Epaminonda's Blog.....: FILATELIE - A XX-A EDIȚIE A JOCURILOR OLIMPICE DE VARĂ

A XX-a ediție a Jocurilor Olimpice de vară s-a desfășurat la Munchen,

în Germania de Vest, în perioada 26 august – 11 septembrie 1972.

München a câștigat dreptul de a organiza jocurile olimpice în iulie 1966 în detrimentul orașelor Detroit, Madrid și Montreal.

A fost a doua oară când Jocurile Olimpice s-au desfășurat în Germania, după Olimpiada din 1936 de la Berlin.

La această ediție a jocurilor au participat 112 țări și 7170 sportivi (6075 bărbați și 1095 femei). Redau mai jos câteva dintre cele mai mari succese obținute la olimpiadă:

Înotătorul american Mark Spitz a fost vedeta întrecerilor, cu nu mai puţin de şapte medalii de aur cucerite (cu tot atâtea recorduri mondiale), la care se adăugau alte două de la Olimpiada precedentă de la Ciudad de Mexico, 1968.
Finlandezul Lasse Viren a căzut la jumătatea cursei de 10.000 m, dar a revenit şi a câştigat cu un record mondial. Era prima din cele patru medalii de aur pe care le-a cucerit la olimpiade.
Germanca Liselott Linsenhoff (RFG) a devenit campioană olimpică la dresaj, premieră pentru o femeie într-o întrecere individuală olimpică ecvestră.
Una dintre favoritele presei la Jocurile de la Munchen a fost gimnasta rusă Olga Korbut, evoluţia ei impresionând lumea, după succesul pe echipe, ratarea de la individual compus şi victoria din concursul pe aparat.
Australianca Shane Gould a câştigat trei medalii la nataţie, în probele de 200 m, 400 m liber şi la 200 m mixt, stabilind record mondial de fiecare dată. Pe lângă aceste trei medalii de aur, ea a mai câştigat un argint la 800 m liber şi un bronz la 100 m liber.
Sportiva germană Ulrike Meyfarth care avea numai 16 ani când a participat la concursul de săritură înălţime şi-a depăşit cea mai bună performanţă personală cu 7 cm, egalând recordul mondial şi cucerind aurul olimpic. Astfel, ea a devenit cel mai tânăr atlet care a câştigat o probă individuală la Jocurile Olimpice.

Jocurile Olimpice au fost marcate și umbrite de răpirea și uciderea a 11 sportivi israelieni de către organizația teroristă palestiniană “Septembrie Negru”. Primele trei locuri în clasamentul pe medalii au fost ocupate de:

URSS – locul 1 cu 99 medalii (50 aur, 27 argint și 22 bronz)
SUA – locul 2 cu 94 medalii (33 aur, 31 argint și 30 bronz)
RDG – locul 3 cu 66 medalii (20 aur, 23 argint și 23 bronz)

România a ocupat locul 13 cu 16 medalii (3 aur, 6 argint și 7 bronz), medaliile de aur fiind obținute de:

Ivan Patzaichin – kaiac canoe 1000 metri
Gheorghe Berceanu – lupte greco-romane 48 kilograme
Nicolae Martinescu – lupte greco-romane 100 kilograme

Medaliile de bronz au fost obținute de către:

Valeria Bufanu – atletism, 100 metri garduri
Argentina Menis – atletism, aruncarea discului
Ion Alexe – box, categoria grea 91 kilograme
Atanase Sciotnic, Roman Vartolomeu, Aurel Vernescu și Mihai Zafiu – kaiac canoe, 1000 metri
Serghei Covaliov și Ivan Patzaichin – kaiac canoe, 1000 metri
Dan Iuga – tir, pistol liber

Medaliile de bronz au fost obținute de:

Viorica Dumitru și Maria Nichiforov – kaiac canoe, 500 metri
Echipa de scrimă floretă feminin
Echipa de handbal masculin
Nicolae Rotaru – tir, armă culcat
Petre Ceapura, Ștefan Tudor și Ladislau Lovrenski - canotaj 2+1 rame
Victor Dolipschi - lupte greco-romane (+100 kg)
Vasile Iorga - lupte libere (82 kg)

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DUEL EPIGRAMATIC

___________xxx___________

O INSIGNĂ,

CÂTEVA PLACHETE

ȘI MEDALII ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Set 2 medalii Ștefan cel Mare

Clubul român din Viena în memoria marelui domnitor al Moldovei

Produsele de mai sus sunt medalii din materiale diferite (bronz și argint), ce s-au realizat în anul 1904 de către Clubul Român din Viena în memoria marelui domnitor al Moldovei - Ștefan cel Mare. Medaliile sunt rotunde, au diametrul de 25 milimetri și au toartă de prindere. Pe avers, în centru, este reprezentat bustul lui Ștefan cel Mare, orientat spre dreapta, și periferic circular este aplicatp inscripția: “UNIȚI SUNTEMU ÎN CUGETU, UNIȚI ÎN DUMNEDIEU*”. Pe revers, în centru, este aplicată pe șase rânduri orizontale inscripția: “ÎN / MEMORIA / LUI / ȘTEFANU / CELU / MARE” și periferic circular sunt redate inscripțiile: “*CLUBUL ROMÂN VIENA* - pe partea superioară și “PUTNA 2/15 JULIU 1904”

Ștefan al III - lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la data de 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iar Ştefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia - după cum am spus - fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în anul 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură - ca să zic aşa - Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în anul 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş.(Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea)

Insigna - Turul ciclist - Sportul popular 1946

Turul Ciclist al României sau Mica Buclă este cea mai importantă competiție ciclistă desfășurată pe teritoriul României. Aceasta este organizată de Federația Română de Ciclism. Ediția din anul 1946 a fost câștigată de ciclistul iugoslav August Prosinek și echipa Iugoslaviei, la competiție participând și cicliști din: Albania, Franța, Italia și Iugoslavia. În anul 1946 țara se afla în transformare, iar condițiile nu erau, firește, dintre cele mai bune. Totuși, ziarul “Sportul Popular” – tânăr (se afla în al doilea an de la apariție) și mai ales temerar – a organizat înconjurul ciclist al țării. Țara noastră a participat cu două echipe:

Romania A: Traian Chicomban (nr. 20), Nae Chicomban (21), N.I. Țapu (22), C. Ciohodaru (23), C. Grigoriu (24), Gheorghe Șandru (25) și Ionel Georgescu (26)
Romania B: Costel Georgescu (27), Ion Dolete (29), Robert Ștefan (32), Martie Ștefănescu (33), Gheorghe Dumitrescu-Brutaru, Iulian Gociman și Ion Silvestru.

Competiția a creat un entuziasm general și a a cunoscut un succes care a depășit cu mult perimetrul unei competiții sportive. În urma apelului lansat de ziar, comitetele de organizare din diferite orașe au mobilizat fabricile și magazinele din orașele de pe traseu să ofere premii, constând în articole utile (pulovere, cămăși, ciorapi de damă, stilouri, făină, șampanie etc.) și obiecte de artă. Ediția din 1946 a însumat 1720 de kilometri (conform consemnărilor din “Sportul Popular”), împărțiți în 11 etape:

Etapa I: București – Câmpulung Muscel (30 august) – este câștigată detașat de francezul Emile Rol, fiu de țărani bretoni.
Etapa a II-a: Câmpulung Muscel – Făgăraș – a implicat escaladarea unor urcușuri dure, Mateiașul și Branul. La startul ei, doar 48 de concurenți, primul ajungând la Făgăraș Nae Chicomban (6 ore, 1 min, 25 sec.), care își etalează calitățile de excelent “cățărător”.
În etapa a III-a, de la Făgăraș la Tg. Mureș, iugoslavul Prosinek trece serios la acțiune și obține victoria detașat, împreună cu “tricoul galben”. Se înregistrează două abandonuri.
Etapa a IV-a, de la Tg. Mureș la Cluj, este una nefastă pentru cicliștii francezi. De altfel, chiar "Sportul Popular" preciza, la acea dată, că, dacă vreun istoriograf sportiv va caracteriza vreodată etapele Primului Tur Ciclist al României Democrate, etapa Tg. Mureș – Cluj ar fi, cu siguranță, cea mai tragică, din cauza numeroaselor accidente. La Cluj, victorie iugoslavă: Poredsky, care amintește suprinzător de ciclistul Gallien, atât prin siluetă, cât și prin pedalajul simplu. El învinge la sprintul final pe Wattershoot și îmbracă “tricoul galben”.
Pe asfalt, în etapa a V-a, de la Cluj la Oradea, francezul Wattershoot câștigă etapa, întrecându-i la sprint pe Prosinek și Puy.
Etapa a VI-a, de la Oradea la Timișoara (29 septembrie), are o lungime de 156 km, fiind urmată de o zi de odihnă la Timișoara (30 septembrie). Este o etapă cu foarte multe pene de cauciuc, pe care o câștigă suplul Poredsky, favorizat de șansa de a fi singurul protagonist care nu a spart.
Etapa a VII-a, de la Timișoara la Turnu Severin (cu semi-etapă la Caransebeș), are o lungime de 213 km și este foarte dură. Ea se termină cu victoria clară a lui Nae Chicomban, care se întrece pe sine, ajungând pe primul loc în clasamentul general, urmat la o bună distanță de Prosinek și Puy.
În etapa a VIII-a, de la Turnu Severin la Craiova (2 octombrie), cu o lungime de 114 km, viguroasa coaliție franco-iugoslavă îl hărțuiește pe Nae Chicomban, care se apără cu dârzenie, ajutat de Țapu, Traian Chicomban, G. Șandru, Ionel Georgescu și Martie Ștefănescu. Dar, resimțindu-se după eforturile din ajun, nu poate rezista până la urmă. Cedează câteva minute, continuând totuși să fie posesorul mult râvnitului tricou galben și la Craiova, capătul etapei castigate de Watterschoot.
În etapa a IX-a, de la Craiova la Sibiu (cu semi-etapă la Rm. Vâlcea), cu o lungime de 142 km, iugoslavul Solman, aflat pe locul 15 în clasamentul general, profită de faptul că protagoniștii se marchează sever și evadează de unul singur, sosind la Sibiu cu un avans de 17 minute.
Etapa a X-a: Sibiu –Brașov (cu semi-etapă la Făgăraș), cu o lungime de 142 km a fost câștigată de Șolman, desi Watterschoot intrase primul în Sibiu.
Etapa a XI-a, Brașov – București, cu o lungime de 170 km, a fost ilustrată prin excepționala comportare a lui Prosinek, Watterschoot și Strain (aceasta este și ordinea în care au terminat etapa). Watterschoot a fost câștigătorul și eroul ei, Prosinek a fost “un pedaleur” combativ, iar Strain – cel mai tenace alergător..

Ordinul național Serviciu Credincios, clasa 1, cruce militari război

O primă distincţie purtând numele “Serviciul Credincios” este medalia pe care domnitorul Carol I o instituie în aprilie 1878 şi care se încadrează în primul sistem de decoraţii pe care-l crează România independentă. Acesta cuprindea, pe lângă Ordinul “Steaua României”, două cruci şi patru medalii, printre care şi “Serviciul Credincios”. În 1906, vechii medalii i se adaugă şi o cruce, superioară ierarhic, ambele distincţii fiind organizate pe câte două clase. Ele răsplăteau “serviciile civile şi militare aduse Statului în toate ramurile activităţii publice”. Prin Legea pentru Reorganizarea Ordinelor Naţionale Române promulgată prin Decretul Regal nr.1545 din 18 aprilie 1932, regele Carol al II-lea instituie Ordinul “Serviciul Credincios”, care se adăuga crucii şi medaliei deja existente. Iniţial acest ordin a avut numai cele trei grade superioare (mare cruce, mare ofiţer şi comandor) şi a fost plasat ierarhic deasupra “Stelei României”, iar numărul de cetăţeni români care puteau avea “Serviciul Credincios” era foarte redus (225). Pe 18 februarie 1937 Ordinului i se adaugă gradul de colan (cu 8 posibili decoraţi) şi cel de ofiţer (cu 300), ceea ce măreşte la 533 numărul cetăţenilor români care puteau fi decoraţi, la o populaţie de aproape 19.000.000. În ceea ce priveşte crucea şi medalia cu acest nume, ele îşi modifică forma, sunt organizate fiecare pe câte trei clase; crucea are un număr limitat la 15.000 de posesori iar medalia la 9.000 pentru clasele I şi II şi nelimitat pentru clasa a III-a. Prin Înaltul Decret Regal nr.4354 din decembrie 1938 (Regulament al Legii Ordinelor şi Medaliilor Naţional conferite pe timp de război), ordinul, crucea şi medalia “Serviciul Credincios”, ca şi celelalte decoraţii naţionale şi militare, primesc însemne speciale, “de război”, putându-se conferi pentru fapte de arme.După înlăturarea regelui Carol al II-lea (6 septembrie 1940) şi preluarea conducerii de către generalul Ion Antonescu care devine “Conducătorul Statului”, ordinele instituite de fostul suveran, fără a fi desfiinţate, practic nu se mai conferă. Pe timpul războiului din 1941-1945, doar crucea şi medalia “Serviciul Credincios” se acordă cu însemne “de război” unui mare număr de militari români sau din trupele aliate României.Ca toate decoraţiile româneşti tradiţionale, şi ordinul, crucea şi medalia “Serviciul Credincios” sunt desfiinţate la începutul anului 1948 de către regimul comunist.Prin Legea nr.29/2000. privind sistemul naţional de decoraţii al României, ordinul, crucea şi medalia “Serviciul Credincios” au fost reinstituite.

Placheta - La mulți ani 2000 - Serviciul de Informații Externe

Serviciul de Informații Externe (SIE), este conform legii 1/1998, „organul de stat specializat în domeniul informațiilor externe privind siguranța națională și apărarea României și a intereselor sale”. SIE își desfășoara activitatea în conformitate cu Constituția României, a legilor existente, conform deciziilor Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAT) și a regulamentelor militare. Serviciul face parte din sistemul național de apărare, iar activitatea sa este organizată și coordonată de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, având caracter de secret de stat. Sursele de informații, căile și modalitățile de efectuare a misiunilor specifice precum și efectuarea lor, nu pot fi dezvăluite sub orice circumstanțe. Divulgarea în orice mod a informațiilor despre misiunile sau activitatea Serviciului de Informații Externe, este interzisă si se pedepsește cu închisoarea, conform legii. Serviciului de Informații Externe este autorizat, în temeiul legii să utilizeze metode specifice, să dezvolte și să dețină mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, evaluarea, valorificarea, stocarea și protejarea informațiilor secrete cu privire la securitatea națională. De asemenea, are dreptul, în condițiile stabilite în temeiul legii, de a cere și obține de la autoritățile publice române, precum și de la companii, persoane juridice și de la persoane fizice, informații sau documente necesare îndeplinirii misiunilor sale. Într-o Europă Unită și într-o lume globală, SIE a dezvoltat, începând cu 1991, o cooperare strânsă cu instituții similare din multe țări, în special cu statele aliate din NATO și UE, având efecte benefice asupra apărării securității naționale. În conformitate cu reglementările naționale, serviciile românești de informații desfășoară frecvent acțiuni comun în scopul prevenirii și combaterii evenimentelor care ar putea aduce atingere securității naționale din România. Cooperarea dintre structurile SIE și altele cu responsabilități în domeniul securității naționale se realizează prin schimburi de informații operaționale privind chestiuni de interes comun, precum și alte aspecte sau moduri de lucru care contribuie la asigurarea securității naționale. Acest proces se efectuează în conformitate cu anumite protocoale de cooperare negociate între părți, care prevăd obligația de a se informa imediat reciproc cu privire la aspecte legate de securitatea națională. Serviciul de Informații Externe este condus de un director și un director adjunct. Potrivit legii, șeful SIE este numit de președinte, prin decret, cu avizul CSAT.

Placheta - Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș

Sfinții români ortodocși

Iosif cel Nou de la Partoș (n. circa 1568 – d. 1656) este un sfânt român din calendarul creștin ortodox, sărbătorit pe data de 15 septembrie. A fost mitropolit al Banatului. Se știu prea puține despre el. Născut Iacob și rămas orfan de mic, mama sa îl trimite să învețe carte la Ohrida, pe când avea 12 ani. La 15 ani intră la Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului, iar după cinci ani pleacă la muntele Athos, la Mănăstirea Pantocrator, unde este călugărit cu numele de Iosif. După o vreme s-a retras în sihăstrie, unde se spune că datorită virtuților sale creștinești primise de la Dumnezeu darul săvârșirii de minuni prin vindecarea bolilor. Ajungând cunoscut, iubit și respectat, Iosif a fost hirotonit la muntele Athos și rânduit drept duhovnic al călugărilor de acolo. A trecut pe rând pe la mănăstirile Xiropotam, Vatoped, Hilandar și alte schituri și mănăstiri fiind, apoi, numit egumen la Mănăstirea Sfântul Ștefan din Adrianopole. Acolo a slujit șase ani, iar mai apoi a fost egumen la Mănăstirea Cutlumuș de la muntele Athos. La vârsta senectuții s-a retras lângă Mănăstirea Vatopedu, însă a fost chemat de românii din Banat să le fie mitropolit. În anul 1650, de sărbătoarea Sfântului a fost hirotonit mitropolit al Banatului. A păstorit credincioșii din Banat timp de 3 ani. În această calitate a săvârșit alte minuni, printre care stingerea unui incendiu ce cuprinsese o parte a Timișoarei. „Ieșind din biserică cu Sfintele Taine în mâinile sale și rugându-se cu lacrimi, îndată a trimis Dumnezeu o ploaie puternică și s-a stins focul” - Sfinți Români. Pentru faptele enumerate mai sus, a fost desemnat Patronul spiritual al Pompierilor din România. În anul 1653, Iosif s-a retras la Mănăstirea Partoș, unde a mai trăit încă trei ani. Tradiția spune că în momentul adormirii sale clopotele mănăstirii au început să bată fără să le tragă cineva. Trupul mitropolitului a fost așezat într-un mormânt zidit în naosul bisericii mănăstirești, în dreptul ușii de intrare. La data de 28 februarie 1950 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât trecerea în ceata sfinților a mitropolitului Iosif, stabilindu-se ca dată de cinstire a sfântului 15 septembrie a fiecărui an. La 7 octombrie 1963 BOR l-a canonizat pe Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, iar moaștele sale a fost depuse la Catedrala Mitropolitană din Timișoara, el fiind considerat acum protectorul Timișoarei.

____________ooOoo____________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII