Epaminonda's Blog.....: SCHNEEGATTERN

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea austriacă SCHNEEGATTERN,

municipalitatea LENGAU, bundes landul AUSTRIA SUPERIOARĂ,

din vremuri diferite, câteva trimiteri poștale ilustrate și o insignă locală.

Biserica Sfânta Maria

Arhitectură locală

Vederi generale

Trimiteri poștale

Insignă locală

xxx

"FANTEZIE ELECTORALĂ"

O CARICATURĂ

DE MARGARETA CHITCATII

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_____________xxx_____________

CÂTEVA PLACHETE

ȘI MEDALII ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Placheta - Mihai Eminescu și Veronica Micle

Mihai Eminescu, nume real Mihail Eminescu, a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. El s-a născut la data de 15 ianuarie 1850 în localitatea Ipotești din județul Botoșani și a decedat la data de 15 iunie 1889 în București.Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În ziua de 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române. Ca fin observator și analist politic și social, prin tot ce a scris Eminescu este contemporanul vremurilor actuale. Dedesubt am aplicat câteva luări de poziție ale gazetarului de excepție care a fost el:

Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.
Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute nației în ajunul alegerilor și trec, totuși, drept reprezentanți ai voinței legale și sincere a țării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei.
Părerea mea individuală e că politica ce se face azi în România, și dintr-o parte și din alta, e o politică necoaptă.
Vom avea de-acum înainte dominația banului internațional, impusă de străini. Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână în mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință clădirea măreață a civilizației creștine. Statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege.
Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu fatalismul raselor nefericite, duce greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă.
Temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care, punând mâna pe o bucată de piatră îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statui, din in pânzătură fină, din fier maşini, din lână postavuri.
Condiţia civilizaţiei statului este civilizaţia economică. A introduce formele unei civilizaţii străine fără ca să existe corelativul ei economic este curată muncă zadarnică.
De când e lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus, iar economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică este mama celei politice.
Lucrul la care aspiră toţi este de a se folosi numai de avantajele civilizaţiei străine, nu însă de a introduce în ţară condiţiile de cultură sub care asemenea rezultate să se producă de la sine.
Cine zice progres nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată. A îmbătrâni în mod artificial pe un copil, a răsădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata în două ceasuri, nu e progres, ci devastare… Adevăratul progres nu se poate opera decât conservând pe de o parte, adăugând pe de alta; o vie legătură între prezent şi viitor, nu însă o serie de sărituri fără orânduială.
Arta de a guverna e în România sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.
A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiei ruseşti. Numele "Basarab" şi "Basarabeni" există cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă.
Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia.
Limba română la sine acasă e o împărăţie bogată, căreia multe popoare i-au plătit banii în aur. A o dezbrăca de averile pe care ea le-a adunat în mai bine de 1000 de ani, înseamnă a o face din împărăteasă cerşetoare...
Când vedem dar pe "patrioţi" cumulând câte 5-6 însărcinări publice asupra lor, putem fi de mai înainte siguri că nu-şi îndeplinesc nici una cum se cade.
Şcoala va fi şcoală când omul va fi om şi statul va fi stat.
Limba este însăşi floarea sufletului etnic al românimii.
Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de ţară.
Măsura patriotismului va fi dată de faptele pe care vom avea ocazia de a împlini în viitor, iar nu de profesarea nimic costisitoare a unor idei, pe care individul şi le alege după plac.
Omul are atâta libertate şi egalitate pe câtă avere are, iar cel sărac este întotdeauna sclav.
Fără îndoială există talente individuale, dar ele trebuie să intre cu rădăcinile în pământul şi modul de-a fi al poporului lor, pentru a produce ceva permanent.
Echilibrul în stat e ca sănătatea în corp.
Ceea ce istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vreodată e laşitatea.
Secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierahiei meritului.

Hoinărind în lumea citatelor de pe net l-am descoperit și pe Mihai Eminescu. În continuare prezint câteva cugetări eminesciene:

Orice "este" are o raţiune de a fi.
Rău şi ură dacă nu sunt, nu este istorie.
Contemporanii sunt cei mai răi istorici.
Fără muncă nu există bunăstare, fără adevăr nu există cultură.
Dacă nu pricepem ceva, să zicem mai bine că nu pricepem decât să-i dăm o explicaţie falsă.
Cel mai mare păcat al omului este frica, spaima de a privi în faţă şi a recunoaşte adevărul.
Fiece popor şi fiece epocă stă pe umerii vremurilor trecute.
Lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi.
Dreptul este echilibrul voinţelor umane.
Nici un om nu se întăreşte citind un tratat de gimnastică, ci făcând exerciţii; nici un om nu învaţă a judeca citind judecăţile gata scrise de alţii, ci judecând singur şi dându-şi seama de natura lucrurilor.
Orice cugetare generoasă, orice descoperire mare purcede de la inimă şi apelează la inimă.
E în zadar să vorbeşti celui care nu vrea să te asculte.
Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar.
Om de spirit e acela care-n fundul inimii lui râde de toţi şi de toate. Om de geniu e acela care râde de el însuşi. De aceea un geniu nu poate fi rău, pe când un om de spirit e totdeauna rău.
Fără eu nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântec. Ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea.
Munca unui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui, nicicând.
Poezia - trandafirul ce creşte în potir de aur, sufletul frumos.
Nu explicaţiile ce se dau faptelor, ci faptele însele sunt adevărul.
Dragostea este un vis şi o părere, o haină strălucită aşezată peste durere.
Citeşte! Numai citind mereu, creierul tău va deveni un laborator nesfârşit de idei şi imagini.
nteligenţa este putinţa de a vedea şi reproduce obiectiv cele ce există şi se întamplă.
Educaţiunea e cultura caracterului, cultura e educaţiunea minţii.
Între caracter şi inteligenţă n-ar trebui să existe alegere.
Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuţi.
Inima foarte caldă şi minte foarte rece se cer de la un patriot.
Nu cumva îndărătul vieţii e un regizor a cărui existenţă n-o putem explica?
A aştepta să culegi altceva dintr-un pământ decât ceea ce a fost semănat în el, ar fi copilărie.
Geniul n-are moarte, dar nici noroc.
Atingerea absolutului e fericirea supremă, iubirea împlinită e doar o treaptă spre fericire.
Lumea-i visul sufletului nostru.
Lumina nu se aprinde decât pentru cei ce văd, nu pentru orbi.
În adâncurile sufletului coborându-ne, am putea trăi aievea în trecut şi am putea locui lumea stelelor şi a soarelui.
Stejarul nu creşte pretutindenea; buruienile, în tot locul.
Eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci de la aşa oglindă nici nu mă pot aştepta la alt reflex.
Timpul e moarte, spaţiul e luptă şi mişcarea e suferinţă.
Antitezele sunt viaţa.
Egalitatea nu există decât în matematică.
Nu există nimica în lume ce n-ar trebui să fie cum e!

Veronica Micle, nume de fată Câmpeanu, (născută la data de 22 aprilie 1850 în Năsăud şi decedată la data de 3 august 1889 la Văratec) a fost o poetă română. A publicat poezii, nuvele şi traduceri în revistele vremii şi un volum de poezii. E cunoscută publicului larg în special datorită iubirii care a legat-o de poetul național Mihai Eminescu.Tatăl ei, Ilie Câmpeanu, a murit înainte de naşterea fiicei sale, iar mama, Ana, s-a mutat în 1850, împreună cu cei doi copii, la Târgu Neamţ, iar în 1852 se stabileşte în Iaşi. După cursurile primare Veronica se înscrie la Şcoala Centrală de fete pe care o absolvă în 1863 cu calificativul „eminent”. La examenul de absolvire din comisie făceau parte, printre alţii, Titu Maiorescu şi Ştefan Micle, viitorul ei soţ, atunci în vârstă de 43 de ani. La 7 august 1864 se căsătoreşte cu Ştefan Micle care pe atunci era profesor universitar, iar mai târziu a rector al Universităţii din Iaşi. În anul 1866 se naşte primul copil al soţilor Micle, Valeria, pe care mama ei o alinta „Greiere”, iar în 1868 se naşte Virginia Livia, alintată „Fluture”. În 1869 contribuie la înfiinţarea şi bunul mers al unei şcoli profesionale de fete, se implică în îndrumarea unor şcoli de fete din Iaşi şi începe să fie activă în viaţa literară. În primăvara anului 1872 face o călătorie la Viena pentru un tratament medical, ocazie cu care îi este prezentat Mihai Eminescu. La 1 septembrie 1874 Eminescu e numit director al bibliotecii Centrale din Iaşi. Va locui aici până în octombrie 1877, timp în care are cu Veronica o relaţie tumultoasă. În 1875 Ştefan Micle e îndepărtat de la conducerea Universității şi numit director al Şcolii de Arte şi Meserii, în localul căreia s-a mutat împreună cu familia. În timpul Războiului de independenţă a fost soră de caritate, a făcut parte din „Comitetul central pentru ajutorul oastaşilor români răniţi” şi i-a ajutat cu bani pe invalizi să se întoarcă pe la casele lor. La 4 august 1879 moare soţul ei, Ştefan Micle. Rămasă văduvă Veronica reia legătura cu Eminescu. Cei doi încearcă, fără să reuşească, să-şi întemeieze o familie. În 1886 Veronica locuieşte la Bucureşti, la fiica sa, Valeria, studentă la Conservatorul din Bucureşti. Cealaltă fiică îmbrăţișează cariera tatălui său şi devine profesoară de fizică. Veronica donează casa din Târgu Neamţ, moştenită de la mama ei, Mănăstirii Văratec. La 3 august 1889 se sinucide cu arsenic la Mănăstirea Văratec.

Mircea cel Bătrân

"Io Mircea mare voievod și domn"

Mircea cel Bătrân a fost domnitorul Țării Românești între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418. El s-a născut în anul 1355 la Curtea de Argeș și a decedat la data de 31 ianuarie 1418 tot la Curtea de Argeș. A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare. Mircea ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată, sub autoritatea domniei care era stabilită la Argeș. Din anul 1408 îl va asocia la domnie pe fiul cel mare, Mihail, acesta avându-şi curţile la Târgoviște. Economia ţării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite şi taxe, prin emiterea de monedă în cantităţi suficiente şi cu valori potrivite, precum şi prin stimularea schimburilor comerciale cu ţările vecine cu care încheie tratate şi privilegii în acest sens. Se înfiinţează noi surse de venit în urma deschiderii minelor de aramă, în timp ce producţiile de cereale, animale şi sare cresc. Administraţia este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit în principal din dregătorii curţii. De asemenea, se înmulţeşte numărul funcţionarilor însărcinaţi cu adunarea impozitelor şi judecarea pricinilor şi le sunt stabilite clar jurisdicţia precum şi datele pentru strângerea dărilor. Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din ţărani, şi oastea cea mică sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul de oaste asupra satelor scutite şi se pare că reactivează această obligaţie pentru ohabele create de domnii anteriori. În paralel, înzestrează armata cu arme şi întăreşte sau înfiinţează cetăţi în punctele strategice ale ţării. În vederea păstrării independenţei Ţării Româneşti, Mircea a încheiat alianţe cu regele Sigismund al Ungariei, interesat la rândul său în stăvilirea extinderii Imperiului Otoman. Mircea a devenit vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraș şi Amlaș şi Banatul de Severin; în plus i-a mai acordat Castelul Bran şi domeniul Bologa cu 18 sate. Domnitorul muntean a stabilit o alianţă cu voievodul Petru Mușatin al Moldovei încă din 1389 prin intermediul căruia reușește în anul 1389 să încheie cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianţă îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două ţări. În anul 1400 Mircea îl îndepărtează de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul şi îl impune ca domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman I. Până la moartea voievodului muntean, relaţiile dintre cele două ţări vor rămâne cordiale. În perspectiva căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea preia iniţiativa şi o alipeşte Ţării Româneşti în 1388. Datorită implicării sale în politica de independenţă a ţărilor sud-dunărene, Mircea a intrat în atenţia sultanului Baiazid. Urmează Bătălia de la Rovine unde Mircea obține o victorie realtivă, fiind nevoit să se retragă în Transilvania, în locul său fiind instalat vasalul oroman Vlad I. În anul 1397 Mircea îl alungă pe Vlad I cu ajutor unguresc. Cum turcii sunt învinși de tătari, imperiul otoman intră în degringoladă, oferindu-i lui Mircea șansa de a se implica în luptele politice pentru tronul turcesc. Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfârşitul domniei (1415 sau 1417) un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoştea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3000 de piese de aur. Totodată, domnul român a fost obligat să trimită la Constantinopol un fiu drept garanţie. Mircea cel Bătrân a încetat din viaţă la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia.

Mănăstirea Cozia este un complex monahal medieval – monument istoric, situat în orașul Călimănești, pe malul râului Olt. Este o ctitorie a domnului Mircea cel Bătrân Mircea, extinsă și renovată de-a lungul istoriei sale multiseculare. Mănăstirea Cozia a constituit de-a lungul timpului un puternic focar de cultură românească. Prin hrisoavele domnești din 28 martie 1415, 18 martie 1419, 16 iunie 1436 și 17 aprilie 1448 se atestează că aici funcționa o școală mănăstirească încă din anul 1415. Primul dascăl a fost părintele Sofronie, starețul mănăstirii. Logofătul Filos, logofăt al marelui voievod Mircea cel Bătrân a compus versuri și imnuri religioase, el fiind considerat primul poet român. Mănăstirea a fost construită, conform legendei, în apropierea altei mănăstiri construită de Negru Vodă. Biserica mare a mănăstirii, cu hramul „Sfânta Treime”, a fost ridicată între anii 1387-1391, ctitor fiind voievodul Mircea cel Bătrân. A fost sfințită la 18 mai 1388, așa cum reiese din hrisovul lui Mircea cel Bătrân, în care se spunea: „...a binevoit domnia mea să ridic din temelie o mănăstire la locul numit Călimănești, pe Olt, care a fost înainte satul boierului domniei mele Nan Udobă.” Hrisovul este totodată și actul de atestare a localității Călimănești din județul Vâlcea. Pictura interioară a fost realizată între anii 1390 – 1391. Mircea cel Bătrân s-a preocupat permanent de înzestrarea și înfrumusețarea mănăstirii, prin întărirea drepturilor de proprietate asupra mai multor sate și moșii. De-a lungul timpului mănăstirea a fost reparată și renovată de multe ori de domnitori ca Neagoe Basarab, Radu Paisie și Constantin Brâncoveanu. Ultima renovare și consolidare s-a făcut între 1 iulie 1958 – 1 ianuarie 1959 de către guvernul României, la intervenția patriarhului de atunci, Justinian Marina. Mănăstirea a cunoscut și momente neplăcute. Astfel, între anii 1879 – 1893 a fost transformată în pușcărie, ulterior spital și chiar grajd de cai. Ansamblul arhitectonic al mănăstirii se remarcă prin conceptul unitar. El este constituit din trei lăcașe de cult, construite în etape diferite și având ctitori diferiți:

Biserica principală a mănăstirii („Biserica mare”), aflată în centrul incintei mănăstirii are hramul Sfânta Treime, fiind o ctitorie a marelui voievod al Țării Românești Mircea cel Bătrân (1388).
Paraclisul din zid, cu hramul Adormirea Maicii Domnului Adormirea, situat în colțul de sud-est al mănăstirii, datând din anul 1583.
„Paraclisul brâncovenesc”, cu hramul Duminica Tuturor Sfinților, situat în colțul de nord-est al mănăstirii. Este construit din cărămidă, având ca anexe două case boltite și un foișor. Datează din anii 1710-1711.

Tot de Mănăstirea Cozia aparținea și bolnița mănăstirii, aflată de partea cealaltă a drumului ce străbate Valea Oltului. Aceasta are hramul Sfinții Apostoli și a fost zidită între anii 1542-1543 de Radu Paisie (numit și Petru de la Argeș), domn al Țării Românești între 1535-1545. „Biserica mare” a mănăstirii, cu hramul „Sfânta Treime”, a fost construită de meșteri aduși din Moravia, după modelul bisericii sârbești din Crușevaț, din piatră albă, între 1387-1391. Este armonios proporționată, având o ornamentație bogată. Concepută după planul trilobat, ea surprinde prin precizia și perfecțiunea realizării artistice. Partea superioară a chenarelor de la ferestre, rozetele de deasupra lor și pictura din pronaos datează din timpul lui Mircea cel Bătrân. Pictura a fost renovată în 1517, în vremea lui Neagoe Basarab. Catapeteasma originală din lemn, a ars și a fost refăcută în 1794 din cărămidă, fiind zugrăvită în anul 1907. Crucea de pe turlă este din timpul lui Mircea, iar policandrele din naos și pronaos au fost dăruite mânăstirii de voievodul Constantin Brâncoveanu.

Expedițiile Cutezătorii

Din partea Revistei Cutezătorii pentru merite

deosebite în expedițiile Cutezătorii

Cu rucsacul în spate pe cărări de munte. La cort sau în cabană, în caz de vreme nefavorabilă. Trezirea la 7:00 dimineaţa şi culcarea la 22:30. Aşa se desfăşurau în urmă cu mulţi ani Expediţiile Cutezătorii, similare cu taberele la munte din zilele noastre. Diferenţa constă în faptul că Expediţiile Cutezătorii se desfăşurau sub girul Organizaţiei Naţionale a Pionierilor, iar pe lângă drumeţiile pe munte, în căutare de comori etnografice sau de altă natură, pe lângă tehnicile de campare şi de supravieţuire care se învăţau, în regulamentul expediţiilor erau stipulate şi adunările pioniereşti, unde se recitau şi se cântau diverse versuri despre tovarăşul Nicolae Ceauşescu, despre patrie şi partid. În afară de experienţă, pionierii aveau un Jurnal de bord, care cuprindea poveşti şi imagini din expediţie şi cu care participau la competiţia "Expediţiile Cutezătorii". Ei puteau câştiga Marele trofeu "Busola de Aur", dar şi trofee mai mici, precum "Chemarea Munţilor", "Cutezătorii", "Mioriţa", "Sfinxul Carpaţilor", "Genţianele", "Egreta de fildeş" ş.a, în urma unei competiţii organizate la nivel naţional. Dacă vremea nu era favorabilă, atunci cei care participau la expediţie dormeau în cabane sau în refugii. Fiecare echipaj avea un profesor comandant, dar şi un căpitan, respectiv un secund din rândul pionierilor. Toţi copiii aveau funcţii bine definite încă de la plecare, fotocineast, fotoreporter, bucătar, geograf, ecolog, botanist etc. Expediţiile aveau câte un scop foarte clar definit dar şi un regulament. Iată câteva extrase din regulament;. "Toţi membrii echipajului trebuie să obţină confirmarea perfectei lor stări de sănătate prin aviz medical scris. Fiecare echipaj va fi dotat cu truse medicale şi va fi temeinic instruit de un medic în ceea ce priveşte: alimentaţia, dozarea efortului fizic, evitarea accidentelor, prevenirea şi tratarea muşcăturilor de viperă". "Dovedindu-se grijă deosebită pentru marile valori ale tezaurului nostru artistic, istoric şi documentar, eventualele descoperiri arheologice sau obiecte etnografice de valoare deosebită vor fi numai fotografiate, descrise pe fişe speciale şi semnalate organelor de specialitate ale Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste". (sursa - Jurnalul.ro)

Cutezătorii a fost o revistă săptămânală pentru copii și adolescenți, apărută începând cu luna septembrie a anului 1967, în perioada comunistă. Ultimul număr a apărut în data de 21 decembrie 1989, cu o zi înainte de căderea regimului Ceauşescu. Revista a fost editată de către Consiliul Naţional al Organizaţiei Pionierilor din România. Revista Cutezătorii a fost relansată pe piață la sfârșitul anului 2006 la Ploiești și are ca obiectiv crearea unui produs cultural în peisajul publicațiilor pentru copiii din România. A surprins publicul prin denumirea sa care face trimitere directă spre nume de referință din istoria publicațiilor de gen, fapt care a atras rapid atenția părinților. Deasupra am postat coperta numărului 40 al revistei Cutezătorii din regimul comunist.

Placheta Federația Română de Ciclism

Turul României - 1967

Federatia Româna de Ciclism a fost fondata la 26 Aprilie 1931 si s-a reorganizat în conformitate cu Legea Educatiei Fizice si Sportului nr. 69/2000 la data de 16 Noiembrie 2001. Federatia Româna de Ciclism în actuala forma juridica este continuatoarea de drept a Federatiei Române de Ciclism care a functionat în subordinea Ministerului Tineretului si Sportului pâna la data de 16 Noiembrie 2001. Federatia Româna de Ciclism este structura sportiva de interes national, constituita prin asocierea tuturor cluburilor cu sectii de ciclism si asociatiile judetene de ciclism si a Municipiului Bucuresti, afiliate sau recunoscute de aceasta. Federatia Româna de Ciclism este singura autorizata sa organizeze si sa controleze activitatea de ciclism din România. Federatia Româna de Ciclism organizeaza sau tuteleaza competitiile oficiale de ciclism cu caracter national si cele internationale care au loc pe teritoriul României. Federatia Româna de Ciclism are sediul în Bucuresti, str. Academiei, nr. 2, sector 3. Federatia Româna de Ciclism este afiliata la Uniunea Ciclista Internationala (UCI) si la Uniunea Europeana de Ciclism (UEC) si respecta, în activitatea ei, statutele si reglementarile celor doua organisme internationale.Federatia Româna de Ciclism este membra a Comitetului Olimpic Român. Federatia Româna de Ciclism are ca scop principal organizarea si controlul practicarii ciclismului în România, extinderea ciclismului pe întreg teritoriul României, precum si aplicarea unui sistem organizat de selectie, pregatire si participare la competitii, în vederea dezvoltarii activitatii de performanta si obtinerea unor rezultate de prestigiu, pe plan national si international. Obiectivele Federatiei Române de Ciclism sunt:

asigura reprezentarea României în competitiile sportive si în organismele internationale la care este afiliata, stabileste si intretine relatii de colaborare si schimburi sportive cu federatii similare din alte tari si cu alte organisme internationale;
împreuna cu structurile sportive afiliate conlucreaza cu organele administratiei publice centrale si locale în vederea asigurarii mijloacelor si conditiilor necesare pentru pregatirea sportivilor de performanta;
organizeaza sistemul competitional intern;
militeaza pentru promovarea, de catre sportivi, antrenori, arbitrii si alti tehnicieni din domeniu a spiritului de “fairplay”, cinste, corectitudine, munca, întrajutorare în pregatire si competitii
actioneaza impotriva practicii de folosire a substantelor si metodelor interzise în sport, în conformitate cu reglementarile interne si internationale;
actioneaza pentru formarea si perfectionarea continua a specialistilor din domeniu, în corelatie cu nevoile 2 activitatii de ciclism;
se preocupa de atragerea si implicarea cercetarii stiintifice si medicinei sportive în obiectivizarea si dirijarea procesului de selectie si pregatire a sportivilor;
se preocupa de dezvoltarea bazei materiale de interes national destinate ciclismului;
prijina moral si material membrii federatiei sau fosti sportivi si tehnicieni aflati în situatii de necesitati deosebite;
se poate asocia cu alte persoane juridice sau fizice pentru constituirea de societati sau pentru participarea cu parti sociale la societatile comerciale.

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Turul Ciclist al României sau Mica Buclă este cea mai importantă competiție ciclistă desfășurată pe teritoriul României. Aceasta este organizată de Federația Română de Ciclism. Prima ediție a turului a avut loc în 1934, a avut 1026 de kilometri și 7 etape și a fost câștigată de Marin Nicolov și echipa Bulgariei. Competiția promovează valori precum spiritul de echipă, dinamismul, forța, solidaritatea, efortul pentru depășirea propriilor limite și excelența. De asemenea, ciclismul este considerat un sport ecologic, astfel, protejarea mediului înconjurător este altă valoare susținută de toți cei implicați în competiție. Echipa Turului Ciclist al României se orientează spre inovație continuă, dezvoltare turistică și atenție dedicată pentru cerințele participanților și față de calitatea și siguranța circuitului. Turul ciclist al României din anul 1967 a măsurat 1670 kilometri împărțiți în 12 etape, parcurs cu medalia orară de 39,6 kilometri pe oră. El a fost câștigat de ciclistul român Emil Rusu. La start s-au înscris 64 de cicliști din: Austria, RD Germană, Cehoslovacia, Suedia, Danemarca și Olanda și au sosit doar 48 restul abandonând din diverse motive.

Învățământul primar - distincțiune la studiu 1901 - 1902

Produsul medalistic de mai sus s-a realizat în anul 1902 și este o Distincție de studiu conferită elevilor sârguincioși din învățământul primar. Așa era obiceiul în vechime ca elevilor premianți să li se ofere o medalie ce să le atârne la gât. Astfel se încuraja dragostea de carte în vremurile acelea. Medalia are toartă, este confecționată din bronz și este rotundă cu diametrul de 30 milimetri, fiind opera renumiților gravori români Carniol și Radivon. Pe avers este reprezentată stema mijlocie a Regatului România, sub care este un ornament și o panglică desfășurată, având înscrisă deviza regală: “NIHIL SINE DEO” (Nimic fără Dumnezeu), înconjurată de inscripția circulară plasată periferic între două cercuri liniare continue: “ÎNVEȚĂMÂNTUL PRIMAR”.

Pe revers este reprezentată o cunună din două ramuri de laur, legate jos cu o fundă, ce încadrează o inscripție pe patru rânduri (primul arcuit, celelalte orizontale): “DISTINCȚIUNE / LA / STUDIU / 1901 / 1902.”

Insigna - Federația română de popice - Categoria III

Federaţia Română de Popice-Bowling este o structură sportivă de interes naţional, constituită prin asocierea cluburilor sportive româneşti care practică sportul popice-bowling. Sus am postat logo-ul Federaţiei române de popice-bowling.

Popice este un sport în care jucătorii încearcă să doboare nouă obiecte de lemn, așezate în forma de romb, cu unul dintre vârfuri către zona de aruncare. Denumirea jocului provine de la numele obiectelor in care se aruncă (sg. popic, pl. popice). Jocul constă în aruncarea unei bile pe o pistă pe care aceasta se rostogolește cu scopul de a dărâma cât mai multe dintre popice. Bila este fabricată din poliuretan, plastic și diferite rășini (mai demult din lemn).
Bowlingul este un sport în care jucătorii încearcă să obțină puncte rostogolind o bilă pe o suprafață plană (de obicei de lemn sau sintetică), fie într-un număr de popice, fie în alte bile-țintă. Există mai multe varietăți de bowling, cel mai popular fiind cel cu 10 popice. Dovezi ale unor jocuri asemănătoare datează încă din anul 300 d.Hr. în Germania, Finlanda și Yemen. Primele reguli standardizate au fost elaborate la data de 9 septembrie 1985 în New York. Se cunosc mai multe variante de bowling:

tenpin - Se joacă cu cele mai mari și mai grele popice, în număr de 10, cu bile mari și grele, cu găuri pentru degete. Este cel mai popular tip de bowling, se joacă în toată lumea. În România sportul e denumit "bowling".
ninepin - Popicele, în număr de 9, sunt agățate cu sfori de vârf și se folosesc bile fără găuri pentru degete; este foarte popular în Europa. In România sportul e denumit "popice".
candlepin - Cele mai înalte și subțiri popice, în număr de 10.
duckpin - Popicele sunt scurte, în număr de 10.
fivepin - Popice medii ca înălțime, in număr de 5, se joacă în special în Canada

______________ooOoo______________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII