Epaminonda's Blog.....: OLDENBURG I. OLDB.

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din orașul german OLDENBURG I. OLDB.

bundes landul SAXONIA INFERIOARĂ, din vremuri diferite, câteva

trimiteri poștale ilustrate, dar și o insignă și o medalie locale.

Primăria

Poarta Lappan

Monumentul Piața de cai

Monumentul Grupul de urși

Podul feroviar mobil peste râul Hunte

Podul rutier fix A29 peste râul Hunte

Teatrul

Liceul vechi

Sediul districtual al guvernului

Parlamentul districtual

Portul

Școala Cecilia

Podul Cecilia

Parcul

Vila Garten - Strada 5

Gara

Sinagoga

Autogara

Castelul

Castelul cu Muzeul de Stat

Galeriile comerciale

Capela Gertrude

Fosta mănăstire Blankenburg

Biserica Sfântul Lambert

Tribunalul regional

Tribunalul social

Tribunalul districtual

Centrul cultural și Biblioteca

Muzeul Horst Janssen

Turnul cu pulbere

Colegiul pedagogic evanghelic

Universitatea

Cinematograful

Centrul de corecție

Arhitectură locală

Vedere generală

Trimiteri poștale

Insignă locală

Medalie locală

xxx

"FIȚI ATENȚI SEMN NOU!"

O CARICATURĂ

DE MARGARETA CHITCATII

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

____________xxx___________

O INSIGNĂ, O PLACHETĂ

ȘI CÂTEVA MEDALII ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Regele Ferdinand, regina Maria

Centenarul încoronării 1922 - 2022

Produsul medalistic de mai sus este o plachetă realizată în anul 2022, cu ocazia Centenarului Încoronării de la Alba Iulia. Concepția și realizarea acestei piese aparține avocatei Iulia-Claudia Antăluță, piesa fiind confecționată din aliaj de cupru, pe care s-a aplicat o foiță de argint. Placheta are forma dreptunghiulară cu dimensiunile de 70 x 100 milimetri, cântărește 152 de grame și este realizată într-un tiraj de 100 de exemplare.

Pe lângă ctitorii Marii Unirii – regele Ferdinand I și regina Maria, pe plachetă mai este reprezentată stema mare a Regatului României și Monumentul Unirii din municipiul Iași.

Ferdinand I este unul dintre cei mai importanți regi ai României, personalitatea sa fiind strâns legată de realizarea Marii Uniri, visul de veacuri al românilor, despre care ne aducem aminte cu emotie. Om de o vastă cultură, poliglot și botanist pasionat, Regele Ferdinand a fost sincer devotat românilor, sub domnia sa înregistrându-se cea mai înfloritoare perioadă a statului românesc modern. Născut la data de 24 august 1865, Prințul Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său nobiliar complet, era de fapt fiul Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Ferdinand a ajuns la tron printr-o conjuctură de familie avantajoasă, peste care s-a suprapus și importanța continuității statului roman sub formă de regat într-un context politic internațional instabil. Când avea 19 ani a făcut prima sa vizită în România, ulterior a revenit în Germania pentru a-și desăvârși studiile liceale și universitare. Anul 1893 l-a găsit absolvind prestigioasa Universitate din Leipzig si Scoala Superioara de Stiinte Politice si Economice din Tubingen. Chiar în același an s-a stabilit la Bucuresti pentru a-și îndeplini menirea de moștenitor al tronului României. El devenise de fapt moștenitor al tronului Regatului Românie după ce atât tatăl său cât și fratele mai mare au renunțat la tron. Odată sosit la București, tânărul prinț german se declara cucerit de flora României, o adevarată provocare științifică pentru un botanist pasionat cum era Ferdinand. Nu rămâne insensibil nici la frumusețea proverbială a româncelor, fiind cucerit de Elena Văcărescu. Aventura celor doi idealiști a fost oprită brusc din considerente politice. Ferdinand a fost nevoit să-și întrerupă relația cu Elena Văcărescu la intervenția și insistențele Consiliului de Miniștri al României, care i-a reamintit principelui ca niciun membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu femei de sânge regal. Ferdinand nu are încotro și pe data de 10 ianuarie 1893 se însoară cu Maria de Edinburgh, nimeni alta decât verișoara sa de gradul trei. Ferdinand și Maria au avut împreună 6 copii, trei fete și trei băieți. Cel mai mare dintre băieți a devenit urmîtorul rege al României, Carol al II-lea.La vârsta de 49 ani, Ferdinand I devine rege al României depunând jurământul solemn și luându-și în fața țării angajamentul că va fi un "bun român". Ferdinand a iubit România și poporul roman. Din admirație și respect pentru religia națională a românilor, Ferdinand renunță la cultul catolic și se botează creștin-ortodox. Atașamentul și dragostea lui Ferdinand pentru mica și fermecătoarea, la acea dată, tara din Est nu aveau să se limiteze la acest gest. Istoria menționează că datorită admirației sale pentru România, Regele Ferdinand avea sa fie supranumit fie "Lealul", sau "Întregitorul". Visul lui Ferdinand a fost în egală măsură același cu al românilor - crearea României Mari. La acea dată Ardealul se afla sub stăpânire austro-ungară, acolo unde românii nu aveau nici cele mai elementare drepturi. Momentul prielnic s-a ivit odată cu declanșarea primului război mondial. Deși era german a ales să acționeze în acel război de partea Antantei (14 august 1916) luptând împotriva Puterilor Centrale conduse de Germania. La Castelul Hohenzolernilor din Prusia era mare derută și nemulțumire, Ferdinand a fost renegat iar steagul heraldic al familiei a fost coborât în doliu. În ciuda entuziasmului și speranțelor românilor, situația pe front era dezastruoasă, armata română, slab echipată și înarmata înregistra mari pierderi. Puterile Centrale au ocupat și Dobrogea și Bucureștiul a intrat sub ocupație germană. Ferdinand și întregul guvern român a fost nevoit să se refugieze la Iasi. Luptele eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz, purtate de Armata Română au schimbat cursul evenimentelor. Jertfa și eforturile românilor au dus la oprirea înaintării germane în Moldova. În momentul în care bolșevicii au pus mâna pe putere în Rusia și au cerut instituirea păcii (1918), România se afla înconjurata de armatele Puterilor Centrale. Regatul Romaniei a fost forțat de Germania să semneze la București un tratat de pace dezavantajos pentru țara noastră, tratat pe care Ferdinand a refuzat să-l semneze. Când trupele Triplei Alianței au avansat pe frontul din Salonic dezmembrând armata bulgară, România a reintrat în razboi. Imperiile Rus și Austro-ungar se dezintegrau. Avantul militar al trupelor române nu mai putea fi stopat, eforturile acestora ducând la mult așteptata unire cu Bucovina, Basarabia si Transilvania. În urma înfrangerii Republicii Sovietice Ungare conduse de agentul bolșevic Bela Kun, trupele române au ajuns să ocupe Budapesta, iar Ferdinand se întoarcea ca un învingător în fruntea armatei, într-un București entuziasmat. În anul 1922, pe data de 15 octombrie, Ferdinand este încoronat Rege al României Mari la Alba Iulia. Viața politică din timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal, condus pe atunci de frații Ion și Vintilă Brătianu. Unirea cu Ardealul a lărgit, în mod ironic, baza electorală a opoziției ale cărei partide principale s-au unit în anul 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc. Regele a fost cu adevărat un "bun român" așa cum a jurat. Unii istorici îl consideră ca cel mai strălucit rege, în ciuda faptului că era o persoană relativ timidă și introvertită. Ferdinand I a fost martorul realizării României Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania și Bucovina de Nord. A înfăptuit reforma agrară împărțind pământ țăranilor, prioritate având veteranii de război și familiile celor căzuți în războiul pentru reîntregirea țării. În ciuda succesului în război și al creării României Mari, Ferdinand se confrunta cu mari probleme de ordin personal. Fiul său cel mare, prințul Carol al II-lea, mare amator de lux și desfrâu, trăia o viață scandaloasa, căsătorindu-se clandestin cu Ioana "Zizi" Lambrino, cu care avea un copil nelegitim. Prințul a ajuns totuși să se căsătorească cu Elena, fiica regelui Constantin al Greciei și acest mariaj eșuând repede. Carol fuge cu amanta sa, Elena Lupescu, la Paris. Regele se vede nevoit să îl desemneze drept urmaș la tron pe nepotul său, prințul Mihai de România, pe atunci un copil, Carol al II-lea, tatăl lui Mihai, fiind dezmoștenit de Regele Ferdinand. La doar 62 de ani, după o domnie ce s-a întins peste 13 ani tumultuoși pentru istoria României, Ferdinand moare în urma unui cancer de colon, fiind înmormantat la Curtea de Argeș alături de Regele Carol I și Regina Elisabeta. În timpul scurtei sale domnii, România a atins un nivel de dezvoltare nemaiîntâlnit până atunci. Agricultura era o forță, țara noastră fiind supranumită "Grânarul Europei". S-a dezvoltat comerțul concomitent cu exploatarea zăcămintelor de petrol, economia țării noastre fiind printre cele mai puternice și stabile din întreaga lume, totul sub conducerea unui rege care, între problemele personale și războaiele care au răvășit țara, a găsit totuși timp să se dedice și știintei și cunoașterii, fiind președinte și protector al Academiei Române din 1914 până la trecerea sa la cele veșnice (20 iulie 1927).

Majestatea Sa Maria, Regină a României, Principesă a Romaniei, Principesă de Edinburg și de Saxa Coburg și Gotha, născută Marie Alexandra Victoria, din Casa de Saxa – Coburg și Gotha (născută la data de 29 octombrie 1875 în localitatea Eastwell Park, ducatul Kent din Anglia şi decedată la data de 18 iulie 1938 în Sinaia), a fost mare prinesă a Marii Britanii şi Irlandei, consoarta regelui Ferdinand şi regină a României. A fost nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Este mama regelui Carol al II-lea al României. Viitoarea regină Maria a României s-a născut pe 3 octombrie 1875, fiind fiica ducelui de Edinburgh, Alfred, al doilea fiu al reginei Victoria (devenit după 1893 duce de Saxa-Coburg-Gotha), şi a marii ducese ruse Maria Alexandrovna. Maria, principesă de Edinburgh, s-a căsătorit cu Ferdinand, principele moştenitor al coroanei României, în decembrie 1892. A avut şase copii: Carol (1893 - 1953), Elisabeta (1894 - 1961), Mărioara (1899 - 1961), Nicolae (1903 - 1978), Ileana (1908 - 1991) şi Mircea (1913 - 1916). Personalitate puternică, femeie foarte frumoasă, extrem de iubită de armată, se pare că Maria a îndrăgit cu adevărat România. În al doilea război balcanic a îngrijit în lagărul de holerici de la Zimnicea bolnavii întorşi din Bulgaria. Se pare că a avut un rol important în luarea deciziei României din 1916 de a intra în război alături de Antantă. Regina Maria a încetat din viaţă pe 18 iulie 1938, inima ei fiind depusă la Balcic iar trupul în gropniţa domnească de la Curtea de Argeş. „Înainte de a fi condusă de la Palatul Cotroceni pe ultimul ei drum, regina a fost salutată de militari cu baionetele înfipte în pămînt şi cu patul armei în sus, gest unic pe care Armata nu l-a oferit niciodată unui alt om.”

Monumentul Unirii din municipiul Iași este realizat din marmură albă de către principesa Olga Sturdza și inaugurat în anul 1927, la baza Bulevardului Carol. Monumentul este format dintr-o piesă centrală (Patria-Mamă) și patru piese mai mici (semnificând provinciile reîntregite Transilvania, Basarabia, Bucovina și românii de pretutindeni rămași în afara hotarelor României). Monumentul a fost demolat în anul 1947 și reconstruit în anul 1999, fiind plasat de această dată în Piața Națiunii (din fața Universității de Medicină și Farmacie din Iași. La data de 1 august 1924 principesa Olga Sturdza a adresat o scrisoare către Primăria municipiului Iași, prin care își exprima intenția de a dona orașului Iași un monument de marmură simbolizând Marea Unire din 1918. Iată conținutul scrisorii: “Ascultînd îndemnul cu deosebire scump cugetelor românești de a se vedea înălțându-se în Iași un monument comemorând Marea Unire, care aici s-a înfăptuit, am onoarea a vă aduce la cunoștință că de aproape cinci ani lucrez la un grup alegoric, înfățișând alipirea provinciilor la sânul Patriei-Mamă. Monumentul este aproape terminat și întrunește într-un grup de marmură, în înălțime totală de cinci metri, cinci figuri reprezentând: Patria Mumă, Transilvania, Basarabia, Bucovina și românii de pretutindeni, care au rămas în afara hotarelor noastre. Acest monument, în valoare de 2 milioane [lei] și care este aproape gata, îl dăruiesc Iașului. Voi supraveghea și îngriji personal instalarea monumentului.” Lucrările de amplasare ale monumentului au început în anul 1925 la intersecția străzii Păcurari cu Bulevardul Carol I. Soclul monumentului era din piatră – adusă din cariera Corbăul Clujului – și avea patru laturi, execuția sa fiind încredințată antreprenorului bucureștean Leonardo Martinez. Pe latura din stânga au fost săpate următoarele cuvinte: „Dorința cea mai mare, cea mai generală, aceea care a hrănit toate generațiile trecute, aceea care este sufletul generației actuale, aceea care, împlinită, va face fericirea generațiilor viitoare este unirea! Divanul Ad-hoc al Moldovei, 7 octombrie 1858”. Pe latura din dreapta figurau cuvintele rostite de Alexandru Ioan Cuza, la 29 ianuarie 1859: „Unirea coroanelor lui Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul este triumful unui principiu mare, care viază cu tărie în inimile românilor: principiul frăției românești. El ne-a salvat de la pierzanie în trecut, el ne reînvie în timpul de față, el ne va duce la bine și la mărire în viitor. Trăiască frăția românească! Trăiască principatele române!” Pe latura din față erau săpate cuvintele rostite de către Regele Ferdinand la 5 decembrie 1918: „Declar pe veci unite în Regatul României toate ținuturile locuite de români, de la Tisa la Nistru. Prin lupte și jertfe, Dumnezeu ne-a dat să înfăptuim astăzi aspirațiile noastre cele mai sfinte. Să consacrăm unirea gândurilor, unirea sufletelor, dar și unirea în muncă roditoare prin strigătul: Trăiască România Mare, puternică și unită!” În sfârșit, pe ultima latură a soclului monumentului (cea din spate) erau înscrise cuvintele Olgăi Sturdza: „Neamului românesc întregit și Iașului – leagănul unirilor – închin această lucrare a inimii și mâinilor mele. Olga I. Sturza. 29 mai 1927”. Monumentul era format dintr-o piesă centrală, „reprezentând Patria, imagine pentru care regina Maria a acceptat să-i reproducă chipul” și patru piese mai mici (provinciile reîntregite Transilvania, Basarabia și Bucovina și românii de pretutindeni rămași în afara hotarelor României). Alături de cele trei fiice, se poate observa la poalele statuii un copil îngenuncheat ce năzuiește să se întoarcă la România Mamă, reprezentând pe toți românii rămași în afara frontierelor hotărâte în 1919. Înălțimea monumentului era de 5 metri. Pentru cele patru figuri de copii, sculptorița căutase și găsise chipuri emblematice printre elevele Școlii Normale „Mihail Sturdza” din Iași, deși gazetarii epocii afirmau că de fapt figurile feminine reprezintă fetele reginei: prințesele Marioara, Elisabeta și Ileana, iar copilul din afara grupului (românii din afara granițelor) era simbolizat de către micul principe Mircea, care murise în anul 1916 la începutul războiului și rămăsese în mormânt la București. Monumentul Unirii a fost inaugurat în ziua de 29 mai 1927, la ora 10,15, în prezența reginei Maria, a principesei Ileana (fiica regelui Ferdinand I), precum și a principesei Elena (soția principelui Carol) cu micul principe moștenitor Mihai (viitorul rege Mihai I al României). Absența regelui Ferdinand a fost justificată prin faptul că acesta era grav bolnav, el urmând să moară la 20 iulie 1927. La inaugurarea monumentului, au existat și opinii care l-au considerat o lucrare nereușită. Cităm din presa vremii: „... o lucrare culinară de frișcă. Se cunoaște mâna unei femei. Reprezintă grupul celor cinci dosuri...” În anul 1947 Comisia de armistițiu a ordonat distrugerea monumentului din Iași ce simboliza revenirea la Patria Mamă a provinciilor românești Basarabia, Transilvania și Bucovina. La data de 8 februarie 1994 în Sala mare a Primăriei din Iași a avut loc ședința de constituire a unui comitet de inițiativă, care a hotărât refacerea monumentului. Printre cei care au acordat sprijin refacerii monumentului s-a aflat și urmașul direct al Olgăi Sturdza, omul de afaceri elvețian Dimitrie Sturdza, împreună cu familia sa, care a devenit ctitor al noului grup statuar. Între anii 1995 – 1999 sculptorul Constantin Crengăniș a refăcut monumentul după fotografiile de epocă, cu sprijinul financiar al Primăriei municipiului Iași. Soclul a fost refăcut din aceeași bucată de marmură cu grupul statuar, spre deosebire de monumentul inițiat care avea un soclu din piatră. Înălțimea noului monument era de 5,50 metri.Monumentul Unirii a fost amplasat la 1 decembrie 199 pe un postament circular din dale de marmură albă și gri în Piața Națiunii (din fața Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași), deoarece pe fostul amplasament se afla din anul 1957 Statuia lui Mihai Eminescu.Pe latura din spate, sub cuvintele Olgăi Sturdza săpate în soclu, au fost înscrise și următoarele cuvinte: „Noi am refăcut acest monument în semn de omagiu și recunoștință pentru toți cei care au luptat, luptă și vor lupta pentru întregirea și unitatea neamului românesc. Primăria Municipiului Iași. 1 decembrie 1999. Refăcut de Constantin Crengăniș. 1995-1999.” Gestul reparatoriu a avut parte de unele critici. Astfel, într-un ziar ieșean, monumentul refăcut a fost caracterizat drept „Monstruozitatea de la Medicină”, personajul care simboliza Patria mamă fiind asemănat cu „un pompier”.

Medalie monedă fantezie - Ciprian Porumbescu - 50 eurocent

Ciprian Porumbescu s-a născut la data de 14 octombrie 1854 în comuna munteană Şipot din Bucovina. Părinţii lui sunt Iracliu, paroh gr. or., şi Emilia născută Clodniţki. Ciprian era al doilea din nouă frați, din care rămăseseră în viaţă numai trei: Ciprian, Ştefan şi Mărioara, pe care Ciprian o iubea peste măsură. Încă copil de 3 – 4 ani, micul Ciprian avea un auz şi un simţ muzical deosebit, imitând oriсе cântec аudiа, cu acurateţe şi tact admirabil pentru etatea-i fragedă. Auzind el odată un lăutar sătesc ce cânta în casa părinţilor săi la o clacă de tors, nu se dezlipi de dânsul, ascultându-l şi uitându-se ba la degete, ba la arcuş, cu cea mai mare luare-aminte şi din acest timp, ceru necontenit de la tatăl şi de la maică-sa să-i cumpere o violină, ceea ce, se-nţelege, şi urmă, aducându-i părintele său de la oraş o violă de copil. Pe acestă violă copilul trăgea toată ziua cu arcuşul — spre supărarea în sfârşit a bunei sale maice — cântând din gură: “Măi ciobane de la oi”, şi altele, ce auzea cântând servitorii şi servitoarele de casă. În anul 1860, fiind introdus deja de tatăl său în primele elemente ale cetirei şi scrierei, veni la Şipot renumitul artist bucovinean, directorul Conservatorului din Lemberg, Carol Miculi, cunoscut de aproape al tatălui lui C. Acesta, auzind şi văzând intensiva aplicare, cum şi talentul micuţului către musică, îi scrise “scala” cu propria-i mână şi îl învăţă să o cânte din gură. În patru zile, cât petrecu Miculi în casa părinţilor lui acesta ajunse a și cânta “terţele” şi “quintele” cu acurateţe şi preciziune deplină”, scria ziarul Amicul poporului în 1884. În toamna anului 1860 Porumbescu a fost înscris la şcoala primară din Ilişeşti (Gura Humorului), deoarece în Şipot exista numai şcoală ruteană. În 1863 a fost admis în gimnaziul din Suceava, pe care l-a încheiat în 1873, cu o întrerupere de un an din cauza unei boli îndelungate, iar după aceea a fost înscris la seminarul teologic din Cernăuţi. Doi ani mai târziu a fost înfiinţată în oraș, în amintirea jubileului de o sută de ani de la anexarea Bucovinei la Austria, o universitate, iar seminarul pe care îl urma a fost transformat în facultate şi alipit universităţii. Studenţii români au înfiinţat în acea perioadă o societate pe care au numit-o “Arboroasa”, după numele vechi al provinciei Bucovina. Societatea şi-a început activitatea la 10 – 22 decembrie 1875, iar Ciprian Porumbescu a devenit preşedintele ei, dar grupul a fost dizolvat de guvern în 1877 și membrii comitetului director, inclusiv Ciprian Porumbescu şi părintele Morariu au fost întemniţaţi sub acuzaţia de înaltă trădare, înscenându-li-se un proces mascaradă. Ciprian Porumbescu se afla la Stupca, în casa copilăriei, când a fost arestat. A fost urcat într-o căruţă şi dus până la Cernăuţi, iar ploaia rece i-a pătruns prin haine. Ofițerii austrieci i-au dat voie să-şi ia cu el vioara şi o gramatică a limbii franceze. A fost băgat într-o celulă cu pereții reci, în care se aflau deținuți de drept comun, şi a primit mâncare proastă, toate aceste condiții agravându-i tuberculoza de care suferea încă din perioada adolescenței. După unsprezece săptămâni, cei cinci membri ai societăţii Arboroasa au fost achitaţi în urma unui proces care a durat trei zile. “Lunile de temniţă i-au fost fatale. Căci din acele luni s-a cuibărit în trupul lui firav tuberculoza care avea să-l doboare înainte de a ajunge să împlinească treizeci de ani şi să-şi maturizeze creaţia. La ieşirea din temniţă, într-o caldă, energică şi voioasă scrisoare adresată prietenilor şi fraţilor de luptă, nu despre soarta sa pomeneşte, ci despre soarta „Arboroasei” lor, închisă din ordinul autorităţilor habsburgice, îndemnându-i să nu se descurajeze o clipă, să introducă acţiune de recurs şi să lupte mai departe, până la capăt, până la câştigarea biruinţei. Deocamdată el era însă scos din luptă. Boala, în prima ei fază, îl sili să-şi caute adăpost şi alinare la casa părintească din Stupca. Abia după un an se învredniceşte să ajungă la Viena pentru continuarea studiilor, unde se înscrie la Conservator şi dirijează corul unei biserici şi corul societăţii studenţeşti „România Jună“, pe unde trecuse şi Eminescu. În sfârşit, după atâtea peripeţii şi avataruri, Ciprian Porumbescu avea prilejul să-şi desăvârşească studiile de tehnică muzicală, sub auspicii ceva mai competente decât ale unui ajutor de judecător diletant şi ale unui organist profesionist, după ureche. Acum însă îl rodea boala. Şi tot atât de cumplit sărăcia, fiindcă autorităţile habsburgice îl lipsiseră de dreptul la bursă. Scrisorile şi amintirile lui din această epocă îţi strâng inima. „Sunt în dispoziţie extrem de rea —scria el într-un carnet de notiţe zilnic. La amiază mă duc chipurile şi eu la masă, dar în realitate îmi răsplimb foamea în districtul Mariahilf şi adulmec numai fripturile în diverse restaurante”. Nici mizeria, nici boala, nu-i secătuesc însă verva creatoare. Pe lângă romanţele, valsurile şi polcile de muzică uşoară, în stilul vremii şi al Vienei, publică o colecţie de cântece noi”, scria Cezar Petrescu. După eliberare tânărul Porumbescu s-a întors la Universitatea din Cernăuţi şi apoi, cu mare greutate, a plecat să-și continue studiile la Viena. Aici a tipărit, în anul 1880, colecția de douăzeci de piese corale reunite în „Colecțiune de cântece sociale pentru studenții români”. Printre ele se aflau „Cântecul gintei latine”, „Cântecul tricolorului”, „Imnul unirii – Pe-al nostru steag”. De la Viena a mers la Braşov, ca profesor de muzică la Gimnaziul românesc şi a primit și un post de dirijor la Biserica Sf. Nicolae din Scheii Braşovului, dar locul era mult prea rece şi umed pentru suferința veche a lui Ciprian Porumbescu. De la Brașov tânărul a plecat spre Italia pentru a-și îngriji starea de sănătate. Iubirea muzicianului pentru Berta Gorgon, fiica pastorului evanghelic din Ilişeşti, de care era profund îndrăgostit, a rămas neîmplinită. Familiile lor, de confesiuni diferite, nu au permis căsătoria, iar tatăl Bertei a încercat în permanenţă să-i îndepărteze pe cei doi tineri, trimiţându-şi fata în străinătate.Într-o scrisoare către sora sa, Mărioara, mărturisește despre Berta: „numai ea singură îmi poate da putere şi curajul de a răbda mai departe şi a duce munca începută până la sfârşit”. Berta a fost însă nevoită să plece în Anglia, iar Ciprian să-şi caute „mângăierea în muzică”, aşa cum îl îndemna chiar tânăra. Ciprian Porumbescu, grav bolnav de tuberculoză, s-a întors în țară după un an și la scurt timp s-a stins din viață în casa de la Stupca, sat numit astăzi Ciprian Porumbesc, sub ochii tatălui și ai dragii sale surorii, Mărioara, pe data de 6 iunie 1883, la vârsta de 29 de ani. „Pe 10 Martie a.c. se întoarse la Stupca în iubita sa casă părinţescă. Aici zăcu trei luni şi în 25/6 Iunie îşi dete sufletul său bun şi blând în mâinile Creatorului, compunând încă în pat, zăcând, şi numai vro câteva zile înaintea morţii, o piesă, căreia repausatul îi dete numele Tempi passati. A murit, dar inima, spiritul lui a rămas între noi. Prea numeroasele-i composiţii – aproape două sute la numere – sunt un monument nepieritor despre zelul şi despre talentul lui nedisputabil. Literatura musicei române va înregistra cu fală între primii săi adepţi pe acest apostol al ei, care a iubit-o pănă la ultima resuflare. Iată ce scrie „Tzernowitzer Zeitung“ la 27 Iunie despre dânsul: „Cipr. P., zelosul, prea talentatul music şi compositor, fiul părintelui Iracliu Porumbescu în Stupca, profesor etc., a repausat după îndelungate suferinţe, în comuna sa natală la 6 ale curentei. În el pierde Bucovina un music de cele mai frumoase speranţe. Anul trecut am avut ocasiune a înregistra succesul ce l-a dobândit cu operetta sa „Craiu Nou“. Terenul seu de activitate era cu deosebire musica naţională şi cea bisericescă. (…) Societatea academică „Junimea“ şi „Seminariul archidiecesan” au fost representate la înmormântare prin delegaţi speciali, cari au pus cununi de lauri şi immortale pe coșciugul lui. Studentul în filosofie Popovici ţine cuventarea funebrală și un telegram de la școalele centrale din Braşov exprimă cea mai profundă condolență rudeniilor”. Un profesor de la Universitatea din Cernăuţi scrie următoarele întristatului părinte: „Vestea despre cumplita lovitură ce ai suferit-o îmi veni zilele acestea ca din senin. Pesemne paharul amărăciunilor noastre încă nu l-am beut până în fund, căci unde credem că ne prindem la ceva şi ne bucurăm, tocmai acolo suntem loviţi mai amar! Nu cutez a me încerca se te mângâiu, căci dauna e atât de mare şi nereparabilă pentru noi toţi, încât numai către Dumnezeu îmi pot îndrepta ruga ca să te întărească, iar pe noi, naţiunea, să o ferescă de asemeni dezastre. Cu inima sângerândă al D-tale etc“, consemna publicația Amicul poporului în 1884.

Decebal - Regele Daciei

Decebal a fost regele Daciei în perioada anilor 87 - 106. Fiu al lui Scorillo si succesor al lui Duras-Diurpaneus, Decebal ocupa tronul Daciei intr-un moment in care tendintele expansioniste ale Imperiului Roman, care-si stabilise durabil frontiera pe linia Dunarii, se accentuau rapid. La inceputul secolului 3, la aproape 150 de ani de la afirmarea lui Decebal, istoricul Dio Cassius ii facea urmatorul portret leogios: “Era foarte priceput in ale razboiului si iscusit la fapta, stiind sa aleaga prilejul pentru a-l ataca pe dusman si a se retrage la timp. Abil in a intinde curse, era viteaz in lupta, stiind a se folosi cu dibacie de o victorie si de a scapa cu bine dintr-o infrangere, pentru care lucruri el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor”. Din primul an de domnie Decebal este confruntat cu o situatie dificila. In urma expeditiei dace din iarna anului 85/86 in sudul Dunarii, in timpul careia insusi C. Oppius Sabinus, guvernatorul Mosesiei, isi gasise moartea, Roma organizeaza prima campanie in inima Daciei. In vara anului 87 o armata de 5-6 legiuni, secondata de numeroase unitati auxiliare si comandata de prefectul pretoriului Cornelius Fuscus, traverseaza Dunarea inaintand probabil pe Valea Oltului. Intr-un defileu (poate la Turnu Rosu) Decebal suprinde intr-o capcana fortele romane, in lupta cazand insusi comandantul roman: prizonieri, trofee si stindardul legiunii a V-a Alaude sunt duse de Decebal in Muntii Orastie. Stralucita victorie ii ofera lui Decebal un ragaz de un an, timp in care neobositul rege incheie aliante cu popoarele de la hotarele Daciei, cu sarmantii, iazigi si roxolani, cu marcomanii si quazii germanici. La un an de la infrangerea lui Fuscus, Decebal trebuie sa faca fata unei noi ofensive romane. Imparatul Domitian, venit in Moseia, in vecinatatea teatrului de operatiuni, numeste un fruntea legiunilor pe incercatul guvernator Tettius Iulianus (fost consul in anul 83, apoi guvernator al provinciei Moesia). Patrunzand in Dacia prin Banat, tettius Iulianus este intampinat de Decebal in defileul de la Tapae; confruntarea indarjita se incheie cu victoria romana. Dificultatile intampinate de armatele imperiale in Pannonia in lupta cu quazii si marcomanii, care-l sprijinisera pe regele dac, il determina pe Domitian sa accepte ofertele de pace facute de Decebal . Se incheie astfel in anul 89 o pace de compromis intre Imperiul Roman si Regatul Dac; in schimbul unor subsidii in bani si ingineri, instructori militari, Decebal se recunoaste rege clientelar, continuand in urmatorii 12 ani de pace sa-si consolideze puterea si statul. Procesul de centralizare a statului dac este accelerat, armata este echipata si instruita, se initiaza un vast program de constructii civile si militare, indeosebi in regiunea Muntilor Orastie, soli incearca sa stabileasca relatii cu popoarele si statele inamice Romei. Dupa aproape 3 ani de pregatiri la hotarele meridionale ale Daciei, incepute imdeiat dupa urcarea pe tron, imparatul Traian (in timpul caruia Imperiul Roman atinge apogeul puterii si expansiunii sale teritoriale) concentreaza la inceputul anului 101 in Moesia Superior 13-14 legiuni si numeroase unitati auxiliare (in total circa 150.000 de soldati), in vederea ingenuncherii regatului lui Decebal. La 25 martie 101 imparatul paraseste Roma, traverseaza Dunarea pe poduri de vase la Laederata (Ramna) si Dierna (Orsova) patrunzand prin Banat in Dacia. La Tapae, in vara anului 101, Decebal incearca sa opreasca inaintarea romana. Crancena si indelungata batalie se incheie insa cu victoria romana. Spre sfarsitul anului 101 importante forte dace, aliate cu sarmati si bastarni, traverseaza Dunarea si patrund in Moesia, obligandu-l pe imparatul Traian sa se deplaseze spre noul teatru de razboi deschis de Decebal. Ingeniosul plan strategic, care-l face pe Traian sa nu poata exploata succesul de la Tapae, se prabuseste insa dupa infrangerea fortelor lui Decebal in iarna si primavara anului 102 (la Nicopolis ad Istrum si in Dobrogea la Adamclisi), initiativa militara trecand definitiv in tabara adversa. In toamna anului 102, indarjita rezistenta a lui Decebal il obliga pe Traian sa incheie pacea cu regele dac, pace inteleasa insa de ambele tabere doar ca un simplu armistitiu. Din ordinul lui Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, inalta, intre Dobreta si Pontes, in ani 103-105, un durabil pod peste Dunare, pe care legiunile romane il trec in vara anului 105, initiind cel de-al doilea Razboi dacic. Abandonat de aliati, atacat prin Banat, Valea Oltului si Moldova, constrans continuu la defensiva, Decebal se retrage in citadela din Muntii Orastie. Dupa cucerirea puternicelor cetati care pazeau accesul spre capitala (Blidaru, Costesti, Piatra Rosie, Banita, Capalna, Tilisca), legiunile romane incep asediul Sarmiszegetusei. In ciuda eroicei rezistente dace, cetatea este cucerita si distrusa din temelii. O parte dintre aparatori, printre care si Decebal, reusesc sa paraseasca cetatea incercand sa continue rezistenta impotriva romanilor in interiorul tarii. Urmarit de cavaleria romana, pentru a nu cadea viu in mainile romanilor, Decebal se sinucide. Cea mai mare parte a regatului dac este transformata in vara anului 106 in provincie romana.

Insigna - FRB (Federația Română de Baschet)

Federatia Romana de Baschet (F.R.B.) a fost fondata in anul 1931 si este membru fondator al Federaţiei Internaţionale de Baschet - F.I.B.A. - din anul 1932. F.R.B. este organizata si functioneaza ca unica structura sportiva de interes national in Romania, in baza Statutului propriu, elaborat in concordanta cu prevederile Legii Educatiei Fizice si Sportului nr. 69/2000, cu dispozitiile Regulamentului de punere in aplicare a acestei Legi, cu reglementarile din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii si in conformitate cu Statutul si Regulamentele F.I.B.A.. F.R.B. este persoana juridica de drept privat, de utilitate publica, autonoma, neguvernamentala, apolitica, neadmitand nici o descriminare cu caracter religios, rasist, sex sau profesie, fara scop lucrativ, exercitand autoritatea in organizarea, indrumarea, dezvoltarea si controlul activitatii de baschet pe teritoriul Romaniei si in reprezentare internațională. F.R.B. este constituita, in conditiile legii, din cluburile si asociatiile judetene de baschet si a municipiului Bucuresti, care recunosc statutul si regulamentele adoptate de Adunarea Generala. Sediul FRB este situat in Bucuresti. Mai sus am postat logourile Federaţiei române de baschet.

Baschetul este unul dintre cele mai răspândite sporturi de echipă din lume; se caracterizează prin finețea, precizia și fantezia exercițiilor tehnice și tactice, prin talia înaltă și calitățile fizice deosebite ale sportivilor, toate acestea implicate într-o luptă sportivă care pretinde spirit de echipă și de sacrificiu, inteligență și rezistență nervoasă. Punctele sunt marcate prin aruncarea mingii (ochire) prin coș de sus; echipa care acumulează mai multe puncte la sfârșitul jocului câștigă. Mingea poate fi făcută să înainteze pe teren prin driblare sau pasând-o altor coechipieri. Actele fizice nesportive sunt penalizate și există restricții asupra modului în care este folosită mingea. De-a lungul timpului, în baschet s-au dezvoltat tehnicile obișnuite de ochire, pasare și driblare, dar și de poziționare a jucătorilor, precum și structurile ofensive și defensive. De obicei, jucătorii cei mai înalți vor ocupa centrul sau una dintre cele două poziții de înaintare, iar jucătorii mai mici de statură sau cei care au viteză și cele mai bune abilități de mânuire a mingii, vor ocupa poziția de pază. În timp ce baschetul competițional are niște reguli bine stabilite, numeroase variante de baschet s-au dezvoltat pentru jocurile ocazionale. În anumite țări, baschetul este un sport popular, cu mulți spectatori.

Mărțișor - 1 Martie 1880

În perioada regalistă exista obiceiul ca se realizeze frumoase mărțișoare din argint sau chiar bronz care, pentru un preț modic se puteau achiziționa de domnii generoși pentru a se oferi doamnelor sau iubitelor loc. Din această categorie face parte și piesa de mai sus care era prevăzută cu un inel de prindere la un șnur. Adeseori sumele încasate din vânzarea acestor mărțișoare erau dirijate de către stat pentru realizarea unor obiective de interes general.

____________ooOoo_____________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII