Epaminonda's Blog.....: ALMATRET

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea spaniolă ALMATRET, comunitatea

autonomă CATALONIA, provincia LERIDA, din vremuri

diferite, o trimitere poștală ilustrată și o insignă locală.

Piața Mare și Biserica San Miguel

Puțul

Arhitectură locală

Trimitere poștală

Insignă locală

xxx

"FIECARE PE INSULA SA"

O CARICATURĂ

DE MARGARETA CHITCATII

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

O INSIGNĂ

ȘI CÂTEVA MEDALII

DIN JUDEȚUL SUCEAVA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Academicianul George Simion

Festivalul literar internațional "Mihai Eminescu"

Dumbrăveni - Suceava - Ediția a XII-a 15 iunie 2019

Academicianul George Simion

critic și istoric literar, eseist și editor

Membru al Academiei Europea (Londra),

Academiei Regale de Științe și Litere din Danemarca,

Academiei de Științe Morale și Politice din Franța,

Academiei din Atena, Academiei de Științe din Moldova,

Academiei de Științe și Litere din Serbia.

Premiat cu Medalia de Aur pentru Filologie "Alfred Nobel"

Eugen Simion a fost un critic și istoric literar, editor, eseist, profesor universitar român, membru titular al Academiei Române și președinte al acestui for cultural român din 1998 până în aprilie 2006. El s-a născut la data de 25 mai 1933 în localitatea Chiojdeanca, județul Prahova și a decedat la data de 18 octombrie 2022. A studiat la Liceul Sfinții Petru și Pavel din Ploiești, unde a fost coleg cu Nichita Stănescu. Între anii 1952 – 1957 a urmat cursurile Facultății de Litere a Universității din București, unde i-a avut ca profesori pe: Tudor Vianu, George Călinescu, Alexandru Rosetti și Iorgu Iordan. A obținut titlul de doctor în științe filologice cu teza Eugen Lovinescu scepticul mântuit, sub îndrumarea profesorului Șerban Cioculescu (1969). După absolvirea facultății, a devenit cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române (1957 - 1962), lucrând în colectivul „Eminescu”, condus de Perpessicius. În perioada 1962 – 1968 a fost redactor al Gazetei literare. Între anii 1964 – 1971 a fost lector universitar la Catedra de Istoria literaturii române, Facultatea de Litere a Universității București.A funcționat apoi, între anii 1970-1973, ca lector invitat de limba română la Universitatea Sorbonne (Paris - IV), apoi a obținut o bursă de studii în Republica Federală Germania (1974). Din 1971 a devenit conferențiar universitar, iar din 1990 profesor universitar al Facultății de Litere de la Universitatea din București. Din 2006 a fost directorul general al Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București. A avut o bogată activitate publicistică. În anul 1998 a fost ales președinte al Academiei Române ulterior fiind onorat cu titlurile de Doctor Honoris Causa al universităților din Iași, Galați, Târgoviște, Arad și Bacău. Din opera sa enumăr câteva titluri:

Proza lui Eminescu
Orientări în literatura contemporană
Scriitori români de azi, vol. 1, 2, 3 și 4
Dimineața poeților
Întoarcerea autorului
Moartea lui Mercutio
Limba maternă și limba poeziei
Clasici români
Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial
Fănuș Neagu în patru prieteni - Eugen Simion, Lucian Chișu, Petre Ispirescu, Nicolae Breban
Cioran – o mitologie a nedesăvârșirilor, București, Editura Tracus

Ca o recunoaștere a meritelor sale a fost cooptat ca:

Membru titular și președinte al Academiei Român
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei
Membru al Academiei Regale de Științe din Danemarca
Membru corespondent al Academiei de Științe Morale și Politice din Franța
Președinte al Consiliului Național pentru Certificarea Diplomelor și Certificatelor Universitare, până în aprilie 2006.
Președinte al Comisiei Naționale pentru Certificarea Diplomelor și Certificatelor Universitare în domeniul Filologie, din aprilie 2006.

A fost distins cu:

Premiul Uniunii Scriitorilor de cinci ori
Premiul Academiei Române - 1977
Ordinul Steaua României în grad de Marea Cruce
Legiunea de Onoare a Franței (2002)

Mihai Eminescu

Festivalul literar internațional "Mihai Eminescu"

Dumbrăveni - Suceava - Ediția a XII-a 15 iunie 2019

Mihai Eminescu - Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,

"Tânără mireasă, mamă cu amor!

Fii tăi trăiască numai în frăție

Ca a nopții stele, ca a zilei zori,

Viața în vecie, glorii, bucurie,

Arme cu tărie, suflet românesc,

Dulce Românie, asta și-o doresc!"

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române. Prin tot ce a scris Eminescu este contemporanul vremurilor actuale. Mai jos am postat câteva luări de poziție ale gazetarului de excepție care a fost el;

Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.
Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute nației în ajunul alegerilor și trec, totuși, drept reprezentanți ai voinței legale și sincere a țării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei.
Uzurpatori, demagogi, capete deșarte, leneși care trăiesc din sudoarea poporului, fără a o compensa prin nimic, ciocoi boierești și fuduli, mult mai înfumurați decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale țării - despre clasa politică a României.
Părerea mea individuală e că politica ce se face azi în România, și dintr-o parte și din alta, e o politică necoaptă.
Vom avea de-acum înainte dominația banului internațional, impusă de străini. Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână în mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință clădirea măreață a civilizației creștine.
Statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege
Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu fatalismul raselor nefericite, duce greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă.
Temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care, punând mâna pe o bucată de piatră îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statui, din in pânzătură fină, din fier maşini, din lână postavuri.
Condiţia civilizaţiei statului este civilizaţia economică. A introduce formele unei civilizaţii străine fără ca să existe corelativul ei economic este curată muncă zadarnică
De când e lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus, iar economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică este mama celei politice.
Lucrul la care aspiră toţi este de a se folosi numai de avantajele civilizaţiei străine, nu însă de a introduce în ţară condiţiile de cultură sub care asemenea rezultate să se producă de la sine.
Cine zice progres nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată. A îmbătrâni în mod artificial pe un copil, a răsădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata în două ceasuri, nu e progres, ci devastare… Adevăratul progres nu se poate opera decât conservând pe de o parte, adăugând pe de alta; o vie legătură între prezent şi viitor, nu însă o serie de sărituri fără orânduială.

De mai multă vreme în localitatea Dumbrăveni de lângă Suceava se desfăşoară Festivalul de literatură „Mihai Eminescu”, în iunie, dar şi în decembrie, într-o variantă mai redusă datorită vremii (şi nu vremurilor). Este, de fapt, un festival internaţional, prin participarea unor personalităţi de marcă din România, R. Moldova, Ucraina, Franţa, Turcia. De ce la Dumbrăveni? Pentru că o legendă spune că poetul nostru naţional aici s-ar fi născut, tatăl său fiind o perioadă, căminar. Legenda nu se confirmă în totalitate, dar este o legendă lucrătoare, dovadă emulaţia de spirit eminescian care se simte. Apoi, la Dumbrăveni, Eminescu este respectat şi aniversat / comemorat cum se cuvine sau cum i-ar fi plăcut lui însuşi. Trebuie să subliniem rolul imens al primarului comunei Dumbrăveni, Ioan Pavăl, al secretarului primăriei, Mihai Chiriac, al consilierilor locali, care au reuşit să facă din Eminescu o sărbătoare naţională cu reverberaţii europene. După Academia Română, comuna suceveană Dumbrăveni a realizat / realizează / va realiza cea mai distinsă şi pertinentă manifestare cultural-ştiinţifică din Ţară. Este aproape incredibil cum edilii dumbrăveneni ştiu să atragă nu numai marile personalităţi culturale şi ştiinţifice, dar mai ales sponsorii. Şi au mai avut o mare înţelepciune: să apeleze la Academia Română, acad. Eugen Simion fiind preşedintele de onoare al Festivalului literar „Mihai Eminescu”, precum şi la Academia de Ştiinţe din Chişinău. Şi mai e ceva de spus apăsat. S-au cheltuit mulţi bani, de la sponzori în special, şi nu în zadar. Pe lângă diplome, medalii, insigne, însemne etc., Primăria comunei Dumbrăveni a înţeles că trebuie să facă ceva care să dăinuie peste vremuri: tipărirea unor cărţi de mare valoare şi necesitate.

Dumbrăveni este comună din județul Suceava care include și satul Sălăgeni. Teritoriul comunei este situat în partea de nord-est a României, la limita administrativă a județului Suceava, la granița cu județul Botoșani. Teritoriul comunei este situat pe malul drept al râului Siret, la contactul podișului Dragomirnei( Podișul Sucevei) cu lunca Siretului. Prima atestare scrisă se află în cartea lui M. Costachescu ,,Documentele moldovenești înaintea lui Ștefan cel Mare’’, care spunea: "… identific satul din 1430 Dvoriștea, unde au fost curțile lui Dumbravă cu Dumbrăvenii din județul Botoșani. El este în fața Mândreștilor peste Sirete. Era și în veacul al XIV-lea. Își are numele de la un Dumbravă." Anul 1865, este anul în care, ca urmare a aplicării noii Legi comunale, este înființată comuna Dumbrăveni, compusă din cătunele Dumbrăveni, Sălăgeni, Văratec și Verești. Comuna Dumbrăveni este traversată de la vest la est de drumul național DN 29 Suceava-Botoșani, arteră de maximă importanță în structura rutieră a județului Suceava. Comuna beneficiază și de accesul la cale ferată prin halta Bursuceni, integrată într-un sistem de tranzit național și transfrontalier. La recensământul din anul 2011 comuna număra 7480 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 95,33% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Dumbrăveni, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 58,98%, penticostali – 31,24%, adventiști de ziua a șaptea – 2,54%, creștini după evanghelie – 1,52% și restul – nedeclarată sau altă religie. Din cei 8000 de locuitori ai comunei, din anul 2007, un sfert erau plecați la muncă în diferite țări europene.

Ștefan cel Mare 1457 - 1504 - ctitor

Mănăstirea Voroneț 500 ani 1488 - 1988

Ștefan al III - lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la data de 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iarŞtefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia - după cum am spus - fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în anul 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură - ca să zic aşa - Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în anul 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş.(Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea)

Mănăstirea Voroneț, supranumită „Capela Sixtină a Estului”, este un complex monahal medieval construit în satul Voroneț, astăzi cartier al orașului Gura Humorului, județul Suceava. Mănăstirea se află la 36 km de municipiul Suceava și la numai 4 km de centrul orașului Gura Humorului. Ea constituie una dintre cele mai valoroase ctitorii ale lui Ștefan cel Mare. Biserica a fost ridicată în anul 1488 în numai 3 luni și 3 săptămâni, ceea ce constituie un record pentru acea vreme. De mici proporții, cu plan trilobat, având turla cu boltă moldovenească pe naos, biserica face parte dintre puținele monumente de arhitectură religioasă din nordul Moldovei care-și păstrează în mare măsură forma inițială. În anul 1547 mitropolitul Grigore Roșca, văr al lui Petru Rareș, a inițiat adăugarea unui pridvor închis, pentru care adoptă o soluție unică, în cadrul căreia arhitectura este vizibil subordonată decorului pictat: peretele de vest al pridvorului este un perete plin fără nici o deschidere, precum și pictarea zidurilor exterioare, din temelie până în streașină, lucrări ce au dat construcției o mare strălucire. Mănăstirea Voroneț a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice ale județului Suceava, dar este inclusă și în patrimoniul mondial UNESCO. Din punct de vedere geografic, mănăstirea este situată la sud de orașul Gura Humorului, pe valea râului Voroneț. Legenda originii bisericii unește două mari personalități ale destinului național românesc: ctitorul mănăstirii, Ștefan cel Mare, și cuviosul părinte Daniil Sihastru, primul stareț al mănăstirii, unul din cei mai mari sfinți pe care i-a odrăslit pământul Moldovei, sihastru și duhovnic vestit. O sfântă candelă aprinsă veghează mormântul Sfântului Daniil Sihastrul, de unde obștea mănăstirii ia binecuvântarea pentru slujbele de dimineață, după-amiază și de la miezul nopții. Încă de pe timpul domniei lui Ștefan cel Mare, dar mai ales după 1488, mănăstirea devine un important centru de credință și cultură din Moldova medievală. Ștefan cel Mare a fost cel ce a dăruit mănăstirii pe lângă o serie de moșii și mai multe cărți, cel mai relevant exemplu fiind Tetraevanghelul din 1490, dar și veșminte și odoare bisericești. Acest lucru a fost practicat și de urmașii săi la domnie, Bogdan al III-lea, Petru Rareș și Alexandru Lăpșneanu care dăruiesc sau confirmă anumite donații către mănăstire. Deseori aceste donații se făceau cu ocazia prăznuirii hramului mănăstirii, cât și la alte sărbători religioase.După 1785, (anul anexării Bucovinei la Austro-Ungaria) biserica Sf. Gheorghe a Mănăstirii Voroneț a rămas să activeze ca biserică parohială până în 1991 și o mare parte din relicvele mănăstirii au fost transferate la mănăstirile Dragomirna, Sucevița, Putna. Prin decizia nr.1 din 14 martie 1991, semnată de Î.P.S. Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, pe baza adresei Cancelariei Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe române nr. 5373, același an, Mănăstirea Voroneț și-a reluat viața monahală după 206 ani, de data aceasta fiind obște de călugărițe. Pictura interioară a bisericii datează în cea mai mare parte din timpul lui Ștefan cel Mare, anul 1496. În scenele din altar și din naos artistul a urmărit să redea îndeosebi sensul teologal al imaginilor, realizând un ansamblu solemn, dar cu vădit caracter de monumentalitate. Pictura exterioară a Voronețului, datând din timpul domniei lui Petru Rareș, este realizată la un înalt nivel artistic, fiind socotită drept cel mai reușit ansamblu al artei feudale moldovenești.

Mănăstirea Putna N S E W

Mănăstirea din localitatea Putna, județul Suceava, asezata la 72 de kilometri de Cetatea de Scaun este prima si cea mai importanta ctitorie a lui Stefan cel Mare, si strajuieste, de peste cinci veacuri, tinutul legendar al Bucovinei. Manastirea a fost ridicata de Stefan cel Mare pentru biruinta obtinuta in batalia de la Chilia, din 25 ianuarie 1465, la indemnul si cu staruinta sihastrului Daniil. Lucrarile de constructie ale manastirii au fost terminate in 1469, dar sfintirea ei a avut loc la data de 3 septembrie 1470. Ridicarea zidurilor de imprejmuire ale incintei si a turnurilor aferente lor a fost terminata dupa un deceniu de la sfintire, in 1481. Dupa 3 ani insa, manastirea a fost lovita de un puternic incediu care a afectat in mod grav constructia. Stefan cel Mare nu s-a lasat insa si desi avea pe cap bataliile cu Baiazid al II-lea, a refacut manastirea la fel de frumoasa cum fusese si inainte. In anul 1504 Stefan cel Mare a fost inmormantat in incinta manastirii, dupa 47 de ani de domnie. In 1536 manastirea a fost cuprinsa de un nou incediu, in care au ars casele domnesti, amandoua trapezele, bucataria, spitalul si camara cu toate alimentele din interior. Dupa doua decenii cladirile afectate de incediu au fost refacute, constructia casei domnesti fiind chiar amplificata. In urmatorul secol Putna a cunoscut o stare de inflorire. Monumentul a fost din nou devastat in anul 1653 de un incendiu pus de ostile conduse de Timus Hmelnitki, amestecat in luptele pentru tronul Moldovei dintre socrul sau Vasile Lupu si viitorul domn Gheorghe Stefan. Totusi aceasta informatie nu este foarte sigura si unele cercetari au aratat ca in acea perioada au avut loc alunecari de teren grave care au afectat fundatii bisericii, motiv pentru care a trebuit demolata. Vasile Lupu a inceput reconstructia manastirii, lucrari care au fost continuate de urmatorul domnitor, Gheorghe Stefan si finalizate de abia in 1662 de catre Eustatie Dabija, domnul de atunci al Moldovei. Lucrarile realizate in aceasta perioada nu au avut in vedere doar biserica, ci intregul complex manastiresc, constituind un moment important in istoria ansamblului monumental al Putnei. Intre 1854 si 1856, zidurile fostei case domnesti au fost demolate pana la nivelul solului iar in locul lor au fost construite un corp de cladiri care exista si in prezent. In aceeasi perioada zona de nord a fost largita si s-a construit un zid de 23 de metri, langa care s-au construit un nou corp de chilii. In partea de nord-vest s-a ridicat o masiva cladire cu parter si etaj destinata staretiei. In anul 1859 au fost facute modificari la forma acoperisului iar in anul 1882, pe locul turnului-clopotnita din lemn s-a construit un turn inalt din zidarie, in care s-au instalat clopotele. In urmatoarea perioada au mai urmat lucrari incheiate in 1902, prilej cu care a fost refacut acoperisul bisericii dupa forma vechilor acoperisuri ale monumentelor moldovenesti.

Insigna - Comuna Mănăstirea Humorului

Mănăstirea Humorului este o comună din județul Suceava, care include și satele: Pleșa și Poiana Micului, fiind situată în nord-estul ţării, pe valea râului Humor. Activitatile economice specifice ale comunei sunt: exploatare şi prelucrare lemn. agroturism, comerț, dogăritul, creşterea animalelor și țesutul covoarelor și ștergarelor. La recensământul din anul 2011 comuna număra 3232 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 3582 locuitori) dintre care: români – 77,91%, polonezi – 19,3%, germani – 1% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei sucevene Mănăstirea Humorului astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 77,11%, romano catolici – 21,12% și restul - nedeclarată sau altă religie. Conform recensământului efectuat în 1930, populația comunei Mănăstirea Humorului se ridica la 2068 locuitori. Majoritatea locuitorilor erau români (96,4%), cu o minoritate de germani (2,7%).

Suceava este un municipiu, reședința și totodată cel mai mare oraș al județului Suceava, România. Municipiul Suceava se numără printre cele mai vechi și mai importante așezări ale țării. Timp de două veacuri a fost capitală a principatului Moldova, iar între anii 1775 - 1918 a fost un oraș din Imperiul Austriac (pământurile coroanei Regatul Galiției și Lodomeriei și Ducatul Bucovinei). Teritoriul orașului Suceava și împrejurimile sale au fost locuite, așa cum atestă cercetările arheologice, din timpuri străvechi, începând chiar din paleolitic. În secolele II–III exista aici o așezare a dacilor liberi, descoperirile arheologice relevând și puternice influențe romane. În epoca migrației și în secolele următoare populația autohtonă a continuat să viețuiască pe aceste meleaguri, iar în secolul al XIV-lea, în anul 1388 Suceava este menționată drept capitală a Moldovei. În prezent orașul are o populație de aproximativ 86000 de locuitori. Deasupra am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Suceava, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest oraș, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Strada Principală

Palatul Primăriei

Strada Armașului

Biserica Mirăuți (Sfântu Gheorghe)

Biserica romano-catolică

Biserica Sfântu Dumitru

Biserica Sfântu Nicolai

Calea Unirii

Mănăstirea Sfântu Mare Mucenic Ioan cel Nou

Biserica Sfântu Ilie

Suceava este un județ în nordul extrem al provinciei istorice Moldova, din România, la frontiera cu Ucraina. Capitala județului este orașul cu același nume. Județul se întinde pe o suprafață de 8553 kilometri pătrați și numără aproximativ 615000 de locuitori. Ca subunități administrative județul este compus din; 5 municipii - Suceava, Fălticeni, Rădăuți, Câmpulung Moldovenesc și Vatra Dornei, 11 orașe - Gura Humorului, Siret, Solca, Dolhasca, Frasin, Liteni, Milișăuți, Salcea, Broșteni, Cajvana, Vicovu de Sus și 97 de comune. Deasupra am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Suceava, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale.