siguranța vieții, Mondila- obiecte sanitare ceramice (armături, căzi de baie și cabine de duș), Autoliv - sisteme de siguranță a pasagerilor (airbaguri, centuri, volane, senzori ș.a.m.d.). Pe piața de retail, supermarketurile existente sunt operate de concerne naționale și internaționale precum Lidl, Kaufland, Carrefour, Penny Market, Profi, Unicarm și La doi pași. Pe segmentul leisure & DIY există magazinele și reprezentanțele Dedeman, Altex, Flanoc, LEM’S, DM Drogerie Markt, eMAG, etc. Lugojul este străbătut de trei importante rute comerciale: autostrada A1, DN68 către Deva și E70 către București. În ceea ce privește transportul feroviar, gara Lugoj se află pe magistrala CFR 900. Instituțiile de cultură ale orașului sunt: Muzeul de Istorie, Etnografie și Artă Lugoj, Teatrul Municipal „Traian Grozăvescu“ Lugoj, Casa de Cultură a Municipiului Lugoj, Biblioteca Municipală Lugoj,Galeria Pro Arte și Căminele culturale din localitățile Măguri și Tapia. Dintre obiectivele turistice ale orașului enumăr:

Piața I.C.Drăgan - ansamblul arhitectural central
Hanul Poștei - clădirea datează în forma actuală din anul 1726 și adăpostește în prezent sediul protopopiatului ortodox român;
Biserica și fosta mănăstire franciscană, edificată 1733
Biserica “Adormirea Maicii Domnului”, construită întrea nii 1759 – 1766 în stil baroc ctitorie a oberkneazului Gavril Gurean;
Catedrala greco catolică “Coborârea Sfântului Spirit” a Episcopie de Lugoj, realizată în stil neoclasic între anii 1843 – 1854
Turnul fostei Biserici “Sfântul Nicolae”
Mozaicul Sfântul Vasile cel Mare de pe fațada fostei școli de fete, operă a pictorului academic Virgil Simionescu.
Teatrul vechi, construit la 1903
Statuile Coriolan Brediceanu, Traian Grozăvescu, Ion Vidu și Ion Dragalina
Casa scriitorului Ion Popovici Bănățeanu
Casa poetului Victor Vlad Delamarina
Casa tenorului Traian Grozăvescu
Casa compozitorului Ion Vidu
Casa familiei Atanasievici – Bejan

Orașul are două colegii naționale, două grupuri școlare, trei școli și două grădinițe. Enumăr mai jos câteva dintre personalitățile care s-au născut sau a trăit măcar o vreme pe aceste meleaguri:

Eftimie Murgu (1805-1870) - jurist și profesor de filosofie român, om politic, deputat în parlamentul revoluționar maghiar din timpul Revoluției de la 1848
Coriolan Brediceanu – (1849 - 1909) - avocat, politician
Ion Vidu (1863 - 1931) - compozitor și dirijor
Valeriu Braniște (1869 - 1928) - publicist și om politic român, membru de onoare al Academiei Române
Tiberiu Brediceanu (1877 - 1968) - compozitor, folclorist, membru corespondent al Academiei Române, deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia – 1918
Filaret Barbu (1903 - 1984) – compozitor
Iosif Constantin Drăagn (1917 – 2008) - profesor univ. dr., om de afaceri
Aristide Buhoiu (1938 - 2006) - reporter, realizator de televiziune și scriitor
Lavinia Miloșovici (n. 1976) - gimnastă, multiplă campioană mondială și olimpică
Radu Paraschivescu (n. 1960) - prozator, traducător, jurnalist și redactor de carte român;

Expoziția filatelică de tineri

Națională '78 Timioara 18 iunie

Asociația filateliștilor din România - Filiala Timiș

Filatelia poate fi definită ca studiul şi colecţionarea produselor filatelice, în special a timbrelor. Dar filatelia înseamnă mai mult decât o simplă preocupare pentru frumos. Provocare, informaţie, prietenie şi amuzament sunt doar câteva din caracteristicile unuia dintre cele mai populare hobby-uri din lume, filatelia. De peste 150 de ani, colecţionarea timbrelor este una din preocupările familiilor regale, vedetelor de film, celebrităţilor din lumea sportului şi a altor persoane din viaţa publică. Primul timbru din lume a apărut în Marea Britanie şi s-a numit Penny Black.

Filatelia este un hobby foarte personal, iar popularitatea sa este determinată de faptul că este flexibil faţă de necesităţile colecţionarului. Înainte de apariţia mărcii poştale, costurile livrării scrisorilor erau achitate de destinatar. Realizarea primelor mărci poştale a revoluţionat serviciile poştale deoarece funcţia de bază a timbrelor o reprezintă plata în avans a unui serviciu poştal. De-a lungul timpului, această funcţie s-a diversificat, dar se bazează pe acelaşi principiu. Mărcile poştale îndeplinesc trei roluri principale: chitanţă cu o anumită valoare pentru o plată în avans a unui serviciu poştal, mijloc de celebrare şi promovare a patrimoniului naţional şi piesă de colecţie. Dar mai presus de orice, marca poştală este un veritabil ambasador al istoriei, culturii şi civilizaţiei umane, deoarece, forma şi funcţia sa îi conferă libertate de mişcare şi posibilitatea de a transmite informaţii în toate colţurile lumii. Timbrul capătă valoare în ochii privitorului fiind totodată o plăcere pentru ochi, prin frumuseţea desenului, a culorii şi a tehnicii de tipărire dar şi un studiu al istoriei, culturii şi civilizaţiei întregii lumi, deoarece îţi poate dezvălui detalii despre evenimente, persoane şi locuri, dar mai ales drumul parcurs de un plic până la destinaţie.

Optsprezece ani mai târziu, la 15 iulie 1858 a apărut prima emisiune de mărci poştale româneşti intitulată Cap de bour. Emisiunea a fost tipărită în Moldova şi reproduce semnul heraldic de pe stema statului. Prima emisiune de mărci poştale din spaţiul românesc este formată din patru valori: 27, 54, 81 şi 108 parale. Colecţionarea mărcilor poştale a avut un puternic impact in ţara noastră. Acest hobby european a ajuns în spaţiul românesc în jurul anului 1865, în perioada de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza. În acea perioadă, colecţionarii individuali sau comercianţii de tutun vindeau primele noastre mărci poştale: Cap de Bour, Principatele Unite sau Cuza. Nevoia de comunicare între colecţionarii de timbre a dus la organizarea lor în diverse societăţi şi cluburi filatelice, acestea având o activitate intensă, în special la începutul secolului al XX-lea. Astăzi, timbrul reprezintă, alături de drapel, imn, stemă şi monedă unul dintre simbolurile noastre naţionale.

Insigna - Reuniunea de cântări, muzică și ajutorare reciprocă

LYRA - a angajaților din atelierele CFR Timișoara

La data de 10 februarie 1924 s-a întrunit Adunarea generală a angajaților CFR de la depou și atelierele de întreținere și material rulant din Timișoara, ocazie cu care s-a constituit Reuniunea de cântări, muzică și ajutorare reciprocă LYRA a angajaților din atelierele CFR Timișoara. La data de 27 mai 1924 Ministerul Cultelor și Artelor a aprobat statutul Reuniunii. La data de 29 august 1950 Ministerul Justiției a dizolvat Reuniunea prin Decizia 79058 transmițând tot patrimoniul Sindicatului CFR Timișoara. Asociațiile sau societățile mari, sau cu posibiltăți materiale consistente au confecționat mai multe feluri de insigne. Una era insigna de prezentare (protocol) care se acorda probabil gratuit oamenilor de seamă sau merituoși, membrilor de onoare, fondatorilor, colaboratorilor externi și chiar membrilor simpli care o cumpărau pentru susținerea materială a reuniunii. A doua insignă se acorda membrilor activi ai societății, susținători sau aspiranți reuniunii, ea fiind purtată cu ocazia diverselor manifestări. Această insignă avea un aspect mai modest (simplu) în comparație cu cea de protocol. Insigna obișnuită Reuniunea de cântări, muzică și ajutorare reciprocă LYRA a angajaților din atelierele CFR Timișoara prezentată aici este confecționată din metal, fiind înaltă de 5,2 centimetri, lățimea corpului superior este de 3,55 centimetri iar cea corpului inferior (insigna propriu-zisă) este de 2,84 centimetri, insigna cântărind 21 de grame. Insigna a fost executată la un atelier modest, fiind de fapt o tablă ștanțată cu matrița sau patrița. Astfel la partea superioară avem simbolul CFR (roata cu 2 aripi laterale) prevăzută cu inel ce o unește cu corpul propriu-zis al insignei. Pe versoul simbolului CFR este sudat acul de prindere al insignei. Corpul propriu zis al insignei este o liră cu trei corzi. Pe peidestalul lirei se descifrează cu greu inscripția pe trei rânduri (rândul 1 – C.F.R., rândul 2 – LYRA TIMIȘOARA și rândul 3 – 1924 - anul constituirii reuniunii).

Clădirea acestei reuniuni s-a ridicat în perimetrul imobiliar al Căilor Ferate române, a servit pe timpuri ca așezământ cultural și de instruiri, iar după anul 1950 a devenit Casa de cultură a municipiului Timișoara și cinematograf, funcționând și azi ca și Casă de cultură unde se întâlnesc sistematic colecționarii de orice fel (antichități, vechituri, etc.)

Insigna - Schlaraffia Temesia 1389

Schlaraffia a fost o organizaţie publică având ca scop principal promovarea culturii, a artelor, umorului, ştiinţelor şi luminarea membrilor săi. Insignele schlarafe curente, care se acordau membrilor, conferenţiarilor proprii şi invitaţilor la şedinţe erau, de regulă, în număr mare fiind din tablă presată, lustruită, galvanizată, aurită, argintată, brunată etc. şi nu aveau întotdeauna şi sistem de prindere, câteodată doar orificii, găici pentru coaserea pe material textile sau alte materiale ca suport având uneori două corpuri de regulă fără panglici, rareori din metal preţios sau cu email. Toate insignele schlarafe au de regulă reprezentări – semnul adoptat – ca : păsări, animale, plante, construcţii, instrumente de lucru şi uz casnic şi artistic, chiar unele reprezentări imaginare, dar care în mod obligatoriu trebuiaiu să redea superioritatea membrilor grupării. Schlaraffia este o uniune socială, fondată la Praga în anul 1859, care propăvăduia prietenie masculină, umorul și arta în limitele formei tradiționale, cu excluderea totală a politicii. Devizele uniunii au fost: In arte volputas (în latină) și In der Kunst liegt Veergnugen (în germană) ceea ce în românește ar putea însemna aproximativ – Arta este plăcere. Simbolurile uniunii sunt: UHU – bufnița vultur, ce simbolizează înțelepciunea virtutea și umorul; LULU (ludum ludate- tradus Joacă jocul!), care este salutul membrilor folosit ca aprobare sau laudă și ULUL – strigăt de respingere și de reproș. În lumea Schlaraffia se foloșește limba convențională Schlaraffenlatein. Redarea anilor se făcea prin reducere cu 300 pentru a da activității un iz medieval – de vechime. Unitățile locale (localități propriu zise) purtau denumirea de REYCH și erau numerotate în ordinea înființării:

Nr.100 – Timișoara – TEMESIA (1889 – 1939)
Nr.170 – Sibiu – VILLA HERMANNI (1909 - 1939)
Nr.220 – Cluj – CALUDIOPOLIS (1921 - 1941)
Nr.254 – Bistrița – NOSSEN (1925 - 1941)
Nr.259 – București – VILLA BUCURIANA (1926 - 1936)
Nr.290 – Brașov – CORONA (1930 - 1939)

Timişoara situată pe calea de legătură a estului cu vestul, a luat ca exemple sociale, economice, culturale şi umaniste pe cele de cea mai bună calitate şi le-a aplicat în limita posibilităţilor. Schlarafia Temesia este o societate culturală al cărei principiu fundamental are la bază cultivarea tuturor artelor şi a umorului, pe lângă respectarea unor anumite forme. Puteau fi membrii doar bărbaţii într-o etate mai înaintată cu o situaţie socială asigurată şi cu un trecut ireproşabil. Întrunirile artistice se țineau o dată pe săptămână în perioada 01 octombrie – 01 mai, iar în celelalte luni se țineau întruniri amicale. La întruniri era interzis a se discuta chestiuni de politică, naţionalitate şi religie. Cu dosarul numărul 3129 din 1924 al Tribunalului Timiş-Torontal Secţia I, Schlarafia Temesia devine personalitate juridică, fiind înscrisă în registrul persoanelor juridice sub numărul 65 din 09 decembrie 1925. La 26 ianuarie 1939 adunarea generală hotărăşte modificarea denumirii societăţii aceasta devenind : „Societatea culturală națională română Schlaraffia din Timișoara”, cu sediul pe str. Caruso nr.3. Ca urmare a presiunii exercitate de regimul dictatorial, la 26 ianuarie 1940 Adunarea generală extraordinară hotărăşte prin votul secret al celor 22 prezenţi (din totalul de 33 de membri activi) dizolvarea Societăţii Culturale Naţionale Române Schlarafia din Timişoara. Averea societăţii a fost lichidată, achitându-se chiria şi accesoriile către proprietar, nemairămânând nimic şi nici obligaţii către terţi. Insigna postată mai sus este realizată în perioada 1924 – 1939. Piesa cântărește 15,37 grame, este aproape rotundă cu diametrul de 4,85 cm, la care se adaugă o za de 1,05 cm, prinsă în partea superioară a acesteia.

3 ani de la Revoluție - 1992 - Timișoara

Produsul medalistic de mai sus s-a realizat de către fabrica Arădeanca din municipiul Arad, la comanda Asociaţiei Revoluţionarilor din Timişoara cu ocazia trecerii a trei ani de la revoluția din Decembrie 1989. Piesa are următoarele catacteristici tehncie: material – cupru, forma – rotundă, diametru - 32 milimetri și greutatea de 18 grame. În planul central al aversului, în interiorul unui cerc periferic continuu, se află silueta clădirii Operei din Timişoara, flancată de construcţiile din preajmă. În partea de jos a medaliei se află o cunună de lauri. În partea de sus se află înscris cu majuscule TIMIŞOARA, oraşul din care a izbucnit scânteia Revoluţiei din decembrie 1989. În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc periferic continuu se află o cunună de lauri, în centrul ei se află stema judeţului Timiş, sub care este înscris, pe două rânduri curbate, cu litere majuscule: “1992 / 3 ANI DE LA REVOLUŢIE”. În 1989 majoritatea statelor din estul Europei aveau să se debaraseze de comunism – în urma unor ample procese reformatoare în Ungaria şi Polonia, printr-o ,,revoluţie de catifea” în Cehoslovacia, prin înlăturarea paşnică de la conducere a liderilor comunişti (lovituri de stat) în Bulgaria şi RDG sau printr-o revoluţie sângeroasă în România. Revoluţia română din decembrie 1989 a fost declanşată în vederea prăbuşirii regimului lui Nicolae Ceauşescu şi înlocuirea lui cu un regim socialist reformat, după model gorbaciovist. Dar iată o prezentare cronologică a evenimenteleor revoluției anticomuniste românești, fără partipiuri politice, găsită pe net, autor Stela Vasilița, la adresa: http://www.rador.ro/2014/12/12/revolutia-romana-din-decembrie-1989/. Pe data de 14 decembrie 1989, la Iaşi, organizaţia clandestină „Frontul Popular Român” încearcă să organizeze o adunare în Piaţa Unirii, pentru a protesta împotriva regimului lui Nicolae Ceauşescu şi a condiţiilor grele de viaţă. Intervenţia autorităţilor şi a forţelor de ordine, care au blocat zona şi au arestat liderii, a făcut ca acţiunea să eşueze. Pe data de 15 decembrie, la Timişoara, în Piaţa Maria, enoriaşi ai Bisericii Reformate protestează împotriva deciziei de evacuare din locuinţă şi parohie a pastorului László Tökés. Spre miezul nopţii, manifestanţii care protestau au fost împrăştiaţi de organele de Securitate. La Timişoara, încă din 16 decembrie dimineaţa, enoriaşii lui Laszlo Tökés revin în faţa locuinţei acestuia.

Curând li se alătură tot mai mulţi locuitori ai Timişoarei. Demonstraţia capătă accente împotriva regimului totalitar. Se scandează lozinci precum „Jos Ceauşescu!”, „Libertate!”, „Dreptate!”, „Democraţie!”; se cântă „Deşteaptă-te române”. Mulţimea se întoarce într-un număr şi mai mare în Piaţa Maria, unde au loc ciocniri violente cu forţele de miliţie şi securitate şi numeroşi manifestanţi sunt arestaţi. Protestatarii, în număr de câteva mii, se retrag în faţa Catedralei Mitropolitane din Piaţa Operei. Protestul s-a extins, scandându-se „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!” La Bucureşti, generalul Iulian Vlad, şeful DSS, îi convoacă pe toţi şefii de direcţii din subordine şi decide trimiterea unei grupe informativ-operative la Timişoara. Din echipă fac parte generalul Emil Macri – şeful Direcţiei a II-a (Contrainformaţii Economice), col. Filip Teodorescu – adj. al Direcţiei a III-a (Contraspionaj), lt.-col Dan Nicolici – şeful CID (Centrul de Informaţii şi Documentare), lt. col. Glăvan Gheorghe – şef serviciu informativ în USLA etc. Pastorul László Tökés este evacuat cu forţa din locuinţă pe data de 17 decembrie, ora 4.00. Dimineaţa sosesc la Timişoara grupa operativă din DSS condusă de generalul Emil Macri. Generalul Vasile Milea, ministrul apărării, ordonă, pentru descurajarea manifestanţilor timişoreni, organizarea unei demonstraţii de forţă a unităţilor MApN prin centrul oraşului. Patru coloane compuse din peste 550 militari pornesc (ora 10:00) marşul prin oraş, cu drapel şi fanfară. Mii de demonstranţi se îndreaptă spre centrul oraşului scandând lozinci anticeauşiste şi huiduind forţele de intimidare. La ora 13:30 ministrul apărării naţionale ordonă ca armata să intervină în forţă împotriva demonstranţilor timişoreni. Este atacat şi devastat, de către manifestanţi, sediul Comitetului Judeţean al PCR. Protestatarii au aruncat pe fereastră şi au dat foc documentelor partidului, broşurilor de propagandă şi altor simboluri ale puterii comuniste. Este înălţat primul drapel cu gaură la mijloc. La Bucureşti începe, la ora 16:30, şedinţa Consiliului Politic Executiv al CC al PCR în vederea reprimării de către forţele MApN şi MI a demonstranţilor de la Timişoara. La ora 16:38, soseşte la Timişoara Comandamentul special instituit de Nicolae Ceauşescu şi coordonat de Ion Coman – secretarul CC al PCR pe probleme militare – însoţit de o grupă operativă formată din ofiţeri superiori din MApN şi MI. Grupa operativă este condusă de general Ştefan Guşe, şeful Marelui Stat Major, din care mai fac parte generalii Victor Athanasie Stănculescu, Mihai Chiţac, Florea Cârneanu, Constantin Nuţă – şeful Inspectoratului General al Miliţiei, Gheorghe Diaconescu – procuror general adjunct. În jurul orelor 17:00, împotriva demonstranţilor sunt folosite tancuri cu apă şi gaze lacrimogene. Are loc o teleconferinţă cu toţi primii secretari ai Comitetelor judeţene PCR, la care participă şi comandanţii de garnizoane militare. Ceauşescu dă ordinul pentru deschiderea focului împotriva demonstranţilor. La ora 18:00, generalul Ştefan Guşe, şeful Marelui Stat Major şi prim-adjunct al ministrului apărării naţionale, preia conducerea forţelor aparţinând MapN. Începe să se tragă în mulţime. Sunt construite baricade. Acţiunile violente se extind: sunt atacate obiective militare de către persoane care practic n-au nici o legătură cu manifestaţiile. La ora 18:45 Generalul Vasile Milea transmite ordinul „Radu cel Frumos” pentru judeţului Timiş, care presupunea „alarmă de luptă parţială”. Prin urmare, toate efectivele militare primesc armament şi muniţie de război. Pe 18 decembrie, Nicolae Ceauşescu îi convoacă la reşedinţa sa din strada Primăverii pe oamenii cheie ai conducerii de stat (generalul Marin Neagoe, seful Direcţiei a V-a de securitate şi gardă, generalul Vasile Milea, ministrul apărării, Tudor Postelnicu, ministrul de interne şi generalul Iulian Vlad, şeful DSS) şi obţine de la ei promisiunea că va fi deschis focul asupra demonstranţilor. Ceauşescu pleacă apoi (ora 9:30) pentru o vizită oficială de prietenie de 3 zile în Republica Islamică Iran (îi lasă la conducere pe Elena Ceauşescu, Emil Bobu şi Manea Mănescu). La Timişoara s-a decretat legea martială, care interzice populaţiei să circule în grupuri mai mari de două persoane. Sfidând interdicţiile, un grup de 30 de tineri au înaintat spre Catedrala Ortodoxă, fluturând drapele tricolore din care tăiaseră stema comunistă. Alţi 500 de manifestanţi li se alătură, cântând “Deşteaptă-te române!”. S-a tras asupra lor, unii dintre ei au murit, alţii au fost răniţi grav. Generalul Mihai Chiţac a ordonat (la ora 18:30) folosirea grenadelor cu substanţe toxice împotriva demonstranţilor din faţa Catedralei din Timişoara. În faţa Spitalului Judeţean, grupul numeros de cetăţeni care vrea să-şi recupereze morţii este împrăştiat cu grenade lacrimogene (ora 19:15). La morga Spitalului Judeţean, la ora 23:00, sub comanda colonelului Ghircoiaş, începe „Operaţiunea Trandafirul”, de sustragere a cadavrelor (43) şi transportarea lor la Crematoriul Cenuşa de la Bucureşti spre a fi incinerate. În 19 decembrie la Timişoara, marea majoritate a întreprinderilor din oraş îşi încetează activitatea. Muncitorii din întreprinderile “6 Martie”, “Elba”, “Solventul” şi “Azur” declanşează acţiuni de protest. Un angajat de la Uzinele Mecanice din Timişoara porneşte sirena aeriană. A fost semnalul pentru mii de timişoreni să iasă din nou în stradă. Radu Bălan şi Ştefan Guşă au vizitat muncitorii din fabricile timişorene, dar au eşuat în a-i determina să-şi continue munca. La presiunea muncitorilor, generalul Guşă le promite că Armata nu va trage în ei. Manifestanţii scandează „Armata e cu noi!”. Generalul Guşă ordonă trupelor să intre în cazărmi. Pe străzile oraşului, militarii fraternizează cu revoluţionarii. În data de 20 decembrie la Timişoara, 100000 de protestatari au ocupat Piata Operei (astăzi „Piata Victoriei”) şi au început să strige sloganuri anti-guvernamentale: „Noi suntem poporul!”, „Armata e cu noi!”, „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”. În foaierul Operei din Timişoara are loc, la ora 13, constituirea Frontului Democratic Român (FDR). În clădirea Consiliului Judeţean, un Comitet Cetăţenesc redactează primele liste cu revendicări, printre care: destituirea lui Ceauşescu, dizolvarea guvernului, eliberarea arestaţilor, redarea către familii a trupurilor celor ucişi în zilele anterioare, informarea corectă asupra evenimentelor de la Timişoara, alegeri libere. Revendicările sunt înaintate primului-ministru Constantin Dăscălescu şi lui Emil Bobu, sosiţi la Timişoara (ora 14.30) din ordinul Elenei Ceauşescu; Sub presiunea mulţimii, o parte a revendicărilor sunt acceptate (au fost eliberaţi majoritatea deţinuţilor arestaţi în zilele precedente), la celelalte se promite că va răspunde Ceauşescu personal. Pe baza listelor de revendicări, seara este elaborată Proclamaţia FDR, primul program al Revoluţiei Române. După-amiaza şi seara manifestaţiile se extind şi în alte localităţi din judeţul Timiş: Lugoj, Jimbolia, Sânnicolaul Mare, Deta. Reîntors din Iran Nicolae Ceauşescu ţine o teleconferinţă cu prim-secretarii în care afirmă că situaţia din Timişoara se datorează intervenţiei străine (SUA, URSS şi Ungariei). La ora 19:00 Nicolae Ceauşescu se adresează populaţiei, prin intermediul Televiziunii, şi condamnă manifestaţiile de la Timişoara. El aprobă decretul privind instituirea stării de necesitate pe întreg teritoriul judeţului Timiş, care intră în vigoare de la ora 23:00. Victor Stănculescu este numit de Ion Coman comandant militar al Garnizoanei Timişoara. Aproape de miezul nopţii, Nicolae Ceauşescu convoacă la sediul CC al PCR din Bucureşti pe reprezentanţii ambasadei URSS pentru a le cere retragerea agenţilor sovietici din Timişoara. În noaptea de 20 spre 21 decembrie muncitori din Craiova, Calafat, Băileşti şi Caracal au fost îmbrăcaţi în uniforme de gărzi patriotice, înarmaţi cu bâte şi trimişi cu trenuri speciale spre Timişoara spre a înăbuşi revolta. Ajunşi acolo şi înţelegând despre ce este vorba, aceştia au fraternizat cu timişorenii. În ziua de 21 decembrie, la Timişoara, la ora 9:00, din balconul Operei se citeşte Proclamaţia Frontului Democrat Român. La Bucureşti, în Piaţa Republicii, la ora 12:00 începe mitingul cerut de Ceauşescu cu scopul de a înfiera tulburările de la Timişoara şi de a vorbi despre nevoia imperativă de a apăra ţara de atentatele cercurilor străine la integritatea şi independenţa ei. La puţin timp după ce ia cuvântul, Ceauşescu este huiduit din mulţime. Transmisia radio-tv este întreruptă. Oamenii s-au regrupat în Piaţa Universităţii. Întreg centrul Bucureştiului, de la Piaţa Unirii la Romană şi până la Piaţa Rosetti, a fost ocupat de manifestanţi. În jurul orei 17:00 mureau primii oameni în apropierea Sălii Dalles. În zona Hotelului Intercontinental se ridică o baricadă în faţa Restaurantului Dunărea (ora 22:00).

Militarii pornesc acţiunea de înlăturare a baricadei cu tancuri şi de reprimare în forţă a demonstranţilor. Soldaţii aveau ordin să tragă. În noaptea dintre 21 şi 22 decembrie, 49 de oameni au murit, 463 au fost răniţi, iar 1245 au fost arestaţi, torturaţi şi bătuţi la Jilava. De asemenea, au loc manifestaţii la Arad, Sibiu şi Târgu Mureş, Braşov, Cluj, Reşiţa, Făgăraş etc. Pe 22 decembrie dimineaţa, la primele ore, mari coloane de manifestanţi provenind de la principalele întreprinderi ale Bucureştiului se îndreaptă spre centrul oraşului. Înaintarea lor este oprită de baraje formate din trupe de miliţie, securitate şi armată în apropierea sediului CC al PCR. Nicolae Ceauşescu organizează o şedinţă cu câţiva generali, în timpul căreia îl acuză pe generalul Milea de trădare, care, mai târziu, este găsit împuşcat. Generalul Victor Atanasie Stănculescu este numit ministru al apărării naţionale, în locul lui Milea şi dă ordin tuturor unităţilor militare aflate în Bucureşti să se retragă în cazărmi. Radioul şi Televiziunea transmit un comunicat prin care anunţă sinuciderea „trădătorului Milea”, precum şi instituirea stării de necesitate pe teritoriul României. În faţa celor peste 100.000 de demonstranţi din faţa Comitetului Central, Nicolae Ceauşescu mai încearcă să vorbească mulţimii de la balconul clădirii. Se scandează lozinci anti-ceauşiste, iar acesta este huiduit. Manifestanţii ocupă Piaţa Palatului şi forţează intrarea Comitetului Central. În jurul orei 12:06, soţii Ceauşescu părăsesc clădirea Comitetului Central cu un elicopter. În jurul orelor 15:00 sunt arestaţi lângă Târgovişte, iar la ora 18:30 cuplul prezidenţial ajunge în unitatea militară 01417 din Târgovişte, unde vor rămâne sub pază militară până la judecarea şi execuţia lor. Sediile Radioului şi cel al Televiziunii sunt ocupate de manifestanţi. Radioul transmite în direct evenimentele. Televiziunea s-a transformat în canalul de comunicare al revoluţionarilor. Între orele 14:15 şi 16:00, unităţi ale armatei sunt trimise să asigure paza unor obiective importante din Capitală: Televiziunea Română, Casa Scânteii, sediul Comitetului Central, Banca Naţională, Radiodifuziunea Română, Palatul Telefoanelor, alte instituţii şi unităţi de interes strategic. Conform ordinelor primite, blindatele arborează tricolorul, iar militarii poartă brasarde tricolore. La ora 19:30, la Televiziune se anunţă arestarea soţilor Ceauşescu, iar după ora 23 este citit de Ion Iliescu la Radio şi Televiziune un ”Comunicat către ţară” – Proclamaţia Consiliului Frontului Salvării Naţionale, primul document al Revoluţiei Române. La Bucureşti, după orele 18:00 şi în tot cursul nopţii de 22 spre 23 decembrie unităţi militare şi alte obiective strategice (Televiziunea, sediul Comitetului Central, unitatea militară care păzea Palatul Primăverii etc) sunt atacate de grupuri diversioniste, înregistrându-se numeroşi morţi şi răniţi. În schimbul de focuri din Piaţa Republicii, trăgându-se din clădirea fostului Palat Regal ce adăpostea Muzeul de Artă spre clădirea CC al PCR şi asupra mulţimii din piaţă, este incendiată clădirea Bibliotecii Centrale Universitare şi distrusă o parte a Palatului Regal. Pe data de 23 decembrie dimineaţa, soldaţi în termen şi ofiţeri de la o unitate militară din Câmpina au fost trimişi, îmbarcaţi în trei autobuze, să apere Aeroportul Internaţional Otopeni unde au fost omorâţi, acţiunea soldându-se cu 39 de morţi şi numeroşi răniţi. La Bucureşti, seara, şapte ofiţeri şi subofiţeri, între care şi col. Gheorghe Trosca, şeful statului-major al Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă, sunt ucişi într-un schimb de focuri cu militarii care apărau sediul MApN. Membrii USLA fuseseră trimişi de generalul Nicolae Militaru, ministrul apărării, la sediul ministerului pentru a întări dispozitivul de apărare. Elicopterul care-i aducea în Bucureşti, în stare de arest, pe generalii Constantin Nuţă, adjunct al ministrului de interne şi şef al IGM şi Velicu Mihalea, adjunct al şefului IGM, este doborât. La Timişoara, sute de mii de oameni sărbătoresc în centrul oraşului căderea lui Ceauşescu. Continuă atacurile asupra obiectivelor apărate de armată. În ziua de 24 decembrie la Bucureşti tancuri, TAB-uri, soldaţi patrulau pe străzi. În zonele centrale ale oraşului, la Universitate, Piaţa Victoriei sau Gara de Nord, încă se trăgea şi se duceau lupte oarbe între presupuşii „terorişti”, militari şi revoluţionari.

Consiliul Frontului Salvării Naţionale proclamă Victoria Revoluţiei şi anunţă încetarea completă şi imediată a focului pe tot teritoriul ţării. Armata este declarată singura instituţie a statului care poate deţine arme de foc, persoanele care intraseră în posesia unor arme urmând să le predea până la 25 decembrie la ora 17:00. Ion Iliescu semnează decretul de înfiinţare a „Tribunal Militar Excepţional”, care urma să-i judece pe Nicolae şi Elena Ceauşescu. În dimineața zilei de 25 decembrie, la radio şi televiziune sunt transmise colinde şi, în direct, pentru prima dată, slujba de Crăciun de la Catedrala Patriarhală.Procesul soţilor Elena şi Nicolae Ceauşescu a început la ora 13:20 şi s-a terminat în jurul orei 14:40, în garnizoana 01417 din Târgovişte. Soţii Ceauşescu au fost condamnaţi la moarte şi le-a fost confiscată averea. Sentinţa a fost executată în jurul orei 14:50. La scurt timp după execuţie, pe postul naţional de televiziune s-a citit comunicatul privind execuţia soţilor Ceauşescu. Ostilităţile „teroriştilor” încetează aproape în totalitate. Numărul victimelor revoluţiei a fost de 1142 decedaţi şi 3138 răniţi (conform evidenţelor din anul 2005 întocmite de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor), dar s-a estimat de către procurorii militari care au anchetat cazul revoluţiei că numărul lor ar putea fi sensibil mai mare decât cifrele cunoscute oficial. La 25 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989 multe întrebări au rămas neelucidate pe deplin. Evenimentele au început ca o revoltă spontană sau au fost provocate de forţe (interne/externe?) care urmăreau înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu de la putere? A fost o revoluţie sau o lovitură de stat? A fost un atac terorist provocat de agenturile străine? Cum se explică numărul mare de victime ucise cu gloanţe ţintite direct în cap? Dar faptul că răniţi superficial au murit în mod suspect la spital? România a fost supusă unui război electronic? Generalul Milea s-a sinucis sau a fost asasinat? Generalii Guşe şi Stănculescu sunt eroi sau criminali? De ce parte a baricadei a acţionat misteriosul general Vlad, fostul şef al Securităţii? De ce mulţi din cei care ştiau adevărul despre anumite evenimente au dispărut? Etc

Opera Națională Română Timișoara este o companie națională de operă, operetă și balet, instituție publică cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Culturii și Cultelor din România. Această instituție de cultură a fost înființată prin Decretul regal nr.254, din 30 martie 1946. Clădirea a fost începută în 1871, după planurile arhitecților vienezi Helmer și Fellner, și a fost terminată în 1875. Reprezentațiile inaugurale au avut loc la 22 septembrie 1875 (în limba maghiară) și la 25 septembrie 1875 (în limba germană). Două incendii au devastat de-a lungul timpului clădirea. Primul incendiu s-a produs în 1880, iar clădirea a fost restaurată până în 1882 în stilul original, „Renaissance”. Al doilea incendiu a avut loc în 1920 și în urma sa au rămas intacte doar aripile laterale, fațada trebuind să fie refăcută. Arhitectul Duiliu Marcu, care avea să construiască Palatul Victoria din București, a refăcut fațada și sala de spectacole în stilul neobizantin caracteristic acelui timp. În această clădire își desfășoară activitatea patru instituții de artă: Opera Română, Teatrul Național „Mihai Eminescu”, Teatrul German de Stat și Teatrul Maghiar.

Municipiul Timișoara (în graiul bănățean Cimișoara, în germană Temeschwar, alternativ Temeschburg sau Temeswar, în maghiară Temesvár, în sârbă Темишвар/ Temišvar, în limba bulgarilor bănățeni Timišvár; în traducere (limba maghiară): „Cetatea de pe Timiș”) este reședința și cel mai mare oraș al județului Timiș din regiunea istorică Banat, vestul României. În anul 2010, având 303708 locuitori, era al treilea oraș, ca număr de locuitori, din România. Numele localității vine de la râul Timiș (trecând actualmente la sud de municipiu), numit de romani în antichitate Tibisis sau Tibiscus. Începând din anul 553 teritoriul actual al Timișoarei a fost timp de două secole sub dominație avara. Aceștia au construit pe ruinele fostei fortărețe romane Zambara o nouă așezare cu numele de Beguey, poziționată strategic intre râurile Timiș si Bega (Tisa). După avari teritoriul a fost invadat de pecenegi, cumani, bulgari, valahi și apoi maghiari. Fortăreața Timișoara a fost foarte probabil construita în secolul al X-lea, în stil avar, înconjurată de un canal cu apă, fiind situata pe locul actual al Operei. După invaziile tătare și distrugerea completă din 1241, regele maghiar Bèla al IV-lea a colonizat zona cu germani, care au reclădit cetatea. Prima atestare documentară a localității Timișoara este destul de controversată, aceasta fiind plasată de specialiști în anii 1212 sau 1266. În anul 1175 este menționat comitatul Timiș, dar sursele nu menționează care este centrul economic și administrativ al acestuia. Deasupra am postat stemele veche, interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Timișoara, iar dedesubt pozele câtorva inconfundabile monumente de cultură și arhitectură din frumosul oraș de pe Bega, din vremuri diferite.

Palatul episcopal sârbesc

Biserica romano-catolică Fabric

Biserica romano catolică Fabric

Cazinoul Delvideki - Iosefin

Fabrica Turul

Castelul huniazilor

Cazarma de pompieri

Palatul Bega

Palatul vechi Mercy

Palatul Weisz

Palatul Loffler

Palatul Dauerbach

Palatul Szechenyi

Palatul Ancora

Palatul Karl Kuncz

Județul Timiș este situat în vestul țării, în regiunea istorică Banat, România. Numele său provine de la râul Timiș care îl traversează. Județul se întinde pe o suprafață de 8697 kilometri pătrați, fiind cel mai mare din țară, numără aproximativ 660000 de locuitori și are reședința în municipiul Timișoara. Din punct de vedere administrativ județul se compune din 2 municipii - Timișoara și Lugoj, 8 orașe - Sânnicolaul Mare, Jimbolia, Buziaș, Făget, Deta, Gătaia, Recaș, Ceacova și 89 de comune. Deasupra am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Timiș, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură ale județului, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate. .