Epaminonda's Blog.....: FABRICILE ROMÂNEȘTI DE BANI

FABRICILE

ROMÂNEȘTI DE BANI

"Un ban nu costă un ban"

Instituţiile responsabile cu fabricarea banilor în România sunt Monetăria Statului şi Imprimeria Băncii Naţionale. Prima se ocupă cu baterea monedei, iar cea de-a doua cu emiterea bancnotelor, cantitatea de bani produsă fiind confidențială. Zeci de profesionişti a căror identitate nu poate fi dezvăluită lucrează în aceste instituții. Aici sunt depozitate uriașe cantităţi de bani şi de metale preţioase, aici fiind lumea tentaţiilor, autocontrolului, şi secretului profesional.

Dacă Monetăria fabrică monede a căror valoare maximă este de 50 de bani, la Imprimeria Băncii Naţionale sunt realizate valori mult mai mari, cum ar fi bancnotele de 500 de lei.

Regulile de securitate la care sunt supuşi cei 130 de angajaţi ai Imprimeriei Băncii Naționale sunt mult mai stricte. În nicio fabrică de bani nu există vreo persoană, nici chiar directorul general, care să poată intra singur în locurile de păstrare a banilor. Imprimeria Băncii Naţionale are sediul în zona de sud a Bucureştiului. Este singura institutie de acest gen din Europa care tipăreşte bancnote pe suport polimeric, adică pe plastic. Prima bancnotă românească a avut valoarea de 20 lei și s-a emis în data de 19 ianuarie 1881.

În anul 2001, Banca Naţională a luat decizia să renunţe la fabricarea leilor din hârtie pentru că se rupeau uşor, plasticul având şi alte avantaje. Suportul de polimer este mult mai greu de falsificat, aproape imposibil, față de suportul de hârtie. Procesul de fabricaţie al bancnotelor începe cu achiziţia polimerului şi a cernelurilor. Atât la monetărie cât și la imprimerie se folosesc doar materiale de de import, costurile de achiziție și fabricație fiind secrete. Grafica bancnotelor este realizată de specialiștii BNR.

În unele cazuri, cum este cel al bancnotei de 10 lei, imaginea pictorului Nicolae Grigorescu a fost aleasă dintr-un motiv inedit. În sala de consiliu a Băncii Naționale este un tablou realizat de maestru și probabil s-a realizat o legătură între personalul băncii și acest artist român, care a dus la imortalizarea sa pe bancnotă. După primirea graficii de la bancă urmează aplicarea, prin intermediul unor programe pe calculator, a elementelor de securitate pentru a preveni falsificarea și apoi realizarea matrițelor. Petrică Tolbaru lucrează ca gravor în cadrul instituţiei de 38 de ani. Împreună cu tatăl său, Ion Tolbaru, a realizat matriţa cu care s-au tipărit primele bancnote după căderea regimului comunist, cele de 500 de lei.

Lucrul la realizarea matriței a durat șase luni. Principala provocare a gravorilor a fost acea că echipamentele se învechiseră. Vreme de 25 de ani, din anul 1965 și până în 1990, nu fusese pusă în circulație nicio bancnotă nouă, iar investiții în tehnologii nu se mai facuseră. Întrebat ce a simțit când și-a văzut munca terminată, Petrică Tolbaru a răspuns; “Ceva mirific, pentru că știi că de la tine a pornit, din sudoarea și mâna ta a ieșit ceva frumos”. După realizarea matrițelor se trece la tipărirea bancnotelor. Fiecare bancnotă este înregistrată la OSIM, fiind protejată conform Legii 312 din anul 2004 privind statutul Bancii Nationale a României. Pe lângă bancnote, Imprimeria Băncii Naţionale mai tipărește cecuri, bilete la ordin, bonuri valorice, broşuri şi reviste. Bancnotele sunt încărcate în maşini blindate iar apoi sunt transportate, sub escortă, la Banca Naţională. BNR este este instituţia care coordonează activitatea monetăriei şi a imprimeriei și comandă ce cantităţi de bani să se fabrice, în baza unor studii. Se au în vedere perioadele de preschimbare, nu numai ale monedelor, ci și ale bancnotelor, deoarece în timp ele se uzează. Alta era situația înainte de 1989, Florea Dumitrescu, guvernator BNR în perioada în perioada 1984 – 1989 îşi aminteşte că soţii Ceauşescu ingnorau recomandările specialiştilor B.N.R. Tovarășa Elena se opunea înlocuirii bancnotelor deteriorate pe motiv că tipărirea altora ar fi costat prea mult și că punerea lor în circulație ar fi generat inflație. Bancnotele comuniste erau confecționate din materiale de slabă calitate și se rupeau ușor, reprezentând și o mare sursă de microbi. Ceauşeştii se mențineau neînduplecați în ceea ce privește înlocuirea lor.

Monetăria naţională este un spaţiu care se deschide foarte rar pentru camerele de luat vederi, pentru că o chestiune atât de importantă precum producţia de bani trebuie protejată de ochii indiscreţi. În fotografia de sus este reprezent vechiul sediul al Monetăriei statului, construit pe actualul amplasament al Muzeului țăranului român. Mai jos admiri prima monedă românească bătură la Monetăria statului - 1 leu 1870 din argint cu chipul regelui Carol I al României.

În monetărie se lucrează cu kilograme de metale prețioase, iar salariile personalului sunt sub 2000 de lei. Monetăria națională are capacități de producție destul de mari, putând realiza 900 de milioane de monede anual. Ea este situată în zona centrală a Bucureștiului, pe strada Fabrica de chibrituri.

În spatele unor porți masive, de 80 de ani, aici se bate monedă de către muncitori, care astăzi nu sunt mai mult de 300. Afacerea este profitabilă, deși nu pare. Monetăria se autofinanțează, fiind o firmă care negociază cu Banca Națională, în fiecare an, cât costa imprimarea stemei și a valorii pe rondele metalice. La fel negociază și cu Președinția, ori alt beneficiar, cât costă realizarea ordinelor și decorațiilor naționale, ori a medaliilor, plachetelor sau insignelor curente. Artiștii specialiști cizelatori lucrează zilnic cu kilograme de aur. Procesul de fabricaţie începe în atelierul de gravură cu o machetă de ipsos. Macheta este lucrată manual şi reproduce, la scară mare, forma finală a monedei. Vasile Gabor lucrează ca gravor din anul 1967. Este cel mai experimentat din branșă. El a creat aproape toate monedele care au fost puse în circulaţie în ultimii 40 de ani. Are însă un regret; ar fi vrut să realizeze o monedă cu chipul lui Vlad Țepeș, dar deoarece acesta a fost singurul domnitor pe timpul căruia unde nu a existat îndeletnicirea FURT, nu s-a comandat deoarece era un apropo direct la vechea și încă actuala îndeletnicire românească. Munca de gravor implică talent dar şi multă migală. Să dai chip pieselor de ipsos dar și plastilinei nu este deloc uşor. Lucrul la o monedă poate să dureze chiar şi o săptămână. Vasile Gabor îşi aminteşte cum lucra pe vremea comuniștilor. Erau zile în care trebuia să realizeze, contra-cronometru, monede și medalii aniversare pentru soţii Ceauşescu. Amândoi erau sărbătoriți în ianuarie și mai întotdeauna comenzile veneau în ultima clipă. Machetele din ipsos sunt apoi transformate în machete din răşină. Acestea sunt preluate de un dispozitiv special numit pantograf. Utilajul transpune imaginea de pe macheta din rășină, pe o piesă din metal. Astfel sunt realizate matriţele după care se bate moneda. Procedeul poate să dureze şi până la 35 de ore. Nea Tomiță, cum îi spun colegii, lucrează la pantograf din anul 1968, el aflând, printre primii, cum vor arăta monedele care urmează să fie puse în circulaţie, dar avea obligația de fi foarte discret.

După ce sunt realizate matrițele, se trece la baterea propriu-zisă a monedelor.
Un angajat al Monetăriei care stă zilnic la gura mașinii care scuipă 750 de monede pe minut, le trece prin palme, le caută atent de defecte și le varsă apoi în saci, nu câștigă lunar mai mult de 2000 de lei. Sunt, până la urmă, niște mecanici de utilaje care produc niște șaibe, niște table presate, explică directorul. „Au valoarea pe care o scrii pe ele”, închide orice comentariu șeful de productie. La fel gândesc și „mecanicii”, cel putin declarativ. Majoritatea și-au petrecut ultimii 20 de ani din viață acolo și se pun în pielea cofetarului care a făcut prea multă ciocolată la viața lui, și acuma i se apleacă. În acest perimetru, în care banii sunt făcuți la „foc automat”, au acces doar angajaţii experimentaţi, după ce au fost supuși la nenumărate teste psihologice. Se pune întrebarea „Cât costă totuşi un ban? Sunt informaţii confidenţiale, dar directorul general al Monetăriei Statului declară că;

“Un ban nu costă un ban”.

Ghițulete face bani la Monetarie de prin 1986, de când Ceaușescu înca mai bătea lei cu anul 1966, ca să nu știe dușmanul imperialist câtă masă monetară și ce inflație are Romania. “Ștampilele” sculptate răbdător de mâna magică a lui Ghițulete fac cunoștință cu producția de serie în mașini importate din Germania. De acolo „șaibele” se varsă în cuvele din care ies fișicuri roze, cuminți, pe banda care duce către ambalajul de plastic. De aici preia legatura Angela Fluerici, care-și menține condiția fizică, de prin 1978, trecând dintr-o mână în alta pachetele cu câte 10 fișicuri plastifiate de 10 bani. Cântarul arată 2028-2032 de grame, nicio sutime în plus sau minus, ca altfel se rup toate și se caută moneda buclucașa care a scăpat numărătorii mașinii. Patru grame sunt suficiente ca să se ia tot procesul de producție de la capăt. La fel s-ar întâmpla dacă vreunui angajat i s-ar rătaci vreo „rondea ștampilată” prin buzunare. De altfel, niciun angajat al Monetariei nu-și poartă portmoneul cu el. Toate stau închise în vestiare. Dacă au fost cazuri de furt? „Istoria e lungă..., dar au fost înainte de 1989”. Filtrul detector de metale, de la ieșirea din hala de producție, arată că cinstea se cere testată, totuși, de câteva ori pe zi. Nici n-ar fi vreo afacere; 100 lei în monede actuale de 1 ban cântăresc 24 kg, iar în monede de 50 de bani cântăresc 1,3 kg, nemailuând în calcul și volumul acestora. Prin urmare, angajații Monetăriei privesc problema detașat: “moneda nu-i decât o șaiba oarecare”. Valoarea mică a produsului face nerentabil gândul jafului. Pe lângă monedă românească Monetăria națională mai produce, contra cost, şi monede ale altor ţări cum este leul moldovenesc, dar şi medalii, decoraţiuni şi obiecte de cult pe care le vinde prin reţeaua proprie de magazine. Obiectele de cult sunt realizate de numai cinci cizelatori. În ţară au mai rămas doar zece astfel de meșteri. La realizarea odoarelor bisericești se trudește cu lunile și pentru acestea, pe piața de profil, Monetăria a devenit un brand care pune la colț măiestria călugărilor greci. În timpul procesului de fabricaţie au apărut şi apar unele erori. Rezultă astfel monede şi bancnote cu defecte care sunt foarte căutate de colecţionari. “Un 50 de bani poate să coste și 100 de euro dacă este o eroare de batere frumoasă”, spune Daniel Obreja, un colecţionar care a făcut o pasiune pentru leii cu greșeli de fabricaţie. Colecţia sa de bancnote şi monede cu defecte, din toate perioadele istorice, este impresionantă. „Pe o parte e valoarea de 2 lei şi pe cealaltă e valoare de 1 leu”, este doar una din exponate. Să vorbim despre cele mai valoroase piese realizate. Miza supremă pentru colecţionari o constituie primele monede româneşti, polii de aur din vremea lui Carol I. Aceştia sunt cei mai valoroşi lei care s-au fabricat vreodată. „Ultima piesă de 20 de lei, 1868, s-a vândut în 2010 la casa de licitaţii Ponterior din S.U.A la suma de 32500 de dolari, plus comisionul aferent de 20%”, spune Daniel Obreja.

Statul roman mai deţine doar patru poli din aur. Trei sunt în Muzeul Băncii Naţionale iar al patrulea la Muzeul Naţional de Istorie. Restul de 196 s-au pierdut, de-a lungul timpului, fără urmă, prin întreaga lume. „Mai apar din când în când la casele de licitaţii la preţuri foarte mari, la preţuri de 20000 de euro, piese foarte foarte rare, într-adevăr”, declară Viorel Petac, şef cabinet numismatică la Academia Română. Povestea acestor galbeni a început la jumătatea secolului XIX, atunci când politicienii voiau să bată o monedă pentru Principatele Române. Toţi aveau o mare dilemă: cum să se numească? „În cadrul dezbaterilor, Ion Heliade Rădulescu s-a ridicat şi a spus. Domne, nu putem să îi spunem român. Pentru un motiv foarte simplu. Dacă te duci la târgul de vite nu poţi să întrebi câti români face boul ăsta... Normal, a fost un moment de ilaritate, lumea a râs şi şi-a dat seama că e impropriu să se spuină, la moneda naţională, român”, povestește Mugur Şteţ, purtător de cuvânt Banca Naţională a României. S-a ales denumirea de „leu” după cea a leuwentaller-ului olandez, monedă foarte răspândită la acea vreme în principate, care avea pe efigie un leu. În anul 1868, Carol I a bătut, în Germania, primii 200 de poli din aur, care au fost aduși în țară cu vaporul. Cum principatele erau sub ocupaţie turcească, Poarta Otomană a interpretat acest gest ca pe o declaraţie de independeţă şi i-a cerut lui Carol să retragă monedele din circulaţie. Suveranul a luat o decizie inedită. A împărţit galbenii diplomaţilor din întreaga lume dar şi sultanului. Cercetătorii Muzeului Naţional de Istorie susţin că o parte din galbeni ar fi rămas în ţară. „Există o legendă că o parte din ei ar fi fost depuşi la temelia castelului Peleş...”, afirmă Cristiana Tătaru, istoric la Muzeul Naţional de Istorie. Turcii i-au cerut lui Carol să închidă și prima monetărie a statului, înființată în anul 1870. Fabrica a fost demolată iar pe vechiul său amplasament a fost construit Muzeul Țăranului Român. Alte monede din aur, foarte valoroase, sunt cele care au fost puse în circulație în timpul lui Carol al II-lea. În anul 1935, fostul suveran a reînființat monetăria statului pe actuala sa locație. Ca și în cazul polilor din aur, în țară au mai rămas doar câteva astfel de exemplare. Acești bani din aur sunt evaluați, de către colecționari, la zeci de mii de euro bucata.

Galbenii au fost realizați cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la nașterea regelui Carol I, dar orgoliosul Carol al II-lea a decis ca pe monedele omagiale să fie gravat chipul său și nu pe cel al lui Carol I, cum ar fi fost normal. În timpul regelului Carol al II-lea au fost consemnate cele mai multe falsuri din istorie. În țară, valoroșii galbeni emiși în vremea celor doi suverani au devenit o raritate. Comparatiile cu Epoca de Aur, în care se băteau bani de aluminiu pe mașini vechi, ce abia dacă scoteau 100 de monede pe minut, par inepte, dar sunt singura ieșire în fața indiferenței cu care ți se răspunde la întrebarea obsedantă: „Chiar nu simțiți nimic când faceți bani?”. „E mărunțiș! Altceva era dacă erau bancnote”, punctează șeful de producție. În ultimii ani, în străinătate, au apărut tot mai mulţi poli din aur falşi, spre surprinderea numismaţilor. Falsificatori sunt și în țară, și încă în număr mare, spun polițiștii Direcției de Combatere a Crimei Organizate. Cei mai mulți dintre infractori multiplică bancnote. „Cea mai falsificată din statistici din ultima perioadă este bancnota de 10 lei.Nu neapărat pentru că este cea mai vulnerabilă, cu cele mai puține elemente de siguranță ci datorită faptului că ea este într-o pondere semnificativă în buzunarul fiecărui român”, spune un ofițer D.C.C.O.. În Romania, mai puțin de 1% din banii aflați în circulație sunt falși. Este unul dintre cele mai mici procente din Europa. Marea problemă a leului nu sunt nici greșelile de batere și nici falsurile ci faptul că, în următorii ani ar putea să fie retras din circulație.

România și-a anunțat intenția să adopte moneda euro. Până în prezent nu a fost stabilită o dată oficială. Trecerea la euro implică importante investiții în echipamente atât la Monetăria Statului, cât și la Imprimeria Băncii Naționale. Până când România va adopta euro, tot leul rămâne moneda care ne guvernează viața. Și fiindcă vorbirăm despre bani am scris o epigramă cu referire exact la acest lucru. Iată;

ALTERNATIVĂ

"Banii n-aduc fericirea",

Spune Corina-n cântul ei,

De preț, zice, e doar iubirea,

Şi-atunci mă-ndrăgostii… de lei!.

***

DIN ÎNȚELEPCIUNEA

POPORULUI ROMÂN

Prin muncă și stăruință ajungi la dorință.
Cine spune odată minciuni, rareori mai are crezare.
Omul învățat și necinstit e ca belciugul de aur la gâtul porcului.

__________xxx__________

CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani si apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificare asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

A.F.R. - Filiala București 1958 - 1978

(Asociația filateliștilor din România)

Asociaţia Filateliştilor din România (denumire actuală Federația filatelică română) este forul românesc conducător al pasionaţilor de filatelie din întreaga ţară. Filatelia se ocupă cu studiul mărcilor poştale şi al timbrelor fiscale. Aceasta include modelul, producția și utilizarea timbrelor după ce le-a fost autorizată producerea de către autorități guvernamentale, cele mai comune fiind autoritățile poștale. Cu toate că mulți o confundă cu activitatea de a colecționa timbre, este o activitate distinctă. De exemplu, filateliștii vor studia mărci poștale extrem de rare nedeținându-le, ori din cauza costului, ori din cauza numărului foarte redus, pe când colecționarul poate alege să obțină și aranjeze timbrele fără a fi prea mult deranjat de origine sau uzură. La 1/13 ianuarie 1881 apare prima revista de filatelie din Romania, "TIMBROPHILO". In aprilie 1891 s-a constituit la Bucuresti, cu titlu provizoriu, SOCIETATEA ROMANA DE TIMBROLOGIE, iar la 6 mai 1891 a fost organizata prima expozitie filatelica din Romania avand caracter privat, in casa presedintelui Dimitrie C. Butculescu din Bucuresti. In sedinta din 26 noiembrie/10 decembrie 1891, societatea si-a schimbat denumirea in SOCIETATEA FILATELICA ROMANA, adoptandu-se si statutul de functionare. In 1932 la Bucuresti in Palatul Academiei Romane (sala Dalles) are loc intre 20-30 noiembrie cea mai mare expozitie filatelica, EFIRO-1932. Sus am postat logo-ul FFR

Aniversarea a 20 de ani de existență a Filialei București a AFR a fost marcată de organizarea unei expoziții filatelice care avut loc în perioada 3 - 9 septembrie 1978 dar și de editarea unui catalog al expoziției, cel expus deasupra.

Focșani - Activitate filatelică 25 ani 1958 - 1983

Focșani este un municipiu, reședința și cel mai mare oraș al județului Vrancea, la limita între regiunile istorice Moldova și Muntenia din România. Are o populație de aproximativ 79000 locuitori. Este denumit în multe scrieri Orașul de pe Milcov, localitatea a intrat în conștiința oamenilor drept orașul Unirii. Toponomia orașului Focșani se trage de la numele familie Focșa. Până la începutul secolul al XVII-lea, era consemnat ca sat, iar după anii 1650-1620 se menționează denumirea de târg, aflându-se la confluența drumurilor comerciale cele doua provincii românești. Deși atestat documentar din 30 ianuarie 1575 când, Alexandru Vodă din Țara Românească arată, într-un document, că a fost lovit „cu înșelăciune pe la Focșani de Ioan Vodă”), așezarea de pe Milcov este mult mai veche. Săpăturile arheologice efectuate în anul 1977 în sudul Focșaniului atestă că vatra actuală a orașului a fost locuită încă din neolitic, obiectele descoperite aparținând culturii Cris (circa 5000 Î.Hr.). Deasupra am postat stemele actuală și interbelică ale orașului și poza Monumentului Unirii din Focșani.

Academia militară - 45 ani 1951 - 1996

Academia militară a fost o instituție militară de învățământ superior din București, care în prezent se numește Academia tehnică militară și care pregătește cadre militare tehnice (ingineri) pentru nevoilor structurilor militarizate ale statului.

Academia Tehnică Militară a fost formată prin Decretul nr. 371 din 14 septembrie 1949, alături de Academia Militară, Academia Militaro-Politică și Academia Spatelui Armatei, prin reorganizarea Școlii de Război, o instituție de învățământ militar superior înființată de Regele Carol al II-lea în anul 1937. În Decretul 371 scria că Academia Tehnică Militară are ca scop să formeze ofițeri ingineri cu o pregătire corespunzătoare specificului tehnic al diferitelor arme, necesar pentru încadrarea comandamentelor, unităților, formațiunilor și instituțiilor militare de specialitate. Ulterior, Academia Tehnică Militară a fost comasată cu Academia Militară. În 17 mai 1990, prin Hotărârea de Guvern nr. 550 s-a procedat la reorganizarea Academiei Militare și reînființarea Academiei Tehnice Militare ca instituție de învățământ superior politehnic militar, cu sediul în municipiul București, bulevardul George Coșbuc, numerele 39-49, subordonată Ministerului Apărării Naționale. Sus am postat logo-ul și o fotografie cu sediul central a Academiei tehnice militare - București.

Grigore C. Monteoru 1831 - 1898

Această insignă este confecționată din bronz,

are diametrul de 30 mm și cântărește 9 grame.

Grigore Constantinescu-Monteoru (născut Grigore Stavri, născut 1831 la Târgoviște și decedat la 30 decembrie 1898 în București) a fost un om de afaceri și politician român de origine greacă. Provenit din familia unui luptator eterist, imigrant grec din Bulgaria refugiat în România, a copilărit la Brăila.Dupa moartea primei sale sotii, Elena Perlea, s-a căsătorit pentru a doua oară in 1867 cu fiica unui boier, partener de afaceri din localitatea Lipia, de lângă Buzău. Pe pământul primit ca zestre sau cumparat de el insusi, a descoperit petrol pe care a inceput sa-l exploateze folosind cele mai avansate mijloace tehnice de la acea vreme. In scurt timp ,numarul sondelor de pe terenurile sale din județele Buzau si Prahova a ajuns la peste o mie. De asemenea, a deschis si utilat o mină de petrol in Sarata Monteoru, unica si astazi pe plan mondial, precum și două rafinării cu instalatii si utilaje aduse din Germania. Pentru toate acestea Grigore Monteoru este considerat primul explorator si exportator de petrol din judetul Buzau. In afara mosiei Sarata, averea sa mai cuprindea mosia Stalpu, mosia si padurea Bisoca, mosia Joseni, terenurile petrolifere de la Berca, mosiile Surani si Caldarusani din Prahova, Clondiru, Balta Plopului si Crang, padurile de la Spataru, Negosina, Gura Teghii. Pe lângă activitățile economice, Grigore Monteoru este cel care infiinteaza in anul 1876 organizatia de la Buzau a partidului liberal, al carei presedinte a fost pana la moarte. In anul 1890,infiinteaza filiala de la Buzau a Ligii Culturale. Grigore Monteoru a activat ca politician în Partidul Național Liberal, din partea căruia a fost ales deputat și senator aproape neintrerupt intre anii 1876-1898. Spre sfârșitul vieții, a concesionat o parte din afacerile petroliere concernului austriac Offenheim & Singer, iar cu putin timp inainte de a muri, Societatii Steaua Romana, fiind unul dintre fondatorii acestei societati. Reprezentant al marii burghezii, Grigore Monteoru a investit în domenii dintre cele mai diverse. In anul 1972 a construit in vecinatatea fabricii sale de "uleiuri minerale" din comuna Stalpu, gara numita mai tarziu Baile Monteoru. Tot lui i se datoreaza intemeierea statiunii balneare Sarata Monteoru. La Sarata, localitate care si-a intregit numele cu acela al intemeietorului ei, Grigore Monteoru a construit o impunatoare biserica, scoala primara, scoala de meserii, localul primariei, un spital, farmacie, oficiu postal, locuinte pentru personalul angajat la sondele si mina de petrol, toate acestea pe terenuri daruite de familia Monteoru. La inaugurarea statiunii care a avut loc la 1 Iulie 1895, statiunea Sarata Monteoru avea, pe langa cele doua hoteluri si un cazino, edificate dupa planurile arhitectului german Eduard Honzik, de către constructori italieni din regiunea Veneto si un stabiliment balnear pentru bai calde si reci,dotat cu instalatii si bai aduse din Anglia. Ulterior, in statiunea Sarata Monteoru a fost construit si un al treilea hotel cu 120 de camere. O alta atractie a statiunii erau marile bazine cu apa sarata in aer liber, strandul vechi, precum si parcul de aproape 16 ha in care au fost plantate multe specii exotice, plante subtropicale aduse si aclimatizate de Grigore Monteoru in serele aflate in gradina din jurul propriului sau castel. Valentele terapeutice, confortul, eleganta si frumusetea statiunii Sarata Monteoru au facut ca aceasta sa fie comparata cu cele mai vestite statiuni balneare din Europa; Baden, Karlsbad, Bad Kissingen, Merano, etc. Grigore Monteoru a murit în palatul sau de pe Calea Victoriei din București în 1898, la varsta de 67 de ani.

Fotbal club "Gloria" Buzău

FC Gloria Buzău este un club de fotbal din Buzău, situat în cartierul Crâng aflat în partea de vest a orașului, care actualmente activează în Liga a II-a. Istoria fotbalului în Buzău începe din anul înființării Diviziei C, în anul 1938, când a apărut echipa Avântul (al cărei act de naștere datează dinainte de 1930) activând în anii competiționali 1936-1937 și 1937-1938 în Liga de Sud. După cel de al doilea război mondial, Avântul ICAR Buzău evoluează în 1946-1947 în Divizia C, apoi CFR are două apariții divizionare în 1947-1948 în Divizia B și 1948-1949 în Divizia C, după care Buzăul nu mai este reprezentat, aproape un deceniu, la nivel divizionar. În 1958 apare în Divizia C echipa Victoria Buzău, transferată de la Tecuci, care în vara anului 1959 promovează în eșalonul secund, unde nu rezistă decât un an. Urmează iar o pauză divizionară până în 1966, când Buzăul are o nouă echipă în eșalonul al III-lea, Metalul. În 1971, printr-o acțiune de reorganizare a fotbalului buzoian, ia ființă Gloria care, preluând o parte din jucătorii Metalului și locul în Divizia C, reușește în anul competițional 1971-1972 să ocupe primul loc în serie și, după un baraj disputat la Ploiești, să promoveze în Divizia B. Din 1974, Gloria a devenit club de fotbal, iar la finele anului 1977-1978 Gloria promovează, pentru prima oară, în Divizia A, pentru două ediții de campionat. Cea de a prezență a fost între anii 1984-1987. Cea mai bună performanță este locul 5 în ediția 1984 - 1985. În sezonul 1985 - 1986 a participat în Cupa Balcanică, unde a ajuns până în semifinale, fază în care a fost eliminată de echipa greacă Panionis. În Cupa României, cea mai bună performanță a clubului s-a înregistrat în sezonul 2007-2008, când echipa a ajuns în semifinalele competiției, fiind eliminată de către echipa Unirea Urziceni. Culorile clubului sunt roș-albastru, echipa joacă pe stadionul municipal Gloria de 18000 de locuri. Sus am postat două logo-uri și o fotografie a stadionului Gloria Buzău.

Fotbal club "Gloria" Buzău

Municipiul Buzău este reședința și cel mai mare oraș al judeţului Buzău, din regiunea istorică Muntenia, România. Având 115494 locuitori la recensământul din anul 2011, este al optsprezecelea oraş ca populaţie din România. Orașul se află pe malul drept al râului Buzău, în dreptul ieșirii acestuia dintre dealurile subcarpatice de curbură, într-o regiune cu climă temperată. Buzău, al cărui nume este atestat documentar din anul 376 E.N, a fost un important târg și sediu episcopal ortodox în Evul Mediu. Activitățile economice principale din oraș în epoca medievală au fost comerțul și agricultura. După încheierea unei perioade de distrugeri succesive în secolele XVII - XVIII, economia Buzăului a căpătat și o importantă componentă industrială, în paralel cu dezvoltarea unui sistem de învățământ. În această perioadă a fost construit și Palatul Comunal, clădirea emblematică a orașului, a fost amenajat Parcul Crâng, principala zonă verde și, tot atunci, Buzău a devenit un important nod feroviar. În perioada comunistă, orașul s-a extins mult, triplându-și populația, și au fost construite numeroase fabrici, din care mare parte funcționează și astăzi. Istoria scrisă a orașului începe odată cu cea a Ţării Românești, statutul său de târg și punct de vamă fiind certificat de un document din timpul voievodului Dan al II-lea. Descoperirile arheologice din culturile Gumelniţa și Monteoru arată prezența omului în regiune înaintea erei creștine. Un document din anul 376 menționează un râu cu numele Mousaios, aceasta fiind cea mai veche atestare a numelui orașului, nume pe care l-a primit de la acest râu, pe al cărui mal se află. În perioada medievală a existat și o cetate a Buzăului, despre care s-au păstrat doar câteva mențiuni în documente străine, iar târgul, menționat ca fiind deja existent la 1431, a devenit și sediu episcopal ortodox în secolul al XVI-lea.Începând cu secolul al XVII-lea, a început o perioadă în care numeroase lupte și invazii, precum și dezastre naturale (epidemii, cutremure), au condus la distrugerea și depopularea Buzăului. Orașul însă a fost mereu reconstruit, localnicii punând imaginea păsării Phoenix pe stema orașului, ca simbol al renașterii. Sus am postat stema veche, comunistă şi actuală, precum şi o poză recentă sediului Primăriei Buzău - Palatul Comunal.

___________ooOoo___________