Epaminonda's Blog.....: MONEDE EURO FRANCEZE DE COLECȚIE

1. Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează personalitatea

pictorului spaniol Pablo Picasso. Pe aversul monedei, în interiorul unui dreptunghi periferic continuu, sunt marcate două câmpuri separate de o linie verticală. În câmpul din stânga sunt reprezentate două pensule și câteva pete de vopsea. Sub pensule este marcat anul emiterii monedei – 2010 – încadrat de două ornamente decorative greu perceptibile care simbolizează monogramele gravorului monedei și a monetăriei care a emis moneda. În câmpul din dreapta este redat chipul lui Pablo Picasso, din față. Sub gulerul hainei este inscripționat cu litere de mână numele personajului: “Picasso” iar puțin mai jos este marcată valoarea monedei – 100 EURO. În dreapta chipului personajului este aplicată pe trei rânduri orizontale deviza națională a statului francez: “Liberte, Egalite, Fraternite”. Sub deviză sunt marcați anii de viață ai personajului (1881 - 1973). În câmpul reversului, în interiorul unui dreptunghi liniar continuu este reprezentată lucrarea lui Picasoo – “Affiche Vallauris, faune” iar dedesubt este inscripționat numele operei și anul realizării acesteia – 1948. În partea dreaptă sus sunt inscripționate literele majuscule: “R și F” (inițialele numelui statului francez – Republique Francaise), puțin mai jos este inscripționat cu litere de mână numele personajului: “Picasso”.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: seria – Mari pictori, anul emiterii – 2010, valoarea – 100 euro, forma – dreptunghiulară cu colțurile rotunjite, greutatea – 17 grame, material compoziție – aliaj aur, calitate – proof și tiraj – 500 exemplare și design – Atelier de Gravure.

Pablo Picasso, nume real și complet – Pablo Ruiz y Picasso, a fost un artist plastic spaniol , care s-a născut la data de 25 octombrie 1881 și a decedat la data de 8 aprilie 1973. Picasso nu s-a putut mulțumi în viață cu un singur rol. Va juca mai multe, reale și imaginare, dar pe toate cu aceeași pasiune. A fost andaluz și catalan, spaniol și francez. A fost un copil genial, la Paris un străin „iresponsabil,” din cauza căruia însă cartierul Monmartre a intrat în legendă. A fost un amant pasional, soț și tată. Dar mai presus de orice, a fost cea mai strălucită personalitate artistică a secolului al XX-lea, unul dintre marii maeștri ai penelului, care a rupt definitiv cu convențiile stilului iluzionist și figurativ, dominant încă din perioada Renațterii. Opera lui Picasso reprezintă o oglindă care permite urmărirea artei în secolul al XX-lea și, totodată, viața particulară a artistului. Pânzele lui ne amintesc de un jurnal intim care glorifică frumusețea și eroismul femeilor iubite. Optzeci de ani de activitate artistică – pictură, sculptură, poezie, desen, grafică, ceramică reflectă multilateralitatea creației lui Picasso care trăiește pentru artă și prin artă. Pictura face parte din viața lui Picasso și, în același timp, viața lui înseamnă în egală măsură artă. Talentul său se evidențiază încă din copilărie, ca adolescent îi uimește pe profesorii de la Institutul de Arte Frumoase din La Coruna, deși el suportă cu greu rigoarea tradiției și educația academică. Tânărul Picasso studiază la Școala de Arte Frumoase din Barcelona și apoi la Academia de Pictură din Madrid. La vărsta de19 ani își expune pentru prima dată lucrările în localul Els Quatre Gats ("La patru pisici") din Barcelona, unde se adună avangarda artistică și intelectuală a orașului. În 1904, Picasso se hotărăște să se stabilească definitiv la Paris, într-o casă veche, cunoscută sub numele de Bateau Lavoir, unde locuiesc studenți, pictori, sculptori și actori. Între anii 1908 – 1914 împreună cu Georges Braque deschide drumul unui mod revoluționar de tratare a formelor, care va căpăta denumirea de Cubism. Artistul a avut o viață tumultoasă, opera sa trecând cu brio prin toate curentele artisitce ale vremii. În anul 1944 s-a înscris în rândurile Partidului Comunist Francez, atelierul său rue des Grands Augustins devine un punct de întâlnire al artiștilor și literaților. În anul 1963 se deschide la Barcelona "Muzeul Picasso", care va cuprinde mai târziu cea mai mare parte din operele sale. Picasso și-a transformat viața în legendă.

2. Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează personalitatea

pictorului rus Wassily Kandinsky. Pe aversul monedei, în interiorul unui dreptunghi periferic continuu, sunt marcate două câmpuri separate de o linie verticală. În câmpul din stânga sunt reprezentate două pensule și câteva pete de vopsea. Sub pensule este marcat anul emiterii monedei – 2011 – încadrat de două ornamente decorative greu perceptibile care simbolizează monogramele gravorului monedei și a monetăriei care a emis moneda. În câmpul din dreapta este redat chipul lui Wassily Kandinsky, din față, ușor spre drepta sa. Sub gulerul hainei este inscripționat cu litere de mână numele personajului: “Kandinsky” iar puțin mai jos este marcată valoarea monedei – 100 EURO. În dreapta chipului personajului este aplicată pe trei rânduri orizontale deviza națională a statului francez: “Liberte, Egalite, Fraternite”. Sub deviză sunt marcați anii de viață ai personajului (1866 - 1944). În câmpul reversului, în interiorul unui dreptunghi liniar continuu este reprezentată lucrarea lui Kandinsky – “Composition VIII” iar dedesubt este inscripționat numele operei și anul realizării acesteia – 1923. În partea dreaptă sus sunt inscripționate literele majuscule: “R și F” (inițialele numelui statului francez – Republique Francaise), puțin mai jos este inscripționat cu litere de mână numele personajului: “Kandinsky”.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: seria – Mari pictori, anul emiterii – 2011, valoarea – 100 euro, forma – dreptunghiulară cu colțurile rotunjite, greutatea – 17 grame, material compoziție – aliaj aur, calitate – proof și tiraj – 500 exemplare.

Vasili Kandinski a fost un pictor rus asociat cu mișcările artistice ale expresionismului și ulterior cu Bauhaus, care s-a născut la data de 4/16 decembrie 1866 și a decedat la data de 13 decembrie 1944. De la vârsta de 8 ani, Vasili începe să ia lecții de pian și violoncel. Frecventează cursurile liceului clasic și studiază desenul. În anul 1885 începe la Moscova cursurile facultății de drept și apoi lucrează ca profesor la facultate. În 1896 ia o decizie irevocabilă: va deveni pictor. Pleacă la Munchen, unde se afla una dintre cele mai renumite Academii de Artă din Europa acelor vremuri. Aici urmeză o școală celebră condusă de pictorul Anton Azbe, În anul 1900, este primit în Academia de Arte Frumoase, dar dezamăgit, părăsește școala renunțând definitiv la educația academică. În primăvara anului 1901, înființează grupul Phalanx. Această societate, născută în spiritul opoziției față de academismul omnipotent și omniprezent în artă, organizează în cursul celor patru ani de existență un număr de 12 expoziții care luau apărarea curentelor cele mai novatoare. "Phalanx" își deschide propria școala, la care Kandinski devine profesor de desen și pictură. În anul 1909 înființează împreună cu prietenii săi (Noua Societate Artistică). Organizează expoziții care prezintă – pe lângă lucrările membrilor societății - operele unora dintre cele mai marcante personalități ale lumii artistice ale momentului: Picasso, Braque, Derrain și alții, fapt ce i-a adus multe critici. Pe timpul primul război mondial revine la Moscova ca profesor, înființând un an mai târziu Academia de Știință și Artă. Concepțiile lui Kandinski vor fi în scurtă vreme din ce în ce mai mult criticate. În decembrie 1921 pleacă cu soția la Berlin și nu se va mai întoarce niciodată în Rusia. Duce aici o viață liniștită, departe de lume, da rva muri ca urmare a unei hemoragii cerebrale.
3.Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează personalitatea

pictorului american Andy Warhol. Pe aversul monedei, în interiorul unui cerc liniar continuu pe fundalul unui text în limba engleză este reprezentat central chipul din față al lui Andy Warhol. În stânga este aplicată pe două rânduri orizontale valoarea monedei – 100 EURO, iar în dreapta literele majuscule R și F reprezentând inițialele numelui statului francez – Republique Francaise. Pe pieptul personajului este aplicată pe două rânduri inscripția cu numele personajului și anii de viață: “Andy Warhol / 1928 - 1987”. În câmpul reversului, în interiorul unui cerc liniar continuu, central și mare, este redat simbolul $, iar în dreapta lui este marcat anul emiterii monedei – 2011, încadrat de două ornamente decorative abia perceptibile, reprezentând monograma gravorului și a monetăriei care au realizat moneda. Undeva în stânga jos, pe marginea monedei, este aplicată o inscripție necunoscută CAWF.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: seria – Mari pictori, anul emiterii – 2011, valoarea – 100 euro, forma – rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutatea – 17 grame, material compoziție – aliaj aur, calitate – proof și tiraj – 500 exemplare.

Andy Warhol, născut Andrew Warhola, a fost un pictor, grafician, fotograf și realizator de filme american, personalitate a curentului artistic cunoscut ca Pop Srt din SUA, care s-a născut la data de 6 august 1928 și a decedat la data de 22 februarie 1987. A debutat ca grafician de reclame, a executat ilustrații pentru jurnalele de modă și a decorat vitrinele magazinelor, fiind imediat apreciat. La începutul anilor șaizeci, Warhol s-a apucat și e pictură, ceea ce nu înseamnă totuși că se desparte de estetica reclamei. Prin culori țipătoare, stridente, prin repetarea imaginii aceluiași obiect sau prin ilustrarea unor acte de violență sau accidente, aceste opere devin ilustrarea civilizației americane. Warhol locuiește în atelierul-fabrică - "Factory" - care în scurtă vreme va deveni un loc de întâlnire pentru avangarda new-yorkeză. Din sfera activităților sale artistice face parte totodată și un film experimental, executat în colaborare cu un ansamblu vocal-instrumental psihedelic extrem de influent , The Velevet Underground, și, nu în ultimul rând, producția de videoclipuri și crearea studioului "Andy Warhol TV". A avut o moarte bizară. Cauza decesului este „nedeterminată”, însă spitalul în care s-a internat pentru o banală verificare de rutină a vezicii biliare a avut multe neconcordanțe privind orele dinaintea decesului. Averea estimată după moartea acestuia a ajuns la 702 milioane de dolari.

xxx

"C-AM AȘA-I VICTORIA"

O CARICATURĂ

DE MARGARETA CHITCATII

O EPIGRAMĂ PRORIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DUEL EPIGRAMATIC

_________xxx_________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL ARGEȘ

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Set 2 insigne - Miliția județului Argeș - Serviciul Circulație

Primele atestări privind Poliția Română datează din vremea lui Neagoe Basarab sau a lui Mihai Viteazu (crearea instituției agiei), continuă cu domnia lui Mihai Şutzu (organizarea pazei Capitalei, emiterea primelor acte de identitate și reglementarea portului armelor) iar din anul 1806, organele de pază și ordine din Capitală primesc denumirea generică de POLIȚIE. In anul 1821 Tudor Vladimirescu acorda scutiri de taxe și impozite celor însărcinați să mențină ordinea publică și să apere proprietatea cetățenilor, iar în 1831, prin Regulamentele organice, atribuțiile poliției sunt extinse. În timpul Revoluției de la 1848 are loc reorganizarea poliției, prin apariția instituției șefului poliției Capitalei căruia i se subordonează Guardia municipală. La 9 iunie 1950 domnitorul Ghica Vodă emite “Cronica polițienească” prin care, în cele 158 de articole, erau reglementate sarcinile “înaltei poliții” și "obișnuitei poliții”, ceea ce a constituit momentul creării primei structuri centrale cu atribuții în organizarea și coordonarea activităților polițienești. Începând cu Legea de organizare a poliției, a lui Alexandru Ioan Cuza (4 noiembrie 1860), urmată de Legea lui Vasile Lascăr (1 aprilie 1903) și de Legea pentru organizarea poliției generale a statului (8 iulie 1929), competențele organelor de poliție sunt extinse, iar raporturile cu celelalte structuri ale statului mult mai bine reglementate.Prin Decretul nr. 25 din 23 ianuarie 1949 se înființează MILIŢIA, apoi, prin Decretul - Lege nr. 2/27 decembrie 1989 se reînființează Poliția Română ale cărei competențe vor fi reglementate, ulterior, prin Legea nr. 26 din 18 mai 1994 și prin Legea 218 din 23 aprilie 2002.

Puţini sunt cei care nu îşi amintesc faptul că, înainte de 1989, Poliţia Română era cunoscută sub numele de Miliţie. Era o forţă, care se baza pe principii de tip bolşevic şi sovietic, al cărei scop era de a se deosebi ca sistem de poliţia cu caracter burghez. Miliţia reprezenta unul din câinii de pază ai regimului comunist, însă, din cauza practicilor aplicate, populaţia percepea această instituţie că fiind una mai degrabă a terorii, decât una care inspira încredere şi siguranţă. Miliţia Română a luat fiinţă în baza Decretului de Stat numărul 25, din 23 ianuarie 1949. Decretul preciza că miliţia se înfiintează în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, având ca scop menţinerea ordinii publice, asigurarea muncii paşnice, securităţii cetăţenilor, apărarea bunurilor statului şi ale poporului, respectarea legilor şi dispoziţiilor date de autorităţi. Pe lângă aceste aspecte, în primii ani de comunism, această instituţie a lucrat, împreună cu Securitatea, la înlăturarea "elementelor revoluţionare burgheze", adică împotriva acelor partizani care nu erau de acord cu instaurarea regimului comunist în România. Se spune că prin aceste acţiuni, miliţia şi securitatea din acea perioadă se fac vinovate de nemumărate crime împotriva societăţii civile. Dincolo de aspectele propagandiste, prin care regimul comunist prezenta miliţia ca fiind o instituţie solidă, care funcţionează după un sistem perfect, cetăţenii care au avut ocazia să îmbrace haina organelor de miliţie susţin că activitatea în cadrul acestei instituţii nu era deloc roz. Ca miliţian, nu aveai voie nici măcar să gândeşti şi că toată viaţa, chiar şi cea personală, era dirijată de superiorii din cadrul miliţiei. "Nu aveai voie să comentezi nimic, nici măcar să vorbeşti acasă, cu familia, despre anumite nedreptăţi ce ţi se întâmplau la serviciu. Erai mai rău ca un robot. Odată intrat în rândul miliţiei, nu mai aveai viaţă personală. Erai verificat orice făceai. Miliţienii aveau o anumită normă de amenzi pe care trebuiau să le acorde zilnic şi, dacă nu îţi îndeplineai această sarcină, erai certat rău şi trimis înapoi pe teren să-ţi faci norma. Ca orice domeniu de activitate socialist-comunistă, şi cel al miliţiei avea o zi de sărbătoare, în care i se elogiau faptele şi existenţa. Miliţienii îşi serbau activitatea în cea de-a doua duminică a lunii iunie. În fiecare oraş se organizau manifestaţii şi demonstraţii în care organele de miliţie îşi etalau calităţile şi tehnicile de prindere a infractorilor. Ziarele locale nu mai conteneau să laude meritele şi importanţa miliţienilor. "În întreaga lor activitate, organele noastre se bizuie pe masele populare. Legătura intrinsecă a miliţiei cu poporul exprimă, de fapt, concepţia partidului nostru privind participarea activă a tuturor celor care muncesc la apărarea cuceririlor revoluţionare, a proprietăţii obşteşti şi la afirmarea principiilor eticii şi echităţii sociale. În anii construcţiei socialiste, cadrele de miliţie au acţionat cu dăruire şi răspundere, slujind cu credinţă şi devotament, pînă la sacrificiul suprem pentru interesele poporului român", precizează cotidianul local "Pentru Socialism" în ediţia din 12 iunie 1979.

Astăzi această instituție se numește Poliție.

Insigna - ARO 10

ARO 10 a fost un vehicul de teren românesc produs de Uzinele din Câmpulung Muscel între anii 1980 și 2006, considerat fratele mai mic al lui ARO 24. A folosit componente/piese de la Dacia 1300, precum motorul sau puntea față, și era inspirat de Renault Rodeo și Citroen Mehari. În timp ce ARO 24 poate fi considerat un SUV de dimensiuni medii, ARO 10 are aproximativ dimensiunile unui Jeep Wrangler. A fost produs în diferite caroserii, echipat cu diferite motoare (atât pe benzină, cât și diesel) și a fost disponibil atât în versiune 4x2, cât și în versiune 4x4. Se cunosc mai multe variante ale acestui autoturism:

prima generație (1980) denumită inițial Dacia 10
generația a doua (1992)
ARO Spartana (1997)
generația a treia (1999) denumită ARO 10 Super, cu design modificat pe șasiu ARO 24.

Câteva dintre caracteristicile tehnice ale acestui automobil sunt:

clasă – automobil de teren
caroserie – SUV în 2 sau 4 uși; decapotabilă – 2 uși, camionetă în 2 sau 4 uși
configurație – motor față / tracțiune spate sau motor față / tracțiune integrală
motorizare – benzină (1,3L14, 1,4L14 și 1,6K14); motorină 1,9L14
cutie de viteze – manuală în 4 sau 5 trepte
lungime – 3,91 – 4,81 metri
lățime – 1,7 metri
înălțime – 1,79 metri

ARO (Auto România) a fost un producător de autoturisme de teren din Câmpulung-Muscel, România. Și-a început producția în anul 1957 și a produs aproximativ 500000 de vehicule, dintre care două treimi au fost exportate în peste 110 țări. În anul 2003 aici s-a fabricat ultimul automil românesc de teren ARO. Fabricarea fost însă reluată sub egida Auto Max Cech din Cehia, care a produs modelul până în anul 2013. Sub dealul Muscelului, pe locul unde se afla uzina ARO nimic nu mai amintește, însă, de cele 500000 de mașini construite piesă cu piesă aici. Povestea uzinei începe la puțină vreme după retragerea sovieticilor din țară. Nici măcar cei care au gândit construcția colosului industrial nu și-au imaginat faima ce avea să o cunoască brandul ARO. „ARO a fost una dintre cele mai bune mașini de teren din lume”, spune un fost director al uzinei. ARO a câștigat raliul Paris-Dakar și a fost exportat în peste 110 de țări. Era atât de bun, iar cererea era atât de mare la export, încât uneori autoturismele se vindeau fără roată de rezervă. Câte 2000 de mașini mergeau în fiecare an în Polonia, în Germania Democrată și în Cehoslovacia, iar 50000 de mii de jeep-uri românești au ajuns în China din 1975 până la Revoluție. Cea mai mare victorie a mașinii de teren românești a fost intrarea pe piața americană. „Dacă ați fi văzut ARO 24 circulând pe șoselele din SUA, unde toată lumea, când se oprea, venea să întrebe de unde provine această mașină, ați fi avut o mare satisfacție”, spune același director. Mașina ARO era râvnită pentru că putea urca pe orice teren accidentat. Ajungea în vârf de deal și trecea peste orice dună de nisip. Unde mai pui că pentru americani era și ieftină. În țară, ARO era mașina celor aleși. Până în 1981, singurul beneficiar a fost Armata. Mai apoi au putut să se plimbe cu Aro și cei care aveau norocul să primească aprobarea Ministerului Economiei sau direct a lui Nicolae Ceaușescu. Revoluția a prins Uzina cu aparatură învechită, nemodernizată de zece ani. Chiar și așa, cererea pentru mașinile produse aici era mare, Fabrica nu ducea lipsă de contracte pentru export. Totuși, conducerea de atunci s-a orientat către piața internă. O decizie explicată de faptul că românii, dornici să se plimbe cu ARO și care stăteau zi și noapte la poarta uzinei, dădeau șpagă o mică avere ca să plece acasă cu mașina mult râvnită. „O mașină costa 140000 de lei și pe ea se dădea 400000 de lei. Ciobanii din Transilvania veneau aici să cumpere ARO cu sacii, cu desagii de bani”, își amintește un fost lider de sindicat din uzină. Așadar, spre deosebire de majoritatea uzinelor românești pentru care ieșirea din comunism a însemnat dispariția comenzilor, la ARO lucrurile stăteau cu totul altfel. Cererea de mașini, era, în 1990, mai mare decât capacitatea de producție a fabricii. Dar a avut ghinionul să apară în existența ei Bancorex, care a acordat unei firme de peste Prut un credit de 20 de milioane de dolari pentru a cumpăra 3200 de mașini ARO, adică jumătate din producția pe un an de zile. “Valeologia”, firmă cu sediul în Chișinău, despre care s-a spus că ar fi fost o acoperire a mafiei rusești, a tras însă o dublă țeapă - n-a mai plătit nici creditul la Bancorex, nici mașinile ARO, pe care le-a vândut, mai departe, în țările ex-sovietice. “Valeologia” a reprezenat lovitura destabilizatoare pentru ARO. În ciuda comenzilor, fabrica acumulează datorii. Inexplicabil, statul impune un preț de vânzare mult sub cel de producție, iar diferența este acoperită cu fonduri de la buget. Până în 1996, când Aro intră în colaps. O altă firmă despre care se spune că ar fi căpușat Aro timp de 14 ani este IATSA Câmpulung, care aparținea la vremea aceea „baronului roșu” Constantin Nicolescu, fostul președinte al Consiliului Județean Argeș. Ani la rând, IATSA este unul dintre partenerii privilegiați ai uzinei Aro, iar Constantin Nicolescu, patronul ei, protejatul lui Adrian Năstase și al lui Nicolae Văcăroiu. După câteva tentative de privatizare eșuate, în peisaj apare John Perez, un dealer american de origine cubaneză, dornic să cumpere uzina. Potențialul investitor ar fi fost protejat de însuși președintele României de atunci, Ion Iliescu. Liderul de sindicat susține că l-ar fi avertizat pe președinte. „Atunci, domnul Iliescu m-a apostrofat și mi-a spus: băi, lidere, habar n-ai, este un investitor bun, știu eu că-n America Latină, în Brazilia, are niște parteneri cu care facem treabă. A zis: ai să trăiești și ai să vezi. Am trăit și am văzut: iată!”, spune liderul. În data de 26 septembrie statul român vinde ARO pentru prețul infim de 150000 de dolari firmei Cross Lander, al cărei patron este John Perez. Măreața uzină, mândria României comuniste, a fost vândută la prețul unui partament mai rasărit din București. În schimb, americanul se obligă să investească 15 milioane de dolari, să plătească datorii și credite de 11 milioane de dolari și să lanseze în America o nouă mașină ARO. Perez vinde o secție a uzinei și încă multe utilaje motivând că are nevoie de bani pentru salarii. La inițiativa sindicatelor și în urma numeroaselor controale la ARO statul dă în judecată firma Cross Lander, reziliază contractul și reintră în posesia fabricii. În 2005 este fabricat ultimul autovehicul Aro, sunt concediați ultimii 1500 de angajați, iar uzina intră în faliment. Pentru miile de tone de fier vechi de utilaje întinse pe 50 de hectare, platforma Aro devine ținta samsarilor imobiliari. Aro este astăzi business imobiliar. Ea a fost vândută companiei imobiliare Landmark Management, patronată de Nicolae Rațiu, fiul fostului lider țărănist, Ion Rațiu. După ce a vândut la fier vechi și ultimele utilaje rămase, compania a închiriat spațiul mai multor firme. Ovidiu Mușetescu, șeful de la Privatizare, considerat principalul responsabil pentru falimentul ARO a murit, prim-ministrul Adrian Năstase sub care s-a făcut privatizarea a trecut pe la pușcărie iar Ion Iliescu, susținătorul lui John Perez, spune că ARO n-a fost în stare să se adapteze la condițiile noii economii de piață. Și astfel, ARO Câmpulung Muscel a devenit amintire.

Insigna - Auto Dacia-România

Auto Dacia România a fost și este o unitate de comerț exterior specializată în vânzarea autoturismelor autohtone Dacia.

Automobile Dacia S.A. este cel mai mare producător român de automobile, care din septembrie 1999 aparține grupului francez Renault. Obiectul de activitate al societății îl constituie producerea și comercializarea de automobile, piese auto, mașini unelte și instalații pentru industria de automobile. Dacia a luat naștere în anul 1966 la Colibaşi (astăzi Mioveni), județul Argeș, având la bază un acord între autoritățile comuniste și producătorul francez de automobile Renault, care prevedea asamblarea unui model Renault sub marca Dacia. Construcția Uzinei de Autoturisme Mioveni a început în anul 1966 și s-a încheiat într-un timp record de doar un an și jumătate. Pe 1 iulie 1968, încep testele la cele 217 stații de lucru din uzină, iar pe 3 august 1968 se testează primul motopropulsor. Sub piesele medalistice de mai sus sunt postate două logouri ale Întreprinderii de autoturisme Dacia din Pitești.

1100

1300

1300 pick up

solenza

logan

duster

sandero

Deasupra am postat fotografii cu câteva dintre modelele de automobile care au ieşit, de-a lungul timpului, pe poarta întreprinderii argeşene.

Deasupra sunt postate câteva mărci-emblemă montate pe masca radiatoare autoturismelor Dacia, de a lungul vremii.

Pentru merite deosebite în activitatea de service - Dacia

Rețeaua de service IATSA 1968 - 1978

Centrala industrială de autoturisme Pitești

În timpul regimului comunist s-a instituit un amplu sistem de insigne și medalii prin care se încerca mobilizarea tuturor categoriilor de oameni ai muncii, pentru obținerea de rezultate și mai bune în activitatea fiecăruia. Aici se încadrează și insigna Pentru merite deosebite în activitatea de service Dacia. Baterea și conferirea acestui gen de insigne era una din căile și mijloace la îndemână pentru convingerea-impunerea-schimbarea conștiinței cetățenilor. Se vorbea despre “formarea omului nou, constructor și apărător devotat al cuceririlor revoluționare ale poporului. Se cerea astfel o eficiență sporită în toate domeniile de activitate dar și economii de orice fel, la sânge”. Aceste distincții acopereau toate domeniile de activitate, erau confecționate din metal mort, fiind strident colorate și majoritatea încărcate cu simboluri comuniste.

Insigna - S C Termoficare 2000 SA Pitești

40 ani - CET Găvana 2004

Centrala electrică de termoficare (CET) din municipiul Pitești s-a inaugurat în anul 1964 în Cartierul Găvana, pe Strada Depozitelor. Mai bine de o jumătate de secol ea a sigurat agentul termic pentru o parte a locuitorilor orașului Pitești. Decurând autoritatile locale au decis sa închidă CET-ul orașului deoarece era energofag (mare consumator de cărbune) și nu mai făcea față cerințelor actuale. Firma care a castigat licitatia pentru dezafectarea CET Nord (Gavana) s-a apucat de treaba deja. SC Termo Calor Confort SA Pitești se bazeaza acum pe centrale termice de cartier sau de cvartal, mai eficiente si mult mai economice.

Municipiul Pitești este reședința și cel mai mare oraș al judeţului Argeş, România, având o populaţie de aproximativ 172000 de locuitori. Orașul are renumele de orașul lalelelor, aici fiind găzduită anual o importantă manifestare cultural artistică sub genericul – Simfonia lalelelor. Piteștiul a fost reședința temporară a voievozilor Basarab Țepeluș cel Tânăr, Mihnea cel Rău și Vlad cel Tânăr. Orașul s-a dezvoltat în mod gradat, de la sat și târg ajungând la titlul de oraș, dobândit la începutul secolului al XIV-lea. Prima atestare documentară datează din data de 20 mai 1388 când domnitorul Mircea cel Bătrân întărește Mănăstirea Cozia, „o moară în hotarul Piteștilor". Deasupra am postat stemele de la 1715, interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Piteşti, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din oraș, din vremuri diferite.

Parcul Trivale

Grota din Trivale

Biserica catedrală Sfântu Gheorghe

Gara

Biserica Sfântu Nicolae

Foișorul de Foc

Biserica Sfânta Vineri

Liceul I.C.Brătianu

Hala de carne

Camera de Comerț

Argeș este un judeţ situat în regiunea Muntenia din România. Are o suprafaţă de 6862 Kilometri pătrați numără aproximativ 650000 de locuitori și are reședința în municipiul Pitești. Ca subdiviziuni administrative județul este compus din 3 municipii - Pitești, Câmpulung și Curtea de Argeș, 4 oraşe - Costești, Mioveni, Topoloveni, Ștefănești și 95 de comune. Deasupra am postat harta şi stemele interbelică, comunista şi actuală ale judeţului Argeş, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură argeșene, din vremuri diferite.