Epaminonda's Blog.....: MONUMENTE ALE EROILOR BUZOIENI

Poșta Câlnău este o comună din județul Buzău, care include și satele: Aliceni, Coconari, Potârnichești, Sudiți și Zilișteanca, fiind situată pe valea râului Câlnău. Comuna este traversată de șoseaua națională și europeană DN2, în segmentul care leagă orașele Buzău și Râmnicu Sărat. La recensământul din anul 2011 comuna număra 5968 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 6071 locuitori) dintre care: români – 95%, romi – 1,3% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei buzoiene Poșta Câlnău astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși - 96,31% și restul – nedeclarată sau altă religie. Descoperiri arheologice din actuala comună Poșta Câlnău arată că zona a fost locuită în preajma mileniului al IV-lea î.Hr.—în zona localității Sudiți găsindu-se urme ale culturii Boian. Cea mai veche localitate a comunei este satul Zilișteancă, sat denumit astfel deoarece a fost înființat pe la anul 1790 pe o siliște (vatră de sat părasit). Satul Poșta Câlnău a apărut mai târziu, după apariția releului poștal în care se schimbau caii între Buzău și Râmnicu Sărat. Stația de poștă Câlnău avea, conform unui document din 1811, 140 de cai. Tot în acea perioadă de început s-a format și nucleul satului principal al comunei de astăzi; acest sat s-a numit inițial Poștea sau Haimanalele. Actuala componență o are comuna din 1968, când a fost inclusă în județul Buzău,tot atunci, satele Poșta, Viișoara, Scărișoara și Poșta Nouă (ultimul apărut între timp) au fost comasate, formând satul Poșta Câlnău, iar localitatea Satul Nou a fost inclusă în Potârnichești. Trei obiective din comuna Poșta Câlnău sunt incluse pe lista monumentelor istorice de interes județean, toate fiind clasificate în categoria siturilor arheologice:

Situl din punctul „Malul lui Ștefan Leu” din colțul vestic al satului Poșta Câlnău, de pe malul drept al râului Câlnău, cuprinde o așezare din epoca migrațiilor aparținând culturii Cerneahov (secolele al III-lea–al IV-lea) și una medievală timpurie aparținând culturii Dridu.
La „Movila Boului”, tot în preajma satului Poșta Câlnău, dar spre est, la 5,5 km de gara Boboc, s-au găsit urmele unei așezări din neoliticul mijlociu
Un al treilea sit, mai amplu, se află în preajma satului Potârnichești pe diverse movile din jurul satului. El cuprinde cuprinde opt necropole: una eneolitică, una din epoca bronzului, trei din perioada Halstatt și trei din epoca migrațiilor (cultura Cerneahov).

Lângă biserica veche din lemn, cu hramul „Sfinţii Voievozi” din satul Aliceni, se află o troiţă simplă, „Ridicată în numele eroilor” din cel de-al doilea război mondial, în număr de 15, înscrişi pe cruce. Troiţa a fost ridicată de opt săteni ale căror nume sunt pomenite.

În faţa bisericii cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din satul Poșta Câlnău, s-a ridicat în anul 1995 un monument de eroi, în formă de cruce, aşezat pe un piedestal din cărămidă şi ciment. Pe cruce se află inscripţia, “Cinstire veşnică eroilor neamului”, iar pe piedestal este fixată o placă metalică cu inscripţia “Eroii căzuţi pentru patrie”, fără a se preciza în care război şi-au dat viaţa.

După anul 1990 a fost ridicată o troiţă din lemn sculptat, aşezată în apropierea şoselei Buzău Râmnicu Sărat, pe raza satului Potârnichești, pe un mic piedestal din ciment şi protejată de un gard din metal. Pe cruce este înscris cuvântul “Recunoştinţă”. Nu are nume de eroi.

În cimitirul satului Sudiți a fost ridicat un monument al eroilor, în formă de obelisc, cu o cruce în vârf, aşezat pe un postament în trepte, deteriorat. Inscripţia ne spune că a fost “Ridicat în amintirea eroilor din com. Aliceni-Sudiţi morţi pentru patrie în campania anului 1916-1918”. Numele eroilor sunt înscrise pe monument, dar sunt greu lizibile.

Lângă cabinetul medical, în apropierea intersecţiei cu drumul spre localitatea Blăjani, pe partea dreaptă, în satul Zilișteanca, se ridică un impunător monument, în formă de obelisc, în trepte, aşezat pe un postament în trepte. În vârf are un vultur din bronz, cu aripile desfăcute şi o cruce în cioc. Este protejat de stâlpi uniţi între ei prin bare de metal. Ca element decorativ, pe faţadă, se află o cască aşezată pe o sabie. Deasupra acestui element decorativ a fost fixată o placă din tablă cu următorul înscris: “Recunoştinţă eroilor morţi pentru patrie în camp(ania) 1913, 1916 din partea locuitorilor com. Zilişteanca, Aliceni, Poşta Câlnău”. Mai este înscris următorul îndemn al lui Traian Lucasievici: “Români ! Spuneţi generaţiei viitoare că aceşti eroi care şiau dat viaţa pe câmpiile de bătălie au făcut întregirea neamului românesc. Jertfa lor să se servească de pildă generaţiei viitoare”. Pe monument sunt fixate plăci de marmură cu numele eroilor. Pe placa de pe latura stângă este inscripţia, “Eroii morţi în război din comuna Zilişteanca, jud. Buzău în anii 1913, 1916, 1918”. Se precizează că, “Această placă este donată de soţii Aurelia şi Theodor Bâsceanu”. Pe celelalte două plăci este înscripţia “Morţi pentru patrie”. Monumentul a fost dezvelit în iunie 1933.

Tot în satul Zilişteanca, în cimitir, lângă biserica cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie”, a fost ridicat, în iulie 1967, un monument-cruce, din ciment mozaicat, în cinstea eroilor morţi în cel de-al doilea război mondial. Este aşezat pe un postament de formă pătrată şi are în faţă două obuze din piatră, totul protejat de un gard cu lanţuri metalice. Pe spatele monumentului se precizează că, în momentul ridicării, preot era N. Dumitrescu şi că a fost lucrată de meşterii Gh. Cojocaru şi I. Bucuroiu. Pe monument au fost fixate plăci pe care sunt înscrise numele eroilor, greu lizibile. Alături de acest monument se găseşte o cruce mică, din ciment mozaicat, cu inscripţia, “În cinstea eroilor căzuţi la datorie, 1989. Ridicat de Lungu Constantin Rada”. În spatele crucii sunt înscrise numele unor morţi din familia ctitorului.

xxx

"ALEGERI"

O CARICATURĂ

DE MARGARETA CHITCATII

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL BIHOR

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc

Inspectoratul de jandarmi județean Bihor

(Lex et ordo - Lege și ordine)

Deşi Jandarmeria a fost înfiinţată la 3 aprilie 1850, în Transilvania putem vorbi de structuri de jandarmi abia după Marea Unire de la 1918. Printre primele unităţi şi subunităţi de jandarmi înfiinţate pe teritoriul Transilvaniei, după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, s-a numărat Compania de jandarmi Oradea Mare. Aceasta a luat fiinţă la data de 1 aprilie 1919, iniţial având sediul la Cluj, deoarece Oradea nu fusese încă eliberată. La 20 decembrie 1919, s-a mai înfiinţat în Bihor, încă o Companie de jandarmi la Beiuş. Această companie avea ca teritoriu de competenţă plășile Salonta, Cefa, Tinca, Beliu, Beiuş, Ceica şi Vaşcău. În toamna anului 1920, Şcoala de Jandarmi Oradea Mare, a fost transformată în Şcoală de pregătire pentru şefii de posturi de jandarmi din întreg Corpul de jandarmi. La 1 ianuarie 1928, în Oradea Mare a fost înfiinţat încă un Batalion de Instrucţie, subordonat. Regimentului 7 Jandarmi Cluj, iar la Şcoala de Jandarmi a fost înfiinţată Şcoala nr. 2. La începutul lui decembrie 1928 au mai fost înfiinţate în oraşele din nord-vestul ţării (Oradea, Carei şi Satu Mare) detaşamente speciale de jandarmi. La începutul lui decembrie 1928 au mai fost înfiinţate în oraşele din nord-vestul ţării (Oradea, Carei şi Satu Mare) detaşamente speciale de jandarmi. În urma apariţiei legii Jandarmeriei rurale, la Cluj a luat fiinţă Inspectoratul VI jandarmi rurali, din care făceau parte şi Legiunea de jandarmi Bihor cu sediul la Oradea şi Legiunea de Jandarmi Beiuş cu sediul la Beiuş. Legiunea de jandarmi Bihor avea ca organizare 6 secţii şi 33 posturi de jandarmi, iar Legiunea Beiuş avea în subordine 6 secţii şi 27 posturi de jandarmi. În toamna anului 1930, la Oradea a fost înfiinţat încă un Batalion de jandarmi (B. 12 Jand.) având misiunea de a instrui recruţii jandarmi. În anul 1932 a avut loc o reorganizare a Jandarmeriei, la Oradea fiind înfiinţat un Inspectorat Regional de Jandarmi, având în organizare Legiuni la Arad, Bihor, Sălaj, Satu Mare şi Maramureş. Ca urmare a creşterii fenomenului infracţional la nivelul întregii ţări, au fost înfiinţate Legiuni de jandarmi mobile, în Bihor luând fiinţă Legiunea de jandarmi mobilă nr. 12, cu reşedinţa la Oradea. Evenimentele de la 23 august 1944 au determinat noi modificări în ceea ce priveşte organizarea Jandarmeriei Române, drept urmare, la 1 noiembrie 1944, Inspectoratul de Jandarmi Oradea se reînfiinţează şi îşi reia activitatea, având sediul în Arad, unde va funcţiona până la primirea ordinului de reinstalare în vechea reşedinţă, Oradea (martie 1945). Structura Inspectoratului de jandarmi Oradea, nou înfiinţat, avea în subordine – 5 legiuni, la: Arad, Bihor (Beiuş), Sălaj, Satu Mare şi Maramureş. La data de 10 iulie 1945, toate formaţiunile de jandarmi se aflau reinstalate la reşedinţele iniţiale de unde fuseseră evacuate. La nivelul I.G.J. a fost înfiinţat un inspectorat de jandarmi C.F.R., organizat pe 8 legiuni, dintre care o Legiune jandarmi C.F.R. la Oradea (10 ianuarie 1946). După numai doi ani, ca urmare a reducerii Direcţiei C.F.R. Oradea, Legiunea de jandarmi C.F.R. Oradea a fost desfiinţată. Prin Decretul nr. 25 din 23 ianuarie 1949 au fost desfiinţate Poliţia şi Jandarmeria. Formaţiunile Jandarmeriei Rurale (inspectoratele, legiunile, secţiile şi posturile de jandarmi) au fost transformate în formaţiuni de miliţie, iar regimentele, batalioanele şi centrele de instrucţie ale Jandarmeriei, au fost transformate în trupe de securitate. Se înfiinţează astfel Batalionul 5 Securitate Oradea. Ulterior au mai fost înfiinţate un Centru de instrucţie securitate nr. 4 la Oradea, un Centru de instrucţie securitate nr. 8 la Marghita şi un Centru de Reparaţii la Oradea. Această organizare a durat până în anul 1952, când la Oradea a fost înfiinţat Batalionul de securitate Pază. În anul 1963, Şcoala de ofiţeri Oradea a fost desfiinţată, odată cu alte unităţi din ţară, în judeţ luând fiinţă la Dr. Petru Groza. Batalionul 3 Pază, care avea în compunere 4 companii de pază şi un pluton gospodărie. În urma reorganizării administrative a teritoriului ţării din anul 1968, o parte din unităţile ce au aparţinut M.A.I. au trecut în subordinea Consiliului Securităţii Statului (C.S.S.), printre aceste unităţi fiind şi Batalionul 31 Securitate Oradea, fiind acum batalion independent. Începând cu 1 noiembrie 1971, Batalionul 31 securitate Oradea, se contopeşte cu Batalionul 2 Pază Oradea, se înfiinţează un singur batalion de securitate, Batalionul 2 Securitate. La 28 decembrie 1989 Comandantul trupelor de Securitate a transmis un ordin prin staţiile radio, prin care se comunica că începând cu această dată „C.T.S. trece în subordinea M.Ap.N. devenind Comandamentul Trupelor de Infanterie (C.T.I.), iar marile unităţi şi unităţi de securitate, devin mari unităţi şi unităţi de infanterie”. Prin Hotărârea de Guvern nr. 0749 din 5 iulie 1990, Comandamentul Trupelor de Pază şi Ordine se transformă în Comandamentul Trupelor de Jandarmi, revenindu-se parţial la vechea denumire, iar prin Legea nr. 40/1990 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului de Interne, au fost legiferate structura şi atribuţiile Trupelor de Jandarmi.

Unitatea de jandarmi Oradea, devenită Comandament Judeţean de Jandarmi (C.J.J.) în urma Legii 116/1998 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, a îndeplinit misiuni permanente: de pază a obiectivelor încredinţate, de asigurare şi menţinere a ordinii publice împreună cu Poliţia în municipiul Oradea, de înlăturare a efectelor unor calamităţi naturale (inundaţii), transportul de valori şi transporturi speciale, misiuni pe care le îndeplineşte şi în prezent. În urma apariţiei legii 550 din 2004, începând cu 01.05.2005, C.J.J. Bihor poartă numele de I.J.J. “Gl. bg. Anton Berlescu” Bihor.

R.G.M. Stăruința Oradea - Torekves M.T.E. (ciclism)

Stăruința Oradea (în limba maghiară: Nagyváradi Törekvés; în engleză: Perseverence) a fost un club sportiv românesc, care a excelat mai mult în disciplina fotbal. La fotbal clubul a ajuns de cinci ori în runda finală a campionatului românesc, în anii 1920. Stăruința Oradea a fost fondată în Austro-Ungaria, în anul 1912 ca Asociația Sportivă a Muncitorilor Stăruința Oradea (în maghiară: Nagyvárad Törekvés Munkás Testedzők Egyesülete - Nagyvárad Törekvés MTE), și a jucat inițial în campionatul național al Ungariei. Mai târziu clubul s-a făcut cunoscut și în disciplina ciclism fiind cunoscute mai multe medalii de ciclism cu înscrisul Stăruința Oradea.

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Insigna turistică - Stâna de Vale

Statiunea climaterica si de odihna Stâna de Vale este situata la 1101 m altitudine, intre Muntii Vladeasa si Muntii Padurea Craiului, la 24 km de orasul Beius si la 90 km de Oradea, aparținând administrative de comuna Budureasa. Statiunea dispune de un climat de depresiune intramontana tonic-stimulant cu ierni reci si veri racoroase. Cantitatile de precipitatii sunt dintre cele mai mari din Romania, Stâna de Vale avand si renumele de a fi polul precipitatiilor din Romania cu valori ce depasesc 1200-1400 mm anual. Acest lucru are drept rezultat prezenta stratului de zapada din luna noiembrie uneori chiar pana in martie-aprilie. Statiunea poate fi un loc ideal pentru tratarea nevrozelor astenice si a afectiunilor endocrine fie ca este vorba de boala Basedow (in stadiu incipient, dupa tratament cu medicamente) sau de hipertiroidie benigna. De asemenea pot fi tratate si afectiunile respiratorii sau starile de debilitate, surmenaj fizic si intelectual, tulburarile de crestere la copii. In tratarea acestor afectiuni se utilizeaza atat apa minerale existenta in statiune (feruginos, hipoton) cunoscuta sub numele de Izvorul Minunilor cat si instalatiile si procedurile de tratament din statiune ce includ bai in cada, sauna, masaj, magnetodiaflux, ionogalvanizari. Stâna de Vale este o destinatie preferata si de cei care practica sporturile de iarna aici existand partii de schi dotate cu instalatii de transport pe cablu. De asemenea este un punct de plecare pe unele trasee de drumetie montana ce duc spre Vlădeasa, Piatra Tâlharului sau Padiș.

Set 4 jetoane - T.P.O. Oradea

Cooperativa Teleprecizia Oradea

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată.

Teleprecizia din municipiul Oradea, denumire completă actualizată – Societatea Cooperativa Meteșugărească Teleprecizia Oradea, este o societatea comercială specializată în confecționarea și repararea unor aparate electrocasnice și de uz casnic. Aceasta are două puncte de lucru în Oradea și anume: Strada Șelimbărului, Nr.2 și Strada Republicii, Nr.28/A. Piesele de mai sus sunt confecționate din plastic, au forma rotundă, par a fi niște jetoane, dar există și părerea că ar putea capacele unor lanterne tubulare produse aici.

Insigna turistică - Oradea

Biblioteca Județeană Bihor, denumire inițială - Palatul Episcopiei Greco-Catolice din Oradea, denumiri alternative - Școla Populară de Artă, Biblioteca Municipală și Biblioteca Regională, este un reprezentativ monument istoric și de arhitectură, ridicat pe locul vechiului palat al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea Mare, fiind situat în Piața Unirii 3, strada Episcop Mihai Pavel, nr.1. Edificiul s-a realizat între anii 1903 – 1905, în stil eclectic, după proiectul arhitectului Kalman Rimanoczy. Clădirea strcturată pe două nivele: jos biblioteca, administrația, birouri, iar sus saloanele episcopale, a fost inaugurată de episcopul Demetriu Radu în data de 11 iunie 1905. Întregul frontispiciu este asimetric și foarte variat, elementele neogotice dominând visual edificiul. Ancadramentul accesului este continuat până la nivelul acoperișului, de la baza acestuia pornind două turnulețe de o parte și de alta a porții. Colțul clădirii este marcat de un turn aparent, doar acoperișul colțului clădirii creând această iluzie prin forma s-a conică, diferită de restul învelitorii. Ctitorul noului palat, Episcopul Demetrie Radu (1861-1920) a fost episcop unit de Lugoj între 1897-1903, iar între 1903-1920 de Oradea. În calitate de episcop al Oradiei, s-a preocupat de ridicarea unor edificii noi sau refacerea celor vechi, de îmbogăţirea patrimoniului eparhiei. Demetrie Radu a fost un mare susţinător al culturii româneşti, al şcolilor din Oradea şi Beiuş, donând mari sume de bani. De asemenea, a sprijinit mişcarea culturală şi naţională a românilor. Episcopul a activat şi în plan politic, susţinând interesele românilor din Ungaria. A participat la tratativele româno-maghiare de la Arad, din 1914. Demetrie Radu s-a implicat în pregătirea Unirii din 1918, fiind unul dintre copreşedinţii Adunării Naţionale de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918. După Unire, a fost una dintre cele mai importante personalităţi orădene, fiind senator de drept în Parlamentul României. A murit în urma atentatului cu bombă din Parlamentul României, din 8 decembrie 1920. Rimanóczy Kálmán junior (1870-1912) a fost cel mai important arhitect orădean în perioada 1900-1912, afirmându-se şi ca antreprenor. A avut numeroase comenzi pentru clădiri publice, construcţii realizate în diverse maniere stilistice. Câteva dintre realizările sale în Oradea sunt: Palatul Finanţelor Publice, Spitalul de neuropsihiatrie, Biserica Romano-Catolică Pogorârea Sfântului Duh, Palatul Rimanóczy K. junior, Palatul Moskovits Miksa, Palatul Rimanóczy K. sen., Casa Centrală de Economii, Baroul și Palatul Apollo. Episcopul Demetrie Radu, „încă înainte de instalarea sa, în 16 august 1903, a dat ordin să se facă planurile prin arhitectul K. Rimanóczy junior. Pentru Palatul Episcopal, arhitectul a întocmit două proiecte, care diferă într-o anumită măsură. Prima variantă de proiect datează din august 1903 şi este diferit de cel executat, atât în ce priveşte planimetria, cât şi faţada. Al doilea proiect datează din septembrie 1903 şi menţine concepţia organizării ansamblului conform proiectului din august 1903, dar aduce modificări importante faţă de prima variantă de proiect. Noua clădire a fost realizată menţinându-se părţi importante din vechiul Palat Episcopal. Demolarea parţială a clădirii vechi a început la 10 august 1903. În noiembrie 1903 clădirea nouă era deja ridicată în roşu, fiind acoperită. În 1904 au fost realizate lucrările de interior şi exterior, iar în 1905 decoraţiile artistice din interior. Inaugurarea noului Palat Episcopal a avut loc la 11 iunie 1905. După instaurarea regimului comunist, în 1948, Palatul Episcopal a fost confiscat. Începând cu 1952, în clădire a funcţionat Şcoala Populară de Artă şi Biblioteca Municipală, devenită ulterior Bibliotecă Regională, iar apoi Judeţeană. În 1992 Palatul a fost restituit Episcopiei Greco-Catolice, aceasta dobândindu-l în 2006. La clădirea construită au fost combinate elemente romanice, bizantine, neogotice şi unele detalii ornamentale Art Nouveau. Folosirea elementelor romanico-bizantine trebuia să sublinieze specificul răsăritean, de tradiţie ortodoxă a Reşedinţei Episcopale Greco-Catolice. Clădirea are faţada principală spre Piaţa Unirii, iar cea secundară spre Strada Episcop Mihai Pavel. Pe înălţime, faţadele se dezvoltă pe patru registre, primul fiind soclul acoperit cu plăci mari de marmură roz (spre Str. Ep. Mihai Pavel acest placaj din marmură este mai scund, soclul fiind tencuit până la nivelul profilului). Parterul este tratat simplu, fără ornamente, tencuiala pereţilor imitând paramentul de tip bosaj, slab reliefat. Al treilea registru îl constituie etajul întâi, mai bogat decorat, despărţit de parter printr-o cornişă, iar cel de-al patrulea registru este aticul, cu înălţimi variate. Cele două faţade sunt articulate prin compoziţia de pe colţ cu un acoperiş conic înalt, tratat asemenea unui turn, care dă clădirii nota de monumentalitate. Este elementul cu înălţimea maximă. Pornind de la acesta, compoziţia şi înălţimea celor două aripi evoluează descrescător. Faţada dinspre Piaţa Unirii are o compoziţie asimetrică, cu şapte axe. Monumentalitatea este creată de acoperişul-turn din partea stângă şi de rezalitul (care semnalează prezenţa sălii mari), descentrat spre stânga faţadei (traveele 2-3-4). În dreapta lui clădirea are trei travee. Faţada dinspre Str. Ep. Mihai Pavel, mai simplă, este şi ea asimetrică, având în partea dreaptă compoziţia cu acoperişul-turn (o travee). Cea de-a doua sală mare este marcată prin secţiunea cu trei mari ferestre. În partea stângă a compoziţiei care marchează sala mare, faţada are nouă travee, este mai simplă, iar înălţimea mai mică. Curtea interioară este mult mai simplă, cu mai puţine ornamente. În aripa din curte, perpendiculară pe Str. Ep. Mihai Pavel, la etaj, fosta capelă este semnalată printr-un bovindou cu trei laturi, având un acoperiş piramidal. Interiorul bogat decorat, este eclectic, încăperile fiind amenajate în diverse stiluri istoriciste. Gangul de la parter este decorat cu muluri în stuc, aici fiind amplasată şi placa cu numele arhitectului. Cele mai bogat ornate spaţii sunt cele de la etaj: holul mare (cu scara principală) cu înălţimea a două nivele, foaierul, sala mare dinspre Str. Ep. Mihai Pavel, salonul pătrat de pe colţul clădirii, sala mare dinspre Piaţa Unirii / salonul mare, salonul mic. Aici au fost folosite diverse materiale şi elemente decorate: parchet cu intarsii, lambriuri, stucaturi, pictură decorativă, sobe din porţelan sau faianţă, vitralii. Capela, aflată în aripa din curte, în partea nordică, a fost pictată în stil bizantin de pictorul român Augustin Pall, în anul 1925 şi nu mai păstrează decât parţial decoraţiile originale (a fost revopsită în mai multe rânduri).

Oradea, mai demult Oradea Mare, (în maghiară Nagyvárad, în germană Großwardein, în latină Magnovaradinum, în slovacă Vel'ký Varadín, în turcă Varat, în italiană Gran Varadino) este reședința și cel mai mare municipiu al judeţului Bihor, situat în vestul României, pe râul Crişul Repede, în imediata apropiere a graniței cu Ungaria. Oraşul este menţionat pentru prima dată la 1113, având în prezent o populaţie de aproximativ 206000 de locuitori. Sus am postat steagul si stema actuală a municipiului Oradea iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură orădene din vremuri diferite.

Catedrala greco catolică Sfântu Nicolae

Palatul comerțului

Gimnaziul

Gara

Catedrala și Palatul episcopului

Cazarma jandarmilor

Cafeneaua Metropol

Malul Crișului cu Biserica baptistă

Baroul de avocați

Banca austro ungară

Județul Bihor este situate în provincia istorică Crișana, în nord-vestul României și are reședința în orașul Oradea. Județul se întinde pe o suprafață de 7544 kilometri pătrați și numără aproximativ 575000 de locuitori. Din punct de vedere administrativ-teritorial județul este format din; 4 municipii – Oradea, Beiuș, Marghita și Salonta; 6 orașe – Aleșd, Nucet, Săcuieni, Ștei (fost Dr.Petru Groza), Valea lui Mihai, Vașcău precum și 90 de comune. Sus am postat stemele actuală și comunistă ale județului iar mai jos câteva fotografii reprezentând monumente de cultură și arhitectură bihorene, din vremuri diferite.