sâmbătă, 18 februarie 2012

LACRIMA DIN PARADIS

1.

Îmi este dor de dorul dor

de apa sfântă de izvor,

îmi este vis în visul stins

de gând uitat în necuprins,

îmi este zbor în zborul frânt

de taina-nchisă în cuvânt,

îmi este timp în timpul mort

de clipele ţesute-n tort,

îmi este dincolo de stele

poteca lacrimilor mele

topite dintr-un strop de gheaţă

când mă plimbam tăcut prin viaţă.

Îmi este pasăre şi flori

iubirea soarelui în zori,

îmi este fluier dintr-un mac

ce-adoarme în adânc de lac,

îmi este strigăt către ieri

venit în azi de nicăieri,

îmi este scară către cer,

lumină albă şi mister...

2.

În noapte se deschide cerul

să ne dezvăluie misterul

iubirilor pierdute-n zori

în ascunziş de reci culori.

Şi-ncet coboară cu fiori

învăluite-n dalbe flori

crăiese mândre, minunate:

sunt sânzienele visate

de orice fată, fată mare,

ori de-o femeie iubitoare;

sunt sânzienele dorite

în clipele neadormite

şi răvăşite de-o chemare

în dorul-dor şi-n marea-mare.

3.

Îmi ninge noapte pe cuvânt,
îmi plouă stele într-un cânt,
îmi este chin în dimineaţă
iar lacrima mă plânge-n ceaţă
când rătăcită sunt în dor
şi-mi caut viaţa într-un nor.
Îmi strig durerea în ecou,
în gândul vechi, în visul nou
şi mă ascund în ierburi moi
crescute-anume pentru noi.
Şi somnul cade peste gene
cu amintiri de sânziene.

4.

Îmi este visul apă moartă,

îmi este apa ruptă-n toartă,

îmi e plecarea prin grădină

şi zorile într-o sulfină.

Îmi e urciorul adunat

din gând sărac, înverşunat,

din lacrima pământului,

din chinurile vântului.

Şi mă adorm lângă copac

să-mi fac din frunza lui colac,

colac de vis şi amăgire,

colac de dor şi pomenire.

5.

Îmi tremur frunzele-ntr-o seară

pe-alei de viaţă milenară.

Şi-am obosit tot căutând

liniştea vieţii într-un gând.

6.

Îmi este lacrima sărată,

iubirea nopţii descântată

de vrăjitoare şi de iele,

de mătrăgună în surcele.

Îmi este lacrimă şi plâns

în focul dorului nestins,

îmi este strop de ploaie rece

în pasul vieţii care trece.

În gândul nucului, venin,

îmi este ochiul un suspin.

Îmi este dor de veşnicie

îmi sunt în ora mea pustie.

7.

Îmi este gând de foaie lată,

îmi este viaţa colorată

de cântece fără de rost,

de negrul zilelor de post

şi-albastru clipelor senine

pe care le-am visat cu tine

în trecerea din gând în dor

în albul nopţilor fior.

Îmi este gând negru catran,

îmi este galben de şofran,

îmi este roşu în cuvânt,

îmi este moartea legământ.

8.

Îmi este marea gând de ducă,

îmi este noaptea o nălucă,

îmi este sufletul în vânt,

îmi este dorul în cuvânt.

9.

Sunt piatră sfântă la hotar,

sunt lacrimă într-un pahar

căzută dintr-un gând de nor

pe suflet dor şi pe ponor.

10.

Îmi sunt aripă pentru joc

cu flăcări prinsă la mijloc

şi-mi ard suspinul în cuvânt

şi zâmbetul mi-l pierd în vânt.

11.

Îmi este clipa rătăcită

în somn de lună adormită,

în cânt de greier din fuior

şi tors din caierul de dor.

Îmi este ora murdărită

de vorba roasă, înnegrită,

de colţii lupului fugar,

de florile fără nectar

şi agăţate la ureche

în cântecul fără pereche.

Îmi este timpul vechi duşman

se-ncolăceşte an de an

pe inelarul de la mână

şi rupe file din cunună

pe care le striveşte-n vis

şi-n lacrima din paradis.

Îmi este viaţa, nu mai este!

A fost demult într-o poveste

pe care timpu-a-ncălecat

şi zorile mi le-a furat.

12.

Mi-ascund iubirea-n mănăstire

să-mi fie veşnic pomenire

în lumea drepţilor plecaţi,

pentru femei, pentru bărbaţi.

13.

Mi-e gândul gând pierdut în gând,

în zbor de păsări rând pe rând,

de păsări albe călătoare,

de vise negre trecătoare.

Mi-e gând de lacrimă târzie,

de dorul apei în pustie

când verdele dispare-n zori

şi sufletul se-nalţă-n nori.

Mi-e gând cuprins în fericire,

în firul de nisip, iubire,

mi-e gând şi stele de plecare,

mi-e somnul gând într-o uitare

de clipe vechi şi părăsite

pe margini de chemări ştirbite.

Mi-e gând de gând pală de vânt

o clipă-nchisă în cuvânt

şi ferecată cu zăvoare

în apa rece de izvoare.

14.

Îmi este visul orb rănit

când moare pasul în zenit,

îmi este sufletul aripă

în răsucirea dintr-o clipă

cât pasul a durat în viaţă

şi noaptea a pierit în ceaţă.

Mi-e visul suflet în iubire,

mi-e dorul zbor în rătăcire.

15.

Îmi este frică-n gândul serii,

îmi este zbor în dorul verii,

îmi este noapte-n întuneric,

şi pasăre în timp himeric.

Îmi este coborârea-n frică

pe scara tristă de arnică.

16.

Îţi sunt spirală-n timp etern,

îmi eşti cădere într-un lemn.

spirala vieţii fără moarte,

lemnul suspinului în şoapte.

17.

Îmi este vis în părul nins,

îmi este floarea de cais

în primăvara stelelor

uitată-n geana ielelor.

Îmi este vis de visul tău

somn zbuciumat de pasul rău

călcat de-un zburător în noapte

pe visul-vis de calde şoapte.

Îmi e căderea în abis

dorinţa de a-ţi fi în vis

şi de-a visa cu tine zbor

pe aripi albe de cocor.

Îmi este vis în dor nestins,

îmi este vis de necuprins.

18.

Coboară liniştea cu rouă

peste cuvântul-vers şi-l plouă

cu florile de pe câmpii,

cu frunze ruginii din vii.

Şi dragostea o risipeşte

în soarele ce clocoteşte

chemarea de-nceput de lume

din adâncimi de albe spume;

în luna rece întristată

de gândul speriat de fată

rănită de un nor-condor

şi părăsită la izvor.

Găseşte ascunziş în timp

cu zeii-naltului Olimp

pentru-a privi spre omenire

cu înţeleaptă amăgire.

Şi liniştea se pierde-n gând

când zbuciumată, când mai blând

în cântece şi-n strigături,

în vorbe dulci şi-njurături,

în fiecare cuvântare

rostită-n fugă la plecare.

E-o linişte ce mi-a cuprins

cuvântu-mbătrânit şi nins

ascuns de lume într-un zbor

în ţipătul unui cocor.

19.

Sunt suflet-gând într-un cuvânt,

sunt mângâiere şi descânt,

sunt căutare şi durere.

Mai sunt trecutul care piere

şi piere într-un cânt de nai

în orele ascunse-n rai

sau poate-n floarea de cireş,

în spinii vitregi de măceş.

Sunt suflet-gând în zbor căzut

când lacrimile le-am pierdut

în văgăuna unui dor,

în fluierul de la picior,

scâncind, mototolind în jar

o ştire răscolită-n ziar

şi-adusă-acolo de-un actor

care-a uitat să joace-n rol

iubirea unui suflet-gând

când stelele-i mureau pe rând.

Sunt suflet-gând şi m-am spălat

în apa vieţii de păcat!

20.

Îmi vine gândul pe cărare,

un gând pierdut, de fată mare,

în noaptea rătăcirii ei

în iarba verde de sub tei.

Îmi vine gândul din izvor

să-mi răcorească dor din dor

strivit în templul părăsit

pe-altarul visului cernit.

Îmi vine gând în răsărit,

adoarme-apoi în asfinţit

în cimitiru-ngenuncheat

de moşteniri şi de păcat.

Mai vine gândul, mai şi pleacă,

l-ajută negura oleacă

să se trezească din juneţe

să moară chin la bătrâneţe.

21.

Mă sparg în ţipătul crispat,

în vocea gravă de bărbat

ce-n mângâierea lui perversă

îmi ţine dragostea în lesă.

Mă sfâşii în cuprinsul zării,

mă-nchid în adâncimea mării

să-mi dorm în peştele tăcut

orice prezent, orice trecut.

Mă regăsesc în mine - dor -

cu aripi frânte de actor.

Şi-n prăbuşirea mea senină

îmi cânt iubirea de ondină.

22.

Mă cuibăresc în doruri grele,

în visul meu făcut surcele,

în gândul îngropat în stâncă

şi-n apa care nu cuvântă.

Îmi dorm obârşia din gene

ascunsă-n ochi şi în sprâncene;

îmi dorm strămoşii la hotar

în alb nisip de nenufar

şi răscolesc în timp adânc

să regăsesc plânsul de prunc

rotindu-se pe la răscruci,

pe ţărmuri şi-nnegrite cruci.

Mă cuibăresc în ieri, în azi,

în amăgirile din brazi,

în trupul meu, o grea povară,

în umbra morţilor uşoară.

23.

Mă pierd în linii, printre linii,

m-ascund în dorurile stânii

să-mi cânte fluierul pe viaţă

şi naiul vechi în dimineaţă,

să mă iubească mândra lună,

pe cap să-mi pună o cunună

de timp pierdut şi de uitare,

de vis trecut şi de plecare.

Mă pierd pe-o cale, printre căi,

îmi strig norocul peste văi,

norocul meu de altădată

pe care l-am găsit odată

ascuns în razele de soare,

în plânsul albelor mioare

torcându-şi orele pe plai

şi numărând florile-n rai.

Mă pierd în oameni, într-un om

pe când era al vieţii pom

şi strig la suflet, cânt pe frunze,

rămân cuvinte-dor pe buze

şi vârstele într-un sărut

-cât am iubit, cât m-a durut –

când munţi şi brazi m-au cununat

cu ciobănaşu-nsingurat.

24.

Eu sunt din vis, tu eşti din carte,

ne sunt uitările pe moarte.

Tu eşti chemare, eu suspin,

în dor, otravă şi pelin.

Eu sunt o lacrimă, tu – zbor

căzut în firul de mohor.

Ne căutăm în ce-am pierdut,

ne risipim în ce-am avut.

În strigăt aş fi vrut să fii,

să mă găseşti dar să nu vii,

să mă iubeşti când sunt departe,

să mă striveşti în gând cu şoapte,

să fim într-un vârtej nebun

ascunşi în trunchiul de gorun.

25.

Se-nvârte fusul pe la tâmplă

când o secundă mi se-ntâmplă

să înflorească lună nouă

în ochii tulburaţi de rouă.

Se-nvârte fusul înc-o dată

şi duce-n ceruri viaţa toată,

o-mprăştie în stihuri calme

şi-n visuri adormite-n palme.

Se-nvârte fusul şi descântă

cu pietrele care nu cântă,

în umbra singurului plop

despre ţărână şi potop.

26.

Mi-s visele cărare ştearsă

când amintirile-şi revarsă

puhoi de ape, vorbe multe,

stau cerbii în poieni s-asculte

şi coarnele le cresc încet

ca rămurişul de făget.

Mi-s clipele într-o uitare

de naştere şi căutare

când stelele-au murit în ochi

şi melcul cântă de deochi,

de mers căzut pe brusture

şi pe urzici să usture.

Mi-s dorurile-ngrămădite

în vechile cântări cioplite

pe frunza neagră de cucută,

pe limba peştelui tăcută,

culcat în mare, în ocean

să-şi doarmă timpul cu alean.

27.

Mă caut în risipa nopţii,

în plânsul ruginit al porţii

deschisă de un vânt hoinar

cu dorul stins în felinar.

28.

În clipe triste şi albastre

se-ascund uitările sihastre;

în clipe albe de visare

se-ntâmplă doruri călătoare

şi se înalţă în tării

să-şi plângă orele târzii;

în clipe verzi şi împietrite

de babe rele zgribulite

şoptesc în taină vânători

poveşti cu fluturi şi feciori

trăite pe-un hotar silvestru

în graiul osândit, terestru.

În clipe negre, colorate

de neputinţă şi păcate

trăiesc în ceasul lung de noapte

legendele cu mere coapte

căzute în oglinda vieţii

în zborurile frumuseţii.

Şi toate clipele se-adună

în cântecul de mătrăgună

şi-amestecate la un loc

în galben chihlimbar şi joc

îmbracă sufletele-n jar

cu şerpi de foc şi de amar.

29.

În fiecare vis mai fac un nod

să nu rămân uitată pe un pod;

în fiecare dor agăţ o amintire

să nu mă fure apa-ntr-o clipire;

în fiecare drum strivesc o piatră

să nu se stingă lacrima în vatră;

în fiecare suflet mă strecor

să fiu plecării tristul cititor;

în fiecare EU mă simt pierdută

şi-alerg din stei în stei precum o ciută.

30.

Pe spirala răsucită

de o frunză adormită

visuri se aşază-n rând

şi îşi macină în gând

nopţile-nnegrite-n fum,

doruri rătăcite-n drum,

stele supărate-n zori,

lacrimi risipite-n nori,

clipele care-au căzut

dintr-un timp demult pierdut

în poveştile cu tâlc

grămădite într-un pâlc

de meduze-ncepătoare

şi de ape născătoare.

31.

Mă simt cumplit de vinovată

că am murit demult, odată,

când lacrimile s-au uscat

pe marginea unui păcat.

Mă simt în viaţa nimănui

o pată ruginită-n cui,

o linişte-n argilă arsă,

un dor mutat din scrum în casă.

Mă simt în coasta lui Adam,

mă simt fecioara unui ram,

frumoasă în ţărâna vremii,

povară-n pasul primăverii.

Mă simt amurg, mă simt durere,

mă simt zenitul care piere,

mă simt în pâlpâiri de şoapte,

mă simt în liniştea din noapte.

32.

O linişte de mănăstire

ne cheamă azi într-o iubire.

Ne ţine-n ceaţă trişti, stingheri

c-un gând venit de nicăieri

şi adormit pe lespezi moi

de sfinţi şi sfinte în nevoi.

O linişte de-adânc de lume

trezită pentru noi anume

ne poartă paşii-n alte vieţi

când ne iubeam în dimineţi,

în dimineţile cu rouă,

în nopţile cu lună nouă.

O linişte-a tăcut în dor

căzută ploaie în izvor

şi în fântâna părăsită,

în lacrima neadormită.