Epaminonda's Blog.....: Ro - M

1. În data de 19 septembrie 2022 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă de argint cu tema 170 de ani de la înființarea Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București. Aversul monedei prezintă clădirea rectoratului Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București, inscripția în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „10 LEI”, stema României și anul de emisiune „2022”. Reversul monedei redă portretul și numele domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei, întemeietorul Școlii Naționale de Agricultură de la Pantelimon, precursoarea Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București, clădirea școlii, inscripțiile „UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRONOMICE SI MEDICINA VETERINARA DIN BUCURESTI”, „170 DE ANI” și „1852”, anul întemeierii școlii.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: valoare – 10 lei, metal – argint, titlu – 99,9%, formă - rotundă, diametru – 37 milimetri, greutate – 31,103 grame, cant – zimțat, calitate – proof, tiraj – 5000 exemplare și preț unitar de achiziției de la magazinele Monetăriei fără TVA – 440 lei.

Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București este una din cele mai vechi și mai mari instituții de învățământ superior din România. În prezent are șapte facultăți, fiecare dintre ele asigurând studii universitare de lungă și scurtă durată, studii postuniversitare și de doctorat. În 21 octombrie 1834 Petrache Poenaru înaintează domnitorului Alexandru D. Ghica o cerere, semnată și de banul Mihai Ghica, fratele domnitorului, Ion Câmpeanu, colonelul Arnold Iacobson, medicii I. Zucker și Mayer, pentru înființarea unei societăți de agricultură. După aprobarea acestei cereri, la 12 ianuarie 1835 este aleasă conducerea: președinte banul Mihai Ghica, vicepreședinte colonelul Arnold Iacobson și secretar Scarlat Rosetti. După aprobarea statutelor s-a trecut la organizarea fermei-model de la Pantelimon unde s-a creat Școala de Agricultură. Datorită faptului că nu erau cadre cu pregătire specială și erau elevi puțini, în perioada 1848-1853 școala a fost închisă. A fost redeschisă de Alexandru Slătineanu care era absolventul unei școli de specialitate în Franța. La conducerea școlii a urmat Constantin N. Racotă, care avea studii de specialitate tot în Franța. Și perioada 1853-1865 a fost una foarte dificilă. În urma apariției Legii din 1864 școala a fost reorganizată. Având în vedere că vechiul local nu mai corespundea nevoilor a fost aprobat un credit pentru construirea unui nou local. Noua construcție a fost realizată la Herăstrău în perioada 1868-1869 unde a și fost mutată școala. În această perioadă directorul școlii a fost Petre Sebeșanu, absolvent al Școalii Superioare de Agricultură de la Grignon. În 1867, prin includerea în programul de studiu a disciplinelor silvice, învățământul agronomic se dezvolta sub numele de Școala Centrală de Agricultură și Silvicultură. În cadrul ei s-a înființat prima fermă didactică experimentală din țară (1873), iar în 1886, prima instituție de cercetări agricole din România, cunoscută sub denumirea de Stațiunea Agronomică București. În anul 1893, prin separarea învățământului silvic, căpăta denumirea de Școala de Agricultură de la Herăstrău.

În anul 1915, se pun bazele învățământului superior agronomic la București, sub denumirea de Școala Superioară de Agricultură de la Herăstrău, iar în anul 1921, are loc transformarea Școlii Superioare de Medicină Veterinară în Facultatea de Medicină Veterinară din București. În anii următori, învățământul agronomic s-a dezvoltat iar titulaturile sale au fost pe rând: Academia de Înalte Studii Agronomice din București (1929), Facultatea de Agronomie – integrată Școlii Politehnice din București (1938). În anul 1948, ia ființă Institutul Agronomic București, cu patru facultăți (Agricultură, Horticultură, Zootehnie și Medicină Veterinară), căruia, din 1952, i se atribuie numele marelui patriot Nicolae Bălcescu. În anul 1970, se înființează Facultatea de Îmbunătățiri Funciare, care devine, din anul 1990, Facultatea de Îmbunătățiri Funciare și Ingineria Mediului. Din 5 octombrie 1992 primește titulatura de Universitatea de Științe Agronomice, iar din 1995, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București. Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară are în prezent șapte facultăți, oferind studii universitare, postuniversitare și studii doctorale, după cum urmează:

Facultatea de Agricultură
Facultatea de Horticultură
Facultatea de Zootehnie
Facultatea de Medicină Veterinară
Facultatea de Biotehnologii
Facultatea de Îmbunătățiri Funciare și Ingineria Mediului
Facultatea de Management, Inginerie Economică în Agricultură și Dezvoltare Rurală

Barbu Dimitrie Știrbei, (născut în august 1799 la Craiova şi decedat la data de 12 aprilie 1869 la Nisa, Franţa), a fost domnitor în Ţara Românească între iunie 1849 - 29 octombrie 1853 şi 5 octombrie 1854 - 25 iunie 1856. Domnitorul Barbu Ştirbei a iubit Bucureştii, poate mai mult decât orice principe valah care l-a precedat. Ambiţia de a face din capitala Ţării Româneşti un oraş european, în rând cu marile metropole ale timpului său, l-a urmărit încă de când nu era domn şi stătea mai mult în umbra fratelui său mai norocos (sau poate mai puţin norocos, dacă ne gândim la revoluţia de la 1848), Gheorghe Bibescu. Deşi nu era lipsit de sentimente patriotice, aşa cum ştim din propriile mărturii, pe care nu le putea exprima cu uşurinţă sub supravegherea Rusiei şi a Austriei, care au şi ţinut Principatele sub ocupaţie militară în timpul Războiului Crimeii, a avut parte de trista reputaţie de domn reacţionar. Refuzul de a permite întoarcerea din exil a vechilor revoluţionari paşoptişti îşi avea raţiunile lui. Avea nevoie de un răgaz, pentru a construi aici ceva durabil, pentru români, înainte de a construi în ochii străinătăţii. Şi a folosit acest răgaz pentru a da un impuls nou renaşterii urbane a Bucureştilor. Dorinţa lui Barbu Ştirbei de a ridica prestigiul Bucureştiului printr-o susţinută operă de urbanizare şi salubrizare este mult mai veche decât perioada în care a domnit asupra Ţării Româneşti (1849-1856). Fiu al micului boier oltean Mihai Bibescu (care în anul 1821 îndeplinea funcţia de mare logofăt al Ţării de Jos) şi al Ecaterinei Văcărescu, fiica adoptivă a vornicului Barbu Ştirbei, Barbu adoptă în anul 1813 numele de familie al bunicului său după mamă. A avut doi fraţi, pe Gheorghe (viitorul domnitor) şi pe Ioan, împreună cu care a luat de la cea mai fragedă vârstă drumul Parisului, în vederea desăvârşirii studiilor, după (se pare) o scurtă perioadă de audiere a cursurilor de la Sfântul Sava. Întoarcerea din capitala Franţei a avut loc în anul 1821, anul în care în Ţara Românească se consuma „zavera” condusă de Tudor Vladimirescu. În aceste condiţii, Barbu Ştirbei nu a intrat în Bucureşti, oprindu-se la Braşov. Din această perioadă datează şi căsătoria lui cu Elisabeta Cantacuzino, care îi va dărui patru băieţi şi două fete. Tot la Braşov l-a ajuns vestea restaurării domniilor pământene în Principate, scaunul domnesc de la Bucureşti fiind ocupat de Grigore al IV-lea Ghica. Acolo, la Braşov, tinerii boieri rusofili, văzând în Grigore Ghica, instrumentul Porţii (ce-i drept pământean, nu fanariot), constituiseră o „Societate politică şi literară” din care făceau parte, în afară de fratele lui Barbu, Gheorghe Bibescu, boierii Filipeşti, Ion Câmpineanu şi Al. Villara. Prudent, Barbu Ştirbei s-a desolidarizat de ei, acceptând colaborarea cu noul domn şi oferta acestuia de a ocupa funcţii în administraţia Curţii (fiind rând pe rând biv vel căminar, clucer, sameş al Vistieriei). Această ascensiune vertiginoasă i-a mijlocit pătrunderea în saloanele marilor familii boiereşti bucureştene Lenş, Romanit, Brâncoveanu, Văcărescu, Golescu, dar şi invidia (nu scutită de conflicte) a fraţilor domnului, spătarul Alexandru Ghica (viitor domn) şi Constantin Ghica, fiind văzut ca un posibil rival. Barbu Ştirbei era un oaspete frecvent al casei Goleştilor de pe Podul Mogoşoaiei (ulterior palat domnesc) pe care o vizita ca apropiat al lui Dinicu Golescu, boier cu vederi luminate care, după călătoria lui în Europa (1824-1826), fondase în acest spaţiu „Societatea literară românească”. Visul lui Barbu Ştirbei de a face din Bucureşti un oraş în rând cu marile capitale europene poate fi urmărit încă din anul 1829, când a făcut parte din „Comisia pentru înfrumuseţarea Bucureştilor”, fiind cooptat un an mai târziu într-un comitet de salubritate publică. Programul Comisiei, privind sistematizarea capitalei (inspirat fără îndoială de Barbu Ştirbei) prevedea croirea unor drumuri largi străjuite de „copaci care să închipuiască aleiuri”. Şi continua, argumentând că aceste uliţe va îndemna pe mulţi a-şi face locuinţă acolo, cu mult mai bine decât pe uliţele cele strâmte de vreme, oraşul se va afla mutat în acele mahalale şi soarta Bucureştilor se va asemăna cu soarta tuturor oraşelor Europei, unde cetatea ce se zice veche este cea mai urâtă vedere, în vreme ce cetatea cea nouă arată o frumuseţe deosebită, un aer folositor, mulţumire şi sănătate celor ce lăcuiesc într-însa. Rezultatele activităţii acestei comisii s-au putut vedea în 1832, după ce a început trasarea arterei cunoscute mai târziu drept „Şoseaua Kiseleff” (deoarece această operă de sistematizare a început sub coordonarea generalului rus Pavel Kiseleff, care administra Principatele după pacea de la Adrianopol şi instituirea protectoratului ţarist asupra Ţărilor Române), între dumbrava Bănesii şi bariera Podului Mogoşoaiei. Dar, pentru împlinirea visului său, Barbu Ştirbei trebuia să ajungă domn. Lipsit de ambiţii princiare, deşi a candidat alături de fratele său Gheorghe Bibescu pentru tronul Munteniei, între 1842-1843, i-a acordat în cele din urmă acestuia voturile şi partizanii din Adunarea Obştească, temându-se ca nu cumva partida oligarhică a marii şi vechii boierimi, refractară la reforme, să-şi impună propriul candidat. Stând în umbra fratelui său, l-a sfătuit şi determinat pe acesta să înceapă, încă din primul an de domnie, trei lucrări de interes public în Bucureşti: Şoseaua Kiseleff, Parcul Cişmigiu şi construirea Teatrului cel Mare (viitorul Teatru Naţional). Revoluţia de la 1848 nu i-a dat timp să le termine. Fuga lui Bibescu la Braşov, după ce acceptase proiectul de Constituţie elaborat la Islaz, a lăsat Bucureştii pradă luptei între guvernul provizoriu, recunoscut anterior de Bibescu, şi elementele reacţionare conduse de cei doi colonei Odobescu şi Solomon. În plus, capitala a trebuit să suporte şi dubla invazie străină... ţaristă şi otomană. Barbu Ştirbei a aşteptat să treacă furtuna. Şi aşteptarea i-a fost răsplătită. În anul 1849 a venit şi timpul său. Învestit ca domn al Munteniei în anul 1849, prin înţelegerea celor două mari puteri, Rusia Ţaristă şi Imperiul Otoman, Barbu Ştirbei se vedea prins între nemulţumirea şi presiunile boierimii vechi, care îl considera un „om nou” şi cererile revoluţionarilor paşoptişti de a reveni în ţară din exilul la care erau condamnaţi... cereri pe care noul domn le-a respins, mai mult obligat, decât de bunăvoie. Poziţie ingrată care i-a atras eticheta de domn reacţionar. În umbra acestui sacrificiu de imagine, Barbu Ştirbei s-a putut ocupa în voie de mai vechile sale proiecte privind transformarea Bucureştilor în oraşul care, încă de pe atunci, va câştiga reputaţia unui „mic Paris” al Orientului creştin. Ataşat de vechiul şi somptuosul său palat de pe Podul Mogoşoaiei, Barbu Ştirbei şi-a stabilit aici reşedinţa, în timp ce vechiul palat domnesc (fost al familiei Golescu, pe care Ştirbei îl cunoştea foarte bine) a adăpostit, din 1851 batalionul model condus de căpitanul Alexandru Macedonski (tatăl viitorului poet omonim) şi de maiorul Emanoil Culoglu. Interesul lui Ştirbei Vodă pentru pregătirea armatei pământene (a Miliţiei Naţionale cum i se spunea), pentru înzestrarea ei nu atât cu armament, cât mai ales cu cadre specializate, s-a tradus prin înfiinţarea unei Şcoli de Ofiţeri care funcţiona pe strada Izvor. Acolo viitorii elevi erau admişi numai prin concurs. Condusă de coloneii Ion Em. Florescu şi I. Voinescu I şi de maiorii Salmen şi Dimitrie Pavel şcoala a pregătit tineri ofiţeri ca Ioan Cornescu, Matei Vlădescu, Constantin Barozzi, Gheorghe Slăniceanu şi alţii. Bucureştii se umpleau de uniforme, spre plăcerea tinerelor domnişoare şi a doamnelor care îşi pierdeau timpul la recepţiile organizate în saloanele Capitalei. Dar Războiul Crimeii, început ca un conflict între Rusia şi Imperiul Otoman, avea să arunce capitala într-o situaţie de criză marcată de ocupaţiile militare succesive rusă şi otomană şi de un scurt exil al lui Ştirbei lângă Viena. În curând tinerii ofiţeri români îşi vor cunoaşte rivalii. Aceştia vor fi militarii austrieci ai generalului Johann B. A. Coronini, care intră în Bucureşti, odată cu Barbu Ştirbei, în luna septembrie a anului 1854, ca urmare a unei convenţii cu Turcia, conform căreia Imperiul Habsburgic primea în administraţie Principatele în schimbul retragerii trupelor ruse. Abuzurile trupelor de ocupaţie de sub comanda generalului Alemann nu s-au lăsat aşteptate. Documentele timpului înregistrează ciocniri între populaţia bucureşteană şi soldaţii austrieci care nu s-au ferit să întrebuinţeze armele, maltratându-i pe cetăţeni. O serie de incidente violente au apărut şi între ofiţerii români şi cei austrieci, materializate în altercaţii şi posibile provocări la duel, iar situaţia a scăpat de sub controlul Poliţiei Capitalei, al cărei prefect Radu Rosetti a fost demis de Ştirbei, la cererea Curţii de la Viena. Să nu uităm că, în acelaşi timp, la Iaşi, ginerele domnitorului Moldovei Grigore Al. Ghica, Costică Balş, care deţinea şi funcţia de prefect al Poliţiei şi-a surprins soţia, pe tânăra şi frumoasa Natalia în dormitor, în braţele colonelului austriac Stolberg. În urma unui duel cu pistolul, Balş a rămas pe teren, Ghica fără ginere, iar Natalia fără soţ. Până aici mergea aroganţa militarilor străini. Nu este exclus ca şi la Bucureşti să se fi înregistrat altercaţii similare. Această stare constantă de tensiune şi insecuritate a găsit ecou în paginile publicaţiei Gazette de Cologne, în numărul din august 1855, în care o corespondenţă trimisă din Bucureşti semnala în capitala Ţării Româneşti „mai bine de patruzeci de asasinate”, pe parcursul unui singur an de ocupaţie austriacă... în ciuda observaţiilor căpitanului austriac Stefan Dietrich, care remarca buna organizare a ordinii publice, asigurată de „numeroşi gardişti” care „cercetează pe toţi trecătorii fără deosebire”. În faţa acestor încălcări flagrante ale demnităţii sale de principe, indignat de felul în care Bucureştiul luase aspectul unui oraş sub stare de asediu, Ştirbei ar fi declarat în faţa oficialităţilor militare vieneze că Ţara Românească era „turcă, franceză, engleză, numai austriacă nu”, atrăgându-şi criticile generalului Coronini care constata „deplorabilul spirit de animozitate care animă organele administrative ale ţării.” Aceste aspecte însă nu trebuie generalizate. Între ofiţerii austrieci se numărau şi alţii, puţini ce-i drept, cu alte preocupări decât crearea unor situaţii conflictuale. Pe unul dintre ei, Stefan Dietrich, l-am amintit deja. El mai remarcă şi marile pieţe unde se ţin târgurile zilnice şi admiră toamna bucureşteană cu „zile curate şi dulci” sau cu „nopţi luminoase şi plăcute”. Un alt ofiţer, căpitanul Friedrich Jung, schiţează, aşa cum arăta C. C. Giurescu, un plan al oraşului „împărţit pe culori, cu uliţele, instituţiile publice, bisericile, casele principale, grădinile, viile şi livezile” Bucureştiului. Acestuia i se mai alătură maiorul R. A. Borroczyn care litografiază un alt plan al oraşului. De unde acest interes faţă de Bucureştii domnitorului Barbu Ştirbei? Înainte de a-l explica, să vedem ce are de zis consulul francez la Bucureşti Eugène Poujade care, ca ginere al lui Constantin Ghica (fost spătar sub domnia fratelui său Alexandru Ghica şi potenţial aspirant la tronul muntean) şi, prin urmare, ostil lui Ştirbei, aduce un omagiu involuntar principelui, prin observaţiile asupra capitalei valahe: „E oraşul contrastelor [...], se văd aici palate sau cel puţin case de locuit frumoase şi cocioabe îngrozitoare...; bărbaţi eleganţi şi femei elegante, îmbrăcate după ultima modă a Parisului şi ţărani înveşmântaţi ca dacii de acum două mii de ani [...] albanezi în haine murdare străbătând străzile şi vânzând bragă... şi prăvălii unde sunt expuse dulciuri de la Boissier şi de la Potel şi Chabot. Viaţa orientală, ce se duce, şi cea europeană, care o înlocuieşte, merg cot la cot, se purced ca într-o panoramă.” Iorga numea această perioadă în istoria capitalei Munteniei, „Bucureştii romantismului francez”. Etichetă potrivită unui oraş despre viaţa căruia un avocat francez la Curtea de Casaţie din Paris vorbea în termenii următori după o vizită întreprinsă în 1853 şi 1856: „Obiceiurile noastre sunt atât de deplin adoptate de clasa bogată, încât seratele de la Bucureşti par a fi date în Chaussée d’Antin. (...) Modele noastre sunt urmate la Bucureşti ca şi la Paris, cărţile noastre sunt singurele admise în biblioteci; profesorii sunt francezi, educaţia unui boier şi a unui parizian sunt asemenea.” Ziaristul lyonez Eugène Jouve, poposit aici în timpul Războiului Crimeii, oscilează între entuziasm şi dezamăgire: „Am găsit aici mult mai multă bogăţie, animaţie, lux parizian decât mă aşteptam; şi totuşi, abia poţi numi un mare oraş această adunătură informă de magazine bogate, de colibe jalnice, de palate frumoase, de monumente, de grădini, de maidane şi de băltoace.” Faptul că tocmai sub domnia lui Ştirbei „viaţa europeană” o înlocuieşte pe cea „orientală” se poate justifica prin câteva realizări de excepţie. Să le luăm pe rând. Amenajarea parcului Cişmigiu, ale cărei lucrări începuseră încă sub domnia lui Gheorghe Bibescu, este finalizată de către Barbu Ştirbei, motiv pentru care parcul îi şi poartă un timp numele. A fost proiectat după planurile arhitectului peisagist Karl Meyer, adus de la Viena pentru a coordona croirea Aleii celei Mari sau a Şoselei (Kiseleff). Austriacul s-a înhămat la această muncă titanică de edificare a unei grădini „evropeneşti”, în inima Bucureştiului, alături de Barbu Ştirbei, despre care se spune că „venea de două ori pe zi să vadă cum merge treaba”. Inaugurarea parcului a avut loc în anul 1852 şi, până în anul 1856, anul în care ia sfârşit Războiul Crimeii, a smuls admiraţia unor oaspeţi străini printre care se numără şi vestitul socialist german Ferdinand Lassalle care, după ce observa trei cafenele şi un restaurant, aflate pe latura dinspre actualul bulevard Schitu-Măgureanu, găsea că Cişmigiul „întrece cu mult tot ceea ce ar putea oferi Germania. Lumea vine după-amiaza să asculte muzica militară, într-o zi cea românească, în alta cea austriacă şi în cealaltă, cea turcească.” Starea de război existentă atunci, cumulată cu mandatul scurt al domniei lui Ştirbei, nu i-au acordat principelui răgazul materializării unui alt proiect prezentat, aşa cum ne informează Ulysse de Marsillac, de doctorul Carol Davila... cel al viitoarei grădini botanice. Cişmigiului i s-a mai adăugat şi edificarea Teatrului cel Mare (viitorul Teatru Naţional) a cărui inaugurare a avut loc la 31 decembrie 1852/12 ianuarie 1853. La spectacolul de deschidere asistă şi domnitorul cu soţia sa, doamna Elisabeta, însoţiţi de consulii străini, în timp ce Cezar Bolliac şi gazetarul Carcalechi înregistrează cu lux de amănunte detaliile vestimentare ale spectatorilor... de la fracurile publicului masculin la toaletele feminine. La aceste însemnări se mai adaugă şi cele ale ziaristului britanic O’Brien, care recomanda Teatrul drept „unul din cele mai frumoase şi izbutite teatre ce poţi găsi într-un oraş european.” Pe bună dreptate, scriitorul şi istoricul Mircea Constantinescu sublinia faptul că „Teatrul cel Mare stăruie pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei) ca un simbol al emancipării artistice nu doar a Bucureştilor, ci a Ţărilor Române înseşi.” Construirea unui pod peste Dâmboviţa, introducerea în 1856 a iluminatului stradal cu gaz şi pavarea cu piatră a Căii Beilicului (actuala Ştirbei Vodă) reprezintă alte realizări remarcabile ale acestei domnii. Salba de hoteluri („Hôtel de France”, „Hotel zur Stadt Wien”, „Otel St. Petersburg” sau „Hôtel de Londres”) care au înlocuit puţin ospitalierele hanuri, precum şi noile case boiereşti, proiectate de arhitecţi ca Villacrose şi Tilloye, sau numerosele croitorii, frizerii, florării, şcoli de dans şi ateliere de optică, dispuse toate în zona centrală a Bucureştiului, au sporit prestigiul scurtei domnii a lui Barbu Ştirbei. În 1856, la părăsirea tronului, în urma expirării mandatului său de şapte ani, „venerabilul prinţ Ştirbei, atât de inteligent şi devotat intereselor ţării sale” (Ulysse de Marsillac) lăsa în urmă un „mic Paris” în plin avânt urban, pentru a lua calea străinătăţii şi a muri, departe de oraşul pe care l-a iubit atât de mult, la Nisa, în anul 1869. (Sursa - Net).

Apariţia unei şcoli de agricultură în Ţara Românească se datorează iniţiativei domnitorului Barbu Dimitrie Ştirbei, care se luptă între 1850 şi 1852 să pună pe picioare un învăţământ românesc de calitate, între care să-şi aibă locul bine stabilit învăţământul agronomic. Astfel, în 1852, Alexandru Slătineanu, terminându-şi studiile agronomice la Paris, este însărcinat de guvern să angajeze din Germania un agronom „ca şef“ pentru şcoala de agricultură care se preconiza a fi înfiinţată. Folosind recomandarea şcolii de agricultură din Hohenheim, Slătineanu îl angajează pe Wilherm Konzelman pentru o perioadă de cinci ani, începând cu 1852. Acesta era, de fapt, actul de naştere al Institutului de Agricultură de la Pantelimon, instituţie al cărui prim director a fost chiar Alexandru Slătineanu, care a şi fost profesor aici între 1852 şi 1857. Despre primul an de funcţionare a noii şcoli nu există foarte multe date, cert este că toate cursurile s-au organizat pe moşia Pantelimon – proprietate a Eforiei Spitalelor Civile, al cărei plan de cultură fusese întocmit de Konzelman încă de la 1 noiembrie 1852. Cursurile efective ale şcolii au început pe data de 10 iunie 1853. După directoratul lui Slătineanu a urmat la conducerea şcolii C.N. Racotă între 1857 şi 1863. Sub noua conducere are loc o completare a programului de studii cu discipline fundamentale, ca urmare a dezbaterilor care au loc în epocă privitor la principiile de organizare ale şcolii: preponderenţa practicii sau a teoriei? Din documentele vremii reiese că se puteau înscrie la cursurile Şcolii de la Pantelimon absolvenţii a patru clase primare, dar în urma susţinerii unui examen de admitere la matematică, fizică, geografie, istorie şi ştiinţe naturale, în timp ce elevii a patru clase gimnaziale nu mai aveau obligaţia să dea admitere. La sfârşitul celor trei ani de studii se efectuau două luni de practică şi se întocmea un proiect de cultură, iar diploma se obţinea în urma unui examen de absolvire. În 1863, conducerea şcolii e preluată de Petre S. Aurelian care este director aici până în 1883: „un om de o adâncă cultură, cu privire largă dincolo de limitele propriei specialităţi, un spirit universal (…) care printre cei dintâi ne-a învăţat că exploatarea pământului este un meşteşug ştiinţific“ – Gheorghe Ionescu-Şişeşti. Anii 1867, dar mai ales 1868 înseamnă şi perioada dezbaterilor privind mutarea Şcolii de la Pantelimon într-o nouă locaţie. Astfel, pe 1 august 1868, în cadrul unei festivităţi la care participă numeroase oficialităţi, regele Carol I pune piatra de temelie la clădirea viitoarei şcoli: „la Herăstrău, pe stânga şoselei Mogoşoaiei.“ Şcoala de la Pantelimon se mută efectiv la Herăstrău în 1869 devenind Şcoala Centrală de Agricultură şi Silvicultură, cunoscută drept Şcoala de la Herăstrău.

2. În data de 17 octombrie 2022 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă din argint cu tema 125 de ani de la nașterea Anei Aslan. Aversul monedei redă clădirea Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, inscripția în arc de cerc „ROMANIA”, stema României, valoarea nominală „10 LEI” și anul de emisiune „2022”. Reversul monedei prezintă portretul și numele doctorului Ana Aslan și anii între care a trăit aceasta „1897” și „1988”.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: data emiterii – 17 octombrie 2022, tema – 125 de ani de la nașterea Anei Aslan, metal compoziție – argint, puritatea – 99,9%, forma – rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutatea – 31,103 grame, cant – zimțat, calitate – proof, tiraj – 5000 exemplare și preț unitar de achiziție de la magazinele BNR - fără TVA – 480 lei

Universitatea din București este o universitate de stat și una dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ superior din România. Fondată în anul 1864, Universitatea din București este a doua universitate modernă a României, după Universitatea din Iași. Mai mulți absolvenți ai Universității s-au afirmat ca personalități de seamă: profesori și cercetători la alte universități din lume, membri ai Academiei Române și ai unor academii din alte țări, scriitori, politicieni (parlamentari, miniștri, prim-miniștri, președinți), diplomați etc. O parte din facultățile Universității sunt amplasate în Palatul Universității din Piața Universității. Universitatea din București oferă numeroase programe de studii, la toate nivelurile și formele de pregătire universitară: 22 programe de scurtă durată, peste 75 de programe de lungă durată, 12 programe în forma de învățământ deschis și la distanță, peste 120 programe de masterat, peste 50 programe de doctorat, programe de înalte studii postuniversitare, programe de reconversie profesională și de perfecționare. Substratul istoric al Universității din București datează din anul 1694, când a fost fondată Academia Domnească din București. Aceasta a fost o școală superioară, având ca limbă de predare greaca veche, întemeiată la 1694 de către domnitorul Constantin Brâncoveanu. Reorganizată în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti, Academia Domnească - grecească din București a devenit un important centru de cultură grecească. În procesul dezvoltării conștiinței și culturii naționale, și o dată cu începutul luptei pentru un învățământ cu limba de predare română, Academia Domnească de la București s-a destrămat, dar în anul 1818 s-a deschis, în clădirea ei, prima instituție superioară de învățământ în limba română, sub conducerea lui Gheorghe Lazăr. Oficial Universitatea din București a fost înființată în 1864, pe locul fostei Academii Domnești de la București de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care a divizat Colegiul “Sfântul Sava” în Universitatea din București și actualul Colegiu Național “Sfântul Sava.” Datorită diversității domeniilor de pregătire academică, activitatea didactică în Universitatea București se desfășoară în 19 sedii distincte care dispun de 286 de laboratoare pentru studii de licență, 187 laboratoare destinate cercetării și activității masteranzilor, iar procesul de învățămînt se desfășoară în amfiteatre cu 7900 locuri, 1941 de locuri în săli de curs și 4409 locuri în săli de seminar. Suprafața medie depășește 2 metri pătrați de student. Întreaga structură a programelor de studii a fost compatibilizată cu programul Bologna. În prezent, Universitatea din București oferă peste 38 domenii de licență cu cca. 100 de specializări la cele trei forme de învățământ (zi, fără fr. ID). Oferta educațională la nivelul studiilor masterale totalizează 180 programe. Acest fapt a permis creșterea continuă a solicitărilor pentru programele de masterat, provenite de la absolvenții altor facultăți, cât și a solicitărilor de reconversie profesională. Palatul Universității este situat în Piața Universității, în perimetrul descris de străzile Regina Elisabeta, Academiei, Edgar Quinet și Nicolae Bălcescu, înaltă de 6 etaje, construită în stil neoclasic. Construirea Universității București, a început în data de 10 octombrie 1857, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu, pe locul fostului colegiu Sfântu Sava, și a fost finalizată la 14 decembrie 1869. Corpurile laterale ale palatului au fost ridicate mai târziu, între anii 1912 - 1926, după planurile arhitectului Nicolae Ghica - Budești. Împodobirea exterioară a palatului a fost realizată de către Karl Storck împreună cu asistentul său, Waibel, și un elev de-al său, Paul Focșenenanu. Storck a realizat în stil clasic relieful de pe frontonul central al palatului, din piatră de Rusciuc, distrus la numai 80 de ani de la construcția sa, în timpul atacurilor aeriene americane din data de 4 aprilie 1944. Frontonul o prezenta pe Minerva, încununând artele și științele. În scena centrală, Minerva întindea o cunună de lauri unei figuri alegorice cu o liră în mână, alegoria poeziei. La dreapta și la stânga zeiței apăreau științele și artele, drapate sau nude. Frontonul nu a mai fost refăcut, fragmente recuperate dintre ruine se păstrează la Muzeul de Artă Frederic Stork și Cecilia Cuțescu-Storck din București, str. Vasile Alecsandri nr.16. Cele patru muze ce împodobesc în prezent fațada clădirii au fost adăugate în 1929, fiind opera sculptorului Emil Wilhelm Becker, pentru care a servit ca model chiar fiica lui, Else. Parterul edificiului este construit în bosaj și are ferestre largi în arc de cerc. Primele două etaje sunt decorate cu pilaștri dorici, cu ferestre în arc de cerc la primul etaj. Ultimele 2 etaje, la mansardă, prezintă lucarne decorate. Construcția dispune și de un subsol înalt care servește drept soclu al palatului. Colțurile construcției sunt realizate din corpuri rotunde îmbrăcate în coloane dorice acoperite de cupole. Inaugurat în data de 14 decembrie 1869, palatul a fost la început sediul facultăților Universității București, dar și sediul altor instituții de învățământ: Senatul Universității, Academia Română, Biblioteca Centrală, Școala de Arte frumoase, Pinacoteca, Muzeul de Antichități și de istorie Naturală. În timp, odată cu creșterea numărului de studenți, spațiul a devenit insuficient pentru a putea adăposti toate instituțiile, motiv pentru care palatul revine la menirea inițială, sediul facultăților universității. În 1960 în interiorul clădirii își aveau sediul 8 facultăți și peste 80 de laboratoare. În prezent clădirea găzduiește Facultatea de Geografie, Facultatea de Matematică si Informatică, Facultatea de Litere, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Facultatae de Istorie și laboratoarele specifice facultăților. Facultatea de Filozofie ,inițial a funcționat în această clădire, dar după anul 1989 a fost mutată în sediul amenajat în fosta cantină studențească R3 din Campusul Studențesc Regie. În urma unor săpături efectuate în 21 noiembrie 1968 a fost găsită „piatra fundamentală” în interiorul căreia se află caseta metalică, utilizată pentru păstrarea documentului și a sigiliului țării, în prezent expusă în Muzeul Universității din București. Piatra de temelie a primei clădiri a fost așezată la 19 octombrie 1857, ca urmare a insistențelor depuse de caimacanul Alexandru D. Ghica. La ceremonia punerii „pietrei fundamentale” au participat alături de caimacanul Alexandru D. Ghica, reprezentanții diplomatici ai marilor puteri aflați la București, directorul Eforiei Școalelor – Gheorghe Costaforu - precum și arhitectul Alexandru Orăscu.

Ana Aslan (născută la data de 1 ianuarie 1897 în Brăila şi decedată la data de 20 mai 1988 în Bucureşti) a fost un renumit medic român,
specialist în gerontologie, academician din anul 1974 şi director al Institului Naţional de Geriatrie şi Gerontologie din Bucureşti (1958 – 1988. Printre invenţiilei ei se numără preparea vitaminei H3 (Gerovital) - produs brevetat în peste 30 de țăr i– şi descoperirea produsului Aslavital, împreună cu farmacista Elena Polovrăgeanu. A fost membră a următoarelor foruri şi instituţii de cercetare, din lume;

Membră a Academiei de Științe din New York
Membră a Uniunii Mondiale de Medicină Profilactică și Igienă Socială
Membră de Onoare al Centrului European de Cercetări Medicale Aplicative
Membră în Consiliul de Conducere al Asociației Internaționale de Gerontologie
Membră a Societății Naționale de Gerontologie din Chile
Președintă a Societății Române de Gerontologie

Pentru meritele sale ştiinţifice a fost distinsă cu următoarele titluri şi distincţii;

1952 - Premiul internațional și medalia "Leon Bernard", prestigioasă distincție acordată de Organizația Mondială a Sănătății, pentru contribuția adusă la dezvoltarea gerontologiei și geriatriei
Meritul Științific clasa a I-a - 1967
Merito della Republica - Italia
Cavaler al Ordinului Palmes Académiques - Franţa
Profesor Honoris Causa și Doctor emerit al Universității Bragança din Paulista - Brazilia

3. În data de 31 octombrie 2022, Banca Naţională a României va lansa în circuitul numismatic o monedă din aur și o monedă din argint cu tema 100 de ani de la încoronarea de la Alba Iulia a Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria. Aversul monedelor redă reprezentarea după o imagine de epocă a Catedralei Încoronării de la Alba Iulia, inscripția în arc de cerc „ROMANIA”, stema României, valoarea nominală „... LEI” și anul de emisiune „2022”. Reversul comun al monedelor prezintă portretele și semnăturile Regelui Ferdinand I și Reginei Maria, inscripția circulară „INCORONAREA DE LA ALBA IULIA” și inscripția latentă „100 ANI”.

Caracteristicile tehnice ale monedelor sunt următoarele: tema – 100 de ani de la încoronarea de la Alba Iulia a Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria, valoarea – 10 lei (ag) și 500 lei (au), data emiterii – 31 octombrie 2022, metal compoziție – argint și aur, puritate – 99,9%, forma – rotundă, diametrul – 35 milimetri (aur) și 37 milimetri (argint), greutatea – 31,103 grame, cant – neted (aur) și zimțat (argint), calitatea – proof, tiraj – 1000 bucăți (aur) și 5000 bucăți (argint) și preț unitar de vânzare de la magazinele BNR. fără TVA – 14100 lei (aur) și 470 lei (argint).

Catedrala Încoronării, denumire oficială actuală - Arhiepiscopia Ortodoxă Română din municpiul Alba Iulia, este o unitate ecleziastică a Bisericii Ortodoxe Române, cu sediul în Alba Iulia şi cu jurisdicţie canonică în judeţele Alba şi Mureş. Arhiepiscopia de Alba Iulia este urmaşa primei Mitropolii Ortodoxe din Transilvania, înfiinţată de Mihai Viteazu în capitala în care a ales să domnească în calitate de Domn al Ţărilor Române Unite. A fost construită între anii 1921-1922 cu prilejul încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria, eveniment care a avut loc la 15 octombrie 1922. Acest act a fost supranumit „Întabularea Transilvaniei pe România”, iar biserica „Catedrala Încoronării”. Se consfinţea astfel, actul istoric de la 1 Decembrie 1918 când aici, prin voinţa poporului român, s-a făurit România Mare. Întregul ansamblu, Catedrala şi clădirile aferente, s-a ridicat în partea de vest a Cetăţii Alba Iulia, străvechiul Apulum roman, sau Bălgradul evului mediu, pe locul vechiului corp de gardă şi în vecinătatea Platoului romanilor. Construcţia a fost concepută ca şi o continuare a aşezământului mitropolitan bălgrădean, numit de către Nicolae Iorga „cel mai trainic şi mai de folos aşezământ al românilor de peste munţi”, aşezământ la care voievodul Mihai Viteazul a ridicat în anul 1597 o biserică din zid. Din nefericire aşezământul a fost demolat în anii 1713-1714 de către Habsburgi, cu prilejul refacerii cetăţii în forma actuală, iar cu materialele recuperate s-a construit biserica din cartierul Maieri, lângă gară. Pe locul vechii Mitropolii este ridicată acum în partea de sud-est a cetăţii o biserică memorială din lemn.Din punct de vedere arhitectonic, întreaga construcţie – Catedrala şi clădirile înconjurătoare – se integrează în mişcarea realistă iniţiată la sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul veacului al XX-lea de către un grup de arhitecţi români în frunte cu Ion Mincu şi Petre Antonescu. Ei stăruiau pentru reîntoarcerea la formele tradiţionale româneşti. Construcţia este o sinteză de elemente arhitectonice şi decorative din timpul domnitorilor munteni Matei Basarab şi Sfântul Constantin Brâncoveanu, simbolizând unitatea poporului român înfăptuită pentru prima dată de către Mihai Viteazul la anul 1600. Planul Catedralei este cel al Bisericii Domneşti din Târgovişte, cruce greacă înscrisă, şi aparţine arhitectului Victor Gh. Ştefănescu. Cu efectuarea lucrărilor a fost încredinţat inginerul Tiberiu Eremie. Ansamblul dreptunghiular ce înconjoară Catedrala este alcătuit din două pavilioane mari la est, unde se găsesc reşedinţa şi administraţia Arhiepiscopiei şi două pavilioane mici în partea de vest – încadrând clopotniţa înaltă de 58 metri – în care se află administraţia şi personalul deservent al Catedralei. Pavilioanele sunt legate între ele prin galerii susţinute de coloane şi arcade duble, aducând cu cerdacurile aşezămintelor mănăstireşti. Intrarea în biserică se face printr-un pridvor deschis cu arcade mari sprijinite pe coloane cu capiteluri. Deasupra portalului, decorat cu motive tradiţionale, se află, lucrate în mozaic de către pictorul Ion Norocea, icoanele Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, iar de o parte şi de alta a intrării, icoanele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi ale împăraţilor biblici David şi Solomon. În nişele pridvorului sunt fixate patru plăci din marmură cu inscripţii comemorative ce ne aduc aminte de patru evenimente importante: Tipărirea pentru prima dată în limba română a Noului Testament de către Mitropolitul Simion Ştefan la 1648; Unirea de la 1600 înfăptuită de către Mihai Viteazul; Martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan, din anul 1785; Refacerea unităţii spirituale şi bisericeşti a românilor în anul 1948. În pronaos sunt portretele voievodului Mihai Viteazul şi al Doamnei Stanca. Naosul, impunător prin înălţimea sa, este dominat de cupola susţinută de patru stâlpi octogonali îmbrăcaţi în plăci de marmură de Moneasa. Interiorul este împodobit cu pictură în frescă executată după vechea tradiţie iconografică de către pictorul Costin Petrescu şi ucenicii săi. La intrare sunt portretele votive ale regelui Ferdinand şi reginei Maria. Iconostasul din lemn de stejar a fost lucrat de maestrul C.M. Babic, iar icoanele de pe el pictate de către Ion Norocea. De o parte şi de alta a iconostasului sunt aşezate icoanele Sfinţilor Ierarhi transilvăneni Ilie Iorest (1640-1642) şi Sava Brancovici (1656-1683), precum şi ale Cuvioşilor Mărturisitori Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara şi Sfântul Mucenic Nicolae Oprea de la Sălişte. Hramul Catedralei este „Preasfânta Treime” şi „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil”. Biserica este Catedrală episcopală din anul 1975, când s-a reînfiinţat Episcopia Ortodoxă Română de Alba Iulia, iar în anul 1998 a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie. Catedrala rămâne, în acelaşi timp, simbol şi monument al unităţii noastre naţionale, precum şi loc sfânt de pelerinaj.

Ferdinand I este unul dintre cei mai importanți regi ai României, personalitatea sa fiind strâns legată de realizarea Marii Uniri, visul de veacuri al românilor, despre care ne aducem aminte cu emotie. Om de o vastă cultură, poliglot și botanist pasionat, Regele Ferdinand a fost sincer devotat românilor, sub domnia sa înregistrându-se cea mai înfloritoare perioadă a statului românesc modern. Născut la data de 24 august 1865, Prințul Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său nobiliar complet, era de fapt fiul Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Ferdinand a ajuns la tron printr-o conjuctură de familie avantajoasă, peste care s-a suprapus și importanța continuității statului roman sub formă de regat într-un context politic internațional instabil. Când avea 19 ani a făcut prima sa vizită în România, ulterior a revenit în Germania pentru a-și desăvârși studiile liceale și universitare. Anul 1893 l-a găsit absolvind prestigioasa Universitate din Leipzig si Scoala Superioara de Stiinte Politice si Economice din Tubingen. Chiar în același an s-a stabilit la Bucuresti pentru a-și îndeplini menirea de moștenitor al tronului României. El devenise de fapt moștenitor al tronului Regatului Românie după ce atât tatăl său cât și fratele mai mare au renunțat la tron. Odată sosit la București, tânărul prinț german se declara cucerit de flora României, o adevarată provocare științifică pentru un botanist pasionat cum era Ferdinand. Nu rămâne insensibil nici la frumusețea proverbială a româncelor, fiind cucerit de Elena Văcărescu. Aventura celor doi idealiști a fost oprită brusc din considerente politice. Ferdinand a fost nevoit să-și întrerupă relația cu Elena Văcărescu la intervenția și insistențele Consiliului de Miniștri al României, care i-a reamintit principelui ca niciun membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu femei de sânge regal. Ferdinand nu are încotro și pe data de 10 ianuarie 1893 se însoară cu Maria de Edinburgh, nimeni alta decât verișoara sa de gradul trei. Ferdinand și Maria au avut împreună 6 copii, trei fete și trei băieți. Cel mai mare dintre băieți a devenit urmîtorul rege al României, Carol al II-lea.La vârsta de 49 ani, Ferdinand I devine rege al României depunând jurământul solemn și luându-și în fața țării angajamentul că va fi un "bun român". Ferdinand a iubit România și poporul roman. Din admirație și respect pentru religia națională a românilor, Ferdinand renunță la cultul catolic și se botează creștin-ortodox. Atașamentul și dragostea lui Ferdinand pentru mica și fermecătoarea, la acea dată, tara din Est nu aveau să se limiteze la acest gest. Istoria menționează că datorită admirației sale pentru România, Regele Ferdinand avea sa fie supranumit fie "Lealul", sau "Întregitorul". Visul lui Ferdinand a fost în egală măsură același cu al românilor - crearea României Mari. La acea dată Ardealul se afla sub stăpânire austro-ungară, acolo unde românii nu aveau nici cele mai elementare drepturi. Momentul prielnic s-a ivit odată cu declanșarea primului război mondial. Deși era german a ales să acționeze în acel război de partea Antantei (14 august 1916) luptând împotriva Puterilor Centrale conduse de Germania. La Castelul Hohenzolernilor din Prusia era mare derută și nemulțumire, Ferdinand a fost renegat iar steagul heraldic al familiei a fost coborât în doliu. În ciuda entuziasmului și speranțelor românilor, situația pe front era dezastruoasă, armata română, slab echipată și înarmata înregistra mari pierderi. Puterile Centrale au ocupat și Dobrogea și Bucureștiul a intrat sub ocupație germană. Ferdinand și întregul guvern român a fost nevoit să se refugieze la Iasi. Luptele eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz, purtate de Armata Română au schimbat cursul evenimentelor. Jertfa și eforturile românilor au dus la oprirea înaintării germane în Moldova. În momentul în care bolșevicii au pus mâna pe putere în Rusia și au cerut instituirea păcii (1918), România se afla înconjurata de armatele Puterilor Centrale. Regatul Romaniei a fost forțat de Germania să semneze la București un tratat de pace dezavantajos pentru țara noastră, tratat pe care Ferdinand a refuzat să-l semneze. Când trupele Triplei Alianței au avansat pe frontul din Salonic dezmembrnd armata bulgară, România a reintrat în razboi. Imperiile Rus și Austro-ungar se dezintegrau. Avantul militar al trupelor române nu mai putea fi stopat, eforturile acestora ducând la mult așteptata unire cu Bucovina, Basarabia si Transilvania. În urma înfrangerii Republicii Sovietice Ungare conduse de agentul bolșevic Bela Kun, trupele române au ajuns să ocupe Budapesta, iar Ferdinand se întoarcea ca un învingător în fruntea armatei, într-un București entuziasmat. În anul 1922, pe data de 15 octombrie, Ferdinand este încoronat Rege al României Mari la Alba Iulia. Viața politică din timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal, condus pe atunci de frații Ion și Vintilă Brătianu. Unirea cu Ardealul a lărgit, în mod ironic, baza electorală a opoziției ale cărei partide principale s-au unit în anul 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc. Regele a fost cu adevărat un "bun român" așa cum a jurat. Unii istorici îl consideră ca cel mai strălucit rege, în ciuda faptului că era o persoană relativ timidă și introvertită. Ferdinand I a fost martorul realizării României Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania și Bucovina de Nord. A înfăptuit reforma agrară împărțind pământ țăranilor, prioritate având veteranii de război și familiile celor căzuți în războiul pentru reîntregirea țării. În ciuda succesului în război și al creării României Mari, Ferdinand se confrunta cu mari probleme de ordin personal. Fiul său cel mare, prințul Carol al II-lea, mare amator de lux și desfrâu, trăia o viață scandaloasa, căsătorindu-se clandestin cu Ioana "Zizi" Lambrino, cu care avea un copil nelegitim. Prințul a ajuns totuși să se căsătorească cu Elena, fiica regelui Constantin al Greciei și acest mariaj eșuând repede. Carol fuge cu amanta sa, Elena Lupescu, la Paris. Regele se vede nevoit să îl desemneze drept urmaș la tron pe nepotul său, prințul Mihai de România, pe atunci un copil, Carol al II-lea, tatăl lui Mihai, fiind dezmoștenit de Regele Ferdinand. La doar 62 de ani, după o domnie ce s-a întins peste 13 ani tumultuoși pentru istoria României, Ferdinand moare în urma unui cancer de colon, fiind înmormantat la Curtea de Argeș alături de Regele Carol I și Regina Elisabeta. În timpul scurtei sale domnii, România a atins un nivel de dezvoltare nemaiîntâlnit pănă atunci. Agricultura era o forță, țara noastră fiind supranumită "Grânarul Europei". S-a dezvoltat comerțul concomitent cu exploatarea zăcămintelor de petrol, economia țării noastre fiind printre cele mai puternice și stabile din întreaga lume, totul sub conducerea unui rege care, între problemele personale și războaiele care au răvășit țara, a găsit totuși timp să se dedice și știintei și cunoașterii, fiind președinte și protector al Academiei Române din 1914 până la trecerea sa la cele veșnice (20 iulie 1927).

Majestatea Sa Maria, Regină a României, Principesă a Romaniei, Principesă de Edinburg și de Saxa Coburg și Gotha, născută Marie Alexandra Victoria, din Casa de Saxa – Coburg și Gotha (născută la data de 29 octombrie 1875 în localitatea Eastwell Park, ducatul Kent din Anglia şi decedată la data de 18 iulie 1938 în Sinaia), a fost mare prințesă a Marii Britanii şi Irlandei, consoarta regelui Ferdinand şi regină a României. A fost nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Este mama regelui Carol al II-lea al României. Viitoarea regină Maria a României s-a născut pe 3 octombrie 1875, fiind fiica ducelui de Edinburgh, Alfred, al doilea fiu al reginei Victoria (devenit după 1893 duce de Saxa-Coburg-Gotha), şi a marii ducese ruse Maria Alexandrovna. Maria, principesă de Edinburgh, s-a căsătorit cu Ferdinand, principele moştenitor al coroanei României, în decembrie 1892. A avut şase copii: Carol (1893 - 1953), Elisabeta (1894 - 1961), Mărioara (1899 - 1961), Nicolae (1903 - 1978), Ileana (1908 - 1991) şi Mircea (1913 - 1916). Personalitate puternică, femeie foarte frumoasă, extrem de iubită de armată, se pare că Maria a îndrăgit cu adevărat România. În al doilea război balcanic a îngrijit în lagărul de holerici de la Zimnicea bolnavii întorşi din Bulgaria. Se pare că a avut un rol important în luarea deciziei României din 1916 de a intra în război alături de Antantă. Regina Maria a încetat din viaţă pe 18 iulie 1938, inima ei fiind depusă la Balcic iar trupul în gropniţa domnească de la Curtea de Argeş. „Înainte de a fi condusă de la Palatul Cotroceni pe ultimul ei drum, regina a fost salutată de militari cu baionetele înfipte în pămînt şi cu patul armei în sus, gest unic pe care Armata nu l-a oferit niciodată unui alt om.”

TESTAMENTUL REGINEI MARIA

Ţării mele şi Poporului meu,

Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu,

eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice,

care rămâne pentru noi o mare taină.

Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o,

aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată,

chiar de dincolo de liniştea mormântului.

Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea. Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre. Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m-ai numit “Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată. Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit… Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece. N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi: am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez. Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva ( Balcicul ) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la marginea mării. Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a mea: iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie. Şi acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare. Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez Ţara, pe copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voinţe. Iubirea mea de Mamă pentru ei, este aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei, este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii. Aş fi vrut să pot lăsa mai multe iubitei mele Ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat şi pe care o las izvor nesecat moştenitorilor mei. Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să înfiinţez un cămin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din Iaşi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui războiu pentru întregirea neamului. Resimt o vie întristare că modesta mea avere, datorată generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin greutăţile din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori. Iert pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui. (…) Acest testament a fost făcut, scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933. - MARIA, REGINA ROMÂNIEI

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DUEL EPIGRAMATIC

___________xxx___________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL BRAȘOV

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Grupul junilor curcani Brașov - 100 ani 1879 - 1979

Junii Brașovului este un grup de călărași (călăreți) din cartierul Șchei, astăzi cu funcție ceremonială, care, an de an, defilează pe străzile orașului Brașov. Sărbătoarea lor, după unele surse, ar reprezenta un complex de obiceiuri care combină practici pre-creștine cu manifestări creștine pentru a reda vechiul mit al morții și renașterii rituale a timpului calendaristic. Junii sunt grupați astăzi în șapte grupuri sau cete de călăreți, organizați din punct de vedere juridic în societăți, a căror misiune este păstrarea și promovarea tradițiilor din Brașovului vechi. Cel mai cunoscut eveniment tradițional al Junilor este „Ziua de călări” sau „Coborârea în Cetate” cum mai este cunoscută defilarea călare a cetelor de juni prin Șchei, dar și pe străzile cetății Brașovului. Sărbătoarea lor din Duminica Tomii este singulară în spațiul romanității. Unul din cele șapte grupuri este Grupul junilor curcani.

Acest grup s-a format în anul 1879 din rândul bărbaților căsătoriți care locuiau „Pe Coastă”. Numele de „Curcani” corespunde companiei omonimice acoperită de glorie în războiul pentru Independență de la 1877 a României, în condițiile în care românii din Ardeal nu puteau participa la acest mare război, ori preluarea acestor costume la numai doi ani după marele eveniment, este evident un răspuns la participarea sufletistă a românilor din Șcheii Brașovului, costumul devenind un simbol. El poartă căciuli negre „cu țoc”, împodobite cu pene de curcan și susținute sub bărbie cu o curea fină. Aceste căciuli amintesc de cea a lui Mihai Viteazu, motiv pentru care pe steagul companiei apare chipul eroului unității naționale, precum și tricolorul românesc. Actualul steag a fost confecționat în anul 1977, prilejuit de centenarul Independenței, purtând pe o parte chipul marelui voievod Mihai Viteazu și pe alta un june curcan, iar pe lance plăcuțe metalice gravate cu numele membrilor. Ei organizează jocuri strămoșești în fiecare an, în ziua de „Sânchetru” (Sfinții Petru și Pavel – 29 iunie) la Crucea Mușicoiului, o impresionantă troiță datând din anul 1671, fiind ridicată de protopopul Băilă și refăcută de Nicolae Stinghe Oaie in 1902. În vechime Junii Curcani organizau maialuri împreună cu Junii Dorobanți pe Șaua Tâmpei, acest maial a fost reluat cu sprijinul Ministerului Culturii în anul 2013. Cea de-a doua troiță protejată de Junii Curcani este cea din Grui, cunoscută și sub numele de Crucea de la Știm, ridicată în anul 1781 de cei șapte frați Voina și refăcut de Nicolae Muntean-Stim. Tot ei protejează troița lui Gheorghe Tănasie, ridicată pe aceeași stradă în anul 1867 pe locul altei troițe (a lui Gheorghe Anania, 1761). Parastasele Junilor Curcani au loc la Biserica Sfântu Nicolae din cartierul Șchei.

Mihai Viteazul, cunoscut și sub numele Mihai Bravu a fost bănișor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei, apoi domnitor al Ţării Româneşti şi, pentru o perioadă, în anul 1600, conducător de facto al tuturor celor trei ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. El s-a născut la data 1158 în localitatea Târgu de Floci și a decedat la data de 9 august 1601 la Turda.

Insigna - Secția numismatică Brașov

Originea stemei Braşovului are o vechime de peste 1000 de ani şi vine dintr-o legendă care a dăinuit peste secole. Se spune că Regele ungar Solomon (1063-1074) se lupta cu un popor de invadatori, Cumanii, care obişnuiau să cucerească teritorii şi să ucidă pe oricine le stătea în cale. Legenda spune că Regele Solom a fost urmărit de invadatori până la Braşov unde s-a ascunS în pădure. Ca să nu fie recunoscut, şi-a dat jos coroana de pe cap şi a aşezat-o pe tulpina unui arbore. Nu a mai mai fost recunoscut de cumani, aceştia crezând că regele a căzut în prăpastie şi a murit. Aşa a reuşit să scape şi să fugă cu bogăţiile pe care le avea s-a asupra lui. A fugit până la o peşteră unde s-a refugiat, în zona denumită astăzi Pietrele lui Solomon. Sute de ani mai târziu, un ţăran care a mers în pădure să adune lemne de foc a găsit coroana, pe locul unde acum se află Casa Sfatului şi a dus-o la Biserica Neagră spre păstrare. Aşa a ajuns Braşovul să ne numească în germană Kronstadt, oraşul Coroanei. „Interpretările stemei sunt multe. Se spune că acea coroană reprezintă regalitatea. Tulpina de copac reprezintă cetatea puternică, iar scoarţa zidurile fortificaţiei. De asemenea rădăcinile ar fi cele 13 comunităţi de saşi din ţinutul Bârsei, care susţin oraşul aşa cum rădăcinile susţin trunchiul unui copac. Se mai spune că rădăcinile reprezinta munca saşilor care au construit oraşului şi s-au dezvoltat“, a spus Radu Manolache, istoric. De-a lungul timpului stema s-a schimbat. În 1353 stema Braşovului era formată dintr-o coroană cu fleuroane în formă de crin, însoţită de o floare de crin. Din 1429 a apărut şi trunchiul de copac aflat sub coroană. Împreună, aceste simboluri sunt arme vorbitoare, adică sugerează prin desen numele cetăţii (Corona). Stema actuală a municipiul Braşov, aprobată de Consiliul Local în anul 1996, conţine un scut albastru pe care apare un trunchi de copac cu 13 rădăcini argintii care ies dintr-o coroană aurie cu trei lobi ce reprezintă simbolul puterii. Scutul este timbrat de o coroană murală de argint, formată din şapte turnuri. Semnificaţia în ansamblu a stemei este „Înţelepciunea şi Puterea conduc de-a pururi Cetatea”. Stema a fost aprobată de către Comisia Naţională de Heraldică, din cadrul Academiei Române.

Societatea numismatică română - 1903 - Secția Brașov 1978 - 2008

Muzeul Județean de Istorie - Consiliul Județean Brașov

Era la început veacului al XX-lea. Cultura şi ştiinţa în România prinseseră aripi de zbor stabile şi de perspectivă, precizându-se domeniile şi principiile de activitate. Se trecea acum la culegerea primelor roade ale frământatului şi cu rol de pionierat secol al XIX-lea, când reprezentanţi de frunte ai renaşterii româneşti se dăruiau, cu întreaga lor fiinţă, intereselor naţionale. Unirea Principatelor şi marile reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza au deschis larg porţile afirmării învăţământului, ştiinţei şi culturii în România. Publicaţii şi societăţi de tot felul luau fiinţă, croindu-şi drum spre mintea şi inima românilor. În acest context de efervescenţă spirituală, o nouă ştiinţă specială se înfiripa în peisajul intelectual românesc. Informaţiile lui C. Bolliac din „Trompeta Carpaţilor”, referitoare la unele descoperiri monetare, dar mai ales lucrările lui D.A. Sturdza şi primele studii de specialitate ale lui M.C. Sutzu, precum şi alcătuirea unor colecţii monetare, aveau să se constituie ca temelie a ştiinţei numismatice din România. Începutul secolului al XX-lea va marca pentru numismatica din ţara noastră un moment de o reală însemnătate. Pe data de 28 decembrie 1903, la iniţiativa unui grup de entuziaşti şi pasionaţi ai acestei discipline, lua fiinţă Societatea Numismatică Română (S.N.R.). Adunarea Generală, în şedinţa sa inaugurală, a votat Statutele Societăţii şi a ales Comitetul de conducere în următoarea alcătuire: D.A. Sturdza, preşedinte de onoare; M.C. Sutzu, preşedinte activ; Gr. Tocilescu, vicepreşedinte; Al. Cantacuzino, secretar; lt. col. G. Iordăchescu, casier contabil; dr. G. Severeanu, subsecretar şi D. Panku, C. Alessandrescu, Carol Storck şi E.D. Mirea, membri. O dată cu adoptarea Statutelor se fixa şi ţelul principal al Societăţii, care îşi propunea „să dezvolte ştiinţa şi arta numismatică” în România." În prezent SNR are filiale în aproape toate județele țării. Sus am postat logo-ul Societății Numismatice Române.

Atena era o zeiţă, una dintre cele mai mari divinități ale mitologiei greceşti, identificată de către romani cu zeița Minerva.

Era zeița înțelepciunii, pe care grecii o mai numeau și Pallas Athena sau, pur și simplu, Pallas. Deasupra am postat o poză cu statuia zeiţei Atena care se găseşte la Muzeul Luvru din Paris. Pe listele Societăţii Numismatice Române sunt în prezent 400 de colecţionari plătitori de cotizaţie din care câteva zeci sunt profesionişti care lucrează în muzee, centre de cercetare, universităţi, iar ceilalţi sunt colecţionari răspândiţi prin toată ţara.

Situată în centrul vechi al Braşovului, în piaţa cu acelaşi nume, Casa Sfatului este una dintre cele mai reprezentative clădiri ale oraşului. Un document din 23 decembrie 1420 menţionează acordul încheiat între breasla blănarilor şi Adunarea Districtului Ţării Bârsei, prin care ultimei i se îngăduie să-şi construiască, deasupra bolţii de vânzare a breslei, o cameră pentru “ acoradrea dreptăţii” şi pentru şedinţele sfatului orăşenesc. La începutul secolului al XVI-lea documentele vremii menţionează construirea turnului, străjuit de patru turnuri mici (însemn de aplicare a pedepsei cu moartea), de unde paznicii supravegheau zi şi noapte oraşul, anunţând prin sunete de trompetă (de aici denumirea de “Turnul trompetiştilor”) scurgerea timpului, izbucnirea incendiilor sau venirea duşmanilor. Pe măsură ce oraşul-cetate devine mai puternic din punct de vedere economic, comercial şi militar, Casei Sfatului i se adaugă noi încăperi, iar turnul va fi prevăzut cu un orologiu cu cadrane pe toate cele patru laturi. În decursul vremii asupra aşezării s-au abătut cutremure, trăznete sau incendii (cel mai devastator având loc în anul 1689) care au provocat numeroase distrugeri acestui edificiu. Lucrările de refacere ulterioare vor schimba în mai multe rânduri aspectul Casei Sfatului adăugând elemente noi, logia şi stema oraşului. Începutul secolului XX este marcat de încercarea de demolare a fostului sediu administrativ al Braşovului medieval şi înlocuirea lui cu o clădire modernă. Din anul 1950 Casa Sfatului primeşte o nouă întrebuinţare devenind sediu al Muzeului Regional Braşov.

Castelul Bran - România

Castelul Bran, situat intre Muntii Bucegi si Piatra Craiului, în comuna Bran, la 30 de km de Brasov, este singurul punct turistic care atrage sute de mii de turisti datorita unei legende, Legenda Contelui Dracula, deşi izvoarele spun ca Ţepeş ar fi trecut o singură dată pe aici, în drum spre Braşov. Initial Castelul Bran (in limba slava «brana» inseamna «poarta») a fost o fortareata cunoscuta sub numele de Dietrichstein, construita de Ordinul Cavalerilor Teutoni in anul 1212, care a fost cucerita de sasi spre sfarsitul secolului al XIII-lea. Prima atestare documentara este din 1377 cand brasovenii au primit, din partea lui Ludovic I d’Anjou, dreptul de a ridica cetatea pe locul fostei fortarete. Apoi, intre 1419-1424 a intrat in posesia lui Sigismund. La sfarsitul secolului al XV-lea a fost subordonata comitetului secuilor si sub domnia lui Iancu de Hunedoara a trecut sub conducerea voievodatului Transilvaniei. La 1 decembrie 1920, Castelul Bran a fost donat Reginei Maria a Romaniei Mari, in semn de recunostinta din partea orasului Brasov pentru contributia la Unirea cea mare de la 1918. Imediat dupa aceasta, timp de 7 ani, Castelul a intrat intr-o perioada de restaurare, sub conducerea arhitectului Curtii Regale, Carol Liman. Acesta a conceput ansamblul ca o resedinta de vara. Tot in aceasta perioada a fost construita si Casa de ceai. In timpul acestor lucrari, Castelul a fost dotat cu apa curenta de la o fantana sapata in stanca, adanca de 57 de metri si iluminat de la o uzina electrica cu turbina. De la aceasta uzina au fost apoi electrificate, in 1932, satele Bran, Simon si Moeciu. Apoi, in 1938, Regina Maria a lasat Castelul Bran drept mostenire Principesei Ileana, care l-a stapanit pana in 1948. Dupa abdicarea Regelui Mihai si expulzarea Casei Regale, Castelul a intrat in proprietatea statului, fiind abandonat si devastat. Abia in 1956 a fost amenajat ca muzeu de istorie si arta medievala. In 1987, castelul a intrat in restaurare, lucrare terminata in linii mari in 1993. In 2006 Castelul a fost retrocedat lui Dominic de Habsburg, urmasul Principesei Ileana. In iarna lui 2007 noul proprietar l-a scos la vanzare. Deoarece consiliul Judetean Brasov s-a arata dispus sa rascumpere Castelul, avocatii care se ocupau de tranzactie au cerut pretul de 60 milioane de euro. Dupa o ancheta efectuata de o comisie parlamentara concluzia a fost ca retrocedarea Castelui Bran catre Dominic de Habsburg nu s-a facut cu respectarea tuturor prevederilor legale. In final, Castelul Bran a trecut oficial în proprietatea lui Dominic de Habsburg de la 1 iunie 2009, cand avocatii Casei de Habsburg si conducerea muzeului au semnat procesele verbale de predare-primire a castelului. Nepot al Reginei Maria si fiu al Principesei Ileana, Dominic de Habsburg a dobandit Castelul Bran la aproape sase decenii dupa ce familia sa a fost fortata de regimul comunist sa paraseasca tara, pe cand el avea doar zece ani. Dupa ce Ministerul Culturii si Cultelor a retras majoritatea obiectelor din Castelul Bran, acestea au fost inlocuite cu obiecte si mobilier care au apartinut familiei de Habsburg, printre cele mai pretioase fiindCoroana, sceptrul si un pumnal de argint care au apartinut Regelui Ferdinand, o fotografie-portret a Principesei Ileana cu semnatura acesteia,un acoperamant al patului Reginei Maria, cateva piese de mobilier, dar si o carte de oaspeti care a apartinut Reginei Maria acesta fiindu-i daruita, în 1920, de comunitatea brasovenilor si în care se pastreaza impresiile tuturor personalitatilor din tara si strainatate ce au trecut pragul castelului de-a lungul a aproape trei decenii. Potrivit unui reprezentant al aministratiei Castelului Bran, in castel va fi amenajata si o sala de proiectii cu imagini ale Arhivei Nationale de Film despre istoria familiei regale si a castelului, o camera a costumelor familiilor regale, precum si o sufragerie. In plus, in Turnul Rotund al castelului va fi amenajat un apartament de lux,pentru cei care vor sa stea sa petreaca o noapte in Castelul Bran. De asemenea, proprietarii castelului intentioneaza sa restaureze Casa de Ceai a Reginei Maria, aflata in incinta domeniului Bran, care sa fie apoi deschisa publicului. Intr-una dintre camerele castelului, a fost amenajata si o camera “Bram Stoker”, unde este prezentata legenda lui Vlad Ţepeş (cunoscut si ca Vlad Dracul), precum si a mitului lui Dracula. In curtea Castelului este amenajat un muzeu al satului ce prezinta viata taranilor din zona, munca si traditiile din zona Rucar-Bran. In perioada sarbatorii Halloween, Castelul Bran este destinatia preferata a turistilor americani si englezi. O noua atractie turistica oferita de noii proprietari este un numar de 10410 sticle de Merlot de Dealu Mare din 2007 botezat ad-hoc „Chateau Bran”, la 45 de lei sticla, si 1377 de sticle de Cabernet Sauvignon din acelasi an si aceeasi podgorie, la 160 de lei sticla „înnobilata” cu mentiunea „Reserve de l’Archiduc” si semnatura „Dominic”. „Ambele sortimente vor fi comercializate doar la Castelul Bran, sub denumirea «Chateau Bran. Revista americana Forbes a plasat Castelul Bran pe pozitia a doua in randul celor mai scumpe proprietati din lume, cu o valoare estimata la 140 milioane dolari.

Facultatea de silvicultură Brașov - 30 ani 1957 - 1987

Facultatea de Silvicultură, denumire actualizată – Facultatea de Silvicultură și Exploatări Forestiere, este una dintre facultățile fanion ale Universității Transilvania din municipiul Brașov, pentru multe decenii unica facultate care pregătea în România specialiști în domeniul silvic. Facultatea este și astăzi lider național în domeniu, cu o ofertă diversă de programe de licență și masterat. Adresa de corespondență a acestei facultăți este: Strada Sirul Ludwig van Beethoven, nr. 1, Brașov.

Brașov (în germnaă Kronstadt, în maghiară Brassó, în latină Corona; de asemenea pe hărțile vechi trecut Cronstadt sau Brassov, în dialectul săsesc Kruhnen, Krűnen, Krînen) este reședința și cel mai mare municipiu al judeţului Braşov, România precum şi mare centru turistic, industrial, cultural. Potrivit recensământului din anul 2002, a avut o populație de 284596 locuitori, fiind unul dintre cele mai mari orașe din țară. Tradiția și cronicile calendarelor brașovene consideră anul 1203 ca an „în care s-a început zidirea Brașovului”, deși documente și izvoare sigure nu confirmă această dată. Primul act păstrat care a fost emis în Brașov, purtând mențiunea expresă: „Datum in Braso”, a fost emis de regele Ladislau al IV-lea în anul 1288. Deasupra am postat stemele vechi, interbelică, comunistă şi actuală ale oraşului, drapelele de la anul 1600 şi actual al oraşului și mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură brașovene din vremuri diferire.

Biserica Neagră

Turnurile Zeidner

Gimnaziul mare greco ortodox român

Restaurantul Cerbul carpatin

Cartierul muncitoresc Steagul Roșu

Biserica Sfântul Nicolae

Fabrica de celuloză

Oficiul poștal

Școala evanghelică Madchen

Sinagoga

Spitalul de ochi

Brașov este un judeţ din România aflat în sud-estul Transilvaniei, care include regiunile istorice Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului şi Altland-ul săsesc. Situat în partea centrală a țării, pe cursul mijlociu al râului Olt, în interiorul arcului Carpatic, judeţul Braşov deține 2,3% din suprafața țării, adică 5351 kilometri pătrați, numără aproximativ 630000 de locuitori şi are capitala în oraşul cu acelaşi nume - Braşov. Ca subunităţi administrative judeţul are în compunere 4 municipii - Brașov, Făgăraș, Săcele și Codlea, 6 oraşe - Predeal, Zărnești, Râșnov, Victoria, Rupea, Ghimbav şi 43 de comune. Deasupra am postat stemele interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului, și mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Brașov, din vremuri diferite.