Epaminonda's Blog.....: MINUNI ALE ARHITECTURII MONDIALE 43

1. Taj Mahal este un monument situat în orașul Agra din India. A fost construit de împăratul Shah Jahan în perioada 1630 – 1653, drept mausoleu pentru soția sa, Mumtaz Mahal, care a decedat la nașterea celui de-al paisprezecelea copil. Din anul 1983 mausoleul a fost inclus în patrimoniul mondial UNESCO și rămâne și până astăzi printre cele mai vizitate și faimoase monumente din lume.

Se spune că 20 de mii de oameni au muncit la construirea sa. Materialele erau aduse din întreaga Indie și din alte zone ale Asiei cu ajutorul unei "flote" de 1000 de elefanți. Proiectat de arhitectul iranian Ustad Isa, Taj Mahal-ul a devenit "simbolul dragostei eterne". Clădirea "răsare" din peisajul roscat, așezată fiind pe o terasă de marmură albă care pune în evidență uriașul dom și cele patru minarete. Ansamblul închide în interior o grădină deosebit de frumoasă cu fântâni arteziene iar aleea principală, care pornește de la intrarea impozantă, este străjuită de arbori ornamentali. Înăuntrul domului se află sicriul împărătesei încrustat cu pietre prețioase. Atât de strălucitoare sunt interioarele incât au fost descrise ca fiind "proiectate de uriași și finisate de bijutieri". Singurul obiect asimetric din interiorul domului este sicriul împăratului care a fost construit alături de cel a reginei, 35 de ani mai târziu. Aceeași marmură este întâlnita și in camera mortuară, care prezintă sculpturi cu modele florale. Cu toate că este un mormânt, este adevărat - deosebit, plutește între cer și pământ cu formele lui simetrice perfecte și cu grădinile din jur reflectându-se în oglinda lacului împrejmuitor. În fața acestor minuni, turiștii rămân realmente gură cască. Monument al dragostei trainice, Taj Mahal-ul are multe locuri ce se ascund ochilor vizitatorilor grăbiți. Baza rectangulară a clădirii este ea însăși un simbol. Poarta principală se aseamănă unui văl, pe care femeile Indiei îl poartă în noaptea nunții. Culorile ansamblului se schimbă de la oră la oră și de la anotimp la anotimp așa incât Taj Mahal-ul și mormântul pe care îl găzduiește nu sunt niciodată la fel. Taj Mahal-ul este creat in stil islamic, putandu-se observa o puternica amprenta spirituala in arhitectura sa. Domul principal, inconjurat de cele 4 minarete, sugereaza imaginea tronului lui Allah, descris ca o mare perla, sustinuta de pilastri. Stilurile artistice ale monumentului reunesc influente hindi cu elemente persane, maure, mongole sau islamice, dand stilului arhitectonic un mare rafinament, care este dat si de stilul simetric, prezent in aproape orice element. In dom se gasesc doua sali, asezate una sub alta, care contin sarcofage pentru imparat si imparateasa, sarcofagele din marmura alba, aflate in sala superioara, sunt doar de decor, pe cand cele de jos sunt adevaratele morminte ale celor doi imparati, salile au o acustica foarte buna, astfel ca o simpla soapta se aude pana in cel mai indepartat colt al incaperii. Singurul obiect asimetric din interiorul domului este sicriul imparatului care a fost construit alaturi de cel a reginei, 35 de ani mai tarziu.Taj Mahal-ul strălucește ca o bijuterie în lumina lunii, captată de nenumăratele pietre prețioase încrustate în marmură. La răsărit întreg ansamblul pare roz, iar seara alb-galbui. Schimbarea culorilor se spune că este simbolul stării de spirit a femeilor.

In vremurile de demult, existau aici uși de argint, iar în interior era amplasat un grilaj de aur masiv și o textura de perle direct pe lespedea funerară. Acestea au fost furate. Clădirea este situată într-un decor natural și comunică cu exteriorul printr-o poartă înaltă și masivă, care este simbolul clar al intrării în paradis. Aceasta era fabricată din argint masiv și nituită cu cuie de argint, însa, din cauză că era foarte grea, s-a scufundat. A fost înlocuită cu una din alama, mult mai ușoară. Taj Mahal-ul se schimbă din cauza poluării. Acesta își schimbă culoarea în galben, din cauza poluării, în pofida restricțiilor impuse activităților industriale și circulației rutiere. Pentru conservarea monumentului, Curtea Supremă indiană a ordonat în urmă cu zece ani închiderea sau mutarea turnătoriilor, cărămidăriilor și sticlăriilor din apropierea Taj Mahal-ului, situat la Agra, în nordul țării. Numai vehiculele electrice sunt autorizate în apropierea mormântului, iar calitatea aerului este măsurată regulat.
2. Colosseumul este un monument istoric situat în centrul capitalei italiene – Roma, vizitat de numeroși turiști din toată lumea. El este probabil cea mai impresionantă clădire-ruină a Imperiului Roman.

Colosseumul era cea mai mare construcție a vremurilor sale și astăzi este cel mai mare amfiteatru antic care poate fi vizitat in Italia. Colosseumul este situat la est de Forumul Roman. Construcția a început sub conducerea împăratului Vespasian în anul 72 d. Hr. și a fost finalizată în anul 80 d.Hr. sub conducerea succesorului său și moștenitorul Titus. Alte modificări au fost făcute în timpul domniei lui Domitian (81-96). Acești trei împărați sunt cunoscuți sub numele de dinastia Flaviană, iar amfiteatrul a fost numit în limba latină pentru asocierea cu numele de familie (Flavius). S-a estimat că acest edificiu ar fi putut asigura în vremurile bune aproape 80000 de spectatori.Cu o audiență medie de aproximativ 65000 persoane, edificiul a fost folosit pentru concursuri cu gladiatori și spectacole publice, cum ar fi bătălii maritime pentru o scurtă perioadă de timp, când hipogeumul a fost în curând completat cu mecanisme de susținere a celorlalte activități, vânători de animale, execuții, reînnoiri ale unor bătălii celebre și drame bazate pe mitologia clasică. Clădirea a încetat să fie folosită pentru divertisment în epoca medievală timpurie. Mai târziu a fost refolosită în astfel de scopuri, cum ar fi locuințe, ateliere, cartiere pentru o ordine religioasă, o cetate, o carieră și un altar creștin. Deși a fost ruinat parțial din cauza pagubelor provocate de cutremure și hoți de piatră, Colosseum este încă un simbol al Romei Imperiale și este listat ca una dintre cele șapte minuni ale lumii. În clădire prizonierii din războaie erau puși să lupte între ei sau cu animale sălbatice. Intre anii 80-400 e.n. se estimează că și-au pierdut viața în Colosseum în jur de 300000 oameni, alături de peste 1 milion de animale. Edificiul avea forma unei elipse cu axa mare de 186 metri, axa mică de 150 metri o înălțime de 55 metri. Fundația pe care a fost construit are 12 metri grosime. Arena centrală este ovală, având 86 metri lungime și 156 metri lățime, înconjurată de un zid de 4,5 metri înălțime, care se ridică până la nivelul primelor rânduri pentru spectatori. Se estimează că zidul exterior era construit din 100000 m³ de travertin, nu zidit cu mortar, ci fixat cu scoabe de fier. Ansamblul structurii a suferit pagube însemnate în decursul veacurilor, prin prăbușirea unor părți mari, în urma unor cutremure. S-a păstrat partea de nord a zidului de incintă. În secolul al XIX-lea au fost adăugate la extremitățile sale rampe de cărămidă pentru a-l consolida. Restul exteriorului actual al Colosseumului este de fapt zidul interior de la origine. Partea păstrată a zidului exterior al fațadei monumentale se compune din trei niveluri de arcade suprapuse, având deasupra o platformă pe care se înalță un atic foarte înalt, prevăzut cu ferestre la intervale regulate. Arcadele sunt încadrate de semi-coloane dorice, ionice și corintice, în timp ce aticul este împodobit cu pilaștri

corintici.

Fiecare arc de la al doilea și al treilea etaj era ornat cu statui, probabil reprezentând divinități și alte personaje ale mitologiei greco-romane. În jurul părții de sus a aticului se aflau 240 de catarge dispuse în corbel. Acestea susțineau un acoperiș mare, retractabil, cunoscut sub numele de velarium, care ferea spectatorii de arșița soarelui sau de ploaie. Era o pânză foarte mare, susținută de o plasă din frânghii, cu o gaură în mijloc. Acoperea două treimi din arenă, în pantă către centru, pentru a capta vântul și a-l dirija către spectatori.
Capacitatea enormă a Colosseumului necesita un sistem de acces și de evacuare eficient, pentru care arhitecții au conceput soluții similare celor care există la stadioanele moderne. La parter existau 80 de intrări, dintre care 76 erau destinate spectatorilor de rând. Fiecare intrare era numerotată, precum și fiecare scară. Nordul intrării principale era rezervat împăratului și apropiaților săi, pe când celelalte trei intrări axiale erau destinate elitei. Cele patru intrări axiale erau bogat decorate cu picturi și reliefuri din stuc, dintre care s-au păstrat unele fragmente. Un mare număr de intrări a dispărut prin prăbușirea zidului exterior, dar intrările XXIII la LIV mai există încă.
3. Noua Biblioteca din Alexandria, denumire alternativă Bibliotheca Alexandrina, este o mare bibliotecă și centru cultural din orașul egiptean Alexandria, situată chiar pe malul Mării Mediterane, aproape de locul în care se afla odinioară biblioteca veche.

S-a dorit ca această grandioasă instituție de cultură să fie continuatoarea vechii Biblioteci din Alexandria care s-a pierdut în antichitate și o încercare de a reaprinde ceva din strălucirea pe care a reprezentat-o acest centru de studiu și erudiție anterior. Ideea revigorării vechii biblioteci datează din 1974, când un comitet înființat de Universitatea Alexandria a ales un teren pentru noua sa bibliotecă. Lucrările de construcție au început în 1995 și, după ce s-au cheltuit aproximativ 220 de milioane de dolari SUA, complexul a fost inaugurat oficial la 16 octombrie 2002. Locatia Bibliotecii este pe Promenada Mării Mediterane de unde se poate admira marea si golful pana la Castelul Qaitbey. In fata Bibliotecii este o platfoma cu apa din care constructia apare ca un disc urias. Pe peretii Bibliotecii veti gasi litere din albetul tuturor tarilor, atat limbile moderne cat si cele vechi, de la A.B.C pana la heroglife si litere chinezesti. Langa Biblioteca se afla un glob imens care pe timpul noptii este luminat de becuri albastre, acesta este Planetariul, unde se fac proiectii 3D. In fata Planetariului este o platforma pe unde se poate circula dar care se transforma frecvent in scena a “Teatrului in aer liber”. Tot pe aceeasi portiune din fata Planetariului se afla statuia bustului lui Alexandru Cel Mare si alte cateva opere de arta moderna ale tinerilor artisti. În 2010, biblioteca a primit o donație de 500000 de cărți de la Biblioteca națională a Franței. Cadoul face din Bibliotheca Alexandrina cea de-a șasea cea mai mare bibliotecă francofonă din lume. Complexul găzduiește și un centru de conferințe, biblioteci specializate pentru hărți, multimedia, nevăzători și deficienți de vedere, tineri și pentru copii; patru muzee; patru galerii de artă pentru expoziții temporare; 15 expoziții permanente; un planetariu și un laborator de restaurare a manuscriselor. Un concurs de proiectare arhitecturală a fost organizat de UNESCO în anul 1988 pentru a alege un design demn de sit și de patrimoniul său. Competiția a fost câștigată de biroul norvegian de arhitectură Snoheta, asociat cu arhitectul austriac Christoph Kapeller și arhitectul egiptean Ihab El Habbak, din mai mult de 1400 de participanți. Această echipă arhitecturală era formată din zece membri reprezentând șase țări. În plus, UNESCO a creat o Comisie internațională pentru Bibliotheca Alexandrina, formată din reprezentanți la nivel înalt din 18 țări și organizații diverse. Având în vedere implicarea UNESCO și investițiile comunității internaționale, acest proiect și-a îndeplinit misiunea de a „juca un important rol educațional, cultural și științific în întreaga regiune”. Bibliotheca Alexandrina este trilingvă, conținând cărți în limbile arabă clasică, engleză și francează. Dimensiunile proiectului sunt vaste: biblioteca are 11 etaje și spațiu pentru 8 milioane de cărți sala principală de lectură acoperind 20000 de metri pătrați pe unsprezece niveluri în cascadă. Arhitectura bibliotecii este puternic novatoare. Sala principală de lectură are un acoperiș din sticlă, înclinat spre mare ca un cadran solar cu diametrul de 160 metri. Pereții sunt din granit gri de Aswan, sculptat cu personaje din 120 de scrieri. Pentru colecțiile bibliotecii spaniolii au donat documente care detaliau perioada lor de conducere maură, francezii au donat documente referitoare la construirea Canalului Suez, suedezii au donat colecții de cărți ale laureaților Premiului Nobel pentru literatură din anul 1901 până în prezent și tot așa și alte state au făcut donații de carte foarte interesante.

Misiunea bibliotecii este să fie un centru de excelență în producția și diseminarea cunoștințelor și să fie un loc de dialog, învățare și înțelegere între culturi și popoare. Ea găzduiește târguri de carte, lansări de carte, ceremonii, cinema, concursuri, concerte, conferințe, cursuri educaționale, expoziții, festivaluri, forumuri, prelegeri, întâlniri, spectacole, prezentări, activități de lectură, mese rotunde, seminarii, spectacole, teatru, cursuri de formare, conferințe video și ateliere pentru adulți, copii, tineri și comunitatea academică. În cadrul bibliotecii se disting trei muzee: Muzeul antichităților (1316 artefacte ce oferă o privire asupra istoriei egiptene de la epoca faraonică până la civilizațiile romane înainte de apariția islamului în Egipt. Colecția include antichități subacvatice din fundul Mării Mediterane, lângă portul de est și Golful Abukir), Muzeul manuscriselor (care conține cea mai mare colecție de manuscrise digitale din lume) și Muzeul Sadat (care conține multe lucruri personale ale președintelui egiptean Anwar Al Sadat).Critica bibliotecii vine în principal din trei unghiuri. Mulți susțin că biblioteca este un elefant alb imposibil de susținut de Egiptul modern și servește ca un proiect de vanitate pentru guvernul egiptean. Mai mult decât atât, există temeri că cenzura, de multă vreme a pierderii mediului academic egiptean, ar afecta colecția bibliotecii. În plus, arhitectura elaborată a clădirii (care imită un Soare răsărit) i-a supărat pe unii care cred că s-au cheltuit prea mulți bani pentru construcție, în detrimentul fondării de colecții. Biletul de intrare se cumpara de la ghiseurile aflate in afara bibliotecii și costa 4 lire pentru egipteni si rezidenti si 10 lire pentru turisti; studenti, handicapati si pensionari egipteni 2 lire si turisti 5 lire; copii si elevi egipteni 1 lira si turisti 5 lire. Turul cu ghid durează între 30 și 45 de minute iar explicațiile pot fi ascultate în limbile araba, engleza, franceza, italiana si spaniola.

xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

O EPIGRAMĂ PROPRIE

________xxx________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL ARAD

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Aradul și Marea Unire - 75 de ani 1 decembrie 1918 - 1993

Dreptate prin unire și credință

La 1 decembrie 1918 Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 delegaţi şi sprijinită de peste 100000 de persoane adunate la eveniment din toate colţurile Ardealului şi Banatului, a adoptat o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor din Transilvania şi întreg Banatul cu România. Ziua de 1 decembrie 1918 marchează bilanţul luptei pentru întregirea statală, care vine să încununeze precedentele acţiuni ale fraţilor din Basarabia 27 martie 1918 şi Bucovina 28 noiembrie 1918. Poporul român a valorificat conjunctura internaţională creată în urma primului război mondial şi a ştiut să se afirme în contextul mişcării de eliberare a popoarelor şi al victoriei principiului naţionalităţilor în Europa.

Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională proclama: deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare, egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională, înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic, desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti, reforma agrară radicală precum și aceleaşi drepturi şi avantaje muncitorilor români ca şi muncitorilor din statele europene dezvoltate. Legea Unirii a fost ratificată prin decretul lege nr. 3631 din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I şi votată în unanimitate de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 29 decembrie 1919.

Palatul Administrativ din Arad este o clădire construită între anii 1872-1875, cu statut de monument istoric, care astăzi adăpostește Primăria municipiului. Clădirea reprezintă una dintre operele semnificative ale arhitecturii eclectice din Arad. Fațadele regulate sunt ritmate și decorate de elemente clasiciste, iar rezalitul central al fațadei principale are bogate referințe neorenascentiste. Stilul clădirii îmbină neorenascentismul flamand cu stilul primăriilor medievale târzii. Planul clădirii este în formă de "U", cu un turn central înalt de 54 m iar orologiul din turn, adus din Elveția, în anul 1878, are un mecanism care la oră fixă cânta cu ani în urmă Oda Bucuriei de Ludwig van Beethoven. Edificiul impozant al noii primării a fost proiectat de arhitectu pestan Odon Lechner, câștigătorul unui concurs la care au participat 17 arhitecți. Terenul de 1200 de stânjeni pătrați (4320 mp), pe care urma să fie amplasat edificiul aparținuse Oficiului Salin (Sărăriei). Pe locul viitoarei primării era capătul piaței principale, în prelungirea căreia se desfășura târgul zilnic de pe strada principală. Din cauza refluxului economic european de după anul de criză 1873, noua construcție a fost executată la parametri reduși față de proiectul inițial (al lui Lechner), cu concursul firmei arădeanului Francisc Pekar. Bijuterie arhitectonică, de plan patrulater, în forma literei "U", clădirea reflecta posibilitățile și, totodată, voința cetățenilor de a ține pasul cu modernizarea europeană. Turnul central, înalt de 54 m, estompa cele patru turnuri pavilionare de la cele patru extremități. Orologiul din treimea superioară a turnului, adus din țara cantoanelor, are câte un cadran pe fiecare latură. Clopotul său a funcționat aproape un secol, marcând jumătățile de oră. După 1989 acesta a fost complet renovat, iar odată cu aderarea României la Uniunea Europeană melodia cântată la ore fixe a fost schimbată în Imnul Europei. De la înălțimea balconului din turnul patrulater pot fi admirate rondourile vegetale decorative dinspre bulevard care flanchează piațeta de marmură. Compoziția decorativă a acesteia a fost concepută de arhitectul arădean Miloș Cristea, în deceniul al nouălea al secolului XX. Singura modificare de la fațada principală a constituit-o decorarea frontonului de la baza turnului principal (succesiunea, în timp, a stemelor orașului: după 1875, după primul război mondial, după anul 1968 și după anul 1989). Cele 90 de încăperi inițiale, cu destinația de birouri, erau ocupate de 167 de funcționari administrativi. La etaj, se află sala mare, cu balcon, în care se adunau cei aproape 200 de deputați municipali. La același nivel, în cele patru colțuri ale clădirii, se aflaseră inițial patru săli de ședințe pentru cele 31 de comitete de specialitate. Cele două scări secundare, de marmură roșie de Moneasa, pentru acces la etaj, dispuse simetric față de fațada principală, n-au suferit modificări. Doar treptele și pavimentul holurilor au fost înnoite. Feroneria, realizată în manieră eclectică, a celor trei scări de acces la etaj n-a suferit modificări. Ferestrele acestui hol spațios au fost în mod fericit înlocuite cu vitraliile realizate de artistul plastic arădean, de renume internațional, Sever Frențiu în deceniul șapte al secolului trecut. Policromia lor, ilustrând tema „timpul”, prin două cicluri, cel al anotimpurilor și cel al lunilor anului, se încadrează în maniera modernă a arhitecturii de interior. Celor patru mari porți de lemn sculptat, menținute ca atare până în zilele noastre, li s-a redat aspectul inițial la finele secolului trecut. Geamurile holului au vitralii reprezentând anotimpuri, figurate alegoric. Piața din fața clădirii, în amintirea evenimentelor petrecute în decembrie 1989, a fost denumită Piața Revoluției iar în centrul pieței a fost ridicat un monument în memoria eroilor căzuți în timpul Revoluției.

Insigna - Păuliș 40 ani 1944 - 1984

Păuliș, în limba maghiară - Ópálos, în limba germană – Paulisch, este o comună din județul Arad, care include și satele: Barațca, Cladova și Sâmbăteni. Primele atestări documentare în care este menționată localitatea Păuliș apar în prima jumătatea a secolului al XIV-lea, în anul 1333, când în registrele dijmelor papale apare sub numele de Paululese, iar în anul 1334 , sub denumirea de Sacerdos de Paulese sau Sacerdos de Paululese, după numele ordinului călugărilor Paulini din Cetatea Cladova. Comuna este situată în vestul României, pe malul drept al râului Mureș, la poalele dealurilor ce alcătuiesc treapta sudică a Munților Zărandului, Masivul Highiș, într-o zonă de contact direct a muntelui cu câmpia, zonă cunoscută sub denumirea de Podgoria Aradului. La recensământul din anul 2011 comuna număra 4120 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 4148 locuitori), dintre care: români – 88,44%, maghiari – 2,47%, romi – 4,44%, și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei arăden Păuliș, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocți – 66,16%, romano catolici – 3,64%, penticostali – 19,29%, baptiști – 5,12% și restul – nedeclarată sau altă religie. Ca atracții turistice ale comunei enumăr: Biserica fortificată din satul Cladova, construcție secolul al XIV-lea, Ruinele cetății "Cladova", neolitic, Monumentul Eroilor din satul Păuliș, în memoria ostașilor români , ofițeri, subofițeri și elevi ai "Detașamentului Păuliș", căzuți la datorie pentru a stopa intrarea trupelor hitleristo-hortyste spre Defileul Mureșului și Conacul de la Barațca.

Monumentul eroilor de la Păuliş este situat in apropierea localitatii Paulis, langa DN Arad-Deva si a fost dezvelit la data de 14 septembrie 1974. Creatie a sculptorilor Emil Vitroel si Ion Munteanu si a arhitectului Cristea Milos, monumentul este dedicat bravilor eroi ai Detasamentului Paulis. In insangerata luna a lui septembrie 1944, Detasamentului Paulis i-a fost incredintata misiunea de a apara defileul Muresului in zona Paulis - Minis - Ghiroc - Cuvin - Cladova. Efectivele Detasamentului erau constituite din Batalioanele 1 si 2 de elevi sergenti din Scoala de Subofiteri de Rezerva Radna, un pluton de infanterie din R. 38 Artilerie, un pluton din R. 93 Infanterie, Divizionul 61 Artilerie Grea si un batalion din R. 96 Infanterie - Lipova. Pentru faptele lor de vitejie, luptatorii Detasamentului Paulis au fost citati prin ordinul de zi nr. 15/14 noiembrie 1944, al ministrului de Razboi, pentru ca intreaga Armata Romana sa cunoasca felul in care acesti luptatori s-au acoperit de glorie in luptele desfasurate intre 14 si 20 septembrie 1944. In semn de omagiu, monumentul de la Paulis le perpetueaza peste veacuri eroismul, tineretea si spiritul lor de sacrificiu. Elementul lui distinctiv il reprezinta doua lame uriase din beton care sugereaza doua aripi, aripile Victoriei si Curajului. In planul principal al monumentului, pe un piedestal masiv, din beton, se afla statuia din bronz a unui ostas roman intr-o atitudine demna, de lupta, tinand arma la piept. Pe postamentul statuii se afla textul omagial: Eroilor de la Paulis - 1944.

Insigna - S.G.A. 1879 (Societatea de gimnastică Arad)

Produsul medalistic de mai sus s-a realizat în anul 1879 în amintirea înființării (S.G.A.) Societății de gimnastică din municipiul Arad. În câmpul insignei este reprezentată Floarea de colț și două piscuri montane care constituie habitatul obișnuit al acestei plante.

Floarea de colț este o specie de plantă declarată monument al naturii încă din anul 1933. Floarea de colț (Leontopodium alpinum) – o adevarată perlă a munților noștri, de o frumusețe aparte și totodată cea mai rară din întreaga floră montană, crește în munții calcaroși, în pajiștile de pe versanții abrupți și însoriți sau pe stâncării. Întâlnită în România pe stâncile aproape inaccesibile omului din Munții Vrancei, Munții Bucegi, Munții Făgărașului, Munții Maramureșului, Rodna, Obcinele Bucovinei, Masivul Ceahlău, Retezat, Godeanu, floarea de colț este simbolul iubitorilor de drumeție la munte. În tradiția populară românească, reprezintă un simbol al dragostei și se spune că bărbații își demonstrau dragostea, îndemânarea și curajul, culegând o floare de colț de pe stâncile ascuțite ale munților și oferind-o iubitelor. Această ”steluță” este, totodată, simbolul tinereții, al tuturor virtuților și harurilor sufletului omenesc. Din cer, peste crestele munților și peste colții de stâncă aplecați peste văgăuni și prăpăstii, se pornesc ploi de steluțe albe, catifelate. Sunt florile zânelor, care împodobesc munții. Floarea de colț, denumire alternativă Floarea reginei este o specie de plante erbacee, perene, din genul Leontopodium, familia Asteraceae. Planta este înaltă de 5 – 20 centimetri și are inflorescența compusă din capitule, înconjurate de numeroase bractee lungi, alb - argintii, lânos - păroase. Inflorescența este îmbrăcată cu frunze păroase, unele mai mari, altele mai mici și care iau forma unei steluțe.Aceasta este formată până la zece inflorescențe cu numeroase și minuscule flori, încadrate de 5-15 bactee albe, dispuse radiar, ce dau întregului ansamblu înfățișarea unei flori. Planta este acoperită cu peri catifelați, argintii, ce îi conferă o eleganță deosebită. Perioada de înflorire este iulie - august. Crește în munți calcaroși, în pajiști de pe versanți abrupți și însoriți sau pe stânci.

A.M.E.F.A. - 100 km, locul II - 1937 (ciclism)

(Asociaţia Muncitorilor pentru Educaţie Fizică Arad)

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).
A.M.E.F.A. este prescurtarea următoarei denumiri: Asociaţia Muncitorilor pentru Educaţie Fizică Arad, ce a fost înființată cu mai bine de 100 de ani în urmă. Sub egida acestei asociații s-au desfăsurat multiple competiții sportive pe tărâm arădean și chiar s-au înființat cluburi sportive cu numele AMEFA. În anul 1911 pe lângă compania de cale ferată Arad s-a înființat una dintre primele echipe de fotbal din România sub numele AMEFA Arad. Arad a fost una dintre primele echipe de fotbal din Arad, fondată în 1911, fiind afiliată la compania de cale ferată Astra, devenită ulterior Vagonul, Metalul, Energia, etc. AMEFA și-a făcut renume în perioada interbelică organizând nenumărate competiții (campionate) de ciclism în Arad și împrejurimi. Se cunosc o sumedenie de insigne din ciclism, care poartă inscripția AMEFA.

Insigna sportivă - Constructorul Arad

După căutări intense pe internet vin fără informații certe și spun că Asociația sportivă Constructorul Arad, denumire alternativă Constructorul, denumire actuală F.C. Constructorul Arad (din anul 2014) este o mică echipă, asociație sportivă sau club sportiv care are ca obiect de activitatea practicarea sportului cu balonul rotund (fotbal, volei, handbal). Aș crede totuși că este un club de fotbal cu vechime îndelungată din municipiul Arad. Aștept alte păreri de la cititori.

Municipiul Arad este reședința și cel mai mare oraș al judeţului Arad, situat pe cursul inferior al râului Mureş, în vestul României. El numără aproximativ 150000 de locuitori. Municipiul Arad constituie pentru vestul României un punct important în ceea ce privește industria, și este de asemenea un nod important în transporturile feroviare, rutiere, având și aeroport. Istoria Aradului este una îndelungată care începe cu primele așezări umane pe actuala vatră a orașului, în nordul râului Mureș și mai apoi cu apariția primei cetăți de pământ situată la Vladimirescu, în jurul secolului al X-lea. Prima atestare documentară a zonei Aradului ne parvine din anul 1028. Deasupra am postat drapelul și stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Arad iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură arădene din vremuri diferite.

Antrepozitul Andrényi - Calea Vânători

Cazinoul

Episcopia ortodoxă română

Liceul Moise Nicoară

Administrația finanțelor publice

Internatul școlii comerciale superioare

Cetatea

Biserica minoriților

Biserica ortodoxă română

Biserica evanghelică

Banca națională

Palatul Băncii naționale

Casa Barabaș

Fabrica de bere - Aradul Nou

Casa Hirschmann

Direcția muncii

Fosta școală de fete - Strada Lucian Blaga

Orfelinatul (devenit mai târziu Spitalul Astra)

din actualul cartier al Funcționarilor

Școala superioară de comerț și parcul

Județul Arad este situat în vestul României și cuprinde teritorii din Crișana și din Banat. Județul se întinde de o parte și de alta a râurilor Mureș și Crișul Alb. Se învecinează cu județul Bihor la nord și nord-est, cu județul Alba la est, cu județul Hunedoara la sud-est, cu județul Timiș la sud și cu statul Ungaria, la vest. Suprafața pe care se întinde este de 7754 kilometri pătrați. Din punct de vedere al organizării administrative cuprinde; 1 municipiu – Arad, 10 orașe; Pecica, Sântana, Vladimirescu, Lipova, Ineu, Chișinău-Cris, Nădlac, Pâncota, Curtici și Sebiș, 68 de comune și 270 de sate. Sus am postat drapelul și stema județului Arad și mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură dar și trimiteri poștale ilustrate din acest județ, din vremuri diferite.