Epaminonda's Blog.....: CARTOFILIE: JUDEȚUL ARGEȘ - CLUBUL UZINELOR MECANICE, PREFECTURA, PRIMĂRIA, VILELE APOSTOL D. MIREA, ILIE ELIADE MIREA ȘI ȘTEFAN DIN MUNICIPIUL CÂMPULUNG MUSCEL

1. Clubul Uzinelor mecanice Muscel era locul de întâlnire a oamenilor muncii din această unitate economică, dar și a familiilor acestora.

Aici existau diverse posibilități de petrecere în mod plăcut a timpului liber. Se înțelege că în această unitate economică lucrau destul de mulți oameni iar clubul era destul de mare, aici activând sau fiind invitate să evolueze diverse formații artistice din oraș și din țară. Nu lipseau expozițiile, biblioteca sau jocurile de societate.

Uzinele mecanice Muscel, denumirea alternativă Uzinele ARO din municipiul Câmpulung Muscel, județul Argeș au fost un importnat producător de vehicule de teren din România. Istoria uzinei Aro începe în anul 1895 când, datorită amplasamentului propice, se construia o fabrică de hârtie și celuloză a companiei Letea Bacău. Fabrica și-a încetat activitatea în anul 1899, iar în anul 1933 a fost dezafectată. Între anii 1941 - 1944 locul a fost folosit ca depozit pentru materiale de către armată iar din 1944 timp de aproape un an aici a funcționat o secție de pale de elice pentru avion aparținând Fabricii I.A.R. Brașov. Între anii 1945 - 1950 aici s-au executat reparații ale mijloacelor de transport ce aparțineau armatelor române și ruse. După 1950, timp de 3 ani s-au produs lacăte, vermorele și pompe de stropit pentru agricultură și viticultură.În 1953 fabrica s-a reprofilat pe producția de motociclete, producând un număr total de 12 unități din modelul IMS 53. Din anul 1957 încep să se producă piese de schimb auto (cutii de viteze și motoare), an care coincide cu demararea fabricării autoturismelor de teren IMS 57, M59 și M461. S-au produs peste 380000 de vehicule, dintre care două treimi au fost exportate în peste 110 țări (înainte de anul 1989 - 90% din producție a fost exportată). În anul 2003 la Câmpulung Muscel s-a produs ultimul automobil de teren, iar în Cehia s-a fabricat până în anul 2013.

2. Clădirea fostei Prefecturi, din anul 1968 Primăria municipiului Câmpulung Muscel din județul Argeș, este un impozant monument arhitectonic, aș zice emblema arhitectonică a orașului, construit între anii 1924 – 1934, după proiectul arhitectului Dumitru Ionescu – Berechet, situată în centrul orașului, pe Strada Negru-Vodă, la nr.127.

Planul clădirii repetă schema convențională, simetrică, utilizată și la primărie (actuala Casă de cultură), dar aici aplicată mai coerent. Pe fațada principală se află un corp central, decroșat, de lățimea holului, cu tratare arhitecturală prețioasă: un portal monumental, arcuit semicircular, la etaj o logie deschisă prin trei arcuri înalte trilobate, rezemate fiecare pe coloane proprii. La fieare arc este câte un balcon din piatră traforată, cu forma amvonului de biserică, decorat în stil brâncovenesc.

Corpul central are acoperiș independent, cu streașină arcuită peste un grup de tei ferestre ale mansardei și este flancat de două mici turnuri și ele cu acoperiș separat. În concepția arhitecturală se remarcă o discretă influiență romanică: decroșarea unor săli evocă turnurile medievale de colț, căroa li se adaugă turnurile din flancurile corpului central al fațadei principale, cu zidărie străpunsă doar de câte o fereastă la parter și etaj; arcurile unor ferestre mici sunt frânte; ancadramentele altor ferestre sugerează portalurile gotice cu baghete încrucișate; unele încăperi și coridoarele sunt boltite cu mici penetrații. Și decorația interioară este bazată pe elemente din piară de Albești cioplită cu motive de inspirație brâncovenească: la scările de onoare, la coloanele de hol și la parapete.
3. Primăria municipiului Câmpulung Muscel, județul Argeș, denumire și destinație alternativă – Unitate de securitate, denumire actuală Casa de cultură “Tudor Mușatescu”este o impozantă clădire a orașului, având statut de monument istoric, ce este situată pe Strada Republicii, nr.61.

După anul 1968, anul desființării raioanelor, Primăria se mută în localul fostei Prefecturi. Până în anul 1972, în clădirea care face obiectul prezentării, a fost sediul Unității de Securitate. Din anul 1972 clădirea adăpostește Casa de cultură “Tudor Mușatescu” și Biblioteca municipală. “Hospelul Comunal”, proiectat de Constantin N. Simionescu, arhitect al orașului în perioada anilor 1904 – 1908, a fost inaugurat în anul 1907.

Edificiul are plan simetric în forma literei U, cu intrare monumental în axul compoziției, continuată de un hol de onoare, cu scări ce se despart după rampa principal în două rampe curbe. La colțul de nord-vest, clădirea avea un foișor-belvedere, inspirat de arhitectura de vilegiatură, preluând și funcția de foișor, peste drum aflându-se Cazarma Pompierilor. Afectat de cutremurul din anul 1940, foișorul a fost demolat. Compoziția fațadei principale este simetrică, în ax aflându-se un foișor de intrare cu un arc în acoladă frântă, flancat de coloane duble și o terasă descoperită la etaj. Repertoriu decorativ este inspirat din cel neoromânesc, la exterior, și eclectic clasicizant, la interior. Bustul lui Negru Vodă, opera sculptorului Dimitrie Demetrescu-Mirea (născut 1864 în Câmpulung și decedat în anul 1942 sau octombrie 1943), instalat inițial pe bulevard, se află instalat în fața clădirii, mutat aici în anul 1910. Bustul domnitorului este prezentat cu coroana pe cap și cu barbă lungă. Acest bust a fost realizat în anul 1898 și instalat inițial în capătul sudic al bulevardului. Pe plăcile care acoperă soclul bustului se află o emoționantă inscripție: “Înălțatu-s-au chipul lui Radu Negru Basarab, descălecătorul Țării Românești. Câmpulungul, primul scaun domnesc, salută chipul de bronz al urzitorului Țării Românești. Memoriei Luceafărului Basarabesc, admiratorii gloriei străbune îi închină acest monument.”

Biblioteca municipală Câmpulung Muscel s-a înființat în octombrie 1950. Prin eforturile conjugate ale tuturor factorilor de răspundere, ea s-a dezvoltat an de an. Pentru a putea satisface setea de cultură mereu în creștere a maselor de cititori, biblioteca și-a îmbogațit continuu fondul de carte, ajungând să numere aproximativ 74000 de volume. Personalul bibliotecii a desfășurat și desfășoară cu succes și acțiuni de masă, pentru ca mesajul cărții să ajungă în cât mai multe inimi și-n tot mai multe case. Printre aceste acțiuni se numără: seri literare, montaje literar-muzicale, recenzii, seri de poezie, expoziții de carte și medalioane literare.
4. Mai jos admiri câteva vechi cărți poștale reprezentând Vila “Apostol D. Mirea”, nume actual „Vila Negulici” din municipiul Câmpulung Muscel, județul Argeș.

Renumită în Câmpulung Muscel, Vila Apostol D. Mirea este o construcţie cu influenţe ale şcolii naţionale de arhitectură, cu foişor de lemn strujit, având la cornişă ornamente ceramice policrome.

Ea a fost construită în anul 1904 și este situată în Strada Parcul Mirea, nr.5, în partea de nord vest a oraşului, de unul dintre cei patru fraţi Mirea. Apostol Mirea a fost consilier comunal al Câmpulungului în perioada 1907 – 1910 iar pe timpul Războiului de Independență a servit țara ca voluntar.

Este știut că doi dintre cei patru frați Mirea, sunt cunoscuți ca oameni de artă: pictorul G.D. Mirea şi sculptorul D.D. Mirea. Astăzi această vilă este proprietate particulară, cunoscută între localnici ca Vila Negulici, deci există și poate admirată la adresa de mai sus. Regret că nu pot să-ți ofer măcar o poză actuală a acestui edificiu.
5. Mai jos admiri o veche carte poștală dar și două poze recente reprezentând Vila Ilie Eliade Mirea din municipiul Câmpulung Muscel, județul Argeș. Vila Ilie Eliade Mirea, cu donjonul său insolit, vizibil de foarte departe, a fost construită de o echipă de meșteri italieni, la începutul secolului al XX-lea.

Se presupune că această vilă ar fi fost proiectată de arhitectul Ion Mincu, inițiatorul stilului neoromânesc, deși nu e sigur, vila prezentând câteva ornamente decorative arhitectonice improprii stilului arhitectonic al lui Ion Mincu.

Vila este situată pe strada Matei Basarab, la nr. 135 și astăzi adăpostește Clubul Elevilor musceleni, fosta Casă a Pionierilor din municipiul Câmpulung Muscel, iar mai demult a fost internat școlar.

E de precizat că familia musceleană Mirea a fost formată din patru frați înstăriți: Ilie Eliade Mirea, Apostol Mirea, pictorul G.D.Mirea și sculptorul D.D.Mirea. În prezent această clădire a intrat în posesia urmașilor lui Ilie Eliade Mirea.
6. Vila Ștefan, denumire actuală Vila Golescu a aparținut uneia dintre cele mai vechi familii boierești, cu rădăcini în secolul al XV-lea, din orașul Câmpulung Muscel Vila a fost construită în anul 1910 și a supraviețuit împrejurărilor dificile ale istoriei. Simbol al eleganței și simplității aristocratice de la începutul secolului al XX-lea, Vila Golescu inspiră și astăzi vizitatorii prin elementele stilului arhitectural neoromânesc.

Clădirea și parcul său impresionant amintesc de un mod de a fi specific elitelor românești care au dorit atunci să-și clădească un stil propriu care să vorbească de la sine despre identitatea istorică a românilor. Vizitând vila, cel mai mult impresionează parcul terasat, «exotic», care înconjoară vila, ai senzația că dinlăuntrul pamântului țâșnește o vegetație luxuriantă și apoi, în mijlocul acesteia, o bijuteriei arhitectonice – vila propriu-zisă. Vila Golescu a fost restaurată şi reintrodusă în circuitul turistic, povestea ei fiind un exemplu fericit despre cum poate fi salvată o clădire de patrimoniu cu bunăvoinţă şi implicare civică. În anul 2002, Irina Golescu, proprietara clădirii, donează casa cu tot ce se află în interior Fundaţiei Pro Patrimonio deoarece nu mai avea posibilitatatea să întreţină locul. Cu ajutorul donaţiilor şi voluntarilor, imobilul şi frumosul parc din jur au fost restaurate şi au devenit o atracţie turistică. În mod excepţional, vila și anexa s-a menținut într-o stare bună, deoarece, timp de 45 de ani de comunism, surorilor Golescu li s-a dat voie să continue să locuiască acolo, şi au reușit astfel să întreţină locul şi să-l conserve în starea în care l-au primit de la părinţi. Totuşi, imobilul avea nevoie urgentă de consolidare şi conservare. Lucrările de restaurare s-au desfăşurat în perioada 2003-2009 şi au costat circa 90000 de euro. Banii au venit în principal dintr-o sponsorizare Lafarge – 53000 euro, dar şi din mici donaţii. Proiectul de restaurare a fost realizat de arhitecţii Matei Lykiardopol, Alexandra Chiliman, Caroline d’Assay, Anca Coșa şi a cuprins: consolidare fundaţii şi suprastructură, drenaj exterior, refacere finisaje interioare şi exterioare, curăţare parament piatră, centrala termică, refacere instalaţii electrice, sanitare, racord gaze, racord apă potabilă, racord canalizare, sistematizare verticală, refacere împrejmuire proprietate, restaurare mobilier. Doar restaurarea mobilierului a costat circa 9300 de euro. În prezent, vila este casă de oaspeţi pentru membrii Fundaţiei Pro Patrimoniu, iar aici se desfăşoară activităţi educative şi de informare despre peisajul cultural, pentru copii, tineri, studenţi și comunitatea locală.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

O INSIGNĂ, O PLACHETĂ

ȘI CÂTEVA MEDALII

DIN JUDEȚUL VASLUI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Mari oameni de arme și de fapte

Ferdinand I - Întregitorul (1914 - 1927)

Constantin Prezan (1861 - 1943), Constantin Țurcanu (1864 - 1932)

Alba Iulia - 1 decembrie 1918 - 1 decembrie 2018 - Vaslui

Centenarul Marii Uniri - Muzeul județean "Ștefan cel Mare" Vaslui

Ferdinand I este unul dintre cei mai importanți regi ai României, personalitatea sa fiind strâns legată de realizarea Marii Uniri, visul de veacuri al românilor, despre care ne aducem aminte cu emotie. Om de o vastă cultură, poliglot și botanist pasionat, Regele Ferdinand a fost sincer devotat românilor, sub domnia sa înregistrându-se cea mai înfloritoare perioadă a statului românesc modern. Născut la data de 24 august 1865, Prințul Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său nobiliar complet, era de fapt fiul Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Ferdinand a ajuns la tron printr-o conjuctură de familie avantajoasă, peste care s-a suprapus și importanța continuității statului roman sub formă de regat într-un context politic internațional instabil. Când avea 19 ani a făcut prima sa vizită în România, ulterior a revenit în Germania pentru a-și desăvârși studiile liceale și universitare. Anul 1893 l-a găsit absolvind prestigioasa Universitate din Leipzig si Scoala Superioara de Stiinte Politice si Economice din Tubingen. Chiar în același an s-a stabilit la Bucuresti pentru a-și îndeplini menirea de moștenitor al tronului României. El devenise de fapt moștenitor al tronului Regatului Românie după ce atât tatăl său cât și fratele mai mare au renunțat la tron. Odată sosit la București, tânărul prinț german se declara cucerit de flora României, o adevarată provocare științifică pentru un botanist pasionat cum era Ferdinand. Nu rămâne insensibil nici la frumusețea proverbială a româncelor, fiind cucerit de Elena Văcărescu. Aventura celor doi idealiști a fost oprită brusc din considerente politice. Ferdinand a fost nevoit să-și întrerupă relația cu Elena Văcărescu la intervenția și insistențele Consiliului de Miniștri al României, care i-a reamintit principelui ca niciun membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu femei de sânge regal. Ferdinand nu are încotro și pe data de 10 ianuarie 1893 se însoară cu Maria de Edinburgh, nimeni alta decât verișoara sa de gradul trei. Ferdinand și Maria au avut împreună 6 copii, trei fete și trei băieți. Cel mai mare dintre băieți a devenit urmîtorul rege al României, Carol al II-lea.La vârsta de 49 ani, Ferdinand I devine rege al României depunând jurământul solemn și luându-și în fața țării angajamentul că va fi un "bun român". Ferdinand a iubit România și poporul roman. Din admirație și respect pentru religia națională a românilor, Ferdinand renunță la cultul catolic și se botează creștin-ortodox. Atașamentul și dragostea lui Ferdinand pentru mica și fermecătoarea, la acea dată, tara din Est nu aveau să se limiteze la acest gest. Istoria menționează că datorită admirației sale pentru România, Regele Ferdinand avea sa fie supranumit fie "Lealul", sau "Întregitorul". Visul lui Ferdinand a fost în egală măsură același cu al românilor - crearea României Mari. La acea dată Ardealul se afla sub stăpânire austro-ungară, acolo unde românii nu aveau nici cele mai elementare drepturi. Momentul prielnic s-a ivit odată cu declanșarea primului război mondial. Deși era german a ales să acționeze în acel război de partea Antantei (14 august 1916) luptând împotriva Puterilor Centrale conduse de Germania. La Castelul Hohenzolernilor din Prusia era mare derută și nemulțumire, Ferdinand a fost renegat iar steagul heraldic al familiei a fost coborât în doliu. În ciuda entuziasmului și speranțelor românilor, situația pe front era dezastruoasă, armata română, slab echipată și înarmata înregistra mari pierderi. Puterile Centrale au ocupat și Dobrogea și Bucureștiul a intrat sub ocupație germană. Ferdinand și întregul guvern român a fost nevoit să se refugieze la Iasi. Luptele eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz, purtate de Armata Română au schimbat cursul evenimentelor. Jertfa și eforturile românilor au dus la oprirea înaintării germane în Moldova. În momentul în care bolșevicii au pus mâna pe putere în Rusia și au cerut instituirea păcii (1918), România se afla înconjurata de armatele Puterilor Centrale. Regatul Romaniei a fost forțat de Germania să semneze la București un tratat de pace dezavantajos pentru țara noastră, tratat pe care Ferdinand a refuzat să-l semneze. Când trupele Triplei Alianței au avansat pe frontul din Salonic dezmembrnd armata bulgară, România a reintrat în razboi. Imperiile Rus și Austro-ungar se dezintegrau. Avantul militar al trupelor române nu mai putea fi stopat, eforturile acestora ducând la mult așteptata unire cu Bucovina, Basarabia si Transilvania. În urma înfrangerii Republicii Sovietice Ungare conduse de agentul bolșevic Bela Kun, trupele române au ajuns să ocupe Budapesta, iar Ferdinand se întoarcea ca un învingător în fruntea armatei, într-un București entuziasmat. În anul 1922, pe data de 15 octombrie, Ferdinand este încoronat Rege al României Mari la Alba Iulia. Viața politică din timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal, condus pe atunci de frații Ion și Vintilă Brătianu. Unirea cu Ardealul a lărgit, în mod ironic, baza electorală a opoziției ale cărei partide principale s-au unit în anul 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc. Regele a fost cu adevărat un "bun român" așa cum a jurat. Unii istorici îl consideră ca cel mai strălucit rege, în ciuda faptului că era o persoană relativ timidă și introvertită. Ferdinand I a fost martorul realizării României Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania și Bucovina de Nord. A înfăptuit reforma agrară împărțind pământ țăranilor, prioritate având veteranii de război și familiile celor căzuți în războiul pentru reîntregirea țării. În ciuda succesului în război și al creării României Mari, Ferdinand se confrunta cu mari probleme de ordin personal. Fiul său cel mare, prințul Carol al II-lea, mare amator de lux și desfrâu, trăia o viață scandaloasa, căsătorindu-se clandestin cu Ioana "Zizi" Lambrino, cu care avea un copil nelegitim. Prințul a ajuns totuși să se căsătorească cu Elena, fiica regelui Constantin al Greciei și acest mariaj eșuând repede. Carol fuge cu amanta sa, Elena Lupescu, la Paris. Regele se vede nevoit să îl desemneze drept urmaș la tron pe nepotul său, prințul Mihai de România, pe atunci un copil, Carol al II-lea, tatăl lui Mihai, fiind dezmoștenit de Regele Ferdinand. La doar 62 de ani, după o domnie ce s-a întins peste 13 ani tumultuoși pentru istoria României, Ferdinand moare în urma unui cancer de colon, fiind înmormantat la Curtea de Argeș alături de Regele Carol I și Regina Elisabeta. În timpul scurtei sale domnii, România a atins un nivel de dezvoltare nemaiîntâlnit pănă atunci. Agricultura era o forță, țara noastră fiind supranumită "Grânarul Europei". S-a dezvoltat comerțul concomitent cu exploatarea zăcămintelor de petrol, economia țării noastre fiind printre cele mai puternice și stabile din întreaga lume, totul sub conducerea unui rege care, între problemele personale și războaiele care au răvășit țara, a găsit totuși timp să se dedice și știintei și cunoașterii, fiind președinte și protector al Academiei Române din 1914 până la trecerea sa la cele veșnice (20 iulie 1927).

Constantin Prezan, născut la 27 ianuarie 1861 în localitatea Butimanu, a fost contemporan sau participant activ la patru războaie: 1877-1878, 1913, la Primul Război Mondial și la Al Doilea Război Mondial. Își începe cariera militară la Școala de Ofițeri de infanterie și Cavalerie din București la 1 iulie 1878, fiind avansat la gradul de sublocotenent, după absolvire, la 1 iulie 1880. Își va schimba arma, la 16 noiembrie 1880, fiind mutat la Regimentul 2 Geniu, unde a fost remarcat ca un bun instructor și specialist în lucrări de fortificații. Absolvind Școala Specială de Artilerie și Geniu în 1833, va fi trimis pentru specializare la Școala de Aplicație de Artilerie și Geniu de la Fontainebleau, în Franța. Întors în țară, în 1866, a fost numit profesor ajutor de fortificații la Școala Specială de Artilerie și Geniu, în București. A fost avansat la gradul de maior, la 10 mai 1892, în urma unui stagiu la Regimentele 1 și 2 Geniu și ca șef sector al Cetății București. În timpul celui de-al doilea război balcanic, în 1913, îl găsim în postura de general a diviziei 7 infanterie. La intrarea țării în Primul Război Mondial, Constantin Prezan este numit comandant al Armatei de Nord, ce a asigurat mobilizarea și concentrarea celorlalte trei mari unități subordonate. I se acordă , în data de 5 decembrie 1916, funcția de șef de stat major, până în aprilie 1918. Sub comanda sa, ca specialist în arma geniului, a coordonat planul campaniei din 1917, pe durata căreia s-au obținut victorii răsunătoare în luptele de la Mărăști, Mărășești și Oituz. A fost trecut în rezervă la 1 aprilie 1918, apropiindu-se de vârsta de 60 de ani. Însă la 28 octombrie 1918, la a doua mobilizare a armatei, este rechemat în cadrele active, în aceeași funcție de șef de stat major al armatei, organizând și conducând trupele române, în vederea expulzării trupelor inamice cotropitoare de pe întreg teritoriul național. Mobilizarea generalului Constantin Prezan va dura până în 1 aprilie 1920, când este trecut, din nou, în rândul rezerviștilor. Ca apreciere a generalului Constantin Prezan, Andrei Rădulescu, în postura de reprezentant al forului Academiei Române spunea: „Prin răspunderea grea ce au luat asupra lor, prin priceperea lor, prin munca depusă, prin patriotismul lor, au contribuit într-o largă măsură la înfăptuirea idealului nostru național”, cu ocazia numirii lui Constantin Prezan și a lui Alexandru Averescu, membrii de onoare ai Academiei Române, în 1923. În 1930, a fost înaintat la gradul de mareșal al Armatei Române, grad pe care nu-l deținuse nici un alt ofițer, până la acel moment. Se stinge din viață la 27 august 1943, la vârsta de 82 de ani, fiind înmormântat în localitatea Schinetea, județul Vaslui, pe domeniul conacului său.

Peneș Curcanul, pe numele său real Constantin Țurcanu s-a născut la data de 1 martie 1854, la Vaslui, fiind fiul lui Gheorghe și al Margaretei Țurcanu. Părinţii îl alintau Costache. La vârsta de 7 ani, părinţii l-au dus la Huşi la nişte rude mai înstărite, unde a urmat cinci clase primare, fiind printre primii copii din mahala care ştia să scrie şi să citească. A urmat şcoala primară la Huşi, apoi a revenit la Vaslui în anul 1865. Pentru a se putea întreţine, s-a angajat ca lucrător la drumuri. Şi-a început stagiul militar la Regimentul 7 Dorobanţi Iaşi, care avea Batalionul 2 la Vaslui. După un an de instrucţie soldatul Constantin Ţurcanu a devenit caporal şi a fost numit comandantul unei grupe de recruţi. In timpul războiului de independenţă din anul 1877, Constantin Ţurcanu, cu gradul de sergent, a luat parte la luptele de la Griviţa 1 şi 2. Datorită faptelor de arme deosebite, la 28 august 1877, Constantin Ţurcanu a fost decorat cu ordinul „Steaua României”. La sfârșitul războiului, sergentul Constantin Țurcan fusese decorat cu “Trecerea Dunării, “Apărătorii independenței”, “Medalia comemorativă rusă”. În mod cu totul excepțional i se acordase “Steaua României” care era rezervată exclusiv ofițerilor. La 7 octombrie 1877, în timpul luptelor date pentru cucerirea redutei Griviţa 2, Constantin Ţurcanu a fost rănit şi internat la Spitalul din Turnu Măgurele. Aici l-a întâlnit pe poetul Vasile Alecsandri care îl va imortaliza în poezia „Peneş Curcanul” din ciclul „Ostaşii noştri”. La 30 decembrie 1877 a luat parte la decorarea drapelului de luptă al unităţii, la Bucureşti. În octombrie 1878, împreună cu locotenent colonelul Ion Petrovici şi alţi 60 de ofiţeri şi gradaţi reprezentând Regimentul 13 Dorobanţi, a participat la Bucureşti, la parada „Întoarcerii triumfale a armatei române”. În anul 1880 pentru cinstirea meritelor deosebite ale batalionului vasluian, s-a hotărât transformarea acestuia în regiment de sine stătător, cu denumirea „Regimentul 7 Rahova nr. 25 Vaslui”. În același an Țurcanu s-a întors la Vaslui şi a fost numit picher pe şoseaua Vaslui – Soleşti. După doi ani, în ziua de 15 ianuarie 1882, s-a căsătorit cu Rariţa şi a construit o casă pe str. Gh. Lazăr, nr. 15. A luat apoi parte la cel de-al doilea război balcanic, în 1913 la vârsta de 57 de ani. În timpul primului război mondial, deşi în vârstă de 62 de ani, a cerut să fie trimis pe front, ca voluntar. S-a prezentat astfel pe frontul din Oituz, fiind prezent mereu în mijlocul militarilor tineri. Cu unitatea lui se afla printre cei care în bătălia de la Oituz au oprit înaintarea germanilor. La sfârşitul războiului, alături de decoraţiile din 1877-1878, eroul Constantin Ţurcanu a primit alte decoraţii: „Virtutea Militară”, cl. I, “Medalia serviciului credincios”, cl. I, iar în 1931 i s-a conferit medalia „Mihai Viteazul” şi „Virtutea Militară”. ”. În afară de aceste distincții românești, Constantin Țurcanu a mai primit “Crucea italiană de război” și medaliile poloneze “Crucea vitejilor” și “Crucea de război”. În anul 1922, comandantul Regimentului 25 Vaslui a hotărât rămânerea lui Constantin Ţurcanu în rândul cadrelor active până la sfârşitul vieţii. La 15 noiembrie 1932 Constantin Ţurcanu a trecut în nefiinţă, fiind înmormântat în cimitirul Eternitatea din Vaslui.

Prin dispozitia Consiliul Popular al judetului Vaslui în 1974, la 18 octombrie s-a infiintat Muzeul Judetean "Ștefan cel Mare" Vaslui, cu profil mixt istorie si etnografie, avand ca prim director pe prof. Constantin Popescu, muzeograf cu experienta si contributii importante in formarea altor institutii muzeale. Muzeul judetean Vaslui s-a deschis în ziua de 27 septembrie 1975, in prezenta specialistilor din centrele universitarea Iasi si Bucuresti, a directorilor muzeelor din Moldova si a autoritatilor locale si judetene, fiind apreciat ca cel mai bine realizat din punct de vederea tematic, stiintific si muzeotehnic.

Alexandru Ioan Cuza - Domn al Principatelor Unite

Fiu al Bârladului

Societatea numismatică română - Secția Bârlad

omagiază 165 de ani de la nașterea

domnitorului Al.i.Cuza 1820 - 1985

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; născut la data de 20 martie 1820 la Huşi şi decedat la data de 15 mai 1873 la Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, precum şi al statului naţional România. Cuza a participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Munteniei (Valahiei), înfăptuindu-se astfel unirea celor doua ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvîrşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, cînd Moldova şi Valahia au format un stat unitar, adoptînd oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. Născut în Bîrlad, Moldova, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri moldoveni, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pămînt în judeţul Fălciu, Moldova) şi al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primeşte o educaţie europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească şi ajungînd la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844. În anul 1848, Moldova şi Muntenia au fost cuprinse şi ele de febra revoluţiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Muntenia revoluţionarii au preluat puterea şi au guvernat în timpul verii. Tînărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenţia înclinaţiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic. Revenind în Moldova în timpul domniei Prinţului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, şi a reprezentat Galaţiul în divanul ad-hoc de la Iaşi. Cuza a fost un proeminent politician şi a susţinut cu tărie uniunea Moldovei şi Valahiei. A fost nominalizat în ambele ţări de către Partida Naţională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinţ străin. Profitînd de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) şi în Muntenia pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian). Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor provincii româneşti. Unirea este strîns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Muntenia. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Muntenia, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodămîntul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Valahiei, aducîndu-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizînd unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România. Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întîmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat. După Convenţia de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacani (locţiitori ai sultanului în teritoriu), pînă la alegerea domnitorilor. Principala atribuţie a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii. Unioniştii moldoveni au putut impune cu uşurinţă candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean şi la Bucureşti a fost oficial sugerată muntenilor de către delegaţia Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunţa rezultatul alegerii de la Iaşi. În Valahia, adunarea a fost dominată de conservatori, care erau însă scindaţi. Neputîndu-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfîrşit prin a se ralia candidatului Partidei Naţionale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Valahiei. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punînd la 24 ianuarie 1859, bazele statului naţional modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziţiei Turciei şi a Austriei faţă de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferinţa de la Paris a puterilor garante dădea recunoaşterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859. Conform deciziei Convenţiei de la Paris, la 15 mai 1859 este înfiinţată Comisia Centrală la Focşani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituţie din istoria modernă a României şi realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focşani fiind desfiinţată în februarie 1862. După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mînăstireşti (1863), reforma agrară (1864), reforma învăţămîntului (1864) ş.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Întîmpinînd rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţămîntului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864). Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională. Legea secularizării averilor mănăstireşti a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietăţile şi averile anumitor Biserici şi mănăstiri şi a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuţia ţării ”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri şi schituri au fost desfiinţate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistenţă socială etc. În faţa acestor măsuri aspre, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocînd, mai tîrziu, însăşi căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 şi, pe lîngă cele enumerate mai sus, poate fi menţionată şi confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfîntul Munte Athos şi pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alţi domnitori (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc,) pentru ca monahii din Sfîntul Munte să se roage pentru bunăstarea domniilor lor. Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal şi a contribuţiei pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaţilor majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar şi alte măsuri care au făcut ca la sfîrşitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta iniţiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a ţării, cea ieşeană.” Dezbaterile înverşunate care au avut loc în vara anului 1862 în privinţa proiectului de reformă agrară propus de conservatori şi adoptat de majoritate, dar nesancţionat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privinţa adoptării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în sensul programelor revoluţionare de la 1848. De aceea, în anii imediat următori unificării administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întîmpinau opoziţia conservatorilor, încă stăpîni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucţiunii publice, un regulament de navigaţie, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Şcolii de silvicultură şi o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstireşti au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de reforme. Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern şi majoritatea adunării. A urmat dizolvarea adunării, pe calea loviturii de stat. Aceasta din urmă a sporit puterea domnitorului Cuza, şi totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorităţii în adunare. Sancţiunea poporului prin plebiscit şi recunoaşterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană şi puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului paşoptist, desfiinţîndu-se relaţiile feudale în agricultură şi procedîndu-se la o împroprietărire a ţărănimii clăcaşe. Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400000 de familii de ţărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pămînt a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dînd un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea. În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărîtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcţie în care guvernul ştia că nu avea să întîmpine opoziţie pe plan intern, a fost acela al secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor mănăstireşti cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul naţional. Apoi au fost elaborate şi promulgate Legea contabilităţii, Legea consiliilor judeţene, Codul Penal şi Legea instrucţiunii publice, precum şi crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înfiinţează Şcoala Naţională de Arte Frumoase, la Bucureşti, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman şi este inaugurată, în premieră, o Şcoală de Medicină Veterinară. Analizînd suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluţionar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern. Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din ţară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii moderne. Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenţiona să instituie un regim personal; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii, hotărîtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgînd de partea lor o fracţiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ş.a.), şi l-au constrîns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenţei domneşti a luat sfîrşit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecinţe grave pentru România, pentru că:

după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimîntate că reforma agrară nu va mai avea loc.
la 3 aprilie 1866 la Iaşi o demonstraţie a Mişcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Valahia,
Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.

Restul vieţii sale şi-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena şi Wiesbaden. A fost înmormîntat iniţial la Biserica Domnească de lîngă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Centenarul Eminescu 1850 - 1889 - 1989

Societatea numismatică română - Secția Bârlad

"Ce-și doresc eu ție, dulce Românie,

Țara mea de glorii, țara mea de dor?

Brațele nervoase, arma de tărie,

La trecutu-și mare, mare viitor!"

... M.Eminescu

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române. Prin tot ce a scris Eminescu este contemporanul vremurilor actuale. Mai jos sunt câteva luări de poziție ale gazetarului de excepție care a fost el;

Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.
Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute nației în ajunul alegerilor și trec, totuși, drept reprezentanți ai voinței legale și sincere a țării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei.
Uzurpatori, demagogi, capete deșarte, leneși care trăiesc din sudoarea poporului, fără a o compensa prin nimic, ciocoi boierești și fudui, mult mai înfumurați decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale țării - despre clasa politică a României.
Părerea mea individuală e că politica ce se face azi în România, și dintr-o parte și din alta, e o politică necoaptă.
Vom avea de-acum înainte dominația banului internațional, impusă de străini. Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână în mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință clădirea măreață a civilizației creștine.
Statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege
Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu fatalismul raselor nefericite, duce greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă.
Temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care, punând mâna pe o bucată de piatră îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statui, din in pânzătură fină, din fier maşini, din lână postavuri.
Condiţia civilizaţiei statului este civilizaţia economică. A introduce formele unei civilizaţii străine fără ca să existe corelativul ei economic este curată muncă zadarnică
De când e lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus, iar economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică este mama celei politice.
Lucrul la care aspiră toţi este de a se folosi numai de avantajele civilizaţiei străine, nu însă de a introduce în ţară condiţiile de cultură sub care asemenea rezultate să se producă de la sine.
Cine zice progres nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată. A îmbătrâni în mod artificial pe un copil, a răsădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata în două ceasuri, nu e progres, ci devastare… Adevăratul progres nu se poate opera decât conservând pe de o parte, adăugând pe de alta; o vie legătură între prezent şi viitor, nu însă o serie de sărituri fără orânduială.

Academician profesor doctor Ștefan Procopiu 1890 - 1990

1912 - Magnetonul Bohr-Procopiu

1921 - Fenomenul Procopiu

1930 - Efectul Procopiu

Secția Bârlad a Societății Numismatice Române

Ștefan Procopiu a fost un fizician, profesor universitar și inventator român, membru titular (din anul 1955) al Academiei Române, care s-a născut la data de 19 ianuarie 1890, la Tutova, județul Vaslui și a decedat la data de 22 august 1972 la Iași.A urmat cursurile școlii primare și ale Liceului Gheorghe Roșca Codreanu din Bârlad. Licențiat al secției fizico–chimice a Facultății de Științe din Iași (1912), a urmat alte studii universitare la Paris. Între 1 septembrie 1917 și noiembrie 1919 a funcționat la Catedra de fizică a Liceului „Gh. Roșca Codreanu” din Bârlad. La 15 ianuarie 1925 este numit profesor titular la catedra de Gravitate, Căldură și Electricitate a Universității din Iași, la care a predat până la pensionarea sa (1 octombrie 1962). A fost decanul Facultății de Electrotehnică a Politehnicii „Gheorghe Asachi” din Iași de la înființarea ei (decembrie 1937), până la 1 februarie 1941, când trece decan al Facultății de Științe a Universității Iași. A fost declarat Doctor honoris causa al Politehnicii din Iași (1 februarie 1967), membru al Comisiei mondiale pe anul 1970 de propuneri pentru Premiul Nobel pentru Fizică, membru al multor societăți științifice române și străine. Începând cu data de 20 decembrie 1936 a fost membru titular al Academiei de Științe din România. Pentru activitatea sa a fost distins cu ordinele: Muncii, Meritul Științific și Steaua României. A descoperit Magnetonul Bohr-Procopiu (1912), Fenomenul Procopiu (1921) și Efectul Procopiu de depolarizare a luminii (1930). A publicat 177 lucrări științifice.

Placheta - Societatea Numismatică Română

XXXV ani de la constituirea Secției Numismatice Bârlad 1985 - 2020

Era pe la început veacului al XX-lea. Cultura şi ştiinţa în România prinseseră aripi de zbor stabile şi de perspectivă, precizându-se domeniile şi principiile de activitate. Se trecea acum la culegerea primelor roade ale frământatului şi cu rol de pionierat secol al XIX-lea, când reprezentanţi de frunte ai renaşterii româneşti se dăruiau, cu întreaga lor fiinţă, intereselor naţionale. Unirea Principatelor şi marile reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza au deschis larg porţile afirmării învăţământului, ştiinţei şi culturii în România. Publicaţii şi societăţi de tot felul luau fiinţă, croindu-şi drum spre mintea şi inima românilor. În acest context de efervescenţă spirituală, o nouă ştiinţă specială se înfiripa în peisajul intelectual românesc. Informaţiile lui C. Bolliac din „Trompeta Carpaţilor”, referitoare la unele descoperiri monetare, dar mai ales lucrările lui D.A. Sturdza şi primele studii de specialitate ale lui M.C. Sutzu, precum şi alcătuirea unor colecţii monetare, aveau să se constituie ca temelie a ştiinţei numismatice din România. Începutul sec. XX va marca pentru numismatica din ţara noastră un moment de o reală însemnătate. Pe data de 28 decembrie 1903, la iniţiativa unui grup de entuziaşti şi pasionaţi ai acestei discipline, lua fiinţă Societatea Numismatică Română (S.N.R.). Adunarea Generală, în şedinţa sa inaugurală, a votat Statutele Societăţii şi a ales Comitetul de conducere în următoarea alcătuire: D.A. Sturdza, preşedinte de onoare; M.C. Sutzu, preşedinte activ; Gr. Tocilescu, vicepreşedinte; Al. Cantacuzino, secretar; lt. col. G. Iordăchescu, casier contabil; dr. G. Severeanu, subsecretar şi D. Panku, C. Alessandrescu, Carol Storck şi E.D. Mirea, membri. O dată cu adoptarea Statutelor se fixa şi ţelul principal al Societăţii, care îşi propunea „să dezvolte ştiinţa şi arta numismatică” în România." În prezent SNR are filiale în aproape toate județele țării. Sus am postat logo-ul Societății Numismatice Române.

Atena era o zeiţă, una dintre cele mai mari divinități ale mitologiei greceşti, identificată de către romani cu zeița Minerva.

Era zeița înțelepciunii, pe care grecii o mai numeau și Pallas Athena sau, pur și simplu, Pallas. Deasupra am postat o poză cu statuia zeiţei Atena care se găseşte la Muzeul Luvru din Paris.

Vaslui este un municipiu situat în estul României, reședința județului Vaslui din regiunea istorică Moldova, aproape de frontiera cu Republica Moldova. Orașul are o populație de aproximativ 70000 de locuitori. Se pretinde că orașul Vaslui ar fi fost înființat de bizantini, în amintirea trecerii lor în Dacia Orientală, ocazie cun care i-au dat numele de Basilica, după numele Împăratului Basile Bulgaroctonul (o descriere lui Macarie, în călătoria sa de la Alep la Moscova). La Vaslui s-a constituit de altfel, în secolul al XV-lea, prima școală de artă post-bizantină, care a interpretat datele iconografice bizantine în pictură, broderie, miniatură. Vasluiul este atestat documentar din anul 1375, dar dovezile arheologice demonstrează continuitatea locuirii încă din paleoliticul superior (30.000-8.000 Î.E.N.). Deasupra am postat stema interbelică și actuală a municipiului Vaslui, iar dedesubt câteva fotografii reprezentând câteva monumente de cultură și arhitectură ale orașului, din perioade diferite. Precizez că în perioada comunistă reședința județului a fost orașul Bârlad, asta și deoarece aici s-a născut liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Palatul Mavrocordat

Gimnaziul Kogălniceanu

Banca Berea

Palatul administrativ și de justiție

Strada Ștefan cel Mare

Prefectura

Curtea cu juri

Cazarma

Casa de cultură a sindicatelor "Constantin Tănase"

Casa Mavrocordat

Banca de Stat

Cercul militar

Primăria

Episcopia

Hotelul Racova

Vederi

Județul Vaslui este situat în partea de est a țării, provincia istorică Moldova, întinzându-se pe cursul superior și mijlociu al râului Bârlad. Județul face parte din regiunea Nord - Est, în care sunt incluse și județele Bacău, Botoșani, Iași, Neamț și Suceava. Județul Vaslui mai face parte și din Euroregiunea Siret-Prut-Nistru din anul 2002. Județul se întinde pe o suprafață de 5318 kilometri pătrați, numără aproximativ 455000 de locuitori și are capitala în orașul cu același nume. Ca subunități administrative județul este compus din; 3 municipii - Vaslui, Bârlad, Huși, 2 orașe - Negrești, Murgeni și 81 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Vaslui, iar mai jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectura din acest județ, din perioade diferite, dar și câteva trimiteri poștale.