Epaminonda's Blog.....: MANOSQUE

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de

cultură și arhitectură din localitatea franceză MANOSQUE,

departamentul ALPES DE HAUTE PROVINCE, regiunea

ALPES-COTE D'AZUR, din vremuri diferite, câteva trimiteri

poștale ilustrate dar și o insignă și o medalie locale.

Gara

Biserica Notre-Dame

Bulevardul Gării și Poarta Saunerie

Fântâna Aubette

Strada și Poarta Soubeyrant

O intrare în localitate

Marele restaurant Paris

Piața Sfântul Salvator

Fântâna din Piața Salvatorului

Piața Terreau și monumentul eroilor

Piața Primăriei

Biserica Notre-Dame și Piața Primăriei

Poarta Soubeyran

Poarta Saunerie

Arhitectură locală

Vedere generală

Trimiteri poștale

O insignă locală

O medalie locală

xxx

"FORMULA"

O CARICATURĂ DE

MARGARETA CHITCATII

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

O MEDALIE,

CÂTEVA INSIGNE ȘI JETOANE

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - Prima expoziție de insigne românești

CCA 1968 (Casa Centrală a Armatei)

Mai jos prezint un scurt istoric al mișcării insignografice din România. La începutul anilor 1950 în ţara noastră existau câteva colecţii remarcabile de insigne, în marea majoritate amestecate însă între cele de monede, medalii sau timbre. Începutul unei colecţii organizate de insigne în România o datorăm lui Dogaru Ioan care încă din 1948 a început să îşi ordoneze piesele după anumite criterii şi tematici. Peste două decenii militarul de carieră Dogaru Ioan are o idee deosebită de a prezenta într-o expoziţie o parte din colecţia sa care acum număra peste 4200 de piese. Şi astfel, la data de 24 martie 1968 este semnat în mod oficial actul de naştere al insignografiei româneşti la Casa Centrală a Armatei, actualmente Cercul Militar Naţional. Expoziţia a întrunit toate elemenetele specifice unei manifestări de ţinută: invitaţie tipărită, afiş, catalog şi ceea ce a fost cel mai important, insignă proprie. Evenimentul a fost mediatizat în revistele Magazin, Flacăra şi Viaţa Militară. Un impact mediatic în activitatea insignografică din ţară l-a avut expoziţia itinerantă de insigne realizată de col. Dogaru Ioan, la Casele armatei din Braşov, Iaşi, Bacău, Constanţa, respectiv la Palatul Pionierilor de la Cotroceni. La 7 ani de la expoziţia de insigne din capitală, are loc la Petroşani prima întâlnire pe ţară a colecţionarilor de insigne (2 - 3 august 1975), rod al colaborării a trei colecţionari de marcă din ţară: col. (r) Dogaru Ioan - Bucureşti, Milovan Pavel - Timişoara şi Dula Aurel – Petroşani. Următoarele întâlniri anuale au avut loc la Timişoara, Craiova, Bucureşti- Casa Centrală a Armatei, Petroşani, Arad, Tg. Mureş etc. După 1989, activitatea noastră a trecut printr-o perioadă foarte dificilă, iar timp de 10 ani toate întâlnirile au avut loc la Petroşani. Trecând peste acest şoc, ne-am reorganizat şi a apărut ideea înfiinţării unei asociaţii care să degreveze Societatea Numismatică Română de activitatea insignografică care a luat un avânt deosebit în România.

Insigna - ACIR (Asociația colecționarilor de insigne din România)

Cu ocazia primului Congres Naţional de Insignografie, de la Petroșani, din zilele de 18 – 20 septembrie 2009, a avut loc şi Adunarea Generală de Constituire a Asociaţie Colecţionarilor de Insigne din România (ACIR). Cei 80 de participanţi au votat statutul asociaţiei şi au ales organul de conducere al acesteia. În baza hotărârii Judecătoriei Petroşani, Asociaţia a fost înregistrată la grefa acestei instituţii, în registrul special la nr. 33/16 decembrie 2009. La baza relaţiilor dintre cei 100 de membrii ai asociaţiei stau 3 principii pe care dorim să le păstrăm şi asupra cărora insistăm: prietenia, întrajutorarea colegială şi încrederea reciprocă. La ora actuală conducerea asociaţiei este în căutarea unei sigle care să ne reprezinte. Până în prezent, printr-o bună coordonare din partea ACIR a activităţii s-a reuşit menţinerea reuniunilor noastre timp de 39 de ediţii consecutive, care de 5 ani au fost ridicate la rang de congres, având la bază propunerea regretatului col. Dogaru Ioan. Prin unirea forţelor a două localităţi aflate la mare distanţă (Alexandria - Petroşani), dar legată printr-o voinţă şi o preocupare comună s-a reuşit spre bucuria tuturor relizarea menţinerii expoziţiilor naţionale şi implicit a reuniunilor. De la înfiinţare, ACIR a preluat dificila sarcină de atribuire în fiecare an a premiilor Floarea de colţ, cea mai importantă distincţie care recompensează atât colecţionarii membri ACIR, cât şi persoanele care se implică în menţinerea activităţii insignografice din ţara noastră, sarcină deosebit de onorantă de care ne-am achitat. În ultimii ani premiul Floarea de Colț a fost înlocuit prin înmânarea insignei ACIR – Colecționar emerit. Publicaţia oficială a Asociaţiei este Jurnalul Insignografic, cu apariţie semestrială. Colectivul de redacţie al Jurnalului este format din trei membri şi un fotograf profesionist.

Cercul militar, denumirea alternativă Casa centrală a armatei sau Cercul Militar Național este o clădire din București, care găzduiește instituția centrală de cultură a Armatei române, cu profil cultural-educativ, artistic, recreativ-distractiv, precum și de imagine, reprezentare și protocol. Cercul militar a fost considerat drept locul consacrat al întâlnirilor ofiţerilor în afara cazărmii unde se discutau probleme legate de teoria războiului, chestiuni doctrinare sau de strategie militară. Nu trebuie neglijat nici aspectul monden al cercurilor militare, acestea având rolul de pilon de comunicare între armată şi societatea civilă. Ideea înfiinţării cercurilor militare în garnizoanele armatei române a apărut în deceniul al optulea al secolului al XIX-lea cu puţin timp înainte de războiul de independenţă. Astfel Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana Bucureşti a luat fiinţă la data de 15 decembrie 1876. Noua instituţie a fost pusă în patronajul direct al, pe atunci, principelui Carol I. Asemenea celorlalte cercuri militare si cel din garnizoana Bucureşti era un mod de asociere privată a corpului ofiţieresc, desfăşurarea activităţilor fiind susţinute financiar prin cotizaţiile membrilor sau prin donaţii ori valorificarea unor produse culturale. Primul sediu al cercului din capitală se găsea în localul Eforiei din Bulevardul Elisabeta (în prezent sediul Primăriei sectorului 5). Apoi, din aprilie 1887 s-a mutat în Casa Greceanu, local aflat la intersecţia Căii Victoriei cu Bulevardul Elisabeta în apropierea Bisercii Doamnei. La începutul secolului al XX-lea, Cercul Militar s-a mutat in Casa Oteteleşanu în locul căreia se va ridica mai târziu Palatul Telefoanelor. Prima persoană care face publică ideea de local propriu pentru Cercul Militar din Bucureşti apare la generalul Eraclie Arion, idee primită cu rezerve din varii motive, primordial fiind cel financiar. In cele din urmă, dupa dobândirea calităţii de persoană juridică a cercului si după numeroase discuţii se obţine aprobarea pentru construirea unui local propriu. Avand in vedere numeroasele edificii care se ridicau la acea perioadă în Bucureşti s-a optat în cele din urmă pentru terenul pe care s-a aflat Mănăstirea Sărindar care fusese demolată de municipalitate în 1896. Terenul era insă în proprietatea Ministerului Agriculturii si Domeniilor iar pentru obţinerea lui era necesară aprobarea celor două camere ale Parlamentului. Problema a fost discutată mai întai în Senat. Prima şedinţă în care proiectul s-a aflat pe ordinea de zi a senatorilor a fost 19 martie 1897. Pe 24 martie, la doar 5 zile de la prima dezbatere, proiectul este supus la vot de preşedintele Senatului, Dimitrie A. Sturdza. Aceştia l-au admis cu 50 de voturi pentrusi 36 împotrivă. Intenţia ca legea să intre imediat în dezbatere şi în Camera Deputaţilor nu s-a materializat astfel încât construcţia a trebuit sa sufere amânări. La data de 26 martie 1897 guvernul condus de P.S. Aurelian a căzut şi s-a format un altul condus de Dimitrie A. Sturdza în care portofoliul Ministerului de Război a rămas cu acelaşi titular în persoana lui Anton Berindei, care fusese numit la 25 noiembrie 1896. Proiectul de lege a fost trecut si prin Camera Deputaţilor unde este aprobat cu 67 de voturi pentru si doar 5 împotrivă. La 5 aprilie 1898 legea era promulgată si de Carol I. Obţinerea terenului pentru viitorul palat reprezenta un mare pas înainte pentru Cercul Militar din Bucureşti dar şi pentru elita militară a ţării în general. Locul destinat viitoarei clădiri întrunea toate condiţiile necesare privind amplasamentul unei asemenea instituţii. În plus, nu era de neglijat nici valoarea istorică a locului. Pe acest teren a funcţionat vreme de câteva veacuri biserica Sărindar unul dintre cele mai frumoase lăcaşe de cult din Bucureşti. După războiul de independenţă, biserica, a rămas neîngrijită intrând într-o stare de degradare vizibilă, în 1893 Nicolae Filipescu, primarul Bucureştilor, hotărând dărâmarea ei. Proiectul iniţial fusese semnat de Dimitrie Maimarolu însă de la acel moment trecuseră deja 12 ani iar noi idei începuseră deja să se contureze in special in jurul generalului Vasile Zottu care aprecia că proiectul corespundea doar in mică parte noilor realităti. În consecinţă generalul Zottu împreună cu echipa sa de colaboratori au adus o serie de modificări proiectului iniţial aceasta reprezentând cauza unui conflict ce se va dovedi de lungă durată cu arhitectul Dimitrie Maimarolu si cu echipa acestuia de colaboratori. În anul 1911 pentru execuția construcției a fost acceptată antrepriza Blekman-Moscovici. Proiectantul principal al monumentalului Palat al Cercului Militar Național a fost arhitectul român Dimitrie Maimarolu, în colaborare cu V. Ștefănescu și E. Doneaud. Beneficiarul lucrării a fost Cercul militar al ofițerilor din garnizoana București, organizație a ofițerilor români înființată în 15 decembrie 1876. Fondurile necesare au fost adunate din donații, subscripții și cotizații ale ofițerilor (circa 80%), precum și din subvenții de stat și împrumuturi rambursabile. Palatul Cercului Militar Național a fost ridicat pe locul fostei Mănăstiri Sărindar, pe un teren mlăștinos. Din cauza solului umed, mlăștinos și nisipos, la recomandarea inginerilor Anghel Saligny și elie Radu, în data de 17 mai 1912 se adoptă soluția unei fundații pe piloni de stejar, înfipți în terenul ferm de sub mlaștină. La declanșarea primului război mondial, construcția se prezintă terminată „la roșu și învelită". În data de 2 aprilie 1916 „Gazeta ilustrată" consideră că Cercul Militar din București este „podoaba arhitecturală a țării (...), cel mai frumos, cel mai impunător din toate palatele cu care, în ultimele decenii, știința și simțul estetic al marilor arhitecți români și străini au înzestrat România". Ca urmare a ocupării Capitalei de către trupele Puterilor Centrale, Cercul Militar este evacuat. La revenirea armatei în București, clădirea este găsită devastată în interior, reluându-se lucrările de reparații. În data de 4 februarie 1923, în prezența regelui Ferdinand I și a reginei Maria a României, a ministrului de război, generalul Gheorghe Mărdărescu și a comandantului Corpului 2 Armată, generalul Ștefan Holban are loc inaugurarea oficială, solemnă, a Palatului Cercului Militar. În perioada comunistă, inscripția "Cercul Militar" de pe frontispiciul clădirii a fost înlocuită cu inscripția "Casa Centrală a Armatei". După 1989, aceasta a fost înlocuită cu inscripția "Cercul Militar Național". Legea 346 din 21 iulie 2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării, prevede, printre altele, la art 47 că:” În cadrul Ministerului Apărării funcționează următoarele instituții de interes național: Muzeul Militar Național, Biblioteca Militară Națională și Cercul Militar Național.

Insigna - Academia de poliție "Alexandru Ioan Cuza"

Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” este o instituție de învățământ superior din București, înființată în anul 1991. Instituția se află în subordinea Ministerului Administrației și Internelor, având următoarele facultăți: Facultatea de Drept (specializări: Jandarmi, Poliție, Poliție de Frontieră, Penitenciare), Facultatea de Pompieri, Facultatea de Arhivistică. Sus am postat două logo-uri ale Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” din București.

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; născut la data de 20 martie 1820 la Huşi şi decedat la data de 15 mai 1873 la Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, precum şi al statului naţional România. Cuza a participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Munteniei (Valahiei), înfăptuindu-se astfel unirea celor doua ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvîrşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, cînd Moldova şi Valahia au format un stat unitar, adoptînd oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. Născut în Bîrlad, Moldova, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri moldoveni, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pămînt în judeţul Fălciu, Moldova) şi al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primeşte o educaţie europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească şi ajungînd la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844. În anul 1848, Moldova şi Muntenia au fost cuprinse şi ele de febra revoluţiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Muntenia revoluţionarii au preluat puterea şi au guvernat în timpul verii. Tînărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenţia înclinaţiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic. Revenind în Moldova în timpul domniei Prinţului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, şi a reprezentat Galaţiul în divanul ad-hoc de la Iaşi. Cuza a fost un proeminent politician şi a susţinut cu tărie uniunea Moldovei şi Valahiei. A fost nominalizat în ambele ţări de către Partida Naţională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinţ străin. Profitînd de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) şi în Muntenia pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian). Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor provincii româneşti. Unirea este strîns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Muntenia. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Muntenia, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodămîntul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Valahiei, aducîndu-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizînd unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România. Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întîmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat. După Convenţia de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacani (locţiitori ai sultanului în teritoriu), pînă la alegerea domnitorilor. Principala atribuţie a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii. Unioniştii moldoveni au putut impune cu uşurinţă candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean şi la Bucureşti a fost oficial sugerată muntenilor de către delegaţia Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunţa rezultatul alegerii de la Iaşi. În Valahia, adunarea a fost dominată de conservatori, care erau însă scindaţi. Neputîndu-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfîrşit prin a se ralia candidatului Partidei Naţionale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Valahiei. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punînd la 24 ianuarie 1859, bazele statului naţional modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziţiei Turciei şi a Austriei faţă de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferinţa de la Paris a puterilor garante dădea recunoaşterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859. Conform deciziei Convenţiei de la Paris, la 15 mai 1859 este înfiinţată Comisia Centrală la Focşani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituţie din istoria modernă a României şi realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focşani fiind desfiinţată în februarie 1862. După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mînăstireşti (1863), reforma agrară (1864), reforma învăţămîntului (1864) ş.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Întîmpinînd rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţămîntului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864). Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională. Legea secularizării averilor mănăstireşti a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietăţile şi averile anumitor Biserici şi mănăstiri şi a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuţia ţării ”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri şi schituri au fost desfiinţate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistenţă socială etc. În faţa acestor măsuri aspre, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocînd, mai tîrziu, însăşi căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 şi, pe lîngă cele enumerate mai sus, poate fi menţionată şi confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfîntul Munte Athos şi pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alţi domnitori (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc,) pentru ca monahii din Sfîntul Munte să se roage pentru bunăstarea domniilor lor. Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal şi a contribuţiei pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaţilor majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar şi alte măsuri care au făcut ca la sfîrşitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta iniţiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a ţării, cea ieşeană.” Dezbaterile înverşunate care au avut loc în vara anului 1862 în privinţa proiectului de reformă agrară propus de conservatori şi adoptat de majoritate, dar nesancţionat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privinţa adoptării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în sensul programelor revoluţionare de la 1848. De aceea, în anii imediat următori unificării administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întîmpinau opoziţia conservatorilor, încă stăpîni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucţiunii publice, un regulament de navigaţie, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Şcolii de silvicultură şi o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstireşti au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de reforme. Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern şi majoritatea adunării. A urmat dizolvarea adunării, pe calea loviturii de stat. Aceasta din urmă a sporit puterea domnitorului Cuza, şi totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorităţii în adunare. Sancţiunea poporului prin plebiscit şi recunoaşterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană şi puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului paşoptist, desfiinţîndu-se relaţiile feudale în agricultură şi procedîndu-se la o împroprietărire a ţărănimii clăcaşe. Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400000 de familii de ţărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pămînt a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dînd un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea. În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărîtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcţie în care guvernul ştia că nu avea să întîmpine opoziţie pe plan intern, a fost acela al secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor mănăstireşti cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul naţional. Apoi au fost elaborate şi promulgate Legea contabilităţii, Legea consiliilor judeţene, Codul Penal şi Legea instrucţiunii publice, precum şi crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înfiinţează Şcoala Naţională de Arte Frumoase, la Bucureşti, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman şi este inaugurată, în premieră, o Şcoală de Medicină Veterinară. Analizînd suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluţionar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern. Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din ţară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii moderne. Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenţiona să instituie un regim personal; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii, hotărîtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgînd de partea lor o fracţiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ş.a.), şi l-au constrîns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenţei domneşti a luat sfîrşit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecinţe grave pentru România, pentru că:

după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimîntate că reforma agrară nu va mai avea loc.
la 3 aprilie 1866 la Iaşi o demonstraţie a Mişcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Valahia
Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.

Restul vieţii sale şi-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena şi Wiesbaden. A fost înmormîntat iniţial la Biserica Domnească de lîngă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Insigna - Fotbal club Dinamo București

Dinamo (la fel ca și Steaua) sunt un caz tipic de rescriere a istoriei si un exemplu ca spălarea creierelor a dat rezultate. Nu am nimic cu cei care sustin dezinteresat aceste echipe, chiar daca cei mai multi o fac din oportunismul si comoditatea de a tine cu cel mai tare la un moment dat. De altfel, sunt echipele cu cei mai multi suporteri de conjunctura. Vreau sa vorbesc despre ele nu din fanatism pentru alta echipa ci pentru ca mi se par exemple flagrante de falsificare a istoriei. Scopul infiintarii celor doua cluburi ale regimului comunist in Romania a fost acela de a arata ca intre tara noastra, proaspat anexata de blocul sovietic si “fratele mai mare”, U.R.S.S., exista legaturi “trainice”. “Masele” si-au insusit aceasta aluzie mai bine decat ar fi putut spera ocupantul sovietic si au inceput cu timpul chiar sa iubeasca sincer bocancul care le strivea. Ma rog, in cazul de fata, echipele purtatoare de bocanc. Minciuna cea mai draga a laudatorilor acestor corpuri straine din fotbalul romanesc e ca istoria sportiva incepe cu ei, respectiv ca aceste cluburi au adus glorie tarii. De doua ori fals. In primul rand, in Romania exista o miscare fotbalistica efervescenta inainte de al doilea razboi mondial. Cel putin la data infiintarii celor doua grupari exista nu numai un campionat cu traditie dar si ligi inferioare. Infiintarea Stelei si, anul viitor, a lui Dinamo direct in prima divizie constituie un pacat originar si o incalcare limpede a regulilor jocului. Imaginati-va ca ati infiinta acum un club de fotbal pe care ati cere sa il inscrieti direct in Liga Campionilor! Inca de la bun inceput se dadea semnalul ca nu avem de-a face cu simple echipe de fotbal ci cu echipele sistemului. Anul 1947, anul in care era infiintat Asociatia Sportiva a Armatei (viitoarea Steaua – nume pe care l-a primit abia in 1961) e unul dintre cei mai nefasti ani din istoria Romaniei. Cam care era atmosfera in tara? In februarie 1947, Consiliul de Ministri il proclama pe Stalin cetatean de onoare al Romaniei; Partidul National Taranist era desfiintat in urma unei inscenari comuniste, iar liderul sau Iuliu Maniu era condamnat la moarte si executat in acelasi an in care Regele Mihai era obligat sa abdice. Asocierea numelui Stelei cu cel al armatei e o manipulare grosolana, care dorea sa alipeasca aceasta echipa de un element propriu natiunii. De altfel, nicaieri in lumea libera nu exista echipe ale armatei sau ale politiei, aceasta fiind o absurditate cum ar fi existenta unei echipe a Guvernului sau a altor institutii ale statului. In anul 1947 trebuie retinut ca era vorba in fapt de o armata de ocupatie. Conducatorii militari care dusesera greul razboaielor fusesera asasinati sau marginalizati sub pretextul colaborarii cu aliatul german, locul lor la comnda fiind luat de membrii diviziei Tudor Vladimirescu. Acestia erau comunisti slab instruiti din punct de vedere militar dar indoctrinati prin stagii de pregatire la Moscova, multi alogeni, veniti literalmente pe tancurile sovietice in tara. Oricum, in acel an si aproape un deceniu dupa, in tara ultimul cuvant il avea o alta armata, armata rosie, care ocupase tara si isi impusese un guvern-marioneta. Ca si Dinamo, Steaua are si ea surate in tari din fosta Uniune Sovietica si imprejurimi, gen TSKA Sofia sau TSKA Moscova, de asemenea, club al armatei. Ca Steaua era de fapt un club care avea mai multe in comun cu armata rosie decat cu armata romana o dovedesc primele sale sigle, pe care sta la loc de cinste steaua rosie in cinci colturi de pe caschetele si tancurile sovietice. Abia in anii 60 aceasta stea va fi schimbata cu una de culoare galbena care sa induca ideea de patriotism, iar dupa Revolutie, steaua bolsevica avea sa fie denumita cu tupeu ca fiind „steaua crestina” de catre analfabetul care a devenit patronul clubului. Primele sigle ale clubului Steaua poarta nu doar steaua in cinci colturi ci si steagul rosu sau cununa cu spice din heraldica bolsevica. Tot rosul comunist e culoarea de baza si pentru Dinamo. Putini isi mai aduc aminte acum ca pana in 1989 si pe sigla clubului din Stefan cel Mare a figurat la loc de cinste o stea rosie in cinci colturi, ingalbenita mai apoi. Dupa Revolutie, conducatorii clubului Dinamo au mai renuntat la cateva simboluri definitorii, cum ar fi spicele de grau si litera D in grafia kirilica, aflat multi ani pe blazon. Anul in care Stalin dicta infiintarea unui club cu numele Dinamo si la Bucuresti (1948) e unul la fel de sumbru ca si precedentul, fiind anul deplinei comunizari a tarii. Parlamentul era inlocuit cu Marea Adunare Nationala, aleasa printr-un simulacru democratic, iar conducerea tarii era preluata in mod brutal si dictatorial de Gheorghe Gheorghiu-Dej. In cazul lui Dinamo, intentia lui Stalin de a arata ca exista legaturi multiple intre statele din imperiul comunist e mult mai vizibila. Echipe cu acelasi nume se vor regasi aproape in toate marile orase comuniste. De altfel, acestea se vor intalni periodic in competitii denumite dinamoviade si ramase in istorie prin aranjamentele proverbiale in urma carora castigatoarele erau stabilite in culise. Impunerea prin influenta politica in competitiile sportive va deveni marca acestor doua grupari asociate cu sistemul. Totul era permis. Jucatorii care nu puteau fi tentati de conditiile financiare excelente erau adusi prin cea mai sigura metoda de transfer imaginabila: recrutarea! Cum tot trebuiau sa-si satisfaca undeva stagiul militar obligatoriu nu avea decat de ales: la armata, la militie sau la puscarie. Diferenta nu era oricum prea mare. Steaua si Dinamo au inventat si sistemul cu false competitoare, umpland campionatul cu echipe satelit. Fata de Gloria Buzau de azi, inainte de 89, acele echipe purtau chiar in titulatura una din cele doua denumiri. Asa era cazul cu mai multe echipe gen ASA (Asociatia Sportiva a Armatei) Targu Mures, Steaua Mizil, Dinamo Pitesti, Dinamo Bacau, asta pentru a aminti exemple din „perioada romantica”. Spre sfarsitul anilor 80 in prima liga si-au facut intrarea triumfal FC Olt (echipa lui Piturca din satul natal al lui Ceausescu, Scornicesti) sau Victoria Bucuresti (echipa Securitatii, condusa de Mitica Dragomir). Prima a reusit promovarea in prima liga dupa un meci de pomina in care a reusit sa isi refaca golaverajul necesar. Scorul inregistrat, unul care nici nu batea la ochi in acele vremuri: 18-0 ! Cand toate aceste metode murdare nu erau suficiente se intervenea direct de catre „patronii” de facto ai cluburilor, respectiv Valentin Ceausescu pentru Steaua si Tudor Postelnicu (ministru de interne in 89) pentru Dinamo. De pomina a ramas episodul in care Steaua si-a trecut in palmares o Cupa a Romaniei pe care o pierduse pe teren cu un scandal monstru, printr-un decret semnat a doua zi de insusi Nicolae Ceausescu. De obicei, nici nu era nevoie sa se mai recurga la asemenea metode, dat fiind ca echipele reusisera sa devina adevarate representative nationale in conditiile in care isi alegeau practic orice jucator de pe piata interna. Sa te mandresti in asemnea conditii cu performante europene e o dovada de tupeu. Asemenea ispravi, gen castigarea Cupei Campionilor de catre Steaua in 1989 starneau doar ironii din partea presei straine care se amuza pe marginea hobby-ului beizadelei dictatorului de la Bucuresti. Sa fim seriosi, o echipa adunata cu forta de fiul unui Saddam sau Mobutu nu ar starni nimanui admiratia, ci ar intregi imaginea de tara subdezvoltata. Cum Steaua si Dinamo erau intr-o foame de trofee si medalii, trebuiau recuperate cam multe decenii in care alte cluburi adunasera performante si simpatizanti. Prin urmare, cele mai lovite au fost cluburile cu traditie. Unele, gen Ripensia Timisoara – primul club profesionist de fotbal din tara – au fost chiar desfiintate. Altele, ca Poli Timisoara, UTA Arad, Rapid Bucuresti, fortate sa retrogradeze. Gesturile de fronda costau si ele scump gruparile cu fani adevarati, pentru ca foarte multi ani cele doua cluburi au avut reale dificultati in a-si umple tribunele. Daca veti vedea imagini de la semifinala de Cupa Campionilor din 1986 veti vedea cadre bizare cu tribune intregi in verde. Asta pentru ca aducerea de autocare cu soldati chiar si la meciurile din cupele europene era o practica uzuala din lipsa de sustinatori. Sa nu uitam, privind acum numarul de fani oportunisti ai acestor doua echipe, si ca in anii 80 televiziunea de stat (singura existenta) nu mai transmitea meciuri din campionat decat daca una dintre competitoare era Steaua sau Dinamo. In 1990, ministrul sportului Angelo Niculescu a propus desfiintarea celor doua grupari care aduceau aminte de ocupatia comunista. Masura a fost luata in mai multe state care s-au rupt cu adevarat de acest sistem. Nume ca Dinamo Zagreb sau Varsovia au fost abandonate rapid pentru conotatia lor rusinoasa. La noi, insa, cum la putere ramasesera oameni din aceleasi structuri simpatizante ale echipelor cu epoleti, s-a optat, dupa cum se poate observa doar pentru unele cosmetizari ale unor sigle din care au fost sterse „discret” urmele trecutului. Sursa - NET - Blogul lui Schmoukiz

Dinamo Bucureşti este unul dintre cele mai vechi cluburi sportive din capitală, fondat 1948, şi este împărţit în mai multe departamente sau discipline sportive. Palmaresul general al clubului se prezintă astfel:
JOCURILE OLIMPICE (1956 - 2008)
- 122 medalii (35 aur, 38 argint, 49 bronz)
CAMPIONATE MONDIALE
- 797 medalii ( 243 aur, 260 argint, 294 bronz )
CAMPIONATE EUROPENE
- 880 medalii ( 248 aur, 301 argint, 331 bronz )
CAMPIONATE BALCANICE
- 3675 medalii ( 1254 aur, 1567 argint, 854 bronz )
JOCURI MONDIALE UNIVERSITARE
- 179 medalii (70 aur)
CUPA CAMPIONILOR EUROPENI
- 9 locuri I ( 3 volei masculin, 1 handbal, 1 rugby, 3 scrimă , 1 tenis )
- 5 locuri II (scrimă)
- 1 loc III (scrima)
CUPA CUPELOR
- 1 loc I (volei masculin)
RECORDURI OLIMPICE : 5
RECORDURI MONDIALE : 4
RECORDURI NAŢIONALE : 2632
TITLURI DE CAMPIONI NAŢIONALI : 10751
Sus am postat emblemele clubului Dinamo de-a lungul timpului.
Fotbal club Dinamo București, pe scurt Dinamo, este un club profesionist de fotbal din București, fondat în anul 1948, care evoluează în Liga I. Echipa își dispută meciurile importante de acasă pe Arena Națională iar celelalte meciuri pe arena Dinamo. Din punct de vedere al numărului de trofee, Dinamo este al doilea cel mai prestigios club de fotbal din România, având în palmares 18 titluri naționale, 13 cupe naționale și 2 supercupe. Fostă echipă a Ministerului de Interne, istoria lui Dinamo a fost marcată de rivalitatea permanentă cu alt mare club bucureștean, Steaua, echipa Ministerului Apărării Naționale, întâlnirile dintre cele două echipe de fotbal fiind considerate ca fiind cele mai importante meciuri ale anului, adesea decisive pentru câștigarea campionatului. Sus am postat logo-ul actual al clubului de fotbal Dinamo București.

Set 4 jetoane - Athena Casino

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. Aici am prezentat un set de patru jetoane de joc ale Cazinoului Athena din stațiunea Mamaia, județul Constanța, având valorile de 5 și 100 Euro dar și 500 și 5000 lei.

Cazinoul Athena este proprietatea lui Mohammad Murad, cel mai mare investitor din turismul de pe litoral. Este vorba despre un cazinou integral live, fără jocuri electronice, fără păcănele, în care toate jocurile sunt asistate de crupieri, fără jocuri electronice. Investiția este amplasată la parterul unui butic-hotel. Athena Casino este o încăpere de 1500 metri pătrați, iar investiția s-ar fi ridicat, potrivit reprezentanților companiei, la 5 milioane de euro. Athena Casino are 12 mese pentru ruletă americană, black jack, texas, carraibean pocker și ultimate taxas hold’em. Este singurul cazinou din România cu piscină interioară.

Medalie masonică de merit

În onoarea fratelui JACQUES L. ROSENBERG

Piesa de mai sus este o medalie masonică de merit, cu toartă, În onoarea Fratelui Jacques L. Rosenberg, emisă la București în anul 1878. Piesa este confecționată din bronz aurit, are forma aproximativ rotundă, cu diametrul de 35 milimetri, putând fi admirată în colecția Muzeului Național de Istorie a României. Pe avers, periferic circular, este aplicată o coroană din două ramuri de măslin, legate la partea inferioară cu o panglică, având deasupra coroana regală a României. În interiorul coroanei este reprezentat un leu culcat pe treptele templului, dedesubt fiind aplicat un punct. Deasupra leului curbat este aplicată inscripția: “MEDALIE de MERIT”, iar dedesubt, pe două rânduri orizontale este aplicată inscripția: “OFERIT de BS.WD.CENT. ADEVĂRUL A N.3”, sub această inscripție fiind aplicat un frumos ornament decorativ. Pe revers, în interiorul unui cerc liniar continuu este aplicată inscripția: “În onoara Fr. JAQCUES L. ROSENBERG București – ianuarie 1878”, iar deasupra inscripției este aplicat același ornament decorativ de pe avers dar răsturnat.

Există și alte simboluri masonice care apar frecvent pe bijuterii, medalii și decorații masonice ca de exemplu:

Compasul – dedicat tuturor masonilor, semnificând Spiritul
Echerul – dedicat doar Marelui Maestru, semnificând Materia, Spațiul, Echilibrul, fără el masonii nu pot șlefui “piatra brută”
Steaua în cinci colțuri (pentaclul) – semnifică Lumina, Inteligența. Știința
Ramurile de accacia – semnifică Reînnoirea, Metamorfoza, Inocența
Litera G – se referea inițial la Geometrie - știința sacră transmisă, azi cu ample și misterioase încărcături ezoterice.

Temuta, admirata sau dezavuata, Francmasoneria a jucat si continua sa aiba un rol important in multiple planuri ale Romaniei. Sub semnul echerului si compasului de sub ochiul unic, s-au desfasurat evenimente majore ale neamului. Efervescenta masonica in Romania a atins o considerabila cota in perioada pasoptista, considerata de istorici o generatie de masoni. Sintagma este acoperita de adevar, daca luam in calcul ca cei vizati apartineau unor societati secrete literare si masonice de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau, Cernauti. Printre exponentii de seama, desavarsiti in lojile pariziene, ii gasim pe Balcescu, Rosetti, Kogalniceanu, Alecsandri, Cuza, Negruzzi si I.C. Bratianu. Sub regele Carol I, nu mai putin de 12 din 19 prim-ministri au fost masoni, ca si alti importanti oameni politici ai vremii. Acum, Francmasoneria romana a facut pasul catre Marea Loja Nationala. În fine, in perioada Romaniei Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, incadrat in loja "Ernest Renan", alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a. El a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale romanesti, inclusiv Basarabia. Numele altor oameni care se afla si astazi, ori s-au aflat pana nu demult, in primele randuri ale celebritatilor Masoneriei romanesti sunt: Petre Roman, Viorel Hrebenciuc, Ioan Rus, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Prunariu, Lucian Bolcas, Alexandru Ciocâlteu, Constantin Balaceanu Stolnici, Virgil Ardelean, Ioan Talpeş, Ovidiu Tender, Irinel Popescu, Alexandru Bittner, Razvan Teodorescu, Victor Babiuc, Gheorghe Zamfir, Crin Halaicu, Tudor Gheorghe, Florian Pittis si Adrian Severin. Ziaristul si muzeograful Horia Nestorescu-Balcesti, renumit pentru lucrarile sale de istorie a Masoneriei romane, afirma ca: "Romanii datoreaza Francmasoneriei faurirea Romaniei Moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran". Biserica Ortodoxa Romana este de cu totul alta parere. Prin Hotararea Sfantului Sinod din 1937, la concluziile Mitropolitului Nicolae al Ardealului, ramasa si astazi in vigoare, aceasta subliniaza in sapte puncte urmatoarea sinteza: "Este o organizatie mondiala secreta, in care evreii au un rol insemnat, avand un rit cvasi-religios, luptand impotriva conceptiei crestine, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala, laica. Este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala. Biserica osandeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta". Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele în Evul mediu. Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului ritanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate. Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“ Despre Masonerie există două puncte de vedere: primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale şi metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credinţa într-o fiinţă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecţionarea omului, este compatibilă cu orice credinţă sau convingere sinceră şi nu ar trebui să apară probleme; al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanista. Lojele masonice sunt forme de organizare ale masonilor de oriunde.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului precum și câteva locuri frumoase ale Bucureștiului de acum sau altădată și chiar unele trimiteri poștale ilustrate.