Epaminonda's Blog.....: NEUFCHATEAU

Mai jos am postat și alte fotografii cu monumente de cultură

și arhitectură de acum și mai vechi de o sută de ani,

din localitatea franceză NEUFCHATEAU, departamentul VOSGES,

regiunea LORRAINE, o vedere generală

precum și o trimitere poștală ilustrată.

Biserica ST.NICOLAS

Biblioteca PIERRE MAROT

Biserica ST.CRISTOPHE

Centrul cultural FRANCOIS MITTERAND

Cinematograful SCALA

Școala de muzică

Piața JEANNE D'ARC

Arhitectură locală

GRAND CAFE POLLET

Gara

Capela spitalului

Colegiul de băieți - Strada ST.MAIRIE

Colegiul de fete

Podul MOTHE și Biserica ST.CRISTOPHE

Biserica ST.CRISTOPHE

Noua școală de fete

Monumentul eroilor din războiul 1914 - 1916

Podul MOTHE

Piața JEANNE D'ARC

Monumentul JEANNE D'ARC

Strada JULES FERRY

Vedere generală

Trimitere poștală ilustrată

***

DIN ÎNȚELEPCIUNEA

POPORULUI ROMÂN

Prietenii le necaz se cunosc.
Cine este fără de prieten, este ca un trup fără suflet.
Prieteni încercați de ți-ai ales, cu cangea de oțel de suflet să ți-i prinzi!

___________xxx____________

O MEDALIE ȘI
CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani si apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificare asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insignă - 2050

Ridicarea statului dac în secolul I înainte de Christos are două cauze: prima e slăbirea puterii celţilor şi în genere a neamurilor de la hotarele Daciei ; cea de a doua şi cea mai însemnată este puternica personalitate a lui Burebista.

Acest mare rege a domnit pe la mijlocul secolului I înainte de Christos. Istoricul şi geograful atât de apreciat al antichităţii, Strabo, îl descrie astfel pe Burebista: «Boirebistas, getul, luând conducerea naţiunii sale, a ridicat pe oamenii aceştia înrăiţi de nesfârşitele războaie şi i-a îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani, a întemeiat o mare împărăţie şi a supus geţilor aproape pe toţi vecinii; ba era de mare primejdie şi pentru Romani, pentru că trecea Dunărea fără să-i pese de nimeni şi prăda Tracia până în Macedonia şi în Iliria, iar pe celţii cei ce se amestecaseră cu tracii şi cu ilirii i-a pustiit cu totul şi pe boii cari ascultau de regele Critasiros, precum si pe taurisci, i-a şters de pe faţa pământului ». Să nu uităm titlul care se dă lui Burebista: «cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia», ceea ce corespunde perfect realităţii, nefiind de loc o măgulire sau o linguşire, sau indicarea posesiunilor sale: «toate ţinuturile de dincolo şi de dincoace de Dunăre», fapt iarăşi riguros exact. Burebista a ridicat pe Daci prin abstinenţă, sobrietate şi ascultare de porunci, ne spune Strabo. Că este adevărat, o arată rezultatele domniei sale, statul dacic atingând apogeul dezvoltării. Războaiele pe care le-a purtat acest mare rege cu neamurile vecine au fost încununate de succese. În urma izbânzilor repurtate de Burebista, statul său ajunge să ocupe o mare întindere. Dată fiind întinderea statului şi mulţimea neamurilor dacice întrunite acum sub un singur stăpânitor, cifra de 200000 de soldaţi pe care o indică Strabo ca putere militară maximă a lui Burebista, deşi este uriaşă pentru vremurile acelea, nu trebuie să ne mire. Dacii au putut ridica o asemenea armată. Mulţumită ei, regele lor ajunsese stăpânul necontestat al răsăritului şi centrului european, rămas în afară de dominaţia romanilor şi cel mai de seamă adversar al acestora din urmă. Burebista ştia că primejdia cea mare venea de aci. În consecinţă, a şi avut o politică de duşmănie faţă de romani şi a căutat să sprijine pe oricine şi orice putea să însemne o slăbire a forţelor Romei. În anul 48 înainte de Christos, el este în tratative cu Pompeius, rivalul lui Cezar. Nu e de mirare deci că Cezar se hotărâse în anul 44 să pornească o expediţie împotriva lui Burebista şi că strângea, în acest scop, mari forte militare. Moartea l-a împiedicat să o facă. Curând după Cezar şi asemenea lui, marele rege al Dacilor a căzut victimă unei conspiraţii de nemulţumiţi. Odată cu el a dispărut şi marea putere a statului dacic.

Surse documentare: Net – Horia Dumitru Oprea; Constantin C. Giurescu – Istoria românilor, vol. I

Insignă - A.G.V.P.S - România - chinologie - cinegetică

(Asociația generală a vânătorilor și pescarilor sportivi)

Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (AGVPS) este persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, care reprezintă, în plan intern, interesele a peste 150 de asociaţii afiliate, în care sunt înscrişi peste 90% din vânătorii români şi peste 80% din pescarii cu domiciliul sau rezidenţa în România, iar în plan extern, interesele tuturor vânătorilor şi pescarilor sportivi din ţara noastră. Data de 5 iunie 1919 reprezintă momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”. Această formă de organizare a suferit mai multe transformări și convulsii până să ajungă la formatul de astăzi. Au fost perioade când au existat și organizații paralele în acest domeniu de activitate. Sus am postat logo-ul Asociației generale a vânătorilor și pescarilor sportivi.

CHINOLOGÍA este o ramură a zootehniei ce are ca obiect creșterea, îngrijirea și dresajul cîinilor, precum și ameliorarea raselor lor. Uneori i se mai spune și canicultură.

CINEGETICA este știința și arta de a vâna.

Academia Republicii Socialiste România 1866 - 1966

Academia Română este cel mai înalt for de știință și de cultură din România. A fost fondată la data de 1 aprilie 1866, sub denumirea de Societatea Literară Română, devenită la 1 august 1867 Societatea Academică Română, iar în 1879 Academia Română. Conform statutului, rolul principal al Academiei constă în cultivarea limbii şi literaturii române, stabilirea normelor de ortografie obligatorii ale limbii române, studierea istoriei naționale române și cercetarea în cele mai importante domenii științifice. Sus am postat logo-ul, sediul vechi, din Calea Victoriei, şi sediul actual, lângă Casa Poporului, al Academiei Române.

Insignă - Avram Iancu

Avram Iancu s-a nascut în anul 1824, în localitatea Vidra de Sus, azi comuna Avram Iancu, judetul Alba. Din pacate, ziua si luna nu se cunosc, pentru ca în matricola - actul de nastere nr. 40/1824 al comunei Vidra de Sus - se afla doar mentiunea ca “S-a nascut pe vremea cireselor”. Se poate deduce ca nasterea a avut loc în luna iulie 1824. Tatal lui Avram Iancu s-a numit Alexandru Iancu, iar mama – Maria. Erau oameni harnici si gospodari, cu o stare materiala buna. Avramut, precum îl dezmierdau parintii, era un copil plin de virtuti, gânditor si scurt la vorba, cu o inima sincera si buna. Buchiile le-a învatat la Vidra si Câmpeni, clasele elementare le-a urmat la Abrud, judetul Alba, gimnaziul inferior la Zlatna, cel superior si Facultatea de Drept la Cluj. Peste tot s-a bucurat de simpatia colegilor, profesorilor si a locuitorilor. A fost un student eminent, iar matematica si istoria i-au fost materiile preferate. Dupa terminarea cursurilor juridice la Cluj, în anul 1845, cu cele mai alese aprecieri de atestare si cu calificativul “eminent”, s-a prezentat în fata Guvernului din Cluj, pentru a fi primit ca practicant fara salariu. A fost însa respins de comisie, pentru ca era plebeu, adica nu avea originea de nobil maghiar. În urma acestei nedreptati, Avram Iancu s-a dus la Târgu Mures, unde s-a înscris la “Tabla Regeasca” în calitate de cancelist, cu scopul de-a se pregati în meseria de avocat, pe care a si obtinut-o în anul 1848, cu mult succes. Avram Iancu, om al pacii, dreptatii sociale si al bunei convietuiri între popoare a deplâns hotarârea motiunii nedrepte votata la 15 martie 1848, la Budapesta, potrivnica poporului român majoritar in Transilvania, de unire fortata a acestei provincii românesti cu Ungaria. La adunarea cancelistilor mureseni de la “Tabla Regeasca”, tinuta în ziua de 25 martie 1848, data la care cancelistii unguri solicitau celor români semnaturile si acordul unirii Transilvaniei cu Ungaria, Avram Iancu, în prezenta celor 300 de cancelisti prezenti la adunare, a pronuntat plin de indignare: “În numele neamului românesc resping marinimozitatea voastra. Dreptul istoric are sa se spulbere înaintea drepturilor omului. Spre rusinea veacului al XIX-lea, am suferit robia îndelungata. Pretindem stergerea sclaviei si egalitate perfecta sau moarte!”. În testamentul sau, Avram Iancu si-a precizat idealul sau în viata: “Unicul dor al vietii mele este sa-mi vad natiunea fericita, pentru care dupa puteri am lucrat pâna acum!”. A fost unul dintre initiatorii si organizatorii adunarilor de la Blaj din 30 aprilie, 15-17 mai si 15-23 septembrie 1848, precum si conducatorul cetelor înarmate de tarani si de mineri din Muntii Apuseni. În timpul Revolutiei de la 1848 a condus aceste osti, organizând apararea lor în Muntii Apuseni. A respins numeroasele atacuri ale ostilor maghiare, superioare ca numar si ca armament, câstigându-si renumele de "Craiul muntilor". Iancu considera necesara unirea fortelor revolutionare ale celor doua popoare (român si maghiar) în lupta împotriva dusmanului comun, absolutismul habsburgic. El conditiona însa aceasta unire de satisfacerea revendicarilor sociale si nationale ale românilor. Coplesite de armatele habsburgice si de cele tariste, tradate de unii generali, trupele revolutionare române si maghiare au capitulat la Siria, în 13 august 1849. Dupa înfrângerea revolutiei, bolnav si adânc îndurerat de nedreptatile ce li se faceau taranilor, a caror eliberare reala nu o putuse vedea înfaptuita, Avram Iancu a ramas printre moti, în Muntii Apuseni. În anul 1849, fiind la Viena pentru sustinerea drepturilor nationale, a refuzat sa primeasca o decoratie imperiala, zicând: "Natiunii sa i se dea drepturile promise, atunci voi primi, altcum nu". Un an mai târziu refuza sa se întâlneasca cu împaratul Austriei, Franz Iosef, aflat în vizita prin Transilvania. În acelasi an este arestat si închis. Dupa eliberarea din închisoare, isi petrece ultimii ani ai vietii ratacind prin munti, pe Valea Ariesului, la Lupsa, dar mai cu seama la Baia de Cris, unde se adaposteste la covrigarul Ioan Stupina, supranumit Liber. Stând pe prispa casei acestuia, cânta serile din fluierul de paltin mestesugit cu multa maiestrie de el, în prezenta multimii de oameni care venea sa-l asculte. S-a stins din viata la 10 septembrie 1872, pe prispa casei acestuia. “Craiul Muntilor” a fost înmormântat cu multa evlavie în cimitirul din satul Tebea, comuna Baia de Cris, judetul Hunedoara, lânga gorunul lui Horea, potrivit dorintei sale testamentare. Avram Iancu a fost condus pe ultimul drum de un sobor de peste 30 de preoti si de peste 10000 de oameni, care i-au ramas fideli pâna în ultima clipa.