Epaminonda's Blog.....: CARTOFILIE – JUDEȚUL COVASNA: AITA MARE, ARCUȘ, BĂILE COVASNA – MONUMENTUL EROILOR, BARAOLT – BISERICA REFORMATĂ, BĂȚANII MARI

1. Aita Mare, mai demult Aitonul Mare, în limba maghiară - Nagyajta, în traducere "Poarta Mare", în limba germană – Aitau, este comună din județul Covasna care mai include și satul Aita Medie.

Comuna aflată la 15 kilometri depărtare de orașul Baraolt și 37 kilometri de municipiul Sfântul Gheorghe este atestată documentar pentru prima dată în anul 1332. La recensământul din anul 2011 comuna număra 1175 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care; români – 8,8%, maghiari – 90,14% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Aita Mare, astăzi, se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 9,56%, romano catolici – 7,87%, reformați – 51,42%, unitarieni – 27,34% și restul – nedeclarată sau altă religie. Principalele atracții turistice ale comunei sunt: biserica fortificată unitariană, construită în secolul al XIV-lea și clădirea Primăriei din Strada Principală, nr. 206.

2. Arcuș, în limba maghiară – Árkos, este o comună din județul Covasna, formată numai din satul de reședință cu același nume.

Comuna s-a înființat prin separare din anul 2004, din comuna Valea Crișului, din care facea parte, de la începutul comunismului. Localitatea este situată în partea centrală a județului, în Depresiunea Sfântu Gheorghe, pe râul Arcuș. Prima atestare documentară a localității parvine din anul 1332 sub numele Arkus.

La recensământul din anul 2011 comuna număra 1519 locuitori, în creștere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 3,15%, maghiari – 95,45% și restul necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Arcuș, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 3,55%, romano catolici – 28,3%, reformați – 29,75%, adventiști de ziua a șaptea – 1,77%, unitarieini – 34,03% și restul – nedeclarată sau altă religie. Principalele atracții turistice ale comuneLe sunt: Castelul Szentkereszty - castel neobaroc din secolul al XIX-lea, amplasat în mijlocul unui parc dendrologic. Folosit în prezent ca tabără de sculptură și Biserica unitariană fortificată

3. În Adunarea Generală a populaţiei româneşti din Covasna din data de 14 februarie 1937 s-a decis să se ridice un monument pentru comemorarea Eroilor Neamului.

În acest sens, s-a ales un comitet de iniţiativă, format din Pr. Eremia Ticuşan - preşedinte, N. Jurebiţă - vicepreşedinte, înv. N. Dobros - casier, Niţă Buzea, Alexe Teculescu, N.I. Furtună, Gheorghe Furtună, Oprea Neguţ, I. Ciangă, N. Poteică, I. Ghe. Papuc, I.I. Olteanu, subl. Gheorghe Manole, Grigore Pînzaru pentru pornirea lucrărilor de proiectare şi construcţie. În ziua de 4 mai 1938, s-a început montarea monumentului executat de sculptorul statuar I. Iordănescu din Bucureşti. Astfel, în ziua de 2 iunie 1938 (Ziua Eroilor) s-au exhumat din cimitirul Parohiei Ortodoxe osemintele a 8 eroi români morţi în războiul de întregire (8 români şi un german, Emil Henize), înhumaţi în mod provizoriu în acest cimitir, şi în cadrul unei înălţătoare festivităţi au fost aduse şi aşezate în osuarul de la baza monumentului pentru odihna celor ce s-au jertfit pentru strămoşescul ideal realizat prin jertfa lor de sânge. În noaptea de 13-14 septembrie 1940, acest monument a fost răsturnat de pe soclu de persoane fără inimă şi rău intenţionate, cu un şovinism exagerat. După câteva zile, a fost demontat tot monumentul (ne aflăm în perioada dictaturii hortyste, când localitatea a fost ocupată de trupele ungare, în ziua de 13 septembrie 1940).

Ridicarea monumentului de astăzi (Eliberatorul) s-a făcut în anul 1973 şi s-a inaugurat la data de 9 mai 1973, el schimbând aspectul estetic arhitectonic al cartierului Voineşti. Această statuie din bronz este opera sculptorului Teodor Ionescu, din Bucureşti, cu o înălţime de 4,60 metri, şi reprezintă un ostaş cu arma la picior şi cu un buchet de flori ridicat în mâna stângă, simbolizând victoria de eliberare a Patriei noastre. Sufletul acestei acţiuni de amplasare a monumentului a fost învăţătorul pensionar Niţă Buzea. Cu aceasta ocazie, s-au plantat 23 de brazi de 8 metri, s-a făcut taluzarea drumului şi acoperirea terenului cu iarbă (1.000 mp), s-au transportat 170 de tone de piatră de construcţie, 600 de tone de balast, s-au asfaltat împrejur 4.000 mp, s-a construit în jurul statuii un zid de piatră cu grilaj de fier înalt de 1,80 metri. Mare parte din lucrări s-au efectuat prin munca patriotică (19.500 ore de muncă), la care s-au evidenţiat localnici cu mult simţ patriotic: Gheorghe Dobros, I. Kertez,prof. Octavian Dobros, prof. Dumitru Munteanu, J. Jesenovicz, Ion Lazăr, Octavian Lazăr, Nicolae Braşoveanu, Ştefan Chilat, Gheorghe Tronaru, Cornel Bârlă, Gheorghe Papuc, Gheorghe Enea, prof. Aurel Hulpoi şi un pluton de ostaşi de la Unitatea de Vânători de Munte din Sfântu-Gheorghe. Astăzi, acest monument s-a mutat în faţa noii Biserici Ortodoxe Române, cu hramul „Înălţarea Domnului”, dar soclul cu osemintele au rămas îngropate în vechiul amplasament al edificiului, ridicat iniţial. Acest loc poate fi identificat astăzi cu altarul noii Biserici.(Articol, de ing. Vasile Hulpoi, preluat de pe site-ul Asociaţiei Cultural-Creştine „Justinian Teculescu”).

4. Biserica ce face obiectul prezentării noastre aici este un însemnat monument de arhitectură al orașului covăsnean Baraolt, ea aparținând cultului religios reformat (calvin).

Clădirea este situată pe Strada Lajos Kossuth, la nr. 128. Biserica a fost construită în anul 1933 și restaurată în anul 1994.
***
Baraolt, în limba maghiară - Barót, în limba germană – Boralth, este un oraș în județul Covasna, care mai include și satele: Biborțeni, Bodoș, Căpeni, Micloșoara și Racoșul de Sus. Fost oraș minier, în prezent axat pe industria prelucrării lemnului, cu o populație majoritar maghiară, orașul Baraolt prezintă posibilități de dezvoltare în domeniul turismului rural. Orașul este străbătut de râul Baraolt. Orașul Baraolt se află situat la nord-vestul județului Covasna, la limita de vest cu județul Brașov, la 60 kilometri depărtare de municipiul reședință de jueț - Sfântu Gheorghe. Prima atestare documentară a localității Baraolt ne parvine din anul 1224. La recensământul din anul 2011 orașul număra 8762 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 2,83%, maghiari – 93,73%, romi – 1,03% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Baraolt astăzi se prezintă astfel: ortodocși – 2,47%, romano catolici – 28,5%, reformați - 46,64%, unitarieni – 16,09% și restul – nedeclarată sau altă religie. Descoperirile arheologice ne dovedesc faptul că zona a fost locuită încă din eneolitic și epoca bronzului. Pe teritoriul acestei localități s-au găsit mai multe fragmente ceramice și un buzdugan de piatră din epoca bronzului timpuriu. Pe malul stâng al pârâului Baraolt, în locul numit "Pădurea Mare", se află o stațiune locuită în mai multe perioade istorice: în epoca bronzului (culturile Wietenberg și Noua), în perioada hallstattiană, în epoca dacică și în epoca premedievală. Localitatea Baraolt s-a dezvoltat începând cu anul 1839, datorită exploatării rezervelor de cărbune existente în subsolul acestei zone și devine oraș la începutul anului 1968. Importanța economică a acestei localități o constituie activitatea de exploatare și prelucrare a lemnului, industria textilă și de confecții, industria producătoare de materiale de construcții, industria alimentară prin procesarea cărnii și a laptelui, agricultura, morăritul, panificația precum și transporturile, comerțul și serviciile. Principalele atracții turistice ale orașului sunt Biserica fortificată romano-catolică,, Castelul Kalnoky din satul Micloșoara (secolul al XVI-lea), Biserica unitariană din satul Racoșul de Sus (secolul al XVIII-lea) și Muzeul Depresiunii Baraolt.

5. Biserica reformată (calvină) din localitatea covăsneană Bățanii Mari, comuna Bățani, este un lăcaș de cult vizibil de la mare distanță, cu statut de monument istoric, ce este situată pe Strada Bisericii, la nr, 126.

Biserica a fost construită în secolul al XV-lea și a suportat cele mai importante lucrări de renovare, restaurare, modernizare în anul 1679 și mai târziu între anii 1798 – 1801.

Bățani (în maghiară Nagybacon) este o comună din județul Covasna, zona de vest – Depresiunea Baraolt, formată din satele: Aita Seacă, Bățanii Mari (reședința), Bățanii Mici, Herculian și Ozunca-Băi. La recensământul din anul 2011 populația comunei număra 4403 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 4501 locuitori) dintre care: maghiari – 83,07%, romi – 12,24%, români – 1,4% și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura confesională a populației comunei covăsnene Bățani astăzi se prezintă aproximativ astfel: reformați – 75,15%, penticostali – 11,83%, romano catolici – 4,61%, ortodocși – 2,08% și restul – necunoscută sau altă religie.

6. Biborțeni, în limba maghiară – Bibarcfalvá, este un sat de 672 locuitori, atestat documentar pentru prima dată în anul 1332, ce aparține orașului Baraolt din județul Covasna.

Localitatea este cunoscută pentru izvoarele de ape minerale aflate aici și

exploatate de compania S. C Biborțeni S. R. L. Pentru apele minerale din zăcământul Biborțeni, prima analiză fizico-chimică, atestată documentar, a fost făcută în anul 1871.

Această analiză a fost făcută la Budapesta de către chimistul Molnar Janos, în calitate de membru al Societății de Științe Naturale Maghiare, și se referea la izvorul Borhegyi. Apa minerală care se îmbuteliază în prezent la Biborțeni este caracterizată ca fiind de tip bicarbonatat calcic, sodic, magnezian, carbogazos și provine de la forajele F7, F8 si F9. Atracția turistică a localității o constituie Biserica Reformată-Calvină, fortificată, cu o frescă care prezintă legenda Sf. László, datând din secolul al XV-lea.

xxx

"BASME POLITICE"

O CARICATURĂ

DE MARGARETA CHITCATII

O EPIGRAMĂ PROPRIE

DIN INTELIGENȚA

ȘI SPIRITUALITATEA

POPOARELOR LUMII

UN DUEL EPIGRAMATIC

_____________xxx_____________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL BACĂU

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Fabrica de avioane ușoare - Bacău România 1990

Iak 52 - 1500

Prin Hotararea nr. 1165/17.04.1953 a Consiliului de Ministri al Republicii Populare Romane s-a decis infiintarea "Atelierului Central de Aviatie" in comuna Vasile Roaita, azi in Bacau, ca "Uzina de Reparatii Avioane". Societatea a avut denumirile succesive de U.R.A., I.R.Av., I.Av. si din 1991, Aerostar S.A.. Potentialul creativ si tehnic al salariatilor, transmiterea culturii specifice de firma de la o generatie la alta au dus la valorificarea traditiilor istorice ale aeronauticii romanesti si au fost baza pentru dezvoltarea continua a firmei. Începuturile aviatiei reactive in Romania se leaga strans de numele societatii, aici s-a realizat mentenanta pentru toate tipurile de avioane care au intrat in dotarea aviatiei romane. La Bacau s-a construit prototipul IAR-93, primul avion de lupta postbelic romanesc. S-au construit primele trenuri de aterizare si echipamente hidro-pneumatice de aviatie din tara. Peste 2500 aeronave sunt echipate cu trenuri de aterizare si instalatii hidro-pneumatice fabricate de Aerostar. S-au fabricat peste 1800 avioane IAK-52. In decursul timpului s-a reparat un numar de peste 3500 aeronave si 6000 motoare turboreactoare. Specialistii Aerostar au predat la zbor peste 10 avioane prototip. In prezent, Aerostar S.A. deruleaza programe majore in domeniul aviatiei militare si al sistemelor terestre si isi dezvolta pozitia de furnizor pentru aviatia civila. Compania activează în domeniul reparării și modernizării avioanelor militare, fabricării și reparării de echipamente hidraulice de aviație, avioane ușoare și echipamente militare terestre. Un alt segment important al activității îl constituie realizarea de butelii pentru GPL.În anii 1990 compania, în colaborare cu o companie din Israel a modernizat flota românească de avioane MIG-21, în prezent asigurând mentenanța acestora. Compania produce și circa 160 de piese pentru rachetele Ariane, demarând și programul de colaborare cu firma EADS din Germania, pentru componente de aviație civilă și piese pentru aeronavele Airbus.

Iak-52 este un avion ușor, proiectat de birourile OKB Iakovlev din Moscova în anul 1976 și produs în România în perioada 1977 - 1998 de Întreprinderea de Avioane Bacău. Avionul a fost conceput pentru a servi pentru antrenamentul piloților militari începători și de aceea deține o serie de caracteristici care se găsesc la avioanele de atac aerian, în special aspectul cabinei (două posturi de pilotaj independente, panoul de bord, scaunele, sistemul de deschidere al cabinei), structura monoplană integral metalic de tip semi-monococ, flapsurile interioare, poziții de comandă, panouri de acces pe părțile laterale ale fuselajului, locația antenei radio și dimensiunile avionului. Motorul acționează o elice laminată cu două brațe fabricate din lemn și fibră de sticlă, cu sens contrar acelor de ceasornic și pas variabil. Avionul are o greutate de 998 kg gol, fiind capabil de misiuni acrobatice, ușor de manevrat la decolare și aterizare.Ca majoritatea aeronavelor militare sovietice, a fost proiectat să funcționeze în medii dure, cu o întreținere minimă. Una dintre trăsăturile sale principale, neobișnuite la aeronavele occidentale, este sistemul pneumatic extins. Punerea în funcțiune a motorului, trenul de aterizare, flapsurile și frânele roților sunt acționate pneumatic. Rezervoarele sferice de stocare a aerului împreună cu compresorul sunt situate în spatele cabinei.

Centenarul făuririi României întregite 1918 - 2018

Bacăul - capitala rezistenței și victoriilor întregirii naționale 24-25.10.2018

Casa Ing. Anania - Bacău 1917 - 1919

Consiliul județean Bacău

La 1 decembrie 1918 Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 delegaţi şi sprijinită de peste 100000 de persoane adunate la eveniment din toate colţurile Ardealului şi Banatului, a adoptat o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor din Transilvania şi întreg Banatul cu România. Ziua de 1 decembrie 1918 marchează bilanţul luptei pentru întregirea statală, care vine să încununeze precedentele acţiuni ale fraţilor din Basarabia 27 martie 1918 şi Bucovina 28 noiembrie 1918. Poporul român a valorificat conjunctura internaţională creată în urma primului război mondial şi a ştiut să se afirme în contextul mişcării de eliberare a popoarelor şi al victoriei principiului naţionalităţilor în Europa.

Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională proclama: deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare, egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională, înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic, desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti, reforma agrară radicală precum și aceleaşi drepturi şi avantaje muncitorilor români ca şi muncitorilor din statele europene dezvoltate. Legea Unirii a fost ratificată prin decretul lege nr. 3631 din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I şi votată în unanimitate de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 29 decembrie 1919.

Peste Harta României Mari este reprezentat scutul central al stemei actuale a României, având în plus coroana regală, compus din:

Stema Țări Românești – acvila cu capul conturnat, având în cioc o cruce, la dreapta un soare, la stânga o lună crai nou. Prima versiune este atestată pe un document din 20 ianuarie 1368 emis de domnul Vladislav I
Stema Olteniei - În 1872 pe emblema Principatelor Unite a fost introdus separat, în afara vulturului Munteniei și bourului moldovenesc și simbolul Olteniei, pe un fond roșu, un leu încoronat ieșea dintr-o coroana antică și o stea, totul din aur. Din 1921 ea a căpătat forma de azi, în cartierul al treilea, pe fond roșu, un leu ieșind dintr-un pod (podul de la Drobeta, ambele de aur).
Stema Moldovei - în varianta de pe stema României, capului de bour îi este asociată, pe lângă luna crai-nou și roza, o stea în locul soarelui atestat pe hrisovul din 30 martie 1392 dat de domnul Roman I
Stema Transilvaniei - scut împărțit în două câmpuri: în câmpul superior era o jumătate de acvilă, cu zborul desfăcut, ieșind din linia de demarcație, iar în câmpul inferior, turnuri de cetate, ultimele amintind de numele german al Transilvaniei, Siebenburgen („Șapte cetăți”), nume atestat din anul 1296. Stema Transilvaniei este atestată din secolul al XVI-lea.
Stema Dobrogei - constă din doi delfini afrontați afrontați, pe fond de azur, dispuși cu capul în jos. Simbolul a fost introdus pe stemă în 1872, și reprezenta inițial „Ținuturile Mării”, întrucât la acea dată România nu deținea și nu revendica Dobrogea, având însă ieșire la Marea Neagră prin fâșia Cahul-Bolgrad-Ismail. După 1878, când România a schimbat acest teritoriu cu Dobrogea de Nord, însemnul heraldic se referă la aceasta din urmă.
Banatul, Crișana și Maramureșul nu au avut steme, dar pe 23 iunie 1921, a fost stabilit ca stema Olteniei să fie atribuită și Banatului, iar stema Transilvaniei să fie atribuită și Crișanei și Maramureșului.

Casa Anania este un vechi și impresionant monument de arhitectură al orașului Bacău, situat pe Strada George Bacovia la nr.49. Casa a aparținut inginerului silvic Mihail Anania, care a fost vreme îndelungată șeful Ocolului Silvic - Tarcău din județul Bacău Acest edificiu a găzduit Marele Stat Major al Armatei a II-a, în timpul Primului Război Mondial. „Casa Anania” a fost gazda generalului Ion Antonescu, care a trecut de 12 ori prin Bacău, susțin istoricii, și care a dormit câteva nopți la Marele Stat Major. De altfel, din clădirea de pe strada Bacovia s-au coordonat luptele de pe linia Mărăști – Mărășești – Oituz. Între timp, casa a fost naționalizată, în ea au locuit mai multe familii de chiriași, de-a lungul timpului. După Revoluție, aceștia și-au cumpărat apartamentele. În anul 2011 efigia in bronz a mareșalului Ion Antonescu ce era amplasată pe Casa „Anania”, a dispărut dar a fost distrusă parțial și placa de marmură, de pe unul din pereții exterior. Așa știm noi să ne respectăm istoria.

Ștefan cel Mare - Domnul Moldovei 1457 - 1504 - 2004

Asociația culturală Ștefan cel Mare și Sfânt - Bacău

Biserica din Borzești - 500 ani 1504 - 2004

Anul comemorativ Ștefan cel Mare și Sfânt

Statuia lui Ștefan cel Mare din Bacău, este amplasată în mijlocul unui sens de giratoriu în fața noii Catedrale Ortodoxe “Înălțarea Domnului” și este unul dintre cele mai cunoscute obiective turistice ale orașului. Locuitorii orașului au dorit să aducă un omagiu memoriei unuia dintre cei mai mari și longevivi domnitori ai Moldovei. Ridicarea Statuii lui Ștefan Cel Mare s-a făcut cu contribuția cetățenilor orașului. Ștefan Cel Mare a fost domnitorul Moldovei în perioada dintre anii 1457-1504 și a rămas în istorie ca un apărător al independenței Moldovei și a luptelor acerbe duse împotriva celor ce dorea să cucerească țara. Timp de 47 de ani cât a domnit (perioadă deosebit de îndelungată pentru acele timpuri) s-a remarcat prin calitățile sale de strateg și diplomat dar și ca un apărător al

creștinismului, prin numeroasele biserici și mânăstiri ctitorite în timpul domniei sale. Astfel, în memoria celebrului domnitor, locuitorii municipiului Bacău au ridicat Statuia ecvestră a domnitorului Ștefan cel Mare care a fost dezvelită la 5 octombrie 1997.

Ștefan al III - lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la data de 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iarŞtefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia - după cum am spus - fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în anul 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură - ca să zic aşa - Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în anul 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş.(Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea)

În legendara localitate – Borzești - de pe Valea Trotuşului se află una dintre cele mai vechi ctitorii din epoca ştefaniană, înălţată de către Ştefan cel Mare şi fiul său, Alexandru, în anii 1493-1494. În cei peste 500 de ani ai existenţei sale, lăcaşul a trecut prin perioade de înflorire şi de decădere. Astfel, în timpul lui Constantin Duca vodă (1694) se consemna ca fiind “pustie de câtăva vreme”, după cum consemna cronicarul. De-a lungul vremii, biserica a stat în atenţia cercetătorilor consacraţi ai istoriei neamului şi bisericii: Melchisedec Ştefănescu, C. I. Istrati, Nicolae Iorga, G. Balş ş.a. Din concluziile acestora s-a constatat că între această biserică şi cea de la Piatra Neamţ cu hramul “Sf. Ioan”, precum şi biserica “Sf. Mihail” din Roznov-Neamţ se întâlnesc similitudini, acestea aparţinând aceleiaşi epoci ştefaniene. Din punct de vedere stilistic, monumentul de la Borzeşti se înscrie în rândul bisericilor cu plan rectangular, având bolţile cu cupole dispuse “în filă” şi prinse sub un singur acoperiş. Sistemul original de boltire al celor trei cupole constă în faptul că acestea se sprijină pe arce semicilindrice, etajate pe pandantivi. Lipsită de turle, biserica are acoperiş şarpantă din material răşinos şi învelitoarea iniţială din şindrilă. Elevaţia bisericii cuprinde soclul din piatră brută pe care se înalţă pereţii cu profiluri în formă de “L” la colţuri, din pietre uriaşe. Partea superioară a pereţilor, pe care se sprijină acoperişul, este din piatră simplă.În ceea ce priveşte materialele şi tehnicile de construcţie, biserica este zidită din bolovani de piatră şi foarte puţină cărămidă. Pietrele au fost extrase din râu şi din carieră, parte din ele fiind friabile. Materialul de construcţie al pereţilor fiind mare şi grosolan lucrat, a făcut ca zidăria să nu fie foarte solidă şi să cedeze la cutremure. Soclul şi temelia bisericii sunt din piatră brută, de mari dimensiuni, comparativ cu structura pereţilor.Pereţii sunt construiţi din piatră brută, întrerupti de două “asize” de cărămizi smălţuite. În partea superioară, sub acoperiş, sunt dispuse două registre de “ocniţe” (unul mic şi altul mare). Ca volumetrie, în exterior, construcţia apare ca o prismă dreaptă, de mari dimensiuni, cu partea dinspre răsărit rotunjită, marcată de nişe verticale oarbe. Compartimentarea interioară este din pronaos, naos şi altar. Zidul dintre pronaos şi naos este străpuns de o uşă de acces. Componentele artistice ale bisericii de la Borzeşti sunt formate din ancadramente gotice din piatră la uşi şi la ferestre, cu chenare în arc frânt la uşa de la intrare, iar cele din interior din muluri gotice. Elementele gotice în arhitectura ştefaniană sunt puse în legătură cu prezenţa meşterilor constructori transilvăneni la Borzeşti, meşteri care stăpâneau tainele acestui curent artistic. Cât despre înălţimea mică a uşii de la intrare, se spune că ar fi fost egală cu dimensiunea fizică a voievodului, iar credincioşii mai înalţi trebuie să se aplece la intrarea în sfântul lăcaş.Pe parcursul vremii care s-a scurs, monumentului i s-au făcut mai multe reparaţii, între secolele XVIII-XX. În anii 1904-1905 a fost reparat acoperişul şi faţada de vest, îndepărtându-se cele 2 contraforturi. Alte reparaţii au fost în 1924, 1938-1940 şi 1951-1952. Reparaţii în interior şi la exterior au fost făcute în anul 1993, când se pregătea sărbătorirea a 500 de ani de atestare documentară, manifestare care a avut loc în anul 1994.În urma aplicării criteriilor de clasare, monumentul a primit de trei ori excepţional (la vechime, valoare de arhitectură, valoare memorial-simbolică) şi un calificativ de foarte bine (pentru frecvenţă, raritate şi unicitate). Ca urmare a acestei evaluări, biserica de la Borzeşti face parte din grupa valorică “A”, fiind de importanţă naţională şi universală.

Insigna sportivă - Minerul Comănești

Minerul Comăneşti a fost un club de fotbal din oraşul Comăneşti, judeţul Bacău, România, fondată în anul 1947, care a jucat în Liga a III-a şi Liga a IV-a din fotbalul românesc. Minerul Comăneşti a evoluat treizeci şi două de sezoane în Liga a III-a. În timp echipa a purtat următoarele denumiri: Creditul Carbonifer Comănești (1947 - 1948), Minerul Comănești (1949, 1953-1955, 1958-1965, și 1968-1992), Partizanul Comănești (1950), Flacăra Comănești (1953 - 1955), Energia Flacăra Comănești (1956 - 1957), Viitorul Comănești (1965 – 1967), Trotușul Comănești (1967) și Minerul ’92 Comănești. La prima participare în Campionatul Districtual Moldova de Munte, ediţia 1947–48, a ocupat locul 2 dar a fost primită la barajul de promovare în Divizia C prin hotarârea FRFA. A câştigat finala Sectorului de Est şi astfel a reuşit promovarea. În 1948–49 a jucat în Divizia C şi a ocupat locul 6 în tur. Din primăvara anului 1949 Divizia C a fost desfiinţată şi astfel a trebuit să joace în campionatul districtual pe care l-a şi câştigat. Dar la baraj a fost eliminată în semifinale de CFR Iaşi (1–1 şi 1–3). Din anul 1950 a participat la Campionatul judeţean şi regional Bacău timp de şaptesprezece sezoane, până în vara anului 1968 când s-a reînfiinţat judeţul Bacău. În această perioadă nu a avut realizări deosebite doar în 1953, când a jucat în turneul final pentru titlul de campion regional şi a ocupat locul 3 din 4 echipe, şi în 1964–65 când a câştigat titlul de campion regional, dar la barajul de promovare în Categoria C a fost eliminată de Minobrad Vatra Dornei (2–0 şi 0–4). A cucerit titlul la prima ediţie a campionatului judeţean Bacău, 1968–69 şi a reuşit promovarea în Divizia C, după o pauză de 41 de ani, după ce a eliminat pe Chimia Bradul Vama (0–1 şi 3–1) în faza I şi pe ITA Iaşi (3–0 şi 3–0) în faza a doua a barajului pentru promovare. În Divizia C a participat neîntrerupt timp de treizeci şi doi de ani, cea mai bună clasare fiind locul 2 în ediţiile 1979–1980 şi 1980–198, până în vara anului 2001 când echipa s-a desfiinţat. Minerul încheie sezonul 1991-92 pe locul 11, dar din cauza reorganizării sistemului competiţional, clubul a retrogradat în campionatul judeţean. Rămâne totuşi în a treia divizie datorită fuziunii cu nou promovata Voinţa Petrobrad Asău, campioana judeţului Bacău, schimbându-şi numele în Minerul '92 Comăneşti.

Insigna - O.J.T. Bacău - România (Oficiul județean de turism)

Până la instaurarea comunismului, turismul românesc organizat se desfăşura prin intermediul asociaţiilor şi cluburile de turism existente. Primul Club Alpin a luat fiinţă în Braşov la 10 mai 1873. Cea mai veche asociaţie este S.K.V. – Siebenbürgischer Karpaten Verein, înfiinţată la Sibiu la 28 noiembrie 1880 şi dizolvată în 1944. Această asociaţie a avut cei mai mulţi membri (germani, români, maghiari şi alte naţionalităţi) şi cele mai multe secţii, a construit cele mai multe drumuri şi cabane (59), a editat 56 de Anuare, a înfiinţat un corp de călăuze brevetate şi primele echipe de salvare în munţi. La 2 aprilie 1926 a luat fiinţă Turing-Clubul României, având mai multe secţii în ţară. A construit cabane, a efectuat marcaje turistice şi a publicat Calendar săptămânal, transformat în Enciclopedia Turistică Românească. Sub egida T.C.R. au apărut şi alte publicaţii. Grupul Alpin Brav, transformat în 1937 în Clubul Carpatin Român, a fost înfiinţat de câţiva elevi de la liceul Mihail Viteazul, căpătând personalitate juridică la 18 martie 1936. Acesta a construit cabana Brav, devenită Caraiman. Asociaţia turistică România Pitorească a luat fiinţă în Bucureşti la 21 mai 1930. A construit cabana Ciucaş, a tipărit un an revista România Pitorească şi apoi Buletinul România Pitorească. Clubul Alpin Român s-a construit la 18 martie 1934. A construit Căminul Alpin – Buşteni, un refugiu la intrarea în Valea Coştilei şi şi-a cumpărat un sediu în Bucureşti. A tipărit Buletinul Alpin şi apoi Buletinul Clubului Alpin Român. A practicat alpinismul şi căţărarea, înfiinţând în 1938 prima şcoală de căţărare modernă în România, fiind organizat pe trei secţii. Asociaţia Piatra Craiului a fost creaţia unui pensionar militar. A închiriat de la călugări cabanele „Decebal” şi „Bucegi”, din apropierea peşterii Ialomiţei. Activitatea acestor asociaţii a fost în general alpinismul. Ele au fondat în 1934 Federaţia Societăţilor de Turism şi Alpinism, iar din februarie 1936, data înfiinţării O.N.T. (Oficiul Naţional de Turism cu cele două secții ale sale – Carpați și Litoral), în parte au fost patronate şi de acesta. La nivel fiecărui județ existau Oficii județene de turism subordonate Oficiului național de turism, care aplicau în teritoriu politica de turism a regimului comunist.

Municipiul Bacău, în latină Bacovia, în maghiară Bako, în germană Barchau şi în poloneză Bakow, supranumit orașul lui Bacovia, este reședința și totodată cel mai mare oraş din judeţul Bacău, provincia Moldova, România, fiind situat pe râul Bistriţa. Suprafața municipiului este de 43 km², iar populația este de aproximativ 177000 de locuitori. Bacăul își are stramoșii până în comuna primitivă, mai precis în paleoliticul superior cam 5000 de ani în urmă. În perimetrul Pieței Revoluției s-a descoperit un racloir de silex negru-vinețiu de formă trapezoidala, obiect folosit la vânătoare. Acest obiect de silex mărturisește primele exemple de comerț, deoarece acest material nu se gasea prin aceasta zona, deci era adus din depărtări. O altă prezență umană în vatra localității, s-a descoperit cu ocazia săpăturilor pentru Pasajul Margineni. La opt metri adâncime, muncitorii găsesc urmele unei așezări din epoca mijlocie a bronzului - Cultura Monteoru. Cu puțin timp în urmă se știa că prima atestare documentară a localității este de pe tipul lui Alexandru cel Bun, 6 octombrie 1408. Însă pe baza unei indelungate cercetări de arheologie, Bacăul a mai îmbătrânit. Cercetătorul Ștefan S. Gorovei demonstrează că Bacăul are actul de naștere între anii 1391 - 1432 pe timpul domniei lui Petru Mușat. În anul 1399, orașul este menționat în Documentul lui Iuga Vodă, prin care se dă carte de judecată între spătarul Răducanu cu răzeșii satului Brătila, din ținutul Bacăului. La 15 aprilie 1400 aflăm ca în Bacău se află o parte a Cavalerilor Ioaniți, numiți mai târziu Cavalerii de Malta. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă şi actuală ale municipiului Bacău, iar dedesubt pozele câtorva inconfundabile monumente ale arhitecturii și culturii băcăuane, din vremuri diferite.

Casa memorială George Bacovia

Biserica catolică

Catedrala - Bulevardul Carol I

Casa de Cultură

Biserica Precista zidită de Alexandru cel Bun

Biserica Armeană

Cazarma Regimentului 12 Artilerie

Cazarma Infanteriei

Camera de Comerț și Industrie

Biblioteca Județeană

Bacăul este un judeţ în regiunea Moldova din România, care are suprafața de 6603 kilometri pătrați, numără aproximativ 700000 de locuitori, având reşedinţa în municipiul Bacău. Principalele cursuri de apă sunt: Siret, Bistrița, Trotuș, Tazlău, Berheci, Zeletin, iar principalele lacuri sunt: Bălătău (baraj natural), Belci, Poiana Uzului (alimentare cu apă), Racova, Gârleni, Șerbănești și Lilieci (hidroenergetice). Ca subunităţi administrative judeţul Bacău are 3 municipii - Bacău, Moinești, Onești, 5 oraşe - Buhuși, Comănești, Dărmănești, Slănic Moldova, Târgu Ocna şi 85 de comune. Sus am postat harta și stemele veche, interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Bacău, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.