Aceasta este o probă monetară de 500 lei din anul 1998, din aliaj aluminiu - magneziu, de formă rotundă cu diametru de 25 mm, greutatea de ~4 grame şi cu muchie netedă pe care este gravat cuvântul ROMANIA (de trei ori). Pe aversul acesteia se prezintă valoarea nominală 500 LEI, cunună din frunze de laur şi în partea de sus cuvântul ROMANIA, iar pe revers la stânga şi la dreapta coroane de lauri, stema României, deasupra globulă şi dedesubt anul 1998. Este de reţinut că monedele cu acest aspect au circulat în România numai în anii 1999 şi 2000, deci nu şi în anul 1998.
Aceasta este o probă monetară de 500 lei 1999 cu eclipsa totală de soare şi Observatorul Astronomic din Bucureşti, de formă rotundă cu diametrul de 25 mm, greutatea de 3,7 grame, din aliaj aluminiu - magneziu şi cu margine netedă pe care este gravat de trei ori cuvântul ROMÂNIA. Pe aversul acesteia se prezintă Observatorul Institutului Astronomic al Academiei Române, linia solului,
Luna acoperind Soarele, valoarea nominală 500 LEI scrisă peste un câmp format din 7 linii orizontale, stema României, cuvântul ROMANIA scris peste un câmp format din 6 linii orizontale şi anul 1999, iar pe revers stema României, cuvântul ROMANIA scris peste un câmp format din 7 linii
orizontale, valoarea nominală 500 LEI, anul 1999, Luna acoperind
Soarele. Litera O de la ROMANIA este plasată deasupra unui disc
reprezentând faza de maxim a eclipsei, fiind vizibile şi câteva raze de
lumină. Institutul Astronomic al Academiei Române este situat în Parcul Carol. El a fost înfiinţat în anul 1908, ca Observator Meteorologic şi Astronomic. În capitală mai există şi Observatorul Astronomic Amiral Vasile Urseanu
al Municipiului Bucureşti, pe Bulevardul Lascăr Catargiu, nr.21, care
funcţionează ca muzeu.
Pentru moneda românească dedicată eclipsei totale de soare din anul 1999 s-au executat 11 desene de probă pentru aversul monedei din care s-a ales doar varianta de mai sus.
La 1 aprilie 1908 ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, Spiru
Haret, semnează decretul de înfiinţare a Observatorului Meteorologic şi
Astronomic, numindu-l ca director pe Nicolae Coculescu. Observatoarele de la Bucureşti, Cluj şi Timişoara se vor reuni la 1
aprilie 1990 într-un singur institut: Institutul Astronomic al Academiei
Române, cel de la Iaşi rămânând de uz didactic. Observatorul din Bucureşti al Institutului va rămâne însă cel mai
important centru de observare astronomică din România, în special
datorită dotărilor cu care a fost înzestrat încă de la început. Nicolae
Coculescu a făcut tot posibilul ca să achiziţioneze cele mai moderne
instrumente ale vremii, conform unui principiu care ar trebui să fie
valabil şi astăzi: «nu suntem atât de bogaţi încât să ne permitem să
luăm lucruri ieftine». Este vorba de marele cerc meridian Gauthier-Prin
şi de dublul astrograf Gautier-Merz. Datorită calităţilor lor optice
remarcabile, precum şi a grijii cu care au fost instalate de către
Gheorghe Demetrescu, ele au fost multă vreme cotate printre cele mai
performante instrumente de acest tip. Numai poluarea din ce în ce mai
mare a oraşului şi competiţia cu misiunile spaţiale le-au facut sa iasă
din circuitul internaţional, deşi dublul astrograf mai participă încă la
campanii internaţionale care solicită astfel de instrumente. Acestor două lunete li s-au adăugat ulterior alte instrumente, iar în
ultimii ani o bază de calcul ultramodernă, care permite cercetării
româneşti să participe la programele de colaborare la care Institutul
Astronomic al Academiei Române s-a angajat dupa 1990.
Observatorul Astronomic "Amiral Vasile Urseanu" al Municipiului
Bucureşti, este o instituţie muzeistică, destinată popularizării
astronomiei. Prin dotările şi facilităţile sale, ca o fereastră deschisă
spre cer, el oferă tuturor celor interesaţi posibilitatea urmăririi
prin lunetă a spectacolului bolţii cereşti. Observatorul astronomic functionează în clădirea aflată initial în
proprietatea amiralului Vasile Urseanu. Muzeul adăposteste o expozitie
privitoare la istoria astronomiei românesti; colectia cuprinde
documente, cărti si manuscrise, obiecte de epocă, telescopul originar,
cadrane solare antice, instrumente astronomice vechi, panouri cu
fenomene astronomice rare observate la noi în tară, alături de
aparatura observatorului propriu-zis, printre care se află si o lunetă
ecuatorială cu diametrul obiectivului de 150 mm.
Îţi prezint mai sus doar două din cele patru medalii turnate cu ocazia aceluiaşi rar şi spectaculos eveniment astronomic din 10 august 1991.
Acestea sunt două probe monetare de 2000 lei din anul 2000 - 400 ani de la unirea din anul 1600, de formă rotundă, din aluminiu şi cu margine netedă. Pe aversul acestora se prezintă înscrisul ROMANIA, stema României, anul 2000, valoarea nominală 2000 LEI şi un ostaş cavalerist din Ţara Românească, iar pe revers bustul voievodului Mihai Viteazu, în stânga sau dreapta anii 1600 şi 2000 scrişi sub formă de
fracţie, inscripţia circulară 400 ANI DE LA UNIREA TARII ROMANESTI,
TRANSILVANIEI SI MOLDOVEI SUB MIHAI VITEAZU. La o primă vedere reversul celor două monede pare a fi identic dar nu este deoarece chipul voievodului Mihai este oarecum în oglindă, adică inversat, privind spre dreapta (sus) şi spre stânga (jos).
Mihai Viteazu sau Mihai Bravu (născut în anul 1558 în localitatea Târgul de Floci şi decedat la 9 august 1601 la Turda) a fost bănişor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei, apoi domnitor al Ţării Româneşti şi, pentru o perioadă în anul 1600, conducător de facto al tuturor celor trei ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania.
Desenul călăreţului de pe aversul monedelor pare să fie inspirat de o gravură din volumul Diversarum gentium armatura equestris
(Felul de a fi înarmaţi al cavaleriştilor diferitelor popoare), apărut
la Amsterdam în 1601 - carte care a apărut chiar în timpul domniei voievodului Mihai Viteazu.
Aceasta este o probă monetară de 5000 lei 2001 - Mircea cel Mare, de formă rotundă, cu diametrul de 24 mm, greutatea de 6 grame şi margine netedă. Pe aversul acesteia se prezintă înscrisul ROMANIA, stema României, valoarea nominală 5000 LEI, anul 2001, ornament vegetal şi cerc perlat exterior, iar pe revers bustul voievodului Mircea cel Bătrân, un sigiliu al lui Mircea ca domn
al Ţării Româneşti, inscripţia MIRCEA CEL MARE. 1386 - 1418, ornament
vegetal şi cerc perlat exterior.
***
DOUĂ EPIGRAME
DIN VIAȚĂ
DE ION MORARU - GALAŢI
Unui profesor de matematică
Noi alegeri aşteptând,
El continuă să spere,
C-o să vină, în curând,
"Radicalii"... la "Putere"!
El continuă să spere,
C-o să vină, în curând,
"Radicalii"... la "Putere"!
Unei profesoare de matematică
Niciodată în dilemă,
Plină de candori şi graţii,
Ea rezolvă o "problemă"
Doar prin "funcţii" şi "relaţii"!
Plină de candori şi graţii,
Ea rezolvă o "problemă"
Doar prin "funcţii" şi "relaţii"!
____________xxXxx____________
CÂTEVA MEDALII
ROMÂNEŞTI
Informaţii generale despre medalistică
şi subiectul ei de studiu, medalia,
poţi citi în articolul
LE HAVRE - FRANŢA
Punerea pietrei fundamentale a
Palatului Atheneului Român
26 octombrie 1886
Atheneul Român - Bucureşti
25 ianuarie 1865
Ateneul Român este o sală de concerte din Bucureşti, clădire situată pe Calea Victorie în Piața George Enescu (partea nordică a Pieței Palatului). Tot aici se află sediul Filarmonicii George Enescu. Ateneul Român a fost ridicat în Grădina Episcopiei, teren ce aparținea familiei Văcăreștilor. Mulți contemporani au criticat amplasamentul ... căci locul ales era socotit ca fiind prea departe de centrul orașului și foarte greu de ajuns, mai cu seamă iarna. Nu avea statul destule terenuri centrale, trebuia oare neapărat ales acest loc "la marginea orașului"? În 1886 a început construcția actualului edificiu; o parte din fonduri au fost adunate prin subscripție publică, la îndemnul Dați un leu pentru Ateneu. La recomandarea lui Charles Garnier, autorul Operei din Paris, planurile clădirii au fost concepute de arhitectul francez Albert Galleron, astfel încât să poată folosi fundația deja turnată a manejului început de „Societatea Equestra Română”. Clădirea a fost inaugurată la 14 februarie 1888. Fațada este un peristil cu lățimea de 48 m. Cele 6 coloane ale peristilului au 12 metri înălțime, fiind identice în dimensiuni cu cele ale Erechteionului din Atena. Sub peristil se află cinci medalioane în mozaic care îi reprezintă pe cinci mari domnitori ai țării: Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, regele Carol I al României, Vasile Lupu şi Matei Basarab. Înălțimea totală a clădirii până în vârful cupolei este de 41 m. În interior, sala de concerte, cu un diametru de 28,50 m, și o înălțime de 16 m, are 600 de locuri la partere și 52 de loji (în total aproximativ 794 de locuri). În 1935, la initiațiva lui George Enescu, au fost strânse fonduri pentru construcția orgii de concert, amplasată în fundalul scenei. Ateneul a fost consolidat și restaurat în perioada 2000 - 2004, de către arhitecta Raluca Nicoara & alţii și inginer Dragoș Badea, și a fost redeschis în 2005, cu ocazia ediției a XVII-a a Festivalului Internaţional George Enescu. Deasupra lojilor, de jur împrejurul tamburului cupolei, cu excepția locului unde se află scena, se desfășoară o frescă lată de 3 metri și lungă de 70 de metri, operă a pictorului Costin Petrescu (1872 - 1954) din Pitești. Fresca, începută în 1933 și inaugurată în seara zilei de 26 mai 1939, este alcătuită din 25 de scene reprezentative din istoria României:
- Împăratul Traian intră în Dacia
- Legionarii romani colonizează Dacia
- Formarea poporului daco-roman
- Straja romană
- Invazia barbarilor
- Începuturile poporului român
- Statornicirea
- Descălecarea
- Statul militar
- Statul administrativ — împărțirea dregătoriilor
- Cruciada romînească
- Ștefan cel Mare
- Epoca de pace și credință
- Mihai Viteazul
- Începuturile culturii românești
- Horia, Cloșca și Crișan
- 1821 — Revolta lui Tudor Vladimirescu
- Anul 1848 în Transilvania
- Anul 1848 în Principate
- Al.I. Cuza
- Anul 1859 — Unirea Principatelor
- Carol I — Războiul de Independență
- Războiul întregirii naționale 1916-1918
- Ferdinand I Întregitorul
- Epoca de consolidare
Altădată, în Ateneul Român se afla și Pinacoteca Statului. Fondul de tablouri a fost preluat de actualul Muzeul Naţional de Artă al României. În perioada antebelică, aleile Grădinii Ateneului erau împodobite cu busturi ale unor mari oameni politici, de cultură sau artiști români, dar care nu s-au mai păstrat fiind distruse în anii regimului comunist.
Inaugurarea Statuii lui Miron Costin (1633 - 1691)
în zilele MS Regele Carol I
Iaşi * 14 - septembrie - 1888
Autorul statuii: Wladimir C. Hegel din Paris
Autorii soclului: arhitecţii Kahen şi Gabrielescu
Statuia lui Miron Costin din Iaşi a fost realizată din bronz la sugestia lui S. Carnot de către sculptorul de origine polonă Wladimir C. Hegel (1839-1918), care se stabilise în România în 1885 și devenise profesor la Școala de Belle Arte din București. Acesta a consultat mai multe izvoare moldovenești, cronici poloneze și alte documente; se pare că sculptura a fost inspirată de un portret existent la Biserica Teodoreni din satul Burdujeni (astăzi cartier al municipiului Suceava). Pe piedestalul de gresie se află două basoreliefuri realizate tot de către Hegel: în dreapta - Miron Costin citind "Cronica Moldovei" la curtea regelui polon Ioan al III-lea Sobiescki și la stânga - arestarea cronicarului de către trimișii lui domnitorului analfabet Constantin Cantemir, care l-a ucis bănuindu-l că ar fi uneltit împotriva sa. Inițiativa construirii monumentului a aparținut unui comitet de organizare intitulat Societatea "Miron Costin" din care făceau parte ca membri nume sonore ale culturii românești cum ar fi: Kogălniceanu (președinte), A. Odobescu, V. Alecsandri, B.P. Haşdeu, T.Maiorescu precum și alte mari personalități ale vremii. Aceștia au organizat o subscripție publică pentru strângerea de fonduri, cu o sumă destul de mare contribuind și regele Carol I al României. La 8 iunie 1888, s-a deschis cripta Costineștilor și s-au găsit osemintele celor doi frați: Velicico și Miron Costin, decapitati în anul 1691 și îngropați în capela familiei de pe moșia Brănișteni-Barboși (Roman). Osemintele au fost aduse la Iași de către V.A.Urechia, iar în ziua de 12 iunie 1888, cu ocazia punerii pietrei fundamentale a statuii, au fost așezate la baza soclului. Monumentul a fost inaugurat la data de 18/30 septembrie 1888 în prezența a 10000 de participanți, printre care și membrii a două delegații de studenți din Bucovina și Polonia, sărbătorindu-se evenimentul sub sintagma "Naţiunea română este recunoscătoare". Cu prilejul dezvelirii monumentului, compozitorul Gavril Muzicescu a compus un marș închinat lui Miron Costin, iar printre cei care au evocat personalitatea marelui cronicar în contextul culturii europene au fost Kogălniceanu, Urechia şi Vasile Pogor. Statuia lui Miron Costin a fost amplasată pe strada Mârzescu (pe atunci era în Piața Pomului Verde), în spațiul unde s-a aflat casa cronicarului, după ce fusese expusă în holul Ateneului din București, care la vremea respectivă era de puțin timp construit. Astăzi, în acel loc se află o piațetă situată la răspântia străzilor Cuza Vodă și Gh.I.Brătianu, monumentul aflându-se în fața Filarmonicii din Iaşi. În anii de după Revoluţia din anul 1989, pana din mâna lui Miron Costin a fost smulsă și a dispărut. A fost înlocuită de către Primăria Municipiului Iași cu o altă pană.
50 de ani de la înfiinţarea
Societăţii regale române de geografie
1875 - 1925
Carol I - Ferdinand I
Serbările de la Putna - 1871
"...Serbarea de la Putna are să fie
întrunirea naţiunii române
în suvenirile trecutului,
în însufleţirea prezentului şi
în speranţele viitorului." - M. Eminescu
Ştefan cel Mare - Domnul Moldovei
1457 - 1504
Ştefan al III-lea, supranumit Ştefan cel Mare (născut
în anul 1433 la Borzeşti şi decedat la 2 iulie 1504 la Suceava), fiul lui
Bogdan al II-lea, a fost un mare domnitor al Moldovei între anii
1457 şi 1504. Calităţile umane, cele de om politic, de strateg şi de
diplomat, acţiunile sale fără precedent pentru apărarea integrităţii ţării,
iniţiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admiraţia unor iluştri
contemporani, iar, graţie tradiţiei populare, a fost transformat într-un erou
legendar şi sfânt al Bisericii Ortodoxe Române. Ştefan cel Mare a fost nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun.
Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi
nepoţii fostului voievod, a fost uns domn Ştefan. Acesta a avut calităţi
excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi,
spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă. Se urcă
pe tron în 1457, deci un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în
1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere
economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că
reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de
la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi
Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia —
după cum am spus — fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri.
Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta
duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un
voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional.
Ştefan cel Mare s-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i
ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care,
supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească
să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l
sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva
polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost
luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o
mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al
turcilor. Mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la
Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune
că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta
Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina
acestei înfrângeri, revin după un an cu Mehmet al II-lea în fruntea lor. În
plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace
Moldova de la răsărit. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al
II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, Suceava şi Neamţ.
După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona,
Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. Ştefan
cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă în vreun fel cu turcii, dar în
1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta,
cucerirea celor două porturi Chilia şi Cetatea Albă. Cele două cetăţi cad, probabil şi printr-o
trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai
putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de
un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii
Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au
început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum
s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de
tranzit etc. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate
cu regele Poloniei la Dumbrava Roşie unde polonezii au înregistrat mari
pierderi umane. Spre finalul domniei sale Ştefan acceptă plata un tribut
rezonabil către Poartă. Imperiul Otoman ajunge la întindere maximă,
cheltuielile de administraţie cres şi deci şi pretenţiile de majorare a
tributului primit de la moldoveni. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o
biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47
de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt
ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei
epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru
Rareş. Lui Ştefan îi urmează la domnie Bogdan, fiul său legitim, pe care îl
impusese ca succesor pe când era pe patul de moarte, tăind capetele câtorva
boieri recalcitranţi. Lui Bogdan i s-a zis Chiorul fiindcă pierduse un ochi
într-o bătălie cu tătarii. Nu a fost un domnitor strălucit, însă nici unul rău;
a domnit 17 ani şi s-a închinat turcilor.
Mănăstirea Putna este un lăcaş de cult ortodox, una din
cele mai importante centre culturale, religioase şi artistice înfiinţate în
Moldova. Mănăstirea se află la 33 km de oraşul Rădăuţi, în nordul Moldovei.
Mănăstirea a fost un important centru cultural; aici s-au copiat manuscrise şi
au fost realizate miniaturi preţioase. Lăcaşul deţine un bogat muzeu
mănăstiresc, cu broderii, manuscrise, obiecte de cult, icoane etc. Istoric
Potrivit vechilor cronici moldoveneşti, zidirea mănăstirii, ctitorie a lui
Ştefan cel Mare (al cărui mormânt se află aici), a început în anul 1466 şi s-a
terminat în 1469. Incinta, turnul de la intrare şi fortificaţiile au fost
terminate în 1481. Biserica fiind devastată de oştile lui Timuş Hmelniţki,
lucrările de recontruire au fost începute de voievodul Gheorghe Ştefan (1653 -
1658) în 1654 şi terminate, sub domnia lui Eustatie Dabija (1661 - 1665) , în
1662. Mănăstirea a fost restaurată în 1756 - 1760 prin grija mitropolitului
Iacob Putneanul, apoi în 1902, cînd s-a refăcut acoperişul după planurile
arhitectului Romstörfer, şi, mai recent, în perioada 1961 - 1975. Arhitectura
Intrarea în incinta mănăstirii se face pe sub arcul boltit al unui turn compus
din parter şi etaj, pe a cărui faţadă estică se află stema Moldovei datată
1471. Turnul a fost zidit în anul 1757 în vremea domnitorului Constantin
Racoviţă, despre aceasta dând mărturie şi stema de pe faţada de vest, în care
apar reunite stemele Moldovei şi ale Ţării Româneşti. Deoarece poetul Mihai
Eminescu împreună cu Ioan Slavici şi cu alţi participanţi la Marea Serbare de
la Putna din august 1871 au înnoptat în acele zile în sala de la etaj, această
construcţie se numeşte „Turnul Eminescu“. Tot pe latura de est este situat şi
Turnul clopotniţei construit în anul 1882.Paraclisul mănăstirii, aşezat în
partea vestică a incintei, cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, este
construit de mitropolitul Iacov Putneanul în anul 1759, pe locul vechiului turn
clopotniţă deteriorat la marele cutremur din 1739. A fost restaurat între anii
1976-1983, când i s-au adăugat noi spaţii. Paraclisul a fost pictat în tehnica
"a fresco" în perioada 1980-1984 de artiştii-fraţi Mihail şi Gavril
Moroşan, stareţ fiind Arhimandritul Iachint Unciuleac. Pe latura sudică a incintei
se află Casa Domnească ridicată între anii 1982-1988 pe temeliile celei vechi
distrusă de habsburgi. Lucrările de reconstrucţie au fost începute şi
supravegheate, în mare parte, de către Prea Fericitul Părinte Teoctist pe
timpul arhipăstoririi sale ca mitropolit al Moldovei. Singura clădire rămasă
din vremea Sfântului Voievod Ştefan este Turnul Tezaurului a cărui construcţie
a fost terminată în anul 1481. În el au fost adăpostite, în vremi de tulburare,
odoarele acestui sfânt locaş. Biserica originală a suferit mari modificări în
perioada 1653-1662. S-au păstrat liniile arhitectonice iniţiale specifice
stilului moldovenesc, fiind alcătuită din cinci încăperi: pridvor, pronaos,
gropniţă, naos şi altar. Se regăsesc astfel reunite elemente de arhitectură
bizantine, gotice şi renascentiste. Accesul în biserică se face prin cele două
uşi laterale ale pridvorului, încadrate cu portaluri de piatră. Uşa masivă prin
care se trece din pridvor în pronaos are la partea superioară o pisanie care
aminteşte de lucrările de reconstrucţie ce au avut loc în timpul domniilor lui
Gheorghe Ştefan şi Eustratie Dabija. Din camera mormintelor (gropniţa) trecerea
către naos se face printre două coloane masive ce au înlocuit, în secolul XVII,
peretele desparţitor specific liniei arhitectonice ştefaniene. La exterior
biserica este încinsă cu un brâu răsucit în torsadă simbolizând Preasfânta
Treime, motiv ce se regăseşte şi în ornamentaţia interioara.
În anul 1869 Mihai
Eminescu soseşte în Viena şi
se înscrie în Societatea
ştiinţifică a românilor din Viena care funcţiona concomitent
cu Societatea știinţifică şi socială
“România” tot din Viena. Eminescu susţine fuzionarea lor într-un scop măreţ,
sub numele de “România Jună”, citez: “noi vrem să croim (…) acestei societăţi o
haină mai largă, în care să-ncapă toată lumea românească din Viena”.
Comitetul provizoriu al celor două societăţi ale studenţilor români din
Viena lansează un apel către toţi colegii lor conaţionali, de la universităţile
din Bucureşti, Iaşi, Paris, Viena, Torino, Berlin, Pesta, Pisa şi de la
academiile din Sibiu, Oradea, Cluj, Cernăuţi, Arad şi Blaj, ca să contribuie –
cu mijloace materiale şi morale – la realizarea unei întruniri „a tinerimii
române de pretutindeni într-o serbare naţională”, care nicăieri nu va putea fi
„mai demnă şi mai festivă” decât „la mormântul lui Ştefan cel Mare, în
Mănăstirea Putnei, cu ocaziunea hramului bisericesc”, ce urma să aibă loc la 15
august 1870, când trebuie să se celebreze şi împlinirea a patru veacuri de la
sfinţirea lăcaşului. Se argumenta că „Fiecare naţiune, care are conştiinţă de
existenţa şi misiunea sa, pune preţ, înainte de toate, în memoria trecutului
său”, că ceea ce trebuie să se urmărească este „consolidarea noastră
naţională”, în care scop este imperios necesar să conlucrăm, „să ne coadunăm
din toate unghiurile spre a ne cunoaşte unii pe alţii, a ne uni în cuget şi
simţiri, a ne coînţelege despre interesele noastre comune, pentru care suntem
şi existăm, pentru progres şi cultură naţională”. Proiectarea unei asemenea
întruniri la mormântul lui Ştefan cel Mare avea un mobil pilduitor, marele
voievod fiind considerat „primul erou naţional”, iar epoca sa „pagina cea mai
strălucită din istoria română”, fapt pentru care „mormântul lui ar trebui să
fie Mecca fiecărui român”. În august 1870, din cauza războiului
franco-prusac, care începuse de circa trei săptămâni, „Comitetul central pentru
serbarea de la mormântul lui Ştefan cel Mare, faţă cu situaţiunea actuală
critică, decide amânarea festivităţii pe 15 / 27 august 1871”. Serbarile de la Putna din august 1870
erau chemate sa arate ca romanii din Imperiul austro-ungar nu capitulasera in
fata stapinirii dualiste. In august 1870 se implineau patru sute de ani de la
sfintirea manastirii Putna si studentii romani din Viena hotarasc sa organizeze
serbarea de la Putna cu participarea larga a junimii studioase. Eminescu
nu este initiatorul serbarilorde la Putna, insa se impune ca unul din cei mai
entuziasti sustinatori ai ei. Eminescu face propunerea ca, paralel cu
festivitatile de la mormintul lui Stefan cel Mare, sa se tina si un congres
studentesc. Motivând amânarea, Mihai Eminescu scria într-un articol
publicat în Convorbiri literare, în toamna anului 1870, că serbarea a fost
„…pornită dintr-un sentiment de pietate către trecutul nostru pe cât de glorios,
pe atât de nefericit”.În primele zile ale lunii august 1871 întregul comitet
care se ocupa de organizarea serbărilor, format din Ioan Slavici - preşedinte,
Mihai Eminescu - secretar, precum şi Petru Pitei, Pamfil Dan, Sterie Ciurcu,
Vasile Morariu, Ion Cocinschi şi Elie Luţia, se afla la Cernăuţi, desăvârşind
ultimele aprobări şi măsuri de organizare. De la
Cernăuţi, Mihai Eminescu şi o parte din organizatori călătoresc cu trenul la
Dorneşti (Hadikfalva), atunci cea mai apropiată staţie a liniei ferate Cernăuţi
- Iţcani de orăşelul Rădăuţi. De aici, cu o trăsură, au venit la Rădăuţi, la 5
august, unde s-au întâlnit cu prefectul Oreste Renney, de la care au primit
sprijinul necesar, ca şi din partea egumenului Mănăstirii Putna, Arcadie
Ciupercovici. Eminescu, însuşi, s-a interesat de buna primire a
oaspeţilor, inclusiv la gospodării ţărăneşti din localităţile din preajma
mănăstirii. De la Rădăuţi,
Eminescu a plecat la Putna cu trăsura. Aici a participat la serbarea „de suflet
românesc, importantă prin idei, prin parada costumului naţional”, prin
depunerea pe mormântul lui Ştefan cel Mare a unei urne de argint cu pământ din
toate teritoriile române; prin gestul colonelului Boteanu, care şi-a depus
centironul de aur pe mormânt, prin muzica celor 30 de lăutari conduşi de
vestitul Grigore Vindireu şi prin entuziasmul elevului Ciprian Porumbescu care,
după ce a cântat, adresându-se tatălui său, a spus cuvintele devenite celebre
„Tată, am cântat Daciei întregi”. În ziua de 14-26 august seara, în
atmosfera creată de dangătul clopotelor mănăstirii, a avut loc „privegherea
religioasă” la mormântul lui Ştefan cel Mare, printre cei prezenţi aflându-se
Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Gr. Tocilescu, Constantin Istrati, G.
Dem. Teodorescu şi o delegaţie din partea Mitropoliei Moldovei. A doua zi,
duminică 15/27 august, participanţii s-au adunat în faţa porticului festiv, şi
în prezenţa a 3000 de oameni, A. D. Xenopol a rostit cuvântarea festivă. Au
rămas memorabile cuvintele: „Tu, umbră măreaţă a lui Ştefan cel Mare,
coboară-te în sufletul poporului tău şi, cu puterea ta de fier, încoardă-ţi
voinţa pentru împlinirea acelor datorii pe care natura le impune oricărui popor
ce năzuieşte către nemurire… Pe mormântul lui Ştefan cel Mare, pe astă amintire
comună tuturor, venim noi deci astăzi cu credinţa într- un viitor comun”. În
continuare a urmat Congresul studenţilor români. Mihai Eminescu a socotit că
serbarea de la Putna a avut un rol deosebit: „Se va ridica simţul naţional,
aproape adormit până acuma, şi va lua alt avânt, iar studenţii ce-au sosit din
toate părţile şi au făcut cunoştinţă şi legături de prietenie între dânşii...
vor fi propagatorii cei mai zeloşi ai ideii că, lucrând uniţi şi conduşi de
acelaşi ideal, vor contribui la deşteptarea şi mărirea neamului lor în
provinciile de unde se trag... Deşi despărţiţi prin hotare politice, toţi ştiu
că sunt unul şi acelaşi neam şi această convingere va mări puterea lor de
rezistenţă şi îi va oţeli în lupta pentru neam, lege şi ţară...”. La
încheierea manifestărilor de la Putna, Eminescu a plecat la Suceava, de aici la
Ipoteşti şi apoi la Societatea „Junimea” din Iaşi, iar în toamnă se întoarce la
Viena, locuind la colegul său Samuil Isopescu. Serbarea de la Putna, cu
adevărat importantă şi grandioasă, a fost pentru tânărul de 21 de ani Mihai
Eminescu un moment semnificativ în devenirea sa politică, patriotică şi
poetică.
___________ooOoo___________
Germania - Lagărul de la Eglosheim
20 fenig xxxx
Câteva vignete de pe acţiuni româneşti
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - ANNO DOMINI - MMXII
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu