Epaminonda's Blog.....: BEREKBOSZORMENY

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea maghiară BEREKBOSZORMENY,

județul HAJDU - BIHAR, din vremuri diferite, câteva trimiteri

poștale ilustrate și o insignă locală.

Școala

Biserica catolică

Biserica evanghelică reformată

Arhitectură locală

Trimiteri poștale

Insignă locală

xxx

"BĂTĂLIE"

O CARICATURĂ

DE MARGARETA CHITCATII

O EPIGRAMĂ PROPRIE

DIN INTELIGENȚA

ȘI SPIRITUALITATEA

POPOARELOR LUMII

UN DIALOG EPIGRAMATIC

____________xxx____________

O MEDALIE, O PLACHETĂ

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Insigna - 30 de ani 1968 - 1998

Prima expoziție de insigne - Colecția Col.Ioan Dogaru - București

Mai jos prezint un scurt istoric al mișcării insignografice din România. La începutul anilor 1950 în ţara noastră existau câteva colecţii remarcabile de insigne, în marea majoritate amestecate însă între cele de monede, medalii sau timbre. Începutul unei colecţii organizate de insigne în România o datorăm lui Dogaru Ioan care încă din 1948 a început să îşi ordoneze piesele după anumite criterii şi tematici. Peste două decenii militarul de carieră Dogaru Ioan are o idee deosebită de a prezenta într-o expoziţie o parte din colecţia sa care acum număra peste 4200 de piese. Şi astfel, la data de 24 martie 1968 este semnat în mod oficial actul de naştere al insignografiei româneşti la Casa Centrală a Armatei, actualmente Cercul Militar Naţional. Expoziţia a întrunit toate elemenetele specifice unei manifestări de ţinută: invitaţie tipărită, afiş, catalog şi ceea ce a fost cel mai important, insignă proprie. Evenimentul a fost mediatizat în revistele Magazin, Flacăra şi Viaţa Militară. Un impact mediatic în activitatea insignografică din ţară l-a avut expoziţia itinerantă de insigne realizată de col. Dogaru Ioan, la Casele armatei din Braşov, Iaşi, Bacău, Constanţa, respectiv la Palatul Pionierilor de la Cotroceni. La 7 ani de la expoziţia de insigne din capitală, are loc la Petroşani prima întâlnire pe ţară a colecţionarilor de insigne (2 - 3 august 1975), rod al colaborării a trei colecţionari de marcă din ţară: col. (r) Dogaru Ioan - Bucureşti, Milovan Pavel - Timişoara şi Dula Aurel – Petroşani. Următoarele întâlniri anuale au avut loc la Timişoara, Craiova, Bucureşti- Casa Centrală a Armatei, Petroşani, Arad, Tg. Mureş etc. După 1989, activitatea noastră a trecut printr-o perioadă foarte dificilă, iar timp de 10 ani toate întâlnirile au avut loc la Petroşani. Trecând peste acest şoc, ne-am reorganizat şi a apărut ideea înfiinţării unei asociaţii care să degreveze Societatea Numismatică Română de activitatea insignografică care a luat un avânt deosebit în România.

Insigna - A.C.I.R. (Asociația colecționarilor de insigne din România)

Cu ocazia primului Congres Naţional de Insignografie, de la Petroșani, din zilele de 18 – 20 septembrie 2009, a avut loc şi Adunarea Generală de Constituire a Asociaţie Colecţionarilor de Insigne din România (ACIR). Cei 80 de participanţi au votat statutul asociaţiei şi au ales organul de conducere al acesteia. În baza hotărârii Judecătoriei Petroşani, Asociaţia a fost înregistrată la grefa acestei instituţii, în registrul special la nr. 33/16 decembrie 2009. La baza relaţiilor dintre cei 100 de membrii ai asociaţiei stau 3 principii pe care dorim să le păstrăm şi asupra cărora insistăm: prietenia, întrajutorarea colegială şi încrederea reciprocă. La ora actuală conducerea asociaţiei este în căutarea unei sigle care să ne reprezinte. Până în prezent, printr-o bună coordonare din partea ACIR a activităţii s-a reuşit menţinerea reuniunilor noastre timp de 39 de ediţii consecutive, care de 5 ani au fost ridicate la rang de congres, având la bază propunerea regretatului col. Dogaru Ioan. Prin unirea forţelor a două localităţi aflate la mare distanţă (Alexandria - Petroşani), dar legată printr-o voinţă şi o preocupare comună s-a reuşit spre bucuria tuturor relizarea menţinerii expoziţiilor naţionale şi implicit a reuniunilor. De la înfiinţare, ACIR a preluat dificila sarcină de atribuire în fiecare an a premiilor Floarea de colţ, cea mai importantă distincţie care recompensează atât colecţionarii membri ACIR, cât şi persoanele care se implică în menţinerea activităţii insignografice din ţara noastră, sarcină deosebit de onorantă de care ne-am achitat. În ultimii ani premiul Floarea de Colț a fost înlocuit prin înmânarea insignei ACIR – Colecționar emerit. Publicaţia oficială a Asociaţiei este Jurnalul Insignografic, cu apariţie semestrială. Colectivul de redacţie al Jurnalului este format din trei membri şi un fotograf profesionist.

Cercul militar, denumirea alternativă Casa centrală a armatei sau Cercul Militar Național este o clădire din București, care găzduiește instituția centrală de cultură a Armatei române, cu profil cultural-educativ, artistic, recreativ-distractiv, precum și de imagine, reprezentare și protocol. Cercul militar a fost considerat drept locul consacrat al întâlnirilor ofiţerilor în afara cazărmii unde se discutau probleme legate de teoria războiului, chestiuni doctrinare sau de strategie militară. Nu trebuie neglijat nici aspectul monden al cercurilor militare, acestea având rolul de pilon de comunicare între armată şi societatea civilă. Ideea înfiinţării cercurilor militare în garnizoanele armatei române a apărut în deceniul al optulea al secolului al XIX-lea cu puţin timp înainte de războiul de independenţă. Astfel Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana Bucureşti a luat fiinţă la data de 15 decembrie 1876. Noua instituţie a fost pusă în patronajul direct al, pe atunci, principelui Carol I. Asemenea celorlalte cercuri militare si cel din garnizoana Bucureşti era un mod de asociere privată a corpului ofiţieresc, desfăşurarea activităţilor fiind susţinute financiar prin cotizaţiile membrilor sau prin donaţii ori valorificarea unor produse culturale. Primul sediu al cercului din capitală se găsea în localul Eforiei din Bulevardul Elisabeta (în prezent sediul Primăriei sectorului 5). Apoi, din aprilie 1887 s-a mutat în Casa Greceanu, local aflat la intersecţia Căii Victoriei cu Bulevardul Elisabeta în apropierea Bisercii Doamnei. La începutul secolului al XX-lea, Cercul Militar s-a mutat in Casa Oteteleşanu în locul căreia se va ridica mai târziu Palatul Telefoanelor. Prima persoană care face publică ideea de local propriu pentru Cercul Militar din Bucureşti apare la generalul Eraclie Arion, idee primită cu rezerve din varii motive, primordial fiind cel financiar. In cele din urmă, dupa dobândirea calităţii de persoană juridică a cercului si după numeroase discuţii se obţine aprobarea pentru construirea unui local propriu. Avand in vedere numeroasele edificii care se ridicau la acea perioadă în Bucureşti s-a optat în cele din urmă pentru terenul pe care s-a aflat Mănăstirea Sărindar care fusese demolată de municipalitate în 1896. Terenul era insă în proprietatea Ministerului Agriculturii si Domeniilor iar pentru obţinerea lui era necesară aprobarea celor două camere ale Parlamentului. Problema a fost discutată mai întai în Senat. Prima şedinţă în care proiectul s-a aflat pe ordinea de zi a senatorilor a fost 19 martie 1897. Pe 24 martie, la doar 5 zile de la prima dezbatere, proiectul este supus la vot de preşedintele Senatului, Dimitrie A. Sturdza. Aceştia l-au admis cu 50 de voturi pentrusi 36 împotrivă. Intenţia ca legea să intre imediat în dezbatere şi în Camera Deputaţilor nu s-a materializat astfel încât construcţia a trebuit sa sufere amânări. La data de 26 martie 1897 guvernul condus de P.S. Aurelian a căzut şi s-a format un altul condus de Dimitrie A. Sturdza în care portofoliul Ministerului de Război a rămas cu acelaşi titular în persoana lui Anton Berindei, care fusese numit la 25 noiembrie 1896. Proiectul de lege a fost trecut si prin Camera Deputaţilor unde este aprobat cu 67 de voturi pentru si doar 5 împotrivă. La 5 aprilie 1898 legea era promulgată si de Carol I. Obţinerea terenului pentru viitorul palat reprezenta un mare pas înainte pentru Cercul Militar din Bucureşti dar şi pentru elita militară a ţării în general. Locul destinat viitoarei clădiri întrunea toate condiţiile necesare privind amplasamentul unei asemenea instituţii. În plus, nu era de neglijat nici valoarea istorică a locului. Pe acest teren a funcţionat vreme de câteva veacuri biserica Sărindar unul dintre cele mai frumoase lăcaşe de cult din Bucureşti. După războiul de independenţă, biserica, a rămas neîngrijită intrând într-o stare de degradare vizibilă, în 1893 Nicolae Filipescu, primarul Bucureştilor, hotărând dărâmarea ei. Proiectul iniţial fusese semnat de Dimitrie Maimarolu însă de la acel moment trecuseră deja 12 ani iar noi idei începuseră deja să se contureze in special in jurul generalului Vasile Zottu care aprecia că proiectul corespundea doar in mică parte noilor realităti. În consecinţă generalul Zottu împreună cu echipa sa de colaboratori au adus o serie de modificări proiectului iniţial aceasta reprezentând cauza unui conflict ce se va dovedi de lungă durată cu arhitectul Dimitrie Maimarolu si cu echipa acestuia de colaboratori. În anul 1911 pentru execuția construcției a fost acceptată antrepriza Blekman-Moscovici. Proiectantul principal al monumentalului Palat al Cercului Militar Național a fost arhitectul român Dimitrie Maimarolu, în colaborare cu V. Ștefănescu și E. Doneaud. Beneficiarul lucrării a fost Cercul militar al ofițerilor din garnizoana București, organizație a ofițerilor români înființată în 15 decembrie 1876. Fondurile necesare au fost adunate din donații, subscripții și cotizații ale ofițerilor (circa 80%), precum și din subvenții de stat și împrumuturi rambursabile. Palatul Cercului Militar Național a fost ridicat pe locul fostei Mănăstiri Sărindar, pe un teren mlăștinos. Din cauza solului umed, mlăștinos și nisipos, la recomandarea inginerilor Anghel Saligny și elie Radu, în data de 17 mai 1912 se adoptă soluția unei fundații pe piloni de stejar, înfipți în terenul ferm de sub mlaștină. La declanșarea primului război mondial, construcția se prezintă terminată „la roșu și învelită". În data de 2 aprilie 1916 „Gazeta ilustrată" consideră că Cercul Militar din București este „podoaba arhitecturală a țării (...), cel mai frumos, cel mai impunător din toate palatele cu care, în ultimele decenii, știința și simțul estetic al marilor arhitecți români și străini au înzestrat România". Ca urmare a ocupării Capitalei de către trupele Puterilor Centrale, Cercul Militar este evacuat. La revenirea armatei în București, clădirea este găsită devastată în interior, reluându-se lucrările de reparații. În data de 4 februarie 1923, în prezența regelui Ferdinand I și a reginei Maria a României, a ministrului de război, generalul Gheorghe Mărdărescu și a comandantului Corpului 2 Armată, generalul Ștefan Holban are loc inaugurarea oficială, solemnă, a Palatului Cercului Militar. În perioada comunistă, inscripția "Cercul Militar" de pe frontispiciul clădirii a fost înlocuită cu inscripția "Casa Centrală a Armatei". După 1989, aceasta a fost înlocuită cu inscripția "Cercul Militar Național". Legea 346 din 21 iulie 2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării, prevede, printre altele, la art 47 că:” În cadrul Ministerului Apărării funcționează următoarele instituții de interes național: Muzeul Militar Național, Biblioteca Militară Națională și Cercul Militar Național.

Col. r. Ioan Dogaru - 85 ani - 2007

Ioan Dogaru s-a nascut in satul Galbeni, din comuna bacauană Nicolae Bălcescu. In paralel cu activitatea militara s-a preocupat de numismatica si medalistica. In 1965 a devenit membru al Societatii Numismatice Române iar in 1980 a fost numit membru in comitetul de conducere al acestei asociatii. In anul 1996, col (r) Ioan Dogaru a facut o donatie Muzeului Judetean de Istorie din Bacau. Initial a donat 267 de obiecte (medalii, plachete, diplome, lucrari de specialitate). In anii urmatori a completat colectia pina la 396 de piese.

Insigna - A.S.E. (Academia de Științe Economice) - 100 de ani

Academia de Studii Economice din București, abreviat ASE, este o instituție publică de învățământ superior, fondată în anul 1913. În anul 2011 instituția a fost clasificată în categoria universităților de vârf din România, respectiv cea de „Universități de cercetare avansată și educație”. Academia de Studii Economice din București a fost înființată prin Decret Regal, la 6 aprilie 1913, sub denumirea de „Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale” (AISCI). La 19 august 1921, AISCI a primit dreptul de organizare a doctoratului prin Legea de modificare a Regulamentului de organizare și funcționare a AISCI, publicată în Monitorul Oficial nr. 110. La 17 noiembrie 1927, apar două niveluri de pregătire: licență, de trei ani; doctorat, de cel puțin un an. Incepand cu anul universitar 1929-1930, se introduce anul preparator. Acesta este integrat in 1936 in anii de studii. La 1 ianuarie 1935, AISCI trece din subordinea Ministerului Comerțului și Industriei în cea a Ministerului Instrucțiunii Publice. În anul 1951 s-a introdus educația fizică și sportul ca disciplină obligatorie în planurile de învățământ ale ISEP. Începand cu anul universitar 1951-1952, se introduce învățământului fără frecvență. În anul 1957, durata studiilor la zi devine cinci ani, pentru toate facultățile. Începand cu anul universitar 1968 - 1969, se introduce învățământului seral. În anul 1971 s-au introdus cursurile postuniversitare. În anul 1991, s-a introdus învățământului de lungă și scurtă durată (colegii). În anul 1993, s-a introdus învățământul organizat pe cicluri (module): ciclul I - anii I și II, trunchi comun; ciclul II - anii III, IV (și V), specializări. Începând cu anul universitar 1994 - 1995, se introduc studiile aprofundate (un an, după licență). Acestea au trecut in categoria studiilor postuniversitare in 1995. În anul 1997, ASE a devenit Institutie Organizatoare de Doctorat (IOD). Programul de pregatire doctorala era formata din doua etape: programul de pregatire generala si etapa de elaborare a tezei. De asemenea programul Tempus de mobilitati internationale ale studentilor a fost inlocuit de programul Erasmus. Începând cu anul universitar 1998-1999, se introduce învățământul la distanță (sub numele de "Învățământ Economic Deschis la Distanță"). De asemenea se introduce sistemul creditelor transferabile - ECTS (European Credit Transferred System) - fiecarui semestru universitar alocandu-i-se 30 de credite; trecerea de la un an la altul era conditinata de acumularea unui numar minim de credit. Începând cu anul universitar 2000-2001, se introduc programele de masterat (trei semestre, dupa licenta). Se renunță la studiile aprofundate (două semestre). În anul 2004, s-a înregistrat maximul istoric al numărului de studenți ai ASE: 52793. În anul 2005, s-a implementat procesul Bologna statuat prin legea nr. 288/2004 care prevedea că studiile universitare să aibă trei niveluri: licență (3 ani), masterat (2 ani), doctorat (3 ani). Se renunță la învățământul de scurtă durata (colegiile), ultimele promoții fiind în anul universitar 2006-2007. În anul 2010, se introduc programe de tip cercetare postdoctorală. În anul 2011, se introduce un nou model al doctoratului, axat, exclusiv, pe cercetare, conform Legii nr.1 /2011, a Educației Naționale. De asemenea, se schimbă sistemul de management în universități. Denumirea inițială de „Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București” s-a menținut până în anul 1947, când, în urma fuzionării cu Academia de Studii Cooperatiste, a devenit „Academia de Studii Comerciale și Cooperatiste”. În 1948 Academia de Științe Comerciale și Cooperatiste și-a schimbat numele în „Institutul de Științe Economice și Planificare” (ISEP). În anul 1952, Institutul de Științe Economice și Planificare devine V. I. Lenin, iar din anul 1958 în „Institutul de Științe Economice” (ISE). În 1967, „Institutul de Stiințe Economice” (ISE) și-a schimbat denumirea în „Academia de Studii Economice” (ASE). ASE avea urmatoarele facultați: Ecomomia producției, Calcul economic si cibernetică economică (nou inființata), Comerț (cu o noua secție: Economia comerțului exterior), Finanțe, Contabilitate, Economie generală. Universitatea de Studii Economice din București are peste 20.000 de studenți (niveluri universitare și postuniversitare) în unsprezece facultăți. Universitatea s-a poziționat ca o instituție de cercetare, găzduind 23 centre de cercetare recunoscute și aprobate de Consiliul Național al Cercetării Științifice din Învățământul Superior. În cadrul Ase funcționează: 13 facultăți, 23 centre de cercetare, 8 asociații studențești, 36 programe de licență, 90 programe de masterat și 10 programe de doctorat.

Insigna - Fotbal Club Dinamo București

Dinamo (la fel ca și Steaua) sunt un caz tipic de rescriere a istoriei si un exemplu ca spalarea creierelor a dat rezultate. Nu am nimic cu cei care sustin dezinteresat aceste echipe, chiar daca cei mai multi o fac din oportunismul si comoditatea de a tine cu cel mai tare la un moment dat. De altfel, sunt echipele cu cei mai multi suporteri de conjunctura. Vreau sa vorbesc despre ele nu din fanatism pentru alta echipa ci pentru ca mi se par exemple flagrante de falsificare a istoriei. Scopul infiintarii celor doua cluburi ale regimului comunist in Romania a fost acela de a arata ca intre tara noastra, proaspat anexata de blocul sovietic si “fratele mai mare”, U.R.S.S., exista legaturi “trainice”. “Masele” si-au insusit aceasta aluzie mai bine decat ar fi putut spera ocupantul sovietic si au inceput cu timpul chiar sa iubeasca sincer bocancul care le strivea. Ma rog, in cazul de fata, echipele purtatoare de bocanc. Minciuna cea mai draga a laudatorilor acestor corpuri straine din fotbalul romanesc e ca istoria sportiva incepe cu ei, respectiv ca aceste cluburi au adus glorie tarii. De doua ori fals. In primul rand, in Romania exista o miscare fotbalistica efervescenta inainte de al doilea razboi mondial. Cel putin la data infiintarii celor doua grupari exista nu numai un campionat cu traditie dar si ligi inferioare. Infiintarea Stelei si, anul viitor, a lui Dinamo direct in prima divizie constituie un pacat originar si o incalcare limpede a regulilor jocului. Imaginati-va ca ati infiinta acum un club de fotbal pe care ati cere sa il inscrieti direct in Liga Campionilor! Inca de la bun inceput se dadea semnalul ca nu avem de-a face cu simple echipe de fotbal ci cu echipele sistemului. Anul 1947, anul in care era infiintat Asociatia Sportiva a Armatei (viitoarea Steaua – nume pe care l-a primit abia in 1961) e unul dintre cei mai nefasti ani din istoria Romaniei. Cam care era atmosfera in tara? In februarie 1947, Consiliul de Ministri il proclama pe Stalin cetatean de onoare al Romaniei; Partidul National Taranist era desfiintat in urma unei inscenari comuniste, iar liderul sau Iuliu Maniu era condamnat la moarte si executat in acelasi an in care Regele Mihai era obligat sa abdice. Asocierea numelui Stelei cu cel al armatei e o manipulare grosolana, care dorea sa alipeasca aceasta echipa de un element propriu natiunii. De altfel, nicaieri in lumea libera nu exista echipe ale armatei sau ale politiei, aceasta fiind o absurditate cum ar fi existenta unei echipe a Guvernului sau a altor institutii ale statului. In anul 1947 trebuie retinut ca era vorba in fapt de o armata de ocupatie. Conducatorii militari care dusesera greul razboaielor fusesera asasinati sau marginalizati sub pretextul colaborarii cu aliatul german, locul lor la comnda fiind luat de membrii diviziei Tudor Vladimirescu. Acestia erau comunisti slab instruiti din punct de vedere militar dar indoctrinati prin stagii de pregatire la Moscova, multi alogeni, veniti literalmente pe tancurile sovietice in tara. Oricum, in acel an si aproape un deceniu dupa, in tara ultimul cuvant il avea o alta armata, armata rosie, care ocupase tara si isi impusese un guvern-marioneta. Ca si Dinamo, Steaua are si ea surate in tari din fosta Uniune Sovietica si imprejurimi, gen TSKA Sofia sau TSKA Moscova, de asemenea, club al armatei. Ca Steaua era de fapt un club care avea mai multe in comun cu armata rosie decat cu armata romana o dovedesc primele sale sigle, pe care sta la loc de cinste steaua rosie in cinci colturi de pe caschetele si tancurile sovietice. Abia in anii 60 aceasta stea va fi schimbata cu una de culoare galbena care sa induca ideea de patriotism, iar dupa Revolutie, steaua bolsevica avea sa fie denumita cu tupeu ca fiind „steaua crestina” de catre analfabetul care a devenit patronul clubului. Primele sigle ale clubului Steaua poarta nu doar steaua in cinci colturi ci si steagul rosu sau cununa cu spice din heraldica bolsevica. Tot rosul comunist e culoarea de baza si pentru Dinamo. Putini isi mai aduc aminte acum ca pana in 1989 si pe sigla clubului din Stefan cel Mare a figurat la loc de cinste o stea rosie in cinci colturi, ingalbenita mai apoi. Dupa Revolutie, conducatorii clubului Dinamo au mai renuntat la cateva simboluri definitorii, cum ar fi spicele de grau si litera D in grafia kirilica, aflat multi ani pe blazon. Anul in care Stalin dicta infiintarea unui club cu numele Dinamo si la Bucuresti (1948) e unul la fel de sumbru ca si precedentul, fiind anul deplinei comunizari a tarii. Parlamentul era inlocuit cu Marea Adunare Nationala, aleasa printr-un simulacru democratic, iar conducerea tarii era preluata in mod brutal si dictatorial de Gheorghe Gheorghiu-Dej. In cazul lui Dinamo, intentia lui Stalin de a arata ca exista legaturi multiple intre statele din imperiul comunist e mult mai vizibila. Echipe cu acelasi nume se vor regasi aproape in toate marile orase comuniste. De altfel, acestea se vor intalni periodic in competitii denumite dinamoviade si ramase in istorie prin aranjamentele proverbiale in urma carora castigatoarele erau stabilite in culise. Impunerea prin influenta politica in competitiile sportive va deveni marca acestor doua grupari asociate cu sistemul. Totul era permis. Jucatorii care nu puteau fi tentati de conditiile financiare excelente erau adusi prin cea mai sigura metoda de transfer imaginabila: recrutarea! Cum tot trebuiau sa-si satisfaca undeva stagiul militar obligatoriu nu avea decat de ales: la armata, la militie sau la puscarie. Diferenta nu era oricum prea mare. Steaua si Dinamo au inventat si sistemul cu false competitoare, umpland campionatul cu echipe satelit. Fata de Gloria Buzau de azi, inainte de 89, acele echipe purtau chiar in titulatura una din cele doua denumiri. Asa era cazul cu mai multe echipe gen ASA (Asociatia Sportiva a Armatei) Targu Mures, Steaua Mizil, Dinamo Pitesti, Dinamo Bacau, asta pentru a aminti exemple din „perioada romantica”. Spre sfarsitul anilor 80 in prima liga si-au facut intrarea triumfal FC Olt (echipa lui Piturca din satul natal al lui Ceausescu, Scornicesti) sau Victoria Bucuresti (echipa Securitatii, condusa de Mitica Dragomir). Prima a reusit promovarea in prima liga dupa un meci de pomina in care a reusit sa isi refaca golaverajul necesar. Scorul inregistrat, unul care nici nu batea la ochi in acele vremuri: 18-0 ! Cand toate aceste metode murdare nu erau suficiente se intervenea direct de catre „patronii” de facto ai cluburilor, respectiv Valentin Ceausescu pentru Steaua si Tudor Postelnicu (ministru de interne in 89) pentru Dinamo. De pomina a ramas episodul in care Steaua si-a trecut in palmares o Cupa a Romaniei pe care o pierduse pe teren cu un scandal monstru, printr-un decret semnat a doua zi de insusi Nicolae Ceausescu. De obicei, nici nu era nevoie sa se mai recurga la asemenea metode, dat fiind ca echipele reusisera sa devina adevarate representative nationale in conditiile in care isi alegeau practic orice jucator de pe piata interna. Sa te mandresti in asemnea conditii cu performante europene e o dovada de tupeu. Asemenea ispravi, gen castigarea Cupei Campionilor de catre Steaua in 1989 starneau doar ironii din partea presei straine care se amuza pe marginea hobby-ului beizadelei dictatorului de la Bucuresti. Sa fim seriosi, o echipa adunata cu forta de fiul unui Saddam sau Mobutu nu ar starni nimanui admiratia, ci ar intregi imaginea de tara subdezvoltata. Cum Steaua si Dinamo erau intr-o foame de trofee si medalii, trebuiau recuperate cam multe decenii in care alte cluburi adunasera performante si simpatizanti. Prin urmare, cele mai lovite au fost cluburile cu traditie. Unele, gen Ripensia Timisoara – primul club profesionist de fotbal din tara – au fost chiar desfiintate. Altele, ca Poli Timisoara, UTA Arad, Rapid Bucuresti, fortate sa retrogradeze. Gesturile de fronda costau si ele scump gruparile cu fani adevarati, pentru ca foarte multi ani cele doua cluburi au avut reale dificultati in a-si umple tribunele. Daca veti vedea imagini de la semifinala de Cupa Campionilor din 1986 veti vedea cadre bizare cu tribune intregi in verde. Asta pentru ca aducerea de autocare cu soldati chiar si la meciurile din cupele europene era o practica uzuala din lipsa de sustinatori. Sa nu uitam, privind acum numarul de fani oportunisti ai acestor doua echipe, si ca in anii 80 televiziunea de stat (singura existenta) nu mai transmitea meciuri din campionat decat daca una dintre competitoare era Steaua sau Dinamo. In 1990, ministrul sportului Angelo Niculescu a propus desfiintarea celor doua grupari care aduceau aminte de ocupatia comunista. Masura a fost luata in mai multe state care s-au rupt cu adevarat de acest sistem. Nume ca Dinamo Zagreb sau Varsovia au fost abandonate rapid pentru conotatia lor rusinoasa. La noi, insa, cum la putere ramasesera oameni din aceleasi structuri simpatizante ale echipelor cu epoleti, s-a optat, dupa cum se poate observa doar pentru unele cosmetizari ale unor sigle din care au fost sterse „discret” urmele trecutului. Sursa - NET - Blogul lui Schmoukiz

Dinamo Bucureşti este unul dintre cele mai vechi cluburi sportive din capitală, fondat 1948, şi este împărţit în mai multe departamente sau discipline sportive. Palmaresul general al clubului se prezintă astfel:
JOCURILE OLIMPICE (1956 - 2008)
- 122 medalii (35 aur, 38 argint, 49 bronz)
CAMPIONATE MONDIALE
- 797 medalii ( 243 aur, 260 argint, 294 bronz )
CAMPIONATE EUROPENE
- 880 medalii ( 248 aur, 301 argint, 331 bronz )
CAMPIONATE BALCANICE
- 3675 medalii ( 1254 aur, 1567 argint, 854 bronz )
JOCURI MONDIALE UNIVERSITARE
- 179 medalii (70 aur)
CUPA CAMPIONILOR EUROPENI
- 9 locuri I ( 3 volei masculin, 1 handbal, 1 rugby, 3 scrimă , 1 tenis )
- 5 locuri II (scrimă)
- 1 loc III (scrima)
CUPA CUPELOR
- 1 loc I (volei masculin)
RECORDURI OLIMPICE : 5
RECORDURI MONDIALE : 4
RECORDURI NAŢIONALE : 2632
TITLURI DE CAMPIONI NAŢIONALI : 10751
Sus am postat emblemele clubului Dinamo de-a lungul timpului.

Fotbal club Dinamo București, pe scurt Dinamo, este un club profesionist de fotbal din București, fondat în anul 1948, care evoluează în Liga I. Echipa își dispută meciurile importante de acasă pe Arena Națională iar celelalte meciuri pe arena Dinamo. Din punct de vedere al numărului de trofee, Dinamo este al doilea cel mai prestigios club de fotbal din România, având în palmares 18 titluri naționale, 13 cupe naționale și 2 supercupe. Fostă echipă a Ministerului de Interne, istoria lui Dinamo a fost marcată de rivalitatea permanentă cu alt mare club bucureștean, Steaua, echipa Ministerului Apărării Naționale, întâlnirile dintre cele două echipe de fotbal fiind considerate ca fiind cele mai importante meciuri ale anului, adesea decisive pentru câștigarea campionatului.

Set 3 jetoane - Athena Casino

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. Aici am prezentat un set de trei jetoane de joc ale Cazinoului Athena din stațiunea Mamaia, județul Constanța, având valorile de 25 și 500 Euro dar și 10 lei.

Cazinoul Athena este proprietatea lui Mohammad Murad, cel mai mare investitor din turismul de pe litoral. Este vorba despre un cazinou integral live, fără jocuri electronice, fără păcănele, în care toate jocurile sunt asistate de crupieri, fără jocuri electronice. Investiția este amplasată la parterul unui butic-hotel. Athena Casino este o încăpere de 1500 metri pătrați, iar investiția s-ar fi ridicat, potrivit reprezentanților companiei, la 5 milioane de euro. Athena Casino are 12 mese pentru ruletă americană, black jack, texas, carraibean pocker și ultimate taxas hold’em. Este singurul cazinou din România cu piscină interioară.

Medalia masonică - Loja Sapienția București - 22 april 1911

Piesa de mai sus este o Medalie de lojă masonică, cu toartă, Loja Sapientia București din anul 1911, gravată de Menachem Carniol Fiul. Medalia este confecționată din bronz argintat, are forma rotundă, cu diametrul de 37 milimetri, putînd fi admirată în colecția Muzeului Național de Istorie a României. Pe avers este redată o coroană formată din două ramuri de stejar, legate la partea inferioară cu o panglică. În interiorul coroanei este aplicată pe două rânduri orizontale inscripția: “L. SAPINETIA / BUKAREST”. Deasupra inscripției este reprezentat semnul Delta luminos, iar dedesubt este marcată litera G mare, între brațele unui compas și echer. Pe avers, în interiorul unui cerc continuu format din cercuri mici întrepătrunse este aplicată pe două rânduri orizontale inscripția: “22 APRIL / 1911”. Deasupra acestei inscripții este reprezentat un pentaclu flamboaiant având în centru o cruce de Malta, iar dedesubt este redat un ornament decorativ format din trei puncte coliniare prelungite în lateral cu cîte o linie.

Există și alte simboluri masonice care apar frecvent pe bijuterii, medalii și decorații masonice ca de exemplu:

Compasul – dedicat tuturor masonilor, semnificând Spiritul
Echerul – dedicat doar Marelui Maestru, semnificând Materia, Spațiul, Echilibrul, fără el masonii nu pot șlefui “piatra brută”
Steaua în cinci colțuri (pentaclul) – semnifică Lumina, Inteligența. Știința
Ramurile de accacia – semnifică Reînnoirea, Metamorfoza, Inocența
Litera G – se referea inițial la Geometrie - știința sacră transmisă, azi cu ample și misterioase încărcături ezoterice.

Temuta, admirata sau dezavuata, Francmasoneria a jucat si continua sa aiba un rol important in multiple planuri ale Romaniei. Sub semnul echerului si compasului de sub ochiul unic, s-au desfasurat evenimente majore ale neamului. Efervescenta masonica in Romania a atins o considerabila cota in perioada pasoptista, considerata de istorici o generatie de masoni. Sintagma este acoperita de adevar, daca luam in calcul ca cei vizati apartineau unor societati secrete literare si masonice de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau, Cernauti. Printre exponentii de seama, desavarsiti in lojile pariziene, ii gasim pe Balcescu, Rosetti, Kogalniceanu, Alecsandri, Cuza, Negruzzi si I.C. Bratianu. Sub regele Carol I, nu mai putin de 12 din 19 prim-ministri au fost masoni, ca si alti importanti oameni politici ai vremii. Acum, Francmasoneria romana a facut pasul catre Marea Loja Nationala. În fine, in perioada Romaniei Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, incadrat in loja "Ernest Renan", alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a. El a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale romanesti, inclusiv Basarabia. Numele altor oameni care se afla si astazi, ori s-au aflat pana nu demult, in primele randuri ale celebritatilor Masoneriei romanesti sunt: Petre Roman, Viorel Hrebenciuc, Ioan Rus, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Prunariu, Lucian Bolcas, Alexandru Ciocâlteu, Constantin Balaceanu Stolnici, Virgil Ardelean, Ioan Talpeş, Ovidiu Tender, Irinel Popescu, Alexandru Bittner, Razvan Teodorescu, Victor Babiuc, Gheorghe Zamfir, Crin Halaicu, Tudor Gheorghe, Florian Pittis si Adrian Severin. Ziaristul si muzeograful Horia Nestorescu-Balcesti, renumit pentru lucrarile sale de istorie a Masoneriei romane, afirma ca: "Romanii datoreaza Francmasoneriei faurirea Romaniei Moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran".
Biserica Ortodoxa Romana este de cu totul alta parere. Prin Hotararea Sfantului Sinod din 1937, la concluziile Mitropolitului Nicolae al Ardealului, ramasa si astazi in vigoare, aceasta subliniaza in sapte puncte urmatoarea sinteza: "Este o organizatie mondiala secreta, in care evreii au un rol insemnat, avand un rit cvasi-religios, luptand impotriva conceptiei crestine, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala, laica. Este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala. Biserica osandeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta". Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele în Evul mediu. Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului ritanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate. Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“ Despre Masonerie există două puncte de vedere: primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale şi metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credinţa într-o fiinţă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecţionarea omului, este compatibilă cu orice credinţă sau convingere sinceră şi nu ar trebui să apară probleme; al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanista. Lojele masonice sunt forme de organizare ale masonilor de oriunde.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului precum și mai jos fotografiile câtorva monumnet de cultură și arhitectură bucureștene, din vremuri diferite dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.